Sunteți pe pagina 1din 52

3

ECOSISTEMUL - FORM Ă ELEMENTARĂ DE ORGANIZARE A ECOSFEREI

3.1 Structura organizatoric ă ş i func ţional ă a ecosistemului

No ţiunea de ecosistem a fost introdus ă pentru prima dată în 1935 de către A. C. Tansley, un ecologist englez. Acesta definea ecosistemul ca „un sistem interactiv ce se stabile şte între o biocenoză (un grup de organisme vii) şi biotopul acesteia, mediul în care trăie şte biocenoza”. În 1971 Odum a elaborat o definiţ ie mai cuprinză toare a ecosistemului: „ orice unitate care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care interac ţionează cu mediul fizic în a şa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofic ă, o diversitate de specii şi un circuit de substan ţe în interiorul sistemului”. Ecosistemul sau sistemul ecologic reprezintă unitatea organizatoric ă şi funcţ ional ă fundamentală a ecosferei. El con ţ ine atât sistemele vii cât şi cele nevii dintr-un anumit mediu. Structura ecosistemului cuprinde factori abiotici, organisme autotrofe (bacterii, alge, ciuperci, plante superioare), organisme heterotrofe (fitofage, carnivore, saprofage, omnivore) (figura 3).

(fitofage, carnivore, saprofage, omnivore) (figura 3). Figura 3. Structura unui ecosistem cu prezentarea

Figura 3. Structura unui ecosistem cu prezentarea compartimentelor sale vii şi nevii şi a interac ţ iunilor care au loc între acestea [Puia, 1999]

Organismele autotrofe reprezintă organismele care utilizeaz ă ca unic ă surs ă de carbon dioxidul de carbon, iar ca sursă de azot azotul anorganic, fosforul şi sulful le preiau tot din surse anorganice. Organismele heterotrofe sunt cele care utilizeaz ă ca unic ă surs ă de carbon compu şii organici, iar azotul din surse anorganice sau organice, fosforul este preluat din surse anorganice, iar sulful atât din surse anorganice cât şi organice; Organismele facultative autotrofe utilizează atât dioxidul de carbon cât şi compu şii organici ca sursă de carbon (tabelul 4). Din punct de vedere al necesarului de oxigen bacteriile se clasific ă în: bacterii aerobe, care consumă oxigen pentru degradarea substan ţelor organice (pentru respira ţie celulară ), bacterii anaerobe, care preiau oxigenul necesar proceselor metabolice din substan ţe oxidate (sulfa ţi, azota ţi etc) şi bacterii facultativ aerobe, care pot utiliza atât oxigenul molecular, cât şi oxigenul legat chimic. Organismele chemosintetizante sunt organismele care-şi sintetizează materia organic ă prin reac ţii de sintez ă, iar organismele fotosintetizante sunt cele care-şi sintetizează materia organic ă prin fotosinteză. Caracteristicile principale ale ecosistemelor sunt stabilitatea relativă în timp, circula ţia intern ă a materiei, energiei şi informa ţiei, transformarea şi acumularea de materie şi energie.

Tabelul 4. Clasificarea organismelor dup ă modul de hr ănire şi formele de energie utilizate [St ănescu, 2000]

 

Tipul de

Forma de

Aerobioză

Tipul de reacţie caracteristică

3.1.1.1.1

Hrănire

energie

carbon

Autotrofe

lumina solar ă (fotoliză)

CO 2

 

6CO 2 + 6H 2 O (CH 2 O) 6 + 6O 2

fotosintetizatoare

Chemosintetizatoare litotrofe (autotrofe)

oxido-

CO 2

aerob

2NH 4 + + 3O 2 2NO 2 - + 2H 2 O + 4H +

reducerea

 

substanţ elor

anaerob

5S + 2H 2 O + 6NO 3 - 5SO 4 2- + 3N 2 + 4H +

anorganice

Chemosintetizatoare

oxido-

materie

aerob

(CH 2 O) 6 +6O 2 6CO 2 + 6H 2 O

organotrofe

reducerea

organică

(heterotrofe)

substanţ elor

anaerob

(CH 2 O) 6 3CH 4 + 3CO 2

organice

Conceptul de ecosistem poate fi aplicat la unit ăţi de difeite m ărimi, de

exemplu un lac, un câmp, sau un copac uscat. Un microecosistem reprezintă un ecosistem de dimensiune mic ă, un exemplu de microecosistem îl reprezintă o piatră şi organismele vii care trăiesc sub ea. Un mesoecosistem poate fi o p ă dure, iar un macroecosistem poate fi o ecoregiune cu bazinele de apă pe care le conţ in. Ecosistemele se clasifică în func ţie de biotopurile care le con ţin în:

- ecosisteme terestre sau continentale de exemplu o p ădure, o pajişte (stepa, savana);

- ecosisteme de ape interioare cum ar fi de exemplu ecosistemele lentice (lacurile, b ăl ţile) sau ecosistemele lotice (râurile);

- ecosisteme marine reprezentate de mă rile şi oceanele.

În funcţie de ac ţ iunea activităţilor antropice asupra acestora ecosistemele se clasific ă în:

- ecosisteme naturale (autohtone – de la grecescul autos = ele în şile) – sunt cele în care activităţile umane nu au impact asupra activităţ ii lor; practic astă zi pe Terra asemenea ecosisteme sunt din ce în ce mai greu de gă sit;

- ecosisteme modificate (antropurgice, provine de la grecescul anthropos = om şi erg = a lucra, a produce) – se caracterizeaz ă prin dereglarea unora din echilibrele naturale de că tre om, exemple de aceste tipuri de ecosisteme le reprezintă drumurile, şoselele, c ăile ferate care traversează ecosisteme ce altă dată erau naturale, satele, ora şele;

- ecosisteme amenajate – sunt cele în care activitatea umană are efecte importante şi acestea se împart la rândul lor în:

- agroecosisteme – culturi agricole cerealiere, de sfecl ă de zah ăr, plante textile, plante medicinale etc.;

- ecosisteme agrozootehnice – care se caracterizeză prin aceea că

produc ţ ia vegetală este destinată hr ănirii consumatorilor secundari

cum ar fi de exemplu taurinele, porcinele, pă să rile;

- ecosisteme silvice – ecosistemele p ădurilor în care activitatea omului este destinată ob ţ inerii unor produc ţ ii mari de lemn, subproduse lemnoase şi animale de vânat;

- ecosisteme urbane – parcuri, zone de locuinţe, lacuri amenajate pentru ştranduri şi sporturi nautice [Iftimovici, 2000].

Organismele care alcă tuiesc un ecosistem sunt de obicei în echilibru cu toate celelate şi cu mediul lor înconjurător. Introducerea de factori abiotici noi, sau de specii noi în cadrul unui anumit ecosistem are efecte dezastroase asupra ecosistemului ini ţial, coducând în anumite cazuri chiar la colapsul acestui ecosistem. Termenii „ecosistem” şi „ecoregiuni” se suprapun de obicei (ecosistemele de dimensiuni mari sunt numite ecoregiuni). Lumea vie este împ ărţ ită în diferite ecosisteme, fiecare cercetare în ceea ce prive şte lumea vie dezvăluie faptul c ă între ecosisteme există graniţe foarte rar distincte şi acestea nu sunt niciodată în totalitate izolate unele de celelalte. Un număr mare de specii vor ocupa (şi astfel vor aparţ ine) dou ă sau mai multe ecosisteme în acela şi timp. Speciile se pot deplasa dintr-un ecosistem în altul în diferite perioade de timp, cum ar fi de exemplu cazul p ăsărilor migratoare. În trecere de la un ecosistem la altul se poate observa doar o descre ştere graduală a popula ţ iei unei comunităţi biotice şi o cre ştere a unei popula ţii reprezentate de aceea şi specie. Astfel un ecosistem se poate transforma în altul printr-o stare de tranziţ ie cunoscută sub denumirea de ecoton, care se situează între dou ă ecosisteme adiacente (figura 4).

situeaz ă între dou ă ecosisteme adiacente (figura 4). Figura 4. Reprezentarea schematic ă a unui

Figura 4. Reprezentarea schematic ă a unui ecoton [Nebel, 1998]

Ecotonul mai poate fi definit ca suprafa ţa de teren care desparte dou ă arealuri cu vegeta ţie diferită şi pe care creşte vegeta ţie mixtă specific ă arealurilor respective. Ecotonul între sisteme adiacente poate include de asemenea condiţ iile unice pe care le suportă diverse specii de plante şi animale. De exemplu, zonele mlăştinoase

apar adesea între apele deschise ale unui lac şi p ământul uscat (figura 5). În acest caz ecotonul poate fi studiat ca un ecosistem distinct în zona ml ăştinoasă.

ca un ecosistem distinct în zona ml ăş tinoas ă . Figura 5. Reprezentarea ecotonului mla

Figura 5. Reprezentarea ecotonului mla ştin ă [Nebel, 1998]

3.1.2

Biotopul

Sistemul abiotic sau abiogen format dintr-un complex de factori ecologici prezen ţi într-o anumită porţiune a mediului care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei reprezintă biotopul (în greac ă "bios" = a tră i şi "topos" = loc sau locul s ău de via ţă, habitatul). Elementele componente ale biotopului aparţin tuturor mediilor de via ţă (litosferei, hidrosferei, atmosferei, cosmosului). Între elementele biotopului şi biocenozei există o întrep ătrundere total ă. Mediul înconjur ător reprezintă ansamblul de factori naturali şi artificiali, fizici, biologici şi sociali, în care trăie şte omul, organizându-şi via ţa biologic ă, materială şi spirituală, din care îşi procură resursele, organice şi anorganice, necesare

şi în care înapoiaz ă resturile sau materialele refolosibile din procesele de produc ţ ie şi de consum [Bran,1999] . Mediul înconjurător poate fi clasificat dup ă cel puţin cinci criterii:

1)

topogeografic,

2)

ac ţiunea pe care o exercită asupra organismelor,

3)

compoziţ ie şi structură,

4)

gradul de interven ţ ie a omului în modelarea ambientului,

5) pozi ţia pe care o ocup ă unii saprofiţi sau paraziţi fa ţă de gazda lor [Iftimovici,

2000].

În func ţie de criteriul geografic mediul ambiant se clasific ă în:

- mediul aerian,

- mediul terestru (solul şi subsolul),

- mediul acvatic.

În func ţ ie de ac ţiunea pe care o exercită asupra organismelor mediul ambiant

se clasifică în:

- mediul general (constituit din totalitatea factorilor extraterieni – cosmici şi tere ştri geofizici, geochimici şi biotici capabili să influen ţeze organismele vii),

- mediul concret (eficient) (reprezintă o parte mic ă din mediul general, acesta este compus din climă, condiţiile de hrănire, condi ţiile de ad ă postire. Dup ă compozi ţie şi structură se disting:

- mediul fizic – totalitatea factorilor ambientali de natură fizico-chimic ă ce ac ţionează asupra organismelor vii,

- mediul etologic – totalitatea factorilor ambientali fizici şi biotici care determin ă un anumit comportament al animalelor. Dup ă gradul de interven ţie a omului în modelarea ambientului se disting:

- mediul natural şi

- mediul artificial (antropizat),

iar dup ă pozi ţia ocupată de unii saprofiţ i sau paraziţ i fa ţă de gazd ă se disting:

- mediul exogen reprezintă mediul care înconjoară organismele vii şi cu care acestea interacţioneaz ă şi

- mediul endogen – mediul ce se gă se şte în interiorul organismelor animale.

Biocora (biochorion) reprezintă un spa ţiu restrâns bine delimitat caracterizat prin prezen ţa în acel loc a unor condiţ ii de mediu specifice, particulare, altele decât cele care caracterizeaz ă ambientul. Un exemplu de biocoră îl reprezintă un copac putrezit în mijlocul unui lan de grâu deoarece acel trunchi oferă condiţii proprii, particulare de mediu abiotic (biotop) unor insecte, microbi celulozitici care nu se găsesc în mod natural în cîmpiile cu lanuri de grâu. Un alt exemplu de biocoră îl constituie gradina zoologic ă din interiorul unui oraş.

Factorii abiotici sau abiogeni ai mediului ac ţ ionează ca factori ecologici. Factorul ecologic determin ă apariţia şi între ţ inerea unui proces ecologic. Procesul ecologic reprezintă o succesiune de ac ţiuni, de fenomene sau st ări prin care are loc transformarea, evolu ţ ia în timp a sistemelor sub influen ţ a unuia sau mai multor factori ecologici. Factorii ecologici se clasific ă în factori ecologici direc ţi denumiţ i şi factori de existen ţă (includ lumina, căldura, apa, aerul, solu ţiile nutritive, hrana) şi factori ecologici indirec ţ i numi ţi factori entopici, care ac ţ ionează indirect asupra biocenozei prin influen ţa lor asupra factorilor de existen ţă (de exemplu: relieful, rocile, poziţ ia geografică ce influen ţează distribu ţia luminii, c ăldurii, umezelii, hranei). Nu trebuie confundat locul de via ţă (biotopul) cu locul unde specia cre şte sau cu locul în care aceasta a fost descoperit ă, acestea presupunând o localizare geografică (numele locului, coordonatele pe o hartă topografic ă). Dacă se referă doar la spa ţiul vital al unei specii (unde se găsesc factorii esenţiali doar pentru specia respectivă ) atunci se utilizează termenul "monotop". Unii autori utilizează no ţ iunea de "cenotop" pentru a defini spa ţiul vital al speciei, în locul monotopului. Alţ i termeni utiliza ţi pentru desemnarea (mai ales din punct de vedere geografic) a locurilor unde speciile de plante şi animale sunt unitare din punct de vedere al compoziţiei sunt cei de "fitotop" şi "zootop". "Fiziotopul" reprezintă locul unde condiţ iile de via ţă sunt uniform structurate, iar "ecotopul" reprezintă cea mai mic ă unitate de spa ţ iu a că rei structură (spa ţiu-substanţe-biocenoze) folose şte o combinaţ ie ecologic-unitară de efecte [Kuttler, 1996]. Factorii abiotici cu influen ţă majoră asupra biotopului sunt: clima (temperatura, precipita ţiile, umiditatea relativă a aerului, viteza vântului, radia ţ ia solară ), solul (structură, tip, chimism), relieful (orientare, înclinare) şi prezen ţa apei. Dintre factorii biotici de mediu, cei mai importan ţi sunt: concuren ţa pentru hrană (substan ţe nutritive), apă, lumină şi spa ţiu, relaţia prad ă-pr ăd ător, re ţelele trofice, comensalismul, simbioza. Unele specii, datorită necesităţilor proprii de a trăi în anumite condiţii, sunt legate în mod exclusiv de un anumit biotop, în timp ce altele se pot adapta la diferite tipuri de biotopuri. Uneori specia îşi schimbă biotopul ca reac ţ ie la "legea condiţiilor constante de amplasament" care spune că acele specii care pot coloniza diferite spa ţii climatice prezintă capacitatea de a compensa varia ţii climatice mari atâta timp cât sunt

în c ăutarea unor zone favorabile lor, cu climă mai pu ţin severă, sau în c ăutarea unor zone cu condi ţii pedologice favorabile. Cunoa şterea compoziţiei şi reparti ţiei membrilor unui biotop într-un teritoriu dat prezintă importanţă din punct de vedere al protec ţiei naturii. Protejarea anumitor specii de plante sau animale presupune protejarea în primul rând a spaţ iului vital (biotopului). Datorită acestui fapt s-au fă cut cartări de biotopuri pentru descoperirea şi delimitarea biotopurilor deosebit de importante şi pentru înscrierea lor în cadastrul biotopurilor. Ală turi de cartare şi în paralel cu aceasta se face şi evaluarea biotopului pentru a se vedea dacă un anumit biotop necesită eforturi suplimentare pentru a fi

protejat. Pentru desfăşurarea eficentă a evalu ă rii, delimită rii şi protejă rii biotopului sunt necesare următoarele opera ţii preliminare:

- clasificarea biotopurilor şi alc ătuirea unui catalog al tipurilor de biotopuri;

- descoperirea inventarului de specii şi de comunităţi ce trebuie protejate;

- stabilirea numărului minim necesar de tipuri de biotopuri şi a legă turilor dintre ele;

- stabilirea frecven ţei pericolelor şi a ariei pe care fiecare biotop este periclitat (poluat) (carta ro şie a biotopurilor şi a ecosistemelor);

- determinarea cauzelor care au produs periclitarea biotopului respectiv;

- descoperirea arealului minimal al biotopurilor ce trebuie protejate. Biotopurile disp ărute pot fi înlocuite cu a şa-numitele biotopuri secundare create de către om. Dintre biotopurile secundare cele mai importante sunt lacurile artificiale, carierele de piatră, c ă derile de apă.

3.1.2.1 Factorii ecologici

Factorii ecologici reprezintă elementele de mediu ce ac ţionează direct asupra organismelor vii, cel pu ţin pe durata unei faze din ciclul lor de dezvoltare. In func ţie de natura lor, factorii de mediu vor putea fi inclu şi într-una din categoriile următoare:

- factorii abiotici:

- factori climatici (condiţiona ţi de fenomenele atmosferice, de exemplu presiunea atmosferică, temperatura, lumina, pluviozitatea, umiditatea, viteza vântului);

- factori edafici (caracterizează solul şi se referă la compoziţia solului, temperatura, textura, aprovizionarea cu ap ă, aera ţia);

- factori hidrologici (compoziţia chimic ă a apei, temperatura, luminozitatea, viteza de curgere a apei);

- factorii biotici - caracterizează raporturile dintre indivizi sau dintre specii şi sunt:

- factori intraspecifici (se referă la rela ţiile dintre indivizi de sexe şi vârste diferite, fenomenul de teritorialitate, feromonii - substanţe chimice secretate de animale eliminate în mediul extern în cantităţi infime cu rol în comunicarea chimio-olfactivă intrapopula ţională, alomonii – compu şi chimici utiliza ţi ca semnale chimice între indivizii unor specii diferite [Neamţu, 1983]) şi - factori heterotopici (rela ţiile dintre speciile ce compun biocenoza);

- factori alimentari;

- factori antropici (condi ţiona ţi de activitatea umană ). Dintre factorii heterotopici men ţionă m neutralismul, competiţ ia, mutualismul, cooperarea, comensalismul (cobioza), amensalismul (antibioza), parazitismul, prădă- torismul. În func ţie de densitatea de populaţ ie factorii ecologici se clasific ă în:

- factori independen ţi de densitatea popula ţiei, efectele acestora resim ţindu-se asupra indivizilor izola ţi, independent de densitatea popula ţiei din care fac parte; în această categorie fiind inclu şi factorii fizico-chimici;

- factori ecologici dependen ţi de densitatea popula ţiei, cu ac ţiune asupra tuturor indivizilor unei popula ţii. Din această categorie de factori fac parte în general factorii biotici, de exemplu alimenta ţia, parazitismul, competiţ ia etc. [Nistreanu,

1999].

Un alt criteriu de clasificare a factorilor ecologici îl reprezint ă natura mediului

în care î şi exercită ac ţ iune. În func ţie de acest criteriu factorii ecologici se împart în:

- factori climatici, reprezenta ţ i de temperatura aerului, lumina, precipita ţiile, vântul, etc. – caracteristici în special atmosferei;

- factori edafici, reprezenta ţ i de caracterisiticile fizico-chimice ale solului;

- factori topografici, în strâns ă legă tură cu factorii edafici, dar a că ror natură depinde de relieful terenului;

- factori hidrologici reprezentaţ i de caracteristicile apei. În func ţie de periodicitatea apariţiei factorilor ace ştia se clasifică în:

- factori periodici primari – determina ţi de periodicitatea zi-noapte, de succesiunea anotimpurilor (de mişcarea de rota ţie şi de revolu ţie a planetei), exemple de

factori periodici primari îi constituie temperatura, lumina, mareele la care s-au adaptat anumite tipuri de plante şi animale. Alternan ţa zi-noapte a determinat “ritmurile circadiene” (anumite specii de animale î şi procură hrana ziua, iar noaptea dorm în timp ce alte specii de animale dorm ziua, iar noaptea îşi caută hrana).

- factori periodici secundari – apariţia acestora este determinată de varia ţ ia factorilor periodici primari. Umiditatea atmosferic ă reprezintă un factor secundar dependent de temperatură. Un alt factor secundar îl reprezintă alimentaţia vegetală care depinde de periodicitatea ciclurilor de vegetaţie.

- factori neperiodici – apariţia acestora nu este controlabilă şi nici predictibil ă, organismele neavând timp s ă se adaptaze la ac ţiune acestora. Factorii neperiodici sunt reprezenta ţi de unii factori climatici, de activitatea antropică, de activitatea speciilor parazite, prădătoare, patogene, pesticidele, agen ţ ii poluan ţi [Şchiopu,

1997].

Nu constituie factori ecologici acele elemente care de şi caracterizeaz ă mediul dat, nu acţ ionează direct, ca altitudinea sau adâncimea apei, elemente ce acţ ionează prin factori ca presiunea, temperatura, iluminarea etc. Prin varia ţia lor, factorii ecologici acţ ionează asupra organismelor vii în mod diferit, în func ţ ie de caracteristicile indivizilor, speciilor, popula ţ iilor, în sensul distribu ţiei geografice şi al modificării acestei distribu ţ ii respectiv în sensul adaptă rii la factorii periodici. Fiecare organism ce aparţine unui anumit biotop necesită anumite condiţ ii particulare pentru existen ţă referitoare la lumin ă, temperatură, săruri minerale, hrană etc. Factorul ecologic situat la nivelul cel mai apropiat de minimul să u critic se comportă ca factor limitativ. To ţ i factorii ecologici se pot comporta la un moment dat faţă de un anumit organism ca factori limitativi.

3.1.2.2 Valenţ a ecologic ă – legea minimului

Legea minimului formulată în 1840 de că tre Justus von Liebig se referă la faptul c ă pentru cre şterea unei plante trebuie ca toate elementele necesare pentru dezvoltare s ă fie prezente în sol. Această lege extins ă la ansamblul factorilor ecologici poart ă denumirea de legea factorilor limitativi ce poate fi enun ţată astfel: evolu ţ ia oric ărui proces ecologic este condi ţionată prin acel factor care este cel mai slab

reprezentat în mediu. Astfel organismele care se dezvolt ă la umbră au ca factor limitativ cantitatea de zinc din sol [Popescu, 2000]. Factorul limitativ reprezintă factorul ecologic aflat la limita minimă sau maximă a eficienţ ei sale, astfel încât limitează procesul de cre ştere sau dezvoltare a unui organism, chiar dac ă to ţ i ceilal ţi factori se găsesc în domeniul optim adică în domeniul de toleranţă ecologic ă. Conform legii toleranţ ei fiecare organism viu are o reacţie proprie la varia ţ ia factorilor de mediu, dar sensul reac ţiei este previzibil prin cunoa şterea fiziologiei speciei respective. In general se poate defini un domeniu optim de valori al fiec ărui factor şi o limită de toleran ţă (figurile 6,7).

factor ş i o limit ă de toleran ţă (figurile 6,7). Figura 6. Curb ă teoretic
factor ş i o limit ă de toleran ţă (figurile 6,7). Figura 6. Curb ă teoretic

Figura 6. Curb ă teoretic ă de toleran ţă a unei specii animale fa ţă de concentra ţia unor microelemente [Stugren, 1994]

Figura 7. Curb ă teoretic ă de toleran ţă (u şor asimetric ă) pentru o specie vegetal ă faţă de varia ţii ale temperaturii [Stugren, 1994]

Legea ac ţiunii combinate a factorilor ecologici a fost formulată pentru prima dat ă în 1921 de c ătre Mitcherlich. Conform acestei legi în natură organismele sunt supuse ac ţiunii globale a tuturor factorilor limitan ţ i. Datorită ac ţiunii combinate a acestor factori limitanţi, limitele de toleran ţă ale speciilor sunt relative deoarece efectul combinat produs de interac ţiunea a doi sau mai mulţi factori modific ă limitele de toleran ţă fa ţă de ace şti factori [Gavrilas, 1993].

În func ţie de lărgimea limitelor de toleran ţă a factorilor de mediu specia se va putea caracteriza printr-o valenţă ecologic ă mai mică sau mai mare, având semnifica ţia rezisten ţei speciei la condi ţiile extreme de mediu. În urma poluării are loc modificarea activit ăţii biotice a organismelor vii. În mod particular ca urmare a polu ării are loc o sc ădere a activităţ ii biotice. Speciile foarte sensibile la factorii de mediu de valori extreme sunt numite stenobionte (de exemplu p ă străvul, vidra), iar cele capabile de a trăi în condiţ ii diferite euribionte (de exemplu musca domestic ă, câinele etc.). No ţiunile de stenobionte şi euribionte sunt folosite şi prin specificarea factorului de mediu. Din acest punct de vedere stenobiontele se clasific ă în:

- stenoterme (specii ce nu suport ă varia ţii mari de temperatură, de exemplu în cazul bacteriei termale Sulfolobus acidocaldarius temperatura optimă este 80 ° C, iar temperatura pragului inferior este 55 ° C);

- stenofage (nu rezistă la varia ţii ale factorilor alimetari);

- stenotope (specii ce trăiesc doar în biotopuri deosebite de exemplu ursul polar, c ă mile etc.);

- stenohaline ( grecescul halos = sare, de exmplu pe ştii din familia Cyprinidae cum sunt crapul, ro şioara, linul, babu şca ce nu suportă decât apa dulce), iar euribiontele:

- euriterme (de exemplu golomăţul Dactylis glomerata cre şte atât la soare puternic, cât şi la umbr ă);

- eurifage (au o răspândire largă de exemplu grâul, porumbul);

- euritope;

- eurihaline (anghila reprezintă un pe şte care se reproduce în Antlanticul cald – în Marea Sargaselor, iar puii ie şiţi din icre după ce parcurg sute sau chiar mii de kilometri ajung pân ă pe ţă rmurile Europei şi ale Americii unde se răspândesc prin gurile de vă rsare ale râurilor în aplele dulci unde îşi continuă procesul de dezvoltare, iar odat ă ajunşi la maturitate se reîntorc în marea Sargaselor reluînd în apa sărată procesul de reproducere a speciei). Organismele stenoterme pot fi la rândul lor:

- psichrofile sau criofile, care preferă temperaturi coborâte;

- termofile care preferă temperaturi ridicate;

- mezofile - organisme care se dezvoltă la temperaturi intermediare.

Valen ţa ecologică este influen ţată de distribu ţ ia zonelor optime şi a zonelor de tranziţ ie (marginale). Astfel unele specii sunt euribionte în centrul arealului şi stenobionte la periferie. De exemplu presura aurie, Emberiza citrinella, este euribiontă în centrul arealului (Ungaria) şi stenobiontă la limita sa nordic ă (Finlanda) şi sudic ă (Balcani) [Stugren, 1994].

ă (Finlanda) ş i sudic ă (Balcani) [Stugren, 1994]. Figura 8. Limite relative de toleran ţă

Figura 8. Limite relative de toleran ţă ale organismelor stenoterme şi euriterme [Măzăreanu, 1993]

Temperatura optimă pentru un organism sau o popula ţ ie reprezintă temperatura la care procesele metabolice, cre şterea şi dezvoltarea se desfăşoară cu cea mai mic ă pierdere de energie. Temperatura zero a dezvolt ării (TO) reprezintă temperatura minim ă de la care începe activitatea normală de cre ştere şi dezvoltare a unei specii. La valori ale temperaturii mai mici faţă de temperatura optimă a dezvolt ării chiar dac ă indivizii supravie ţuiesc, ei nu pot parcurge un ciclu normal de reproducere în urma că ruia să rezulte o nou ă genera ţie. Temperatura optimă a dezvoltării este specific ă pentru

fiecare specie în parte. Astfel, nevertebratul Propsilocerus danubialis care trăie şte în Delta Dună rii are “temperatura zero a dezvoltării” de circa 3°C, iar Drosophila de circa 13,5°C. Temperatura eficientă (TE) este temperatura situată deasupra ‘temperaturii 0 a dezvoltării’ şi reprezintă temperatura la care indivizii speciei se dezvoltă normal. Ea se exprimă prin diferen ţa dintre temperatura la care se gă se şte organismul (temperatura biotopului T) şi “temperatura zero a dezvolt ării” (TO) (1):

TE = T – TO

(1)

Un organism îşi desăvârşe şte dezvoltarea ajungând la reproducere în func ţ ie de valoarea sumei temperaturilor eficiente (S) se calculeaz ă cu:

S = (T – TO)D

în care D = num ărul de zile de la care începe activitatea normală de cre ştere şi dezvoltare a unei specii. Dac ă valoarea S este mai mică decât necesarul, specia nu se poate reproduce. Astfel, speciile din zonele calde care preferă mai multă c ăldură nu se vor putea reproduce în zonele temperate sau reci deoarece nu se atinge valoarea lui S. Organsimele se clasific ă dup ă modul de variaţ ie al temperaturii corpului cu temperatura mediului în: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele reprezintă grupul de animale la care temperatura corpului se modifică odată cu varia ţiile de temperatură ale mediului crescând sau scăzând foarte mult; din grupul poikilotermelor fac parte nevertebratele, pe ştii, amfibienii, reptilele, unele p ăsări şi mamifere. Temperatura letală este specific ă animalelor poikiloterme şi reprezintă temperatura corpului la care procesele metabolice au ajuns la limita superioară de suportabilitate. La acestea activitatea metabolic ă cre şte exponen ţial cu temperatura conform legii lui van’t Hoff. Homeotermele sunt speciile care au temperatura intern ă a corpului aproape constantă indiferent de varia ţiile termice ale mediului; din această categorie de specii fac parte majoritatea pă să rilor şi mamiferelor [Mohan, 1993]. Termoreglarea reprezint ă o condiţie esen ţ ial ă a vie ţ ii. La animalele homeoterme (p ă sări şi mamifere) temperatura corpului este menţinută cvasi- neschimbat ă indiferent de varia ţ iile termice ale mediului înconjurător. Se folose şte termenul „cvasineschimbată” sau „aproape neschimbată” deoarece totu şi temperatura corporală variază în limite mici de la individ la individ şi în funcţie de raportul dintre energia utilă şi energia disipată. Necesarul de energie este asigurat prin producerea de c ăldură (termogenez ă), iar excesul de energie se elimin ă prin termoliză. Termogeneza reprezintă totalitatea proceselor metabolice care generează c ă ldură fiind rezultatul final al metabolismului energetic al organismului, al oxidă rii glucidelor, lipidelor şi al proteinelor. Termoliza reprezintă procesul de pierdere a c ă ldurii corporale prin iradiere, conductivitate, convecţie şi evaporare (figura 9).

Figura 9. Schimburile termice între animale ş i mediul înconjur ă tor [Iftimovici, 2000] În

Figura 9. Schimburile termice între animale şi mediul înconjurător [Iftimovici, 2000]

În cazul plantelor, în func ţie de diferitele cerin ţe fa ţă de că ldură, acestea se pot încadra în următoarele grupe:

- hekistotermofitele (specii criofile) – plantele adaptate s ă trăiasc ă la temperaturi foarte sc ăzute, în condiţiile de climat alpin, cu temperaturi medii anuale negative (-2,5 – 0,5°C), ele formează etajul alpin al pajiştilor alpine la peste 2000-2200 m altitudine;

- psichrotermofitele – plantele adaptate să trăiasc ă în condi ţii de frig, cu temperaturi medii anuale cuprinse între -0,5° şi +2°C din climatul subalpin, acestea corespund etajului subalpin al jneapănului de la altitudini de 1700(1800)-2200 m altitudine;

- microtermofitele - plantele adaptate la condi ţiile climatului boreal cu temperaturi sc ăzute 2-4°C, un climat rece şi umed, şi formează etajul boreal (al molidului) ce se întâlne şte la altitudini de 1300-1700 m;

- mezotermofitele – plantele care trăiesc în climatul temperat răcoros şi umed, la temperaturi de 4,5-7,5°C, şi care corespund subetajului fagului (800-1300 m altitudine);

- subtermofitele – plantele cu cerin ţe mai mari fa ţă de c ăldură 7,5-10,5°C, care se adapatează în climatul continental de dealuri, şi care corespund subetajului gorunului, silvosptepei nordice;

- termofitele – sunt reprezentate de plantele care iubesc că ldura (termofile) răspândite în climatul continental de câmpie, cu temperaturi medii anuale mai mari de 10,5°C, ele formează zona p ădurilor de stejari termofili, silvostepa sudică şi vestic ă, zona stepei;

- megatermofitele – sunt speciile de palnte care se adaptează în condiţ ii de climat cald, la noi în ţară aceste specii cresc în spa ţii ad ăpostite şi înc ălzite peste iar, şi foarte rar în spa ţiile deschise, acestea sunt reprezenatte de unele specii anuale;

- euritermofitele – palntele termoidiferente.

3.1.2.3

Nişa ecologic ă

Pentru a caracteriza poziţia unei popula ţii de organisme într-o comunitate se folosesc termenii “habitat” şi “nişă ecologic ă”. Habitatul reprezintă locul în care tră ie şte, se reproduce şi supravie ţuie şte o anumită perioadă de timp, astfel habitatul reprezint ă o zon ă fizică sau o anumit ă parte specific ă din suprafaţa pă mântului (ap ă, aer, sol). Arealul în sens geografic, reprezintă suprafa ţa uscatului sau a apei în care se afl ă indivizii şi popula ţiile unor specii de organisme. În sens ecologic prezintă importan ţă condiţiile din cadrul arealului, şi anume condi ţiile climatice (precipita ţii şi temperatură) cu care speciile respective interacţ ionează. Arealul se stabile şte prin punctarea pe hart ă a locurilor exacte în care se găsesc indivizii unei specii, indiferent de numă rul lor. Limita de areal cuprinde toate aceste locuri. Locurile izolate, situate la distan ţe mari fa ţă de restul prezen ţelor nu se includ în areal. Indivizii şi popula ţiile unei specii ocupă numai în foarte rare cazuri toată suprafa ţa cuprinsă în limitele de areal. Există situa ţii în care în anumite zone ale arealului există un num ăr maxim de indivizi ai unei specii, în altele în care există un numă r mic de indivizi ai aceleia şi specii, şi chiar zone în care nu se găsesc indivizii acestei specii. Dintre speciile cu răspândire foarte largă se numără speciile de arbori dominan ţi: molidul, fagul. Există însă situa ţii în care chiar aceste specii de arbori dominan ţi nu ocup ă întreg arealul delimitat de apari ţiile marginale, iar spre marginile arealului şi pe anumi ţi versan ţ i se găsesc alte tipuri de specii. Popula ţ iile unei specii apar în anumite ecosisteme din areal, lipsind complet în celelalte. Astfel fiecare specie prezintă o localizare ecosistemică bine precizată. Situarea speciei într-un anumit cadru de factori ecologici şi de raporturi biocenotice constituie con ţ inutul no ţ iunii de areal ecologic. Arealul ecologic reprezintă totalitatea ecosistemelor în care pot să existe şi s ă se perpetueze popula ţ iile unei specii, în cadrul arealului geografic natural şi raporturile acestora cu factorii abiotici şi cu celelalte organisme care iau na ştere ca o consecin ţă a acestei localiză ri. No ţiunea de areal ecologic a fost introdusă pentru prima dată în 1942 de că tre Şennikov. Şennikov îi limita conţinutul la raportul între specie şi factorii abiotici. În

1964 Sukaciov a introdus no ţ iunea de areal biocenotic care cuprinde domeniul de răspândire a unei specii determinat de raporturile cu alte specii. Arealul geografic se referă la poziţia pe care o ocup ă o specie fa ţă de coordonatele geografice – latitudine, longitudine, altitudine şi condiţiile fizico- geografice proprii teritoriului respectiv – relief, substrat, macroclimat. Arealul ecologic se caracterizeză prin domeniul de varia ţie a factorilor ecologici în cuprinsul ecosistemelor pe care le populează specia [Chiriţă, 1978]. Nişa ecologic ă reprezint ă unitatea de distribu ţ ie a speciei determinată de resursele de hrană şi de factorii abiotici. Nişa ecologic ă include componentele spa ţiale, trofice şi de altă natură implicate în interac ţiunea cu diverşi factori de mediu Nişa ecologic ă descrie nu numai unde trăie şte un organism ci, de asemenea, şi comportamentul s ău. Spa ţiul ecologic este reprezentat de factorii ecologici, abiotici şi biotici, cu care vine în contact o anumită specie. Din această perspectivă ni şa include atât reprezentarea sistemelor de rela ţ ii atât ale speciilor de plante cât şi a speciilor de animale cu mediul. Indivizii oric ărei specii dintr-o biocenoză pot supravie ţui, cre şte, se pot reproduce şi pot contribui la perpetuarea acesteia doar într-un anumit domeniu de temperatură. Acest domeniu de temperatură reprezintă nişa ecologic ă mono- dimensional ă (dimensiunea fiind reprezentată de temperatură figura 10a).

fiind reprezentat ă de temperatur ă figura 10a). Figura 10 . Ni ş e ecologice a)

Figura 10. Nişe ecologice a) monodimensională; b) bidimensională; c) tridimensională [Begon, 1990]

Uneori trebuie luate în considerare „regimuri” mai complexe care includ de exemplu fluctua ţiile zilnice sau sezoniere de temperatură. Un alt factor ecologic important care afecteaz ă activitatea biotic ă, abunden ţa speciilor, cre şterea şi dezvoltarea plantelor îl constituie umiditatea. Dac ă se ia în considerare şi acest factor se ob ţ ine nişa bidimensională care se reprezintă sub forma unei suprafe ţe (figura 10b). Luându-se în considerare un alt factor ecologic se ob ţ ine

nişa tridimensională a cărei reprezentare este sub forma unui volum (figura 10c). Este imposibil de reprezentat o nişă ecologic ă multidimensională, dar o nişă ecologică reală poate fi reprezentată printr-un hipervolum multidimensional. Acest hipervolum multidimensional define şte limitele între care o anumită specie poate supravie ţui şi se poate reproduce sub influen ţa unui număr n de factori ecologici care include atât factorii abiotici cât şi factorii alimentari. Se consideră c ă într-o biocenoză o popula ţ ie ocupă o ni şă. Dacă două popula ţ ii aparţin la două specii diferite ele nu pot avea nişe identice privind toate componentele. Ele pot coexista în acelea şi locuri, dar au hran ă diferită. Dacă popula ţiile a dou ă specii au acela şi spa ţiu de activitate (nişă), intervine competiţia şi astfel una dintre specii va dispărea. Pentru a supravie ţui speciile se adaptează . În cazul în care un organism nu este în competi ţie cu altul acesta ocupă o ni şă fundamentală sau poten ţial ă, iar în prezen ţa altor specii cu care se afl ă în competiţie o nişă efectiv ă sau realizată. Nişa fundamentală = întregul spa ţiu multidimensional care reprezint ă spectrul total de condiţii în care un organism poate func ţiona şi pe care îl poate ocupa în absenţ a altor specii cu care se pot afla în competiţ ie sau interac ţioneaz ă. Nişa realizată = partea din ni şa fundamentală, efectiv ocupată de o specie, în prezen ţa unor specii cu care este în competiţ ie [Zarnea, 1994].

3.1.2.4 Factorii climatici

Intr-un mediu determinat în care tră ieşte un număr mare de specii, factorii climatici (temperatura, umiditatea, viteza vântului, presiunea atmosferică etc.) ac ţionează diferit în func ţie de caracteristicile speciei la care se face referin ţă. De exemplu în ecosistemul reprezentat de o p ăşune se vor găsi pe de o parte vie ţuitoare care trăiesc în condiţii de mediu relativ constante (organismele vii din sol) şi specii care sunt supuse la factori de mediu extremi (ca de exemplu copacii, ceea ce justifică subdivizarea no ţiunii de climat). Macroclimatul sau climatul regional este rezultatul situa ţiei geografice şi orografice (descrierea formelor de relief sub raportul aspectului şi al dimensiunilor) (de exemplu câmpia Transilvaniei). Mesoclimatul (sau climatul local) include influen ţele diverselor elemente specifice (climatul specific unei pă duri), iar microclimatul (ecoclimat) corespunde celui la nivelul organismelor, de exemplu în mesoclimatul unei pă duri se pot distinge mai multe tipuri de microclimat:

- în sol (microorganisme, insecte etc.);

- flora de la nivelul solului (ierburi, arbu şti etc.);

- sub coroana arborilor (plante căţărătoare, pă să ri etc.) şi

- deasupra coroanei arborilor.

Repartiţ ia marilor forma ţii vegetale (marile ecosisteme) pe glob este rezultatul influen ţei macroclimatului, iar repartiţia diverselor specii de plante pe înăl ţimea fa ţă

de sol este determinată de microclimat. Factorii climatici se clasific ă în următoarele trei categorii:

- factori climatici energetici (lumina, temperatura);

- factori climatici hidrologici (precipita ţiile, umiditatea);

- factori climatici mecanici (vântul).

3.1.2.4.1 Factori climatici energetici

Factorul principal care determin ă climatul unei zone îl reprezintă cantitatea de radia ţii primite de la soare. Radia ţia solară reprezintă sursa de energie primară asociată la doi factori ecologici: lumina şi c ăldura. Intensitatea luminii are influenţă primordială asupra activităţ ii fotosintetizatoare, iar durata luminii în cursul unui ciclu vital controleaz ă cre şterea plantelor şi înflorirea lor precum şi ansamblul ciclurilor vitale ale speciilor animale (hibernare, diapauză etc.). Ciclul vital este definit ca unitatea fiziologic ă de timp care cuprinde pentru organismele umane şi animale o perioad ă de activitate şi o perioadă de somn incluzând alternativ ziua şi noaptea. Datorită intensităţii sale şi fluctua ţiilor în decursul unui ciclu anual lumina constituie un factor limitativ pentru dezvoltarea vegeta ţ iei. Intensitatea luminii variază între o iluminare slab ă situată la limita pragului de compensare fotosintetic ă şi un nivel maxim la care apare o inhibare a fotosintezei. Intensitatea locală a fluxului luminos variaz ă în func ţie de latitudine şi de sezon (figura 11).

Figura 11. Regimul anual al intensit ăţ ii radia ţ iei solare [Ciulache, 2002] În

Figura 11. Regimul anual al intensit ăţii radia ţ iei solare [Ciulache, 2002]

În momentul solsti ţiului de vară cantitatea de energie luminoas ă primită este aproape egală între 20 şi 80 grade latitudine nordic ă, valoarea cea mai mare atingându-se la Pol şi nu la Ecuator. Acest fapt se datorează oblicităţii radia ţiilor la latitudine mare care este compensată de durata unei zile.

Tabelul 5. Varia ţia duratei unei perioade diurne cu latitudinea în func ţ ie de sezon [Nistreanu, 1999]

Ziua

Latitudine

Solstiţ iu de iarnă

Echinocţiu

Solstiţ iu de var ă

(grade)

Polul Nord

90

 

0

ore

12

ore

 

24

ore

Cercul Polar

66,34

 

0

ore

12

ore

 

24

ore

 

50

7

ore 51min

12

ore

16 ore 9min

 

40

9

ore 10 min

12

ore

14

ore 50min

 

30

10 ore 4min

12

ore

13

ore 54min

Tropice

23,26

11

ore 34min

12

ore

12

ore 26min

 

10

11

ore 25min

12

ore

13

ore 25min

Ecuator

0

 

12 ore

12

ore

 

12

ore

Varia ţ ia duratei unei perioade diurne de-a lungul anului în func ţie de latitudine şi existen ţa sezoanelor în decursul unui an se datorează mişc ării Pământului în jurul axei polare înclinate cu 23°26' 20" faţă de planul orbitei eliptice terestre.

Cantitatea de energie furnizat ă de soare ce intră în atmosfera terestră şi ajunge la sol (1400 W/cm 2 ) variază în func ţie de durata perioadei diurne, de unghiul de inciden ţă a razelor solare şi de nebulozitatea atmosferică. Fluxul luminos cel mai intens se atinge în momentul solsti ţiului de vară în zonele cu climat mediteranean datorită nebulozităţii reduse caracteristice acestei zone. În zonele intertropicale datorită umidităţii mari fluxul luminos este diminuat din cauza absorb ţiei unei anumite cantităţi din radia ţia incidentă. În figura 12 este prezentată varia ţia anuală a aportului de energie solară la sol.

ţ ia anual ă a aportului de energie solar ă la sol. Figura 12. Varia ţ

Figura 12. Varia ţia anuală a aportului de energie solară la sol [Nistreanu, 1999]

Radia ţia ultraviolet ă şi rolul ei ecologic

Radia ţia UV este radia ţ ia electromagnetic ă de lungime de und ă mai mică decât a domeniului vizibil, dar mai mare decât a razelor X. Numele înseamnă “ dup ă violet” (din latinescul “ultra” = dup ă), violet fiind culoarea de lungime de und ă mic ă a luminii din domeniul vizibil Radia ţia UV se împarte în UV apropiat (380-200 nm) şi UV îndep ărtat sau extrem (200-10 nm). In cazul în care se urm ăre şte efectul radia ţiei UV asupra organismului uman domeniul radia ţiei UV se împarte în:

- radia ţia UV de tip A (380-315 nm),

- radia ţia UV de tip B (315-280 nm) şi

- radia ţia UV de tip C (280-10 nm). Soarele emite radia ţii UV de tip A si B, dar datorită absorb ţiei de c ătre stratul de ozon din atmosferă 99% din radia ţia UV care ajunge la suprafa ţa pământului este de tip A. In general radia ţ ia UV de tip A are efectele negative reduse fa ţă de organismele umane, dar determin ă arderea pielii prin expunere un timp îndelungat la aceste radia ţii.

Radia ţia UV de tip B are efecte negative asupra ochilor, iar expunerea la acest tip de radia ţii poate cauza “scânteia sudorului” (fotocheratitis sau ochi de curcubeu). Atât radia ţia UV de tip B cât şi cea de tip C determin ă distrugerea fibrelor de colagen şi astfel accelerând îmbă trânirea pielii. Radia ţia UV de tip B determin ă apari ţia cancerului pielii care se nume şte melanică. Prin iradierea moleculelor de ADN ionizeaz ă în celulele pielii determinând formarea de legă turi covalente între baze adiacente de tip timin ă obţ inându-se astfel dimeri timidin ă. Dimerii timidină determin ă distorsiunea helixurilor de ADN,

blocarea reproductibilă, apariţ ia de goluri. Acestea pot conduce la muta ţii şi în final la apariţia celulelor canceroase. Capacitatea de a produce muta ţii genetice a radiaţ iei UV se poate observa foarte uşor pe culturi de bacterii. Ap ărându-se împotriva radia ţiilor UV corpul se bronzeaz ă la expuneri moderate (în func ţ ie de tipul şi culoarea pielii) la radia ţii de un anumit nivel prin generarea pigmentului maro numit melanină. Acesta ajut ă la blocarea penetră rii radia ţiilor UV şi previne efectele negative asupra ţesuturilor pielii. Un efect pozitiv al radia ţiei UV este acela c ă induce producerea vitaminei D la nivelul pielii. Distrugerea stratului de ozon determin ă cre şterea intesităţ ii radia ţiei ultraviolete cu lungime de und ă 280-315 nm cu efecte negative asupra organismelor

vii.

Asupra unor tipuri de oragnisme vegetale radia ţia ultravioletă cu lungimea de und ă 280-315 nm determin ă reducerea activit ăţii de fotosinteză şi a eutrofizării, iar la altele scăderi ale producţ iei. Ac ţiunea radia ţiei UV cu lungime de und ă 280-315 nm (UV-B) asupra ecosistemelor acvatice se manifestă prin dereglarea strategiilor de adaptare (orientare, mobilitate), a func ţiilor psihologice, dezvoltarea anormală a organismelor marine (pe şti, larve).

3.1.2.4.2 Adaptarea organismelor vii la lumin ă

Activitatea de fotosinteză este influenţ ată de intensitatea medie a luminii şi durata sa în decursul unui ciclu anual. În func ţie de intensitatea luminii pentru care procesele de fotosinteză se desfăşoară în condiţii optime se disting specii heliofite şi specii sciafile (ombrofile). Speciile heliofite sunt reprezentate de speciile vegetale care prezint ă o cre ştere maximă sub ac ţiunea luminii puternice şi nu tolerează umbra altor indivizi. Exemple

de specii heliofite le reprezint ă: cerealele, arborii din p ădurile deschise, ierburile din stepe şi savane, de şerturi. Sciadofitele (specii sciadofile, heliofobe, plante de umbr ă) sunt plantele care se dezvolt ă în medii umbroase, de exemplu mu şchii şi ferigile care cresc în p ăduri sub arbori, plantele din p ă duri (Impatiens noli-tangere, Oxali acetosella, Paris quadrtifolia). Activitatea de fotosinteză este maximă la intensităţi mici ale luminii – de câteva sute de luc şi şi chiar mai pu ţin. Cele mai numeroase specii sciadofile se găsesc în mediul acvatic. Cele mai multe alge trăiesc pân ă la adâncimi de 40-50 metri şi activitatea lor fotosintetic ă este maximă la intenstăţi de câţiva luc şi. Algele ro şii care trăiesc în zona fotic ă con ţ in pigmenţi care permit men ţ inerea unei activităţ i la nivelul la care absorb ţ ia diferen ţiată a apei pentru radia ţiile ro şi şi albastre nu las ă să p ătrund ă decât lumina verde, pu ţ in absorbită de c ătre plantele clorofiliene verzi. În funcţ ie de adâncime, algele verzi se găsesc la suprafa ţa apelor, la adâncimi de pân ă la 1 m, algele brune se găsesc la adâncimi cuprinse între 1 şi 20 m, iar algele ro şii la adâncimi cuprinse între 20 şi 50 m. Astfel fiecare specie este situată la o distan ţă de suprafa ţă la care iluminarea este suficientă unei activit ăţi fotosintetice optime corespunz ătoare speciei respective. Gradul de heliofilie sau sciafilie a unei specii vegetale diferă în decursul ciclului vital al speciei. Astfel unele specii tinere pot fi sciafile şi ajunse la maturitate pot deveni heliofile. Un exemplu îl constituie fagul pentru care puie ţii prezint ă o cre ştere optimă pentru ilumin ări de 1% din fluxul solar care ajunge la exteriorul coroanei arborelui matur. Heliosciadofitele sunt o grup ă de specii de plante intermediară între heliofite şi sciadofite, care cresc în plin ă lumină, dar suport ă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. Din aceast ă categorie de plante fac parte plantele din poieni, pajişti mezofile, păduri (Fragaria vesca, Hedera helix, Leucanthemum vulgare). Eurihelele (specii eurifotofile) sunt plantele foarte tolerante fa ţă de varia ţiile intensităţii luminii. Un alt factor important de care depinde gradul de heliofilie îl reprezint ă poziţ ia frunzei. Astfel de exemplu, la fag pragul de compensare luminoasă la 20 de grade este de 500 de lucşi pentru frunzele situate la suprafa ţa superioară şi 150 de luc şi pentru cele care cresc la umbră în interiorul coroanei şi în partea de jos a coroanei. În func ţie de intensitatea luminoasă se face o clasificare a perioadelor zilei în:

- perioada diurn ă – numită fotofaz ă;

- perioada nocturn ă – numită scotofază. Perioada luminoasă a unei zile (fotoperioada) joac ă un rol important în cadrul

ecosistemelor deoarece controlează germinarea, cre şterea, înflorirea plantelor, uscarea plantelor şi căderea frunzelor la arbori. Lungimea fotoperioadei diferă de la o specie vegetal ă la alta, astfel distingându-se trei categorii de plante:

- plante nictiperiodice – de zile scurte, pentru care scotofaza trebuie să fie predominant ă şi cu o durat ă egal ă sau superioară unui prag pentru care germinarea speciilor respective să aib ă loc şi germenii forma ţi să aibă o ambunden ţă normal ă; din această categorie fac parte grâul de toamnă, unele specii de soia şi trestia de zah ăr;

- plante hemeroperiodice – de zile lungi, pentru care predominantă trebuie să fie fotofaza şi cu o durată superioară pragului de înflorire; din această categorie facând parte grâul de prim ăvară, sfecla, spanacul, ţelina;

- plante fotoaperiodice - înflorirea acestora nu este influen ţat ă de fotoperioada. Un rol important îl prezint ă fotoperioada şi în ecologia speciilor de animale. În cazul vertebratelor terestre activitatea zilnic ă reprezentată de alimenta ţie, somn nocturn sau diurn este controlată pentru fiecare specie de durata fotoperioadei. Pentru organismul uman, atât activitatea digestivă cât şi ritmul veghe-somn, sunt sensibile la toate perturba ţiile ceasului să u biologic.

3.1.2.4.3 Factori climatici hidrologici

Umiditatea reprezintă un factor abiotic indispensabil unui ecosistem. Apa reprezint ă rezervorul elementelor biogene necesare materiei vii; ea este calea de migra ţie a acestor elemente biogene din rocile biosferei în materia vie şi invers. Apa înlesne şte reac ţiile chimice din mediu şi reacţiile biochimice din corpul plantelor şi animalelor. La nivel planetar apa reprezintă unul din înveli şurile pământului ocupând 70% din suprafa ţa acestuia. Mediul acvatic con ţ ine resursele materiale şi energetice necesare popula ţ iilor de producă tori, consumatori şi descompun ători din apă şi asigură hrana unor organisme terestre mai ales păsări şi mamifere. Oxigenul eliminat de organismele fitoplanctonice, împreună cu cel produs de plantele terestre prin procesul de fotosinteză, este utilizat în procesele de respira ţie ale tuturor organismelor.

Precipita ţiile constituie un factor ecologic de importan ţă fundamentală atât pentru ecosistemele terestre cât şi pentru cele acvatice. Volumul anual al precipita ţiilor condiţioneaz ă într-o măsură importantă distribu ţia biomurilor continentale. Tabelul 6 prezintă cantităţile minime de precipita ţii necesare diferitelor biomuri continentale.

Tabelul 6. Precipita ţii anuale minime necesare dezvoltării principalelor tipuri de biomuri [Nistreanu, 1999]

Biom

Precipitaţii anuale (mm)

Păduri tropicale

>1300

Păduri de foioase din zone temperate

>700

Păduri de conifere

>500

Formaţiuni de ierburi (stepe, savane)

>250

Deşert

<250

Bilanţul hidric al solului este foarte important pentru organismele animale şi vegetale. Acesta reprezintă diferenţa dintre aportul de apă din sol şi pierderile prin evaporare şi pierderile datorate evapotranspiraţiei. Între 97 şi 99% din apa absorbită de vegeta ţie se pierde prin evaporare şi transpira ţ ie. Aceste pierderi depind de gradul de usc ăciune al atmosferei reprezentat de cantitatea de vapori de apă con ţ inu ţi în unitatea de volum de aer. Umiditatea atmosferei se exprimă în dou ă moduri:

- umiditate absolută (g/m 3 ) – cantitatea de vapori de ap ă din atmosferă ce se mă soară cu ajutorul higrometrului chimic în care o substanţă higroscopic ă (CaCl 2 ) absoarbe vaporii de ap ă dintr-un anumit spa ţiu şi permite apoi determinarea lor prin cântărire;

- umiditate relativ ă (%)– reprezintă raportul între umiditatea absolută şi masa teoretică de vapori de apă la satura ţie la temperatura şi presiunea existentă, se mă soară cu diferite tipuri de psihrometre care indic ă în procente gradul de satura ţie al aerului în vapori de apă fa ţă de umiditatea de satura ţie de 100%. Umiditatea aerului influen ţeaz ă intensitatea transpira ţiei şi în final consumul de ap ă al plantelor. Excesul de umiditate are efecte negative asupra înfloririi şi fecundării plantelor, influen ţează dezvoltarea bolilor şi atacul d ă unătorilor asupra

plantelor. În cazul animalelor umiditatea afectează procesul de termoreglare şi fecunditatea. Prin rezistenţă la secetă se în ţelege capacitatea organismelor vegetale de a suporta deshidratarea (rezistenţă la uscă ciune) sau supraîncălzirea (rezistenţă la arşit ă), f ără să fie oprită cre şterea, dezvoltarea şi reproducerea organismelor [Milic ă,

1977].

În func ţie de necesităţile de apă organismele vii se împart în:

- organisme xerofite (plante) şi xerofile (animale) caracteristice zonelor aride cu deficient permanent sau temporar de umiditate în aer şi sol, de exemplu unii melci, şopârla australian ă, Genistella sagittalis, Muscari comosum;

- organisme mezofite (plante) şi mezofile (animale) caracteristice biotopurilor cu umiditate moderată şi care suportă varia ţii mari ale umidităţii, de exemplu plantele din paji ştile naturale din zonele temperate, Campanula abietina, Dentaria bulbifera, Dryopteris filix-mas, Epilbium montanum, Euphorbia amygdaloides, Festuca rubra, Galium odoratum, Geranium robertianum, Hieracium transsilvanicum, Lamium galeobdolon, Pulmonaria rubra, şi unii amfibieni (salamandra);

- organismele mezo-xerofite reprezintă o grup ă de plante intermediară între mezofite şi xerofite, de exemplu Polytrichum juniperinum, Bruckenthalia spiculifolia, Campanula persicifolia, Campanula rapunculoides, Filipendula vulgaris, Melampyrum bihariense;

- organisme higrofite (plante) şi higrofile (animale) caracteristice biotopurilor cu umiditate excesivă şi varia ţii mici de umiditate, în cazul plantelor aceastea au răd ăcinile în apă sau soluri ml ăştionoase, de exemplu coada calului, Carex remota, Equisetum sylvaticum,Impatienties noli-tangere, Juncus sp., râma;

- organisme hidrofite (plante) şi hidrofile (animale) care trăiesc numai în biotopuri acvatice, de exemplu Nymphaea sp., Nuphar sp., şi larvele efemeropterelor;

- mezo-higrofitele reprezint ă o grup ă intermediară de plante între higrofite şi mezofite, exemple de plante mezo-higrofite: Actaea spicata, Aegopodium podagraria, Allium ursinum, Circaea lutetiana, Corallorhiza trifida, Leucanthemum waldsteinii, Luzula sylvatica, Ranunculus carpaticus, Salvia glutinosa, Saxifraga cuneifolia;

- orgnismele eurifite sunt speciile adaptate la oscila ţii mari ale regimului de umiditate, dintre plante eurifite menţion ăm: Dicranum scoparium, Polytrichum commune, Rhytidiadelphus triquetrus, Alliaria petiolata, Athyrium filis-femina, Calamagrostis arundinacea, Deschampsia flexuosa, Orthilia secunda. În mediile alpine şi subpolare prezintă o mare importan ţă pentru via ţa

organismelor precipita ţiile sub formă de z ăpadă. Efectele ză pezii asupra organismelor

vii sunt de natură mecanic ă şi termică. Prin proprietăţile sale izolante stratul de zăpad ă protejează vegeta ţia şi

animalele de frig. Temperatura zăpezii la adâncimi de câţiva zeci de centimetri este în jurul valorii de 0°C chiar dacă temperatura de la suprafa ţă este mult mai mic ă. În zonele de tundră arctic ă la temperaturi la suprafa ţă de -50°C, la adâncime

de 60 cm sub stratul de zăpad ă se pot atinge valori ale temperaturii de pân ă la 0°C.

Astfel se explică rezistenţa la temperaturi sc ăzute a unor specii de şoareci de câmp a c ă ror blană nu este destul de deasă. Ză pada are însă şi efecte negative asupra organismelor vii. În zonele în care ză pada persistă un timp mai îndelungat se reduce perioada vegetativă încetinându-se dezvoltarea plantelor. Efectul mecanic negativ se manifestă asupra arborilor şi arbu ştilor, prin acumulările de zăpad ă pe ramurile acestora producându-se ruperea lor. În cazul majorităţii coniferelor datorită formei de con ză pada nu se poate acumula pe ramuri neexistând riscul ruperii acestora. În cazul plantelor, în func ţ ie de forma în care se prezintă factorul umiditate, acestea se clasifică în:

- chinofite – plantele de locuri cu înveliş de zăpadă persisten în timpu iernii, de exemplu speciile Pnus mugo, Soldanella pusilla; - ombrofite - plante adaptate la climat cu percipita ţii bogate.

3.1.2.4.4 Factori climatici mecanici

Vântul reprezint ă fenomenul de deplasare a aerului datorită diferen ţelor de temperatură între zonele de joas ă şi de înaltă presiune. Efectele acestuia se resimt preganant mai ales în regiunile unde suflă în permanen ţă şi pe o anumit ă direc ţie dominantă. Din punct de vedere ecologic, curen ţ ii de aer se împart în:

53

- vînturi cu caracter de regim constant (alizeele) sau care sufl ă cu o anumită periodicitate (crivăţul, numai în lunile de iarnă ); valorile medii ale direc ţiei şi intensitatăţ ii pot fi cunoscute,

- vânturi cu caracter neperiodic (furtunile, uraganele) care nu pot fi anticipate. Efectul negativ al vânturilor cu caracter de regim constant se manifestă asupra solului determinând eroziunea acestuia mai ales în zonele lipsite de vegeta ţ ie (de stepă şi de pustiu). Vânturile dominante şi puternice deformează coroana arborilor de talie mare, uneori chiar determinând dezrădăcinarea acestora pe direc ţia de deplasare a vântului. Datorită acestui fapt arborii şi arbu ştii din zonele alpine unde există vânturi permanente pe anumite direc ţii sunt în general pitici şi lipiţi de versant pentru a opune rezisten ţă în calea vântului. Principalele efecte pozitive al vântului se referă la înlesnirea poleniză rii plantelor în special a celor cu flori şi pentru unele specii de arbori şi la împrăştierea pe distan ţe mari a seminţelor unor specii de plante (păp ă dia, carpenul).

3.1.2.5 Factorii edafici

Solul, ca factor ecologic, reprezintă unul din cele mai importante şi complexe elemente ale mediului. El este rezultatul alteră rii fizice, chimice şi biologice a rocii mume primare. Solu reprezint ă stratul format din minerale şi materie organic ă de grosime de la câ ţiva centrimetri la un metru sau mai mult aflat la suprafa ţa Pământului. Solul prezintă o serie de însu şiri fizice (grosimea, structura, textura, porozitatea, regimul termic, con ţ inutul de aer) şi chimice (con ţinutul de elemente chimice, con ţinut de compu şi organici şi minerali) cu influen ţe asupra organismelor. Solurile tipice sunt împărţ ite pe straturi distincte ce depind de adâncime. Aceste straturi se numesc orizonturi. Formarea orizonturilor este rezultatul interac ţiunilor complexe a mai multor procese ce au avut loc de-a lungul timpurilor. Apa de ploaie antrenează materia dizolvat ă şi particulele coloidale în straturile inferioare ale orizonturilor unde le depozitează. Stratul superior al solului este cunoscut sub denumirea de orizont A, având activitate biologic ă maximă şi con ţ inând majoritatea materiei organice. Stratul urm ător este orizontul B. El este compus din materii organice, să ruri şi particule de argilă infiltrate din solul superior. În acest strat procesele biologice, ca de

54

exemplu degradarea bacteriană a biomasei plantelor moarte, produc într-o oarecare mă sură dioxid de carbon, acizi organici şi compu şi complec şi, compu şi care sunt transporta ţi de către apele pluviale în orizonturile inferioare, unde ei interac ţionează cu argilele şi alte minerale. Orizontul C este compus din roci caracteristice originii fiec ă rui sol. Rocile primare din care s-a format solul au un rol important pentru determinarea compozi ţiei solului.

rol important pentru determinarea compozi ţ iei solului. Figura 13. Profilul solului ilustrat prin orizonturile

Figura 13. Profilul solului ilustrat prin orizonturile solului [Manahan, 1994]

Grosimea solului are o mare importan ţă pentru dezvoltarea vegeta ţiei, mai ales pentru cea lemnoasă. Pe soluri cu grosime mare arborii îşi pot dezvolta sistemul radicular în adâncime fără să fie stânjenit de ră d ăcinile vegeta ţiei vecine. Solul este alc ătuit din toate stările de agregare: solid ă, lichidă şi gazoasă. Faza solid ă constă în partea minerală şi organic ă (cel mai important component fiind complexul argilo-humic), cea lichid ă (numită şi solu ţia solului) constând din apa con ţ inută în sol în care s-au dizolvat s ăruri, sub form ă de anioni şi cationi rezulta ţi din disociere, precum şi diverşi compu şi organici, iar cea gazoasă