PAJIŞTEA CA ECOSISTEM

3.1. ECOSISTEMUL – UNITATE FUNCŢIONALĂ A

BIOSFEREI

socierile de populaţii ale diferitelor specii de

A
microorganisme, plante şi animale dintr-o anumită
pajişte nu sunt întâmplătoare. Ele reprezintă o
comunitate de aşa manieră alcătuită întrucât nu pot
supravieţui decât speciile adaptate condiţiilor concrete
din pajiştea respectivă. Acest complex de organisme
adaptat unui anumit biotop alcătuieşte o unitate
Capitolul 3

funcţională de transformare a energiei şi substanţei , unitate ce a fost

denumită ecosistem (MOISUC AL, 1991).

3.1.1. Părţile componente ale ecosistemului

Ecosistemul este o unitate funcţională cu dimensiuni variabile.

Astfel, un ecosistem poate fi o pajişte, o pădure, etc.
Orice ecosistem este alcătuit din două subansambluri:
- biotopul sau habitatul de vieţuire - format din elemente
abiotice (sol, climă);
- biocenoza sau comunitatea vie care cuprinde totalitatea
populaţiilor de plante, animale şi microorganisme dintr-un
anumit biotop.

Biotopul – în accepţiunea lui WHITTAKER şi colab. (1973),

constituie mediul fizic şi chimic al unei comunităţi.

Biotopul este străbătut de un curent de energie, în special

energia radiaţiilor solare, care asigură comunităţii vii resursele
necesare traiului.
Agrobiotopurile, categorisind în această grupă atât terenurile
cultivate cât şi pajiştile create sau apărute ca urmare a activităţii
omului, ocupă cele mai propice biotopuri, extinzându-se în prezent
pe aproximativ 30% din suprafaţa uscatului (I.PUIA şi colab., 1998).
Elementele biotopului pot fi împărţite în trei categorii:
- substanţe anorganice (CO2, H2O, etc.) care sunt implicate
în circuitul elementelor în ecosistem.
– substanţe organice (substanţe humice din sol, lipide,
hidraţi de carbon, etc.).
– regimul climatic (precipitaţii, lumină, temperatură) care
delimitează condiţiile de existenţă.

Caracteristicile specifice ale biotopului determină instalarea

unei biocenoze specifice, configurată vizibil de o vegetaţie constituită
floristic din anumite specii de plante.

34
 Pajiştea ca ecosistem

Biocenoza – reprezintă subsistemul biologic al ecosistemului.

Acesta cuprinde totalitatea plantelor, animalelor şi microorganismelor
ataşate şi adaptate unui biotop.

În biocenoză există trei categorii de vieţuitoare:

a. producătorii (plantele verzi);
b. consumatorii primari (iebivorele) şi secundari
(carnivorele);
c. descompunătorii sau reducătorii.

Aceste trei categorii pe baza energiei solare, înmagazinate de

plante (producătorii) asigură circuitul principalelor elemente în natură
(N, C, H, O), prin procesul de fotosinteză.
Agrobiocenozele (biocenozele agrosistemelor) se deosebesc
în câteva privinţe de biocenozele ecosistemelor naturale. În timp ce
biocenoza unui ecosistem natural este constituită în majoritatea
cazurilor numai din specii autohtone (din specii proprii zonei
respective biogeografice), biocenoza unui agroecosistem, în special
prin producătorul primar dominant (planta cultivată, monocultura)
este formată din una sau mai multe specii autohtone (specie străină
respectivei zone biogeografice).
Reducerea diversităţii agrobiocenozei până la monocultură,
necesită menţinerea unor modificări în biotop şi are consecinţe
asupra relaţiilor interspecifice şi a circulaţiei substanţelor în
agroecosistem (I.PUIA şi colab., 1998).

3.2. TIPURI PRINCIPALE DE ECOSISTEME

Ecosistemele prezintă structuri şi funcţii foarte complexe, de

aceea există şi mai multe criterii de clasificare a lor.
În funcţie de substrat ecosistemele pot fi terestre (păduri,
tufărişuri, pajişti) şi ecosisteme acvatice.
O altă clasificare este cea care împarte ecosistemele în
ecosisteme majore şi minore. În prima categorie se realizează
sinteza de materie organică de către producători, iar în ecosistemele
minore – materia organică provine din alte ecosisteme.

35
Capitolul 3

În funcţie de originea lor ecosistemele pot fi de asemenea

clasificate în ecosisteme naturale, care apar în mod spontan prin
relaţiile organismelor între ele în interdependenţă cu factorii de mediu
(fără intervenţia omului) şi ecosisteme artificiale (antropogene),
create de om, în care factorii sunt dirijaţi de om (regim hidric,
fertilizare, consumatori). Un exemplu de ecosisteme artificiale sunt
serele, dar şi pajiştea temporară poate deveni în cazul în care toţi
factorii sunt dirijaţi de om.
Întrucât energia care susţine ecosistemul constituie una din
cele mai importante caracteristici ale lui, clasificarea după criteriul
energetic, este cea mai elocventă şi anume:
a. Ecosisteme naturale în care unica sursă de energie este
energia solară; acestea având o productivitate de 10-500
Gj/ha/an.
b. Ecosisteme naturale în care pe lângă energia solară este
implicată o sursă naturală suplimentară de energie. Exemple:
estuarele, unele păduri din tropicele umede, înzestrate cu mare
productivitate – 400-1.150 Gj/ha anual.
c. Ecosisteme naturale în care pe lângă energia solară este
implicată şi o sursă suplimentară de energie adusă de om.

Cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor s-a soldat cu

formarea unor ecosisteme agricole dependente de om şi cu ieşirea
lor de sub acţiunea determinantă a ecosistemelor naturale (I.PUIA şi
colab., 1977). Acestea sunt de fapt agroecosistemele, în care omul
aduce un surplus de energie – dată în general de combustibilul fosil,
de energia acumulată în îngrăşăminte. Acestea au o mare
productivitate care poate ajunge până la 1.500 Gj/ha/an.

d. Ecosistemele urbane, în care energia este asigurată de

combustibilul fosil, de diferite surse de energie
neconvenţională. Exemplu: oraşe, suburbii, zone industriale.

3.3. CARACTERISTICI GENERALE ALE

ECOSISTEMELOR DE PAJIŞTI

36
 Pajiştea ca ecosistem

Principalele ecosisteme terestre sunt pădurea, tufărişul şi

pajiştea, fiecare cu propriile caracteristici. Pajiştea naturală primară
s-a instalat spontan pe roca mamă paralel cu procesul de
pedogeneză. Pe aceste pajişti, productivitatea este de cel mult 500
Gj/ha/an. Dacă pe aceste pajişti omul intervine cu o serie de lucrări,
productivitatea acestora poate creşte până la 1.500 Gj/ha/an, şi ele
nu mai pot fi considerate pajişti naturale, ci pajişti permanente.
În comparatie cu alte agroecosisteme, agroecosistemul pajişte
este cel cu cea mai mare complexitate, cu structura cea mai
complexă şi în acelaşi timp cel mai puţin controlat de om (MOISUC,
1991).

3.4. FLUXURILE FUNDAMENTALE DIN ECOSISTEMUL

DE PAJIŞTI

Menţinerea oricărui ecosistem se bazează pe desfăşurarea a

trei fluxuri fundamentale şi anume:

1. Fluxul de energie.
2. Fluxul de substanţă.
3. Fluxul de informaţie.

1. Fluxul de energie

Ecosistemele naturale şi agroecosistemele, asemeni oricărui

alt sistem material, iau fiinţă, îşi menţin structura şi subzistă numai
datorită scurgerii prin ele a unui flux de energie (PUIA I. şi colab,
1998). Sursa de energie care întreţine viaţa ecosistemelor pajiştilor
este energia solară captată şi acumulată de plante. De aici ea este
preluată prin lanţul trofic de consumatorii primari (ierbivorele), apoi
de consumatorii secundari (în cazul nostru – omul), iar ceea ce
rămâne este preluat de descompunători.
În cele 24 de ore cât are ziua, soarele luminează îndeobşte
aproximativ jumătatea timpului (există variaţii în funcţie de latitudine
şi sezon) cantitatea de energie în zona temperată variază, în medie
între 1-1,5 mil.Kcal/m2/an. În ţara noastră fluxul mediu de energie

37
Capitolul 3

solară este cuprins între 1-1,4 x 10 6 Kcal/m2/an (PUIA I. şi colab.,

1998).
Nu întreaga energie solară este absorbită de către plante.
Aproximativ jumătate se reîntoarce în mediu sub formă de lumină
reflectată, care conferă vegetalelor culoarea specifică. Din jumătatea
de energie absorbită foarte puţin se utilizează în sinteza substanţelor
organice, cea mai mare parte se pierde în procesul fiziologic al
transpiraţiei vegetale şi sub formă de căldură.
De la producătorii primari (plantele verzi), energia trece la
nivelul trofic următor, respectiv consumatorii (de diferite categorii)
care folosesc la rândul lor o parte din aceasta pentru satisfacerea
necesităţilor vitale.
De subliniat faptul că în interiorul ecosistemului, transferul de
energie se face cu pierderi; cea mai mare pierdere de energie fiind la
nivelul producătorilor (figura 3.1.).

Figura 3.1. Dinamica energetică a unui lanţ trofic dintr-un

ecosistem natural din zona temperată
(adaptat după PUIA I. şi colab., 1998)

În ecosistemele de pajişte (şi în agroecosisteme în general)

omul intervine prin suplimentarea de energie – prin lucrări mecanice
(combustibilul fosil), prin lucrări manuale (energia metabolică
umană), prin lucrări cu ajutorul animalelor de tracţiune (energia
metabolică animală). Acest aport de energie duce la creşterea
productivităţii şi a intensităţii sistemului de cultură al pajiştilor.

38
 Pajiştea ca ecosistem

2. Fluxul de substanţă

Curgerea discontinuă a curentului de energie solară în

ecosistemele naturale şi în cele construite de om antrenează
circulaţia unui număr însemnat de elemente chimice (PUIA I. şi
colab., 1998).
Fluxul de substanţă se realizează ciclic prin trecerea materiei
de la un nivel trofic la altul, astfel:
- substanţele chimice sunt absorbite (din sol sau din aer)
de către plantele verzi şi înglobate în propria substanţă.
Ele sunt preluate prin consum de nivelurile trofice
superioare, ajungând a fi retransformate în substanţe
minerale ca efect al activităţii descompunătorilor.
- În ecosistemele pajişti exploatate neraţional o parte din
aceste elemente se exportă fără a fi înlocuite ceea ce în
timp au drept consecinţă micşorarea fluxului de
substanţă. Omul poate interveni în această situaţie prin
aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale ce pot
amplifica principalele circuite de elemente din pajişti
(C,N,P,K,Ca, etc.), care inevitabil vor duce la sporirea
producţiilor .

Figura 3.2. Schema generală a circulaţiei substanţelor

(a elementelor chimice prin compuşii lor)
39
Capitolul 3

în ecosistemele naturale pe seama

curgerii discontinue a curentului de energie.
Circuitul gazos al CO2 şi O2 a fost parţial detaliat
pentru evidenţierea celor două procese
complementare: fotosinteza şi respiraţia
(după ODUM, 1975; citat de PUIA I. şi colab., 1998)

Fluxurile de substanţă şi de energie merg paralel, după cum

se poate observa şi în figura 3.2., deoarece energia este
înmagazinată în substanţă şi vehiculată sub formă de energie
chimică prin compuşi organici complecşi.

3. Fluxul de informaţie

Fluxul de informaţie este de asemenea prezent în ecosistemul

pajişte. Ecosistemul natural se bazează pe un echilibru între
consumatori şi producători pentru a-şi menţine stabilitatea. Informaţia
circulă de la producător la consumator şi invers, reglând astfel
cantitatea acesteia pe baza principiilor ciberneticii.
În structura şi funcţionarea ecosistemului de pajişti
permanente, după cum remarcă MOISUC AL. (1991), în fluxul de
informaţie trebuie să intervină şi informaţia ştiinţifică. Aceasta trebuie
să furnizeze date certe asupra cantităţii de producători (plante verzi –
masă verde), a numărului optim de consumatori pentru cantitatea
respectivă.

3.5. STRUCTURA TROFICĂ A ECOSISTEMELOR DE

PAJIŞTI

Studiul relaţiilor, lanţurilor şi structurii trofice permit stabilirea

legăturilor dintre vieţuitoare şi a modului cum are loc circuitul
energiei, substanţei şi informaţiei în ecosistem.
PUIA şi SORAN (1978) defineau lanţul trofic ca modalitate de
transfer a energiei chimice potenţiale incluse în substanţele organice
sintetizate de plantele verzi, grupelor de organisme heterotrofe prin
consumatori succesivi.
Plantele verzi deschid oricare din lanţurile trofice ale unui
ecosistem, activitatea lor având ca rezultat stocarea de energie şi
40
 Pajiştea ca ecosistem

eliberarea de oxigen. Celelalte grupe de vieţuitoare (consumatorii

primari şi secundari) sunt total dependente de energia stocată şi
oxigenul eliberat.
Plantele verzi – într-o pajişte - reprezintă cca 90% din întreaga
biomasă. Substanţa organică produsă şi acumulată în plante
serveşte ca hrană atât insectelor fitofage, cât şi animalelor
superioare domestice sau sălbatice, iar o parte din ea ajunge direct
la dispoziţia consumatorilor. Deci, insectele fitofage şi animalele
ierbivore constituie cel de-al doilea nivel al lanţului trofic cunoscut
sub denumirea de consumatori primari.
În cadrul ecosistemelor de pajişti, consumatorii secundari sunt
oamenii, ei alcătuind cea de-a treia treaptă a lanţului trofic, ultima
verigă fiind cea a descompunătorilor, care au la dispoziţie doar o
cantitate mică de substanţă din substanţa iniţială a producătorului.

3.6. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ VEGETAŢIA

PAJIŞTILOR

Biocenozele din pajişti au luat naştere sub influenţa unor serii

de factori.
Totalitatea elementelor mediului fizic şi biotic care determină
constituirea şi evoluţia ecosistemelor din pajişti, poartă denumirea de
factori ecologici. În funcţie de originea lor factorii ecologici se clasifică
în : factori abiotici şi factori biotici.

La rândul lor factorii abiotici se pot clasifica în:

a. factori climatici;
b. factori edafici;
c. factori orografici.

Factorii biotici – sunt reprezentaţi de interacţiunile ce au loc

între populaţiile de plante, animale şi microorganisme.
Factorii ecologici acţionează asupra biocenozei în diverse
moduri provocând inhibarea sau stimularea dezvoltării unor populaţii.
Desigur, nu orice acţiune a factorilor ecologici determină modificări în
ecosistem, deoarece fiecare specie are anumite limite de toleranţă,
41
Capitolul 3

între care nu se produc modificări. Între aceste limite de toleranţă

(minim şi maxim), se află optimul ecologic.
În constituirea şi evoluţia ecosistemelor de pajişti, alături de
factorii ecologici acţionează şi factorii antropogeni. Aceştia se
datorează activităţii omului care prin intervenţia sa în pajişti, nu face
decât să dozeze unul sau altul dintre factorii ecologici.

3.6.1. Factorii abiotici

a. Factorii climatici – au un rol hotărâtor asupra vegetaţiei

din pajişti.
Lumina – reprezintă sursa principală de energie pentru
întregul ecosistem. Cu cât timpul de iluminat şi cantitatea de lumină
ce cade pe unitatea de suprafaţă este mai mare, cu atât şi
potenţialitatea de a acumula o cantitate mai mare de substanţă
organică este mai mare.
Temperatura – este implicată în toate procesele
fundamentale ce se petrec în organismele vii, fiecare proces
fiziologic având un minim, un optim şi un maxim între care se
desfăşoară.
Aerul – este de mare însemnătate, ştiut fiind că plantele au
nevoie pentru procesul de fotosinteză şi respiraţie, de bioxid de
carbon şi oxigen. De asemenea mişcările aerului (vânturile) au o
deosebită acţiune chiar dacă nu direct, ci prin acţiunea celorlalţi
factori.
Apa –are şi ea un rol deosebit de important, în funcţie de
regimul de precipitaţii, vegetaţia pajiştilor din ţara noastră este
diversificată. Astfel, în regiunile secetoase , vegetaţia pajiştilor este
formată din specii rezistente la secetă (xerofite) şi în unele cazuri
rezistente la sărăturarea solurilor (halofite). Acestea au o valoare
furajeră inferioară. În regiunile bogate în precipitaţii, vegetaţia
pajiştilor este alcătuită din specii iubitoare de umezeală (mezofile sau
higrofile), de asemenea cu valoare furajeră scăzută.

b. Factorii edafici
Solul ca mediu de existenţă a vegetaţiei are un rol important
punând la dispoziţia plantelor elementele nutritive şi apa.
42
 Pajiştea ca ecosistem

Bogăţia solului în elemente nutritive, determină o anumită

compoziţie floristică. De asemenea fiecare specie se dezvoltă doar în
anumite limite ale pH-ului. O modificare mică a pH-ului în afara
limitelor de toleranţă a unei anumite specii duce la dispariţia speciei
în discuţie.

c. Factorii orografici
Aceştia contribuie în mare măsură la distribuţia diferită pe
suprafaţa solului a apei provenite din precipitaţii şi din scurgeri,
influenţând în acest timp şi gradul de evaporare.
Relieful, prin gradul de înclinare şi expoziţie la rândul lui,
influenţează graduarea celorlalţi factori staţionari şi provoacă
modificări în compoziţia floristică a pajiştilor.
În funcţie de aceşti factori există zone şi subzone de
vegetaţie, etaje şi subetaje de vegetaţie.

3.6.2. Factorii biotici

PUIA I. şi colab. (1998), susţin ideea că agroecosistemele spre

deosebire de ecosistemele naturale, posedă o natură dualistă.
Fiindcă au fost create de om, agroecosistemele sunt considerate
sisteme artificiale. Agroecosistemele au luat naştere din interferenţa
a trei categorii de factori: factori biologici, factori sociali şi factori
economici , contribuţia lor fiind diferită de-a lungul istoriei.
Populaţiile întâlnite într-o pajişte, alcătuiesc comunităţi biotice
ataşate unui anumit biotop. Aceste comunităţi nu se pot forma decât
pe baza unor serii de interacţiuni care se stabilesc între indivizii unei
anumite specii şi între indivizii diferitelor specii. Toate aceste
interacţiuni între indivizi sunt cunoscute sub denumirea de factori
biotici. Interacţiunile dintre indivizi poartă denumirea de coacţii, ele
putând fi între indivizii aparţinând aceleaşi specii şi atunci se numesc
coacţii homotipice şi între indivizi aparţinând speciilor diferite şi
atunci poartă denumirea de coacţii heterotipice.

3.6.2.1. Coacţiile homotipice

Principalele coacţii homotipice se referă la efectul de grup,

efectul de masă şi competiţia interspecifică.
43
Capitolul 3

Efectul de grup – se referă la biomasa totală care se

realizează pe o anumită suprafaţă (pajişte).

Competiţia interspecifică – se datorează „luptei” pentru hrană,

apă, lumină.

Relaţiile între membrii unei comunităţi vegetale (aparţinând

aceleaşi specii) se manifestă în primul rând sub forma schimbului
reciproc de substanţe ce are loc cu deosebire prin intermediul
rădăcinilor (MOISUC AL, 1991). Sunt unele plante care elimină prin
rădăcini unele substanţe toxice, chiar şi pentru propria specie. De
exemplu dacă se amestecă rădăcini de Bromus sp. (obsigă) cu nisip
în care se găsesc seminţe puse la germinat din aceiaşi specie, la
plantele răsărite se observă semne de intoxicaţie.

3.6.2.2. Coacţii heterotipice

Sunt foarte complexe, realizându-se între indivizii speciilor

diferite. Principalele coacţii heterotipice care apar în structura
fitocenozelor de pajişti sunt:

1. Neutralismul este interrelaţia dintre două specii care

vieţuiesc independent, deci nu au nici o influenţă una
asupra celeilalte.

2. Simbioza – este un alt tip de coacţie, în care două

specii convieţuiesc, fiecare fiind avantajată de această
convieţuire. Un exemplu clasic de simbioză care este util în
pajişti este interacţiunea dintre leguminoase şi bacteriile
genului Rhizobium .

3. Protocooperarea – constă în asocierea de două sau

mai multe specii care favorizează ambele specii; asocierea
care nu este obligatorie, deoarece speciile respective pot
supravieţui şi separat. În pajiştile permanente dar şi în cele
semănate, întâlnim un exemplu clasic de protocooperare
între graminee şi leguminoase.
44
 Pajiştea ca ecosistem

4. Amensualismul – este un tip de coacţie în care o specie

este înhibată în creştere şi reproducere de o altă specie. În
cazul plantelor, acest fenomen poartă denumirea de
alelopatie.

5. Competiţia interspecifică – când două sau mai multe

specii cresc într-o comunitate, ele se influenţează reciproc,
fiecare specie căutând să obţină factorii necesari creşterii
ei. Competiţia are loc pentru factorii de mediu specifici care
afectează creşterea şi dezvoltarea şi anume: apa,
substanţele nutritive şi lumina. Efectele acesteia se
manifestă în modificările dinamicii de creştere a indivizilor
speciilor (MOISUC AL., 1991).

3.6.2.3. Principiile acţiunii factorilor ecologici

În cadrul interacţiunilor din interiorul oricărui ecosistem şi ca

atare şi în ecosistemul pajişte, factorii ecologici sunt factori ai
selecţiei naturale. Ei provoacă variabilitatea, determină
supravieţuirea, perpetuarea plus variantelor şi eliminarea minus
variantelor (MOISUC AL, 1991).
Felul acţiunii factorilor ecologici poate fi grupat în mai multe
categorii, clasificarea cea mai importantă referindu-se la modul lor de
acţiune, mod ce se poate grupa în trei principii.

a. Principiul factorilor limitativi

Se referă la faptul că producţia poate fi mărită numai dacă
se aplică plantelor elementul nutritiv aflat sub limita (cantitatea)
inferioară a necesarului plantelor. Aceasta este cunoscută sub
denumirea de legea minimului.
Dacă acest factor (element) nutritiv se aplică atunci, se
înregistrează creşterea spectaculoasă a producţiei. Pe de altă parte
aplicându-se acest element se măreşte considerabil posibilitatea de
acumulare de substanţe şi în acelaşi timp se schimbă raportul dintre
elementele nutritive, existând posibilitatea ca un alt element să fie în
cantitatea mai mică decât necesară.
Pe de altă parte, dacă se dă o cantitate prea mare de
elemente nutritive acestea au acţiune inversă în sensul că
45
Capitolul 3

stânjenesc dezvoltarea unor specii, astfel că pe lângă legea

minimului, trebuie avut în vedere şi legea maximului, peste care o
anumită specie este dezavantajată în dezvoltarea ei.
Fiecare factor ecologic de fapt are un minim şi un maxim
pentru acea specie, care se numeşte limită de toleranţă între aceste
limite fiind situat un optim. Sub şi peste aceste limite (indiferent dacă
este vorba de precipitaţii, temperatură, elemente nutritive, etc.),
specia respectivă dispare din biocenoză.
b. Principiul interacţiunii factorilor se referă la faptul că
factorii ecologici nu acţionează independent. Dacă un factor este
înlăturat, altul îi ia locul. De asemenea modificarea unui factor atrage
după sine şi modificare unuia sau a mai multor alţi factori.

c. Principiul factorilor declanşatori este un principiu legat

de factorii limitativi, în sensul că introducerea unui factor
declanşează o reacţie în lanţ. Astfel, dacă pe o pajişte cu deficit de
umiditate, se trece la irigare (deci se înlătură factorul limitativ apă),
atunci se declanşează o serie de modificări în structura şi evoluţia
ecosistemului în sensul că dispar plantele xeromorfe şi se instalează
o altă vegetaţie, mai productivă (MOISUC A., DUKIC D., 2002).

3.7. SCHIMBĂRI CARE AU LOC ÎN VEGETAŢIA

PAJIŞTILOR

În interiorul ecosistemului – pajişti, pot avea loc o serie de

acţiuni şi interacţiuni care dau naştere la dispariţia unor specii şi
înlocuirea lor cu alte specii, chiar la înlocuirea unor biocenoze cu
altele.
Capacitatea unui ecosistem de a suporta oscilaţii reversibile în
jurul unei stări staţionare se numeşte capacitata de rezilienţă. În
cazul în care o modificare care are loc în vegetaţia unei pajişti se
petrece în limitele capacităţii de rezilienţă avem de a face cu o
fluctuaţie, iar în cazul în care modificările depăşesc capacitatea de
rezilienţă sunt ireversibile (fiind mai profunde) se numesc succesiuni
(MOISUC AL.,1991).

46
 Pajiştea ca ecosistem

3.7.1. Fluctuaţiile

Ecosistemele de pajişti sunt într-un echilibru dinamic, care îi

conferă o anumită stabilitate, mai ales când fitocenozele cuprind un
strat de ţelină bine constituit.
Fluctuaţiile care se petrec în pajişte se datoresc atât factorilor
abiotici şi poartă denumirea de fluctuaţii alogene, cât şi factorilor
biotici – fluctuaţii autogene şi în sfârşit cele care se datoresc acţiunii
omului care poartă denumirea de fluctuaţii antropogene.

Fluctuaţiile alogene – sunt schimbări datorate unor factori

ecologici şi sunt cele mai cunoscute şi foarte uşor sesizabile. Astfel,
sunt cunoscute schimbările fenologice care au caracter sezonier ele
fiind complexe şi ciclice în sensul că se petrec anual în decursul
fiecărei perioade de vegetaţie.
Aceste fluctuaţii se datoresc faptului că diferitele faze
fenologice apărute în dezvoltarea speciilor unei pajişti se petrec în
timp, diferite în funcţie de perioada de vegetaţie a respectivelor
specii, de precocitatea lor, de pretenţiile lor la umiditate, temperatură,
pretenţii care sunt satisfăcute în perioade diferite ale anului
(MOISUC AL., 1991).

Fluctuaţiile autogene – sunt cele care se referă la reglarea

cibernetică a densităţii consumatorilor în lanţul trofic al ecosistemelor
pajişti.

Fluctuaţiile antropogene – sunt numeroase şi se datoresc

intervenţiei omului cum ar fi de exemplu administrarea de
îngrăşăminte.
Astfel, BĂRBULESCU şi MOTCĂ (1980) arată că prin târlire cu
oile, efectuate pe păşuni de Nardus stricta din masivul Făgăraş, unde
această specie a fost dominantă (70%), vegetaţia s-a modificat, în
locul acesteia instalându-se specii bune furajere ca: Festuca rubra
(90%), Agrostis capillaris (20%), Poa media (15%), Trifolium repens
(15%). După 4-5 ani vegetaţia revine la cea iniţială.

3.7.2. Succesiunea fitocenozelor pe pajişti

47
Capitolul 3

Metabolismul ecologic, nivelul alelopatic, celelalte interacţiuni

din cadrul biocenozei ale factorilor abiotici, permit o permanentă
„tensiune” şi remaniere structurală a ecosistemelor ( STUGREN B.,
1975).
De exemplu, formarea şi îngroşarea stratului de ţelină duc cu
timpul la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă a speciilor care le-au
generat. Aceasta au ca rezultat dispariţia acestor specii din
fitocenoză şi instalarea altor specii.
De exemplu stratul de ţelină de pe o pajişte mezofilă de
Festuca rubra duce la înlocuirea acestei specii cu Nardus stricta, mai
adaptată condiţiilor nou create de stratul îngroşat de ţelină.
Succesiunile fitocenozelor sunt de două categorii esenţiale şi
anume: succesiuni primare şi secundare.
Succesiunile primare sunt acelea în care fitocenoza se
instalează pe un teren iniţial abiotic.
Astfel s-au format pajiştile naturale primare. Succesiunile
secundare sunt atunci când o fitocenoză se instalează în locul altei
fitocenoze dispărute sau distruse.

3.8. INTERVENŢIA OMULUI ÎN ECOSISTEMELE DE

PAJIŞTI

3.8.1. Schimbări antropogene

Omul intervine în orice ecosistem, cu un scop bine precizat.

Scopul în general este legat de dorinţa de a mări valoarea
economică a pajiştilor, respectiv de a creşte un număr mai mare de
animale pe aceeaşi suprafaţă. Omul nu poate crea factori noi ci doar
graduează factorii ecologici existenţi.
Prin aplicarea de îngrăşăminte, modificând deci condiţiile de
competiţie, omul poate determina apariţia de fluctuaţii antropogene.
Astfel BĂRBULESCU, MOTCĂ (1980), MOISUC AL. (2002)
arată că prin târliri cu oile, efectuate pe păşuni de Nardus stricta din
masivul Făgăraş, unde această specie a fost dominantă (70%),
vegetaţia s-a modificat, în locul acesteia instalându-se specii bune
furajere ca Festuca rubra (50%), Agrostis capillaris (20%), Poa

48
 Pajiştea ca ecosistem

media (15%), Trifolium repens (15%). După 4-5 ani vegetaţia revine
la forma iniţială.
Prin aplicare îngrăşămintelor omul intervine la nivelul
producătorilor. Dar el poate interveni şi la nivelul consumatorilor
prin eliminarea unor specii şi favorizarea altor specii consumatoare.
Speciile consumatoare influenţează competiţia dintre speciile
producătoare, prin faptul că fiecare specie consumatoare are o
anumită predilecţie pentru anumite specii producătoare. De
asemenea, înălţimea de păşunat, mărimea copitei, volumul şi
constanţa dejecţiilor cât şi modul de comportare al animalelor,
referitor la ocuparea terenului, au efect asupra competiţiei dintre
speciile producătoare favorizând unele şi defavorizând alte specii
(MOISUC, AL. DUKIC D., 2002).
În concluzie, în ecosistemul pajişti omul intervine în scopul de
a modifica radical fitocenoza, dar şi pentru a-i modifica producţia. În
acest sens gospodărirea pajiştilor prin lucrările aplicate implică trei
direcţii de intervenţie, cu însemnate consecinţe ecologice.

1. Manipularea speciilor

Intervenţia omului în pajişti (prin lucrările efectuate), duce la

modificarea mai mult sau mai puţin pronunţată a structurii vegetaţiei.
Toate acestea au drept rezultat mărirea producţiei pajiştilor, dar şi o
diminuare a numărului speciilor din ecosistem şi deci o simplificare a
compoziţiei floristice.
Speciile noi introduse (prin însămânţare) au, de regulă,
însuşiri culturale superioare, dar însuşiri biologice adaptative mai
reduse.

2. Modificarea structurii ecosistemelor praticole – în

scopul concentrării producţiei la un anumit nivel trofic (de regulă la
nivelul producătorilor primari – iarba pajiştilor); pe această cale se
afectează profund complexitatea, structura trofică şi spaţială şi mai
ales biodiversitatea. De exemplu prin combaterea buruienilor se
îndepărtează specii nedorite.

3. Schimbarea condiţiilor ecologice

49
Capitolul 3

Întregul complex de tehnologii moderne aplicate în cultura

pajiştilor conduc la o drastică schimbate a acţiunii factorilor ecologici.
Exemplul anterior cu aplicarea îngrăşămintelor vine să confirme
acest lucru. Dar există şi alte elemente de tehnologie care
interesează cum ar fi intensitatea de exploatare (figura 3.3).
Compoziţia floristică este legată de modalitatea de exploatare. Dacă
o suprafaţă este utilizată pentru o producţie intensivă şi numărul de
animale trebuie să fie mai mare, pentru a împiedica păşunatul
selectiv. În acest caz este obligatorie asigurarea unei perioade
compensatoare pentru refacerea aparatului foliar. ( MOISUC, AL.
DUKIC D., 2002).
O intervenţie bine gândită şi pe baze ştiinţifice pe care o
efectuează omul în aceste fitocenoze are rezultate pozitive atât
pentru fitocenoză, cât şi pentru activitatea productivă şi economică a
omului.

Figura 3.3. Efectul intensităţii de exploatare

(după MOISUC, AL. DUKIC D., 2002)

50
 Pajiştea ca ecosistem

51