Ecosisteme: Definiţie, structură şi funcţii

Noţiunea de ecosistem. Fondul fizic de viaţă, împreună cu speciile care îl

populează alcătuiesc sistemul ecologic, unitate fundamentală a biosferei, în cadrul
căruia organismele vegetale şi animale (biocenoza sau comunitatea biologică)
intră în relaţii cu factorii fizico-chimici ai mediului înconjurător reprezentaţi pe un
teritoriu anume (ecotop sau biotop).
În alcătuirea unui ecosistem intră:
• producătorii de materie organică (plante fotosintetizante şi chimiosintetizante);
• substanţele abiotice (minerale);
• produşii organici (din organismele naturale şi deşeuri);
• macroconsumatorii (animale erbivore, carnivore şi omnivore);
• microconsumatorii (organisme heterotrofe, saprofite, descompunătoare ale
materiei organice).
 Bogdan Stugren (1982), „componentele ecosistemului sunt unităţi
în care se reunesc elemente de biotop şi biocenoză”

 N. Bodnariuc şi A. Vădineanu (1982) - „Prin ecosistem înţelegem

unitatea organizatorică elementară a ecosferei alcătuită dintr-un biotop
ocupat de o biocenoză şi capabilă de realizarea productivităţii
biologice”.

 Barry Commoner (biolog şi ecolog american) - „Ecosistemul este

produsul câtorva milioane de ani de schimbări evoluţionare. El se
compune din numeroase părţi legate între ele şi care se influenţează
reciproc. Prezintă cicluri ecologice asemănătoare cu relaţiile cibernetice
de stabilizare. Se supune legilor ecologiei: 1 - toate sunt legate; 2 - totul
trebuie să ducă undeva; 3 - natura se pricepe cel mai bine; 4 - nimic nu
se capătă degeaba.”
 Ecosistemul are două funcţii:
- de sinteză a materiei organice, cu înmagazinare de energie radiantă
solară de către plante ţi stocare de potenţial energetic în alimente;
- de analiză a materiei organice, cu scoaterea din ecosistem a potenţialului
energetic şi restituirea în natura minerală a elementelor care au intrat în
componenţa materiei vii

Flux de substanţă şi energie (106 kcal/ha) într-o livadă de prun intensivizată

agrochimic (după Budan C. şi Isac Il, 1987).
 CLASIFICAREA ECOSISTEMELOR
După tipul lor:
• Ecosisteme terestre: pădurea, pajiştea, livada, peştera
• Ecosisteme acvatice: un râu, lac, Marea Neagră,
Datorita diferitelor biotopuri şi biocenoze ce stau la baza formării lor,
ecosistemele sunt variate. De exemplu un ecosistem cu o biocenoza săracă
este peştera, iar un ecosistem cu o biocenoza mai bogată (cuprind
numeroase specii) este o pajişte de câmpie.
După măsura intervenţiei umane:
• Ecosisteme naturale, în care omul nu a intervenit: Parcul National
Portile de Fier si Rezervatia biosferei Delta Dunării sunt unicate ecologice,
care trebuie protejate şi conservate. Ecosistemele naturale există în toate
zonele geografice, de la ecuator la poli. Ele pot forma complexe de
ecosisteme denumite biomi (tundra, taigaua, pădurea ecuatoriala, deşertul,
savanna, mările şi oceanele). Exemple de biomi în ţara noastră sunt Delta
Dunării şi Marea Neagră.
• Ecosisteme antropizate: care sunt făcute prin contribuţia omului şi se
extind în mod continuu, fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea societatii
omenesti: culturi agricole, livezi, lac de acumulare etc.
Ecosisteme naturale şi cele antropizate pot fi:
-Terestre: o padure, livadă, pajişte etc.
-Acvatice: un rau, lac natural, lac artificial etc
 După funcţia predominantă :
 ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea
plantelor verzi, și care se poate autosusține.
 ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea
organismelor consumatoare.
După vârstă:
 ecosistem tânăr - ecosistem în care producția plantelor verzi
întrece consumul organismelor heterotrofe;
 ecosistem matur - ecosistem în care producția plantelor verzi este
aproximativ egală cu cea a organismelor consumatoare.

Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera, sau biosfera.

 Delimitarea ecosistemelor
• Plantele şi animalele nu pot exista fără apă, aer, lumină, căldură şi sol, adică,
o biocenoză nu poate exista fără un anumit biotop.
• Intre alcatuirea biotopului si alcatuirea biocenozei exista relatii stranse care
creeaza o anumita unitate.
Ecosistemul reprezinta de fapt, acea legatura structurala si functionala
ce se stabileşte între biotop si biocenoza.
Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici (apa, vântul, energia solară,
clima, umiditatea) şi relaţiile dintre ei.
Biocenoza reprezintă nivelul de organizare al materiei formate din populaţii
legate teritorial, şi pe studiul interacţiunii acestor populaţii.
Un ecosistem nu are graniţe bine definite, astfel el poate avea
dimensiuni foarte mari (deşertul Sahara), sau dimensiuni foarte mici (un
iaz). El este delimitat spatial de alte ecosisteme vecine cu care are un
permanent schimb de energie, iar trecerea de la unul la altul se face treptat.
Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o pășune
naturală și un ecosistem agricol, se numește ecoton.
Spre exemplu de la poalele Muntilor Bucegi catre varf exista mai multe
ecosisteme: padurile de foioase, padurile de conifere, zona subalpina cu jnepeni
si zona pajistilor alpine cu muschi, licheni, plante taratoare.
Delimitarea ecosistemelor terestre de cele acvatice se face usor prin
tarmul apelor, însă sunt mai greu de delimitat între ele.
 ECOSISTEME AGRICOLE
Definiţie, istoric
Termenul de ecosistem agricol sau agroecosistem provine din termenii de
origine greacă agros-agron = câmp, aşezare, oikos = casă şi systema = sistem şi
ar desemna câmpurile amenajate (sistematizate) din jurul amenajărilor rurale
(case).
Ecosistemele agricole sunt ecosisteme antropice, create de om şi care au
apărut acum aproximativ 10 000 de ani.
J. E. Kormondy (1996), citat de Puia I şi colab.,2001, defineşte ecosistemul
agricol ca fiind o unitate ideală ce aparţine mezocosmosului ecologic fiindcă are o
structură vegetaţională simplă, cu graniţe bine conturate şi cu intrări şi ieşiri de
substanţe agrochimice bine dirijate de om.
Agroecosistemul este o unitate funcţională a biosferei creată de om în
scopul obţinerii de produse agricole şi, prin aceasta, este dependentă de
om (Puia, I. şi Soran, V., 1998).
 Harper (1974) definea agroecosistemele ca fiind monoculturi intrinsec
instabile, cu o diversitate foarte scăzută şi cu o reţea trofică simplă.
După Springett (1974) agroecosistemele constituie unităţi funcţionale
constructive ale biosferei, active din punct de vedere dinamic şi structural.
Viorel Soran şi Iulian Fabian (1983) consideră că în interiorul unui
ecosistem agricol se desfăşoară trei fluxuri vitale pentru vieţuitoare şi om:
a) fluxul de substanţă, adică reciclarea diferitelor elemente constitutive ale
vieţii;
b) fluxul de energie ce întreţine structurile şi schimburile de substanţă şi
informaţie;
c) fluxul informaţional care reglează circulaţia energiei şi substanţei.
Agroecosistemele, asemenea celorlalte sisteme materiale ale
universului, se supun celei de-a doua legi a termodinamicii, deoarece orice
transformare energetică în interiorul lor este însoţită de pierdere de energie
sub formă de căldură şi de o creştere a entropiei. Prin urmare fixarea
energiei luminoase şi productivitatea fotosintezei sunt reduse, iar transferul
energiei de-a lungul lanţului trofic până la om se face cu mari pierderi de
energie. Ecologii apreciază că randamentul de transformare a energiei de la
un lanţ trofic la altul poate fi estimat la circa 10% (Bogdan Stugren – 1982).
 Un agro-ecosistem poate fi definit după E. Parceddu (1992) ca fiind un
rezultat al convergenţei între legile ecosistemului natural şi gestiunea
agricolă, în sensul că, ultima se suprapune sistemului de bază, care
funcţionează conform legilor naturale ale fluxului de energie şi al circulaţiei
materiei.

În ecosistemul agricol energia solară este captată şi convertită în biomasă de

frunzele plantelor, iar parte din aceasta este exportată sub forma produselor
comerciale sau constituie reziduuri culturale. O parte din fluxul de energie care
intră în ecosistem, de origine fosilă, este controlată şi folosită foarte divers pentru
procesul tehnologic. În ecosistemul agricol componentele abiotice sunt reciclate şi
conservate, în timp ce populaţiile animale, vegetale şi microbiene se regenerează.

Factorul de stabilitate al ecosistemului agricol este cultivatorul, care prin

practicile curente acţionează energic şi permanent pentru a păstra
capacitatea de producţie a terenului şi a plantelor cât mai constantă şi
ridicată.
 Al. Ionescu (1977) consideră că terenurile agricole se pot împărţi în
microecosisteme (sinuzii) cu caracter deschis, deoarece, în interiorul lor,
de-a lungul nivelului trofic se mişcă substanţe organice, anorganice în
condiţiile în care şi energia se păstrează permanent.
Ecosistemele agricole se deosebesc de cele naturale prin principalii
producători de substanţă organică primară (plante de cultură), prin
compoziţia florei de buruieni şi a faunei (grupa dominantă fiind formată
de animale zoofage) şi prin natura biotopului, a tipului de sol şi a
microclimei, în primul rând.
Gh. Marin, (1999), concluzionează că, orice teren agricol are toate
însuşirile unui sistem biologic şi ecologic, prin istoricul său propriu,
evoluţia specifică a solului, relaţiile informaţionale, capacitatea de
autoreglare, un anumit nivel de integralitate şi o productivitate specifică.
 În accepţiunea unei agriculturi moderne, conceptul de agroecosistem este
departe de a se mărgini la interacţiunile componentelor sale anorganice şi
organice, ca şi la transformările potenţiale şi reale ale energiei.
În acest context, ecosistemul agricol rămâne una din unităţile
fundamentale ale biosferei, creată şi dirijată în mod conştient de om, în
continuă reînnoire şi perfecţionare, în care se acţionează asupra
componentelor sale cu diferite mijloace tehnice, în vederea realizării
însuşirii fundamentale, bioproductivitatea, la parametri cât mai ridicaţi.
După Gleissman, St. (1999), citat de Puia şi colab, 2001 şi Schiopu T., 2008,
agroecosistemul sustenabil (durabil) este acela care îşi poate menţine, pe o
perioada nedefinita, în timp resursele fundamentale prin mijlocirea cărora se
autosusţine pe baza unui minim de intrări artificiale din exterior. Cu ajutorul
acestor minime intrări el suplineşte autocontrolul intern (natural) de reglare a
efectelor dăunătorilor şi bolilor şi totodată grăbeşte restabilirea după perturbările
proceselor agroecologice provocate de cultivare şi recoltare.
 În zona temperată, ecosistemele agricole s-au format frecvent în urma desţelenirii
pajiştilor sau a defrişării pădurilor, iar materialul vegetal rezultat în urma acestor acţiuni
era, de obicei, ars iar cenuşa se împrăştia pe teren. În vederea cultivării acestor
areale, solul era intens lucrat şi, ca urmare, fertilitatea naturală scădea repede şi
producţiile se diminau semnificativ. În aceste condiţii, utilizarea agricolă a terenului
înceta, el era părăsit şi, în timp, avea loc o reinstalare a speciilor din flora spontană,
împădurindu-se din nou.
Au apărut astfel, perioade de timp în care solul nu era acoperit de vegetaţie
(lucrările solului, semănat, răsărit), situaţie în care energia solară nu era folosită iar o
mare parte dintre substanţele trofice se pierdeau prin levigare. Pentru utilizare agricolă
se defrişau alte suprafeţe de teren care în timp sufereau aceleaşi modificări.
Numărul de specii de plante rămase după defrişare era mult redus, deoarece
dintre speciile care existau în pădure se menţineau doar cele utile omului, ca de
exemplu alunul, cornul (care se păstrau ca atare), mărul şi părul sălbatic (care mai
apoi se altoiau). Pentru cultivare se foloseau un număr mare de specii în sistem de
culturi intercalate.