5.2.

1 Biotopul
Biotopul constituie, conform accepţiunii generale, partea
nevie a ecosistemului, reprezentând mediul fizic şi chimic al unei
comunităţi.
Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen, format dintr-un
complex de factori
ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului sau a
părţii lui
subterane care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei. (Pârvu,
2001)
Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de
diversele populaţii ale speciilor alcătuitoare, precum şi locul care
ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin prisma
caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente
(factori ecologici):
Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. Originea ei este cosmică,
devenind accesibilă prin radiaţia solară. Lumina este formată din radiaţia vizibilă,
respectiv radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0.39 şi 0.76μ. Accesibilitatea
luminii depinde de poziţia geografică (latitudine, altitudine), nebulozitate,
transparenţa apei, înclinarea şi expoziţia pantei etc. Intensitatea iluminării suportă
un ritm circadian (zi-noapte), dar şi unul anual, în funcţie de poziţionarea planetei
Pământ în raport cu „astrul zilei”. „Ecologic lumina permite perceperea lumii
înconjurătoare, face posibilă comunicarea între indivizii populaţiilor, între
populaţiile unui
ecosistem (...) şi serveşte ca sursă de energie pentru ecosistem.”1 Accesibilitatea
resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială şi
efectivă a Soarelui, valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile
mediului de viaţa.
Temperatura, respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel
termic este atât alogenă (radiaţia solară), cât şi autogenă – fenomene geotermale,
biologice, antropice etc. Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa
ecosistemelor depinde de constanta solară, unghiul de incidenţă a razelor solare,
grosimea şi coeficientul de transparenţă a atmosferei. Cantitatea de căldură
absorbită depinde şi de capacitatea calorică a mediului de viaţă – uscatul se
încălzeşte de două ori mai mult decât apa; solul uşor (nisipos) se încălzeşte mai
repede decât solul argilos, greu. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile
radiaţiei solare, înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la
un moment la altul. Pentru o regiune, regimul termic constituie cel mai constant
parametru al mediului climatic, având în vedere faptul că pe perioade mari de
timp abaterile faţă de valorile medii au amplitudini relativ scăzute (<20%).2
Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii ale
aerului, apei sau solului pentru diferite intervale de timp (zi, lună, an),
temperaturile extreme (minime absolute, maxime absolute), amplitudinea
termică, suma gradelor de temperatură etc.
Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre sau
descărcărilor electrice. Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în foarte puţine
regiuni, sau în situaţia în care se abordează scări de timp mari. Efectele sunt
nefavorabile, semnificând distrugere în cazul pădurilor, sau favorabile – bălţile cu
stufării din Delta Dunării, savanele africane.3
Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate corpurile din aer,
de pe suprafaţă sau din interiorul său. Neuniformitatea valorilor gravitaţiei rezidă
în structurile diverse care alcătuiesc scoarţa terestră. Astfel, acceleraţia
gravitaţională variază în funcţie de relief (invers proporţional cu altitudinea), dar şi
de latitudine (este mai mare la poli şi scade spre Ecuator). Sub influenţa gravitaţiei
au loc procese geomorfologice actuale (prăbuşiri de roci, alunecări de teren,
eroziune), mişcarea şi stratificarea apei.
Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale fundului
oceanic. Configuraţia depinde de acţiunea contradictorie a forţelor endogene
(constructive) – mişcări orogenice, epirogenetice, cutremure, vulcanism,
deplasarea
plăcilor – şi exogene (sculpturale) – eroziune pluvială, nivală, eoliană, biologică.
Prin însuşirile lor, formele de relief influenţează, în special în spaţiul subaerian
terestru, caracteristicile climei, reprezentând unul din factorii genetici ai acesteia –
suprafaţa subiacentă activă. Parametrii de analiză sunt reprezentaţi de energia
reliefului, înclinarea şi expoziţia pantelor, fragmentarea, altitudinea etc.
Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici. Regimul lor este
extrem de variabil în timp, valorile medii fiind arareori înregistrate pentru diferite
perioade analizate. Ploaia şi ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute, la
care se adaugă bruma, chiciura, ceaţa, roua, grindina. Cantitatea de precipitaţii
înregistrată într-o regiune se realizează din ploi determinate de circulaţia generală
a atmosferei (ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate de particularităţile
suprafeţei active. Astfel, în regiunea Subcarpaţilor de Curbură, pe pantele
exterioare cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică4
datorită valorilor mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului
de foehn (încălzirea adiabatică a aerului descendent în perioada circulaţiei
vestice).
Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul asupra
suprafeţei
terestre. Sistemele biologice individuale echilibrează presiunea atmosferică prin
presiunea interioară a corpului lor. Variaţia presiunii se realizează, în general, ca
regim, fiind corelată cu variaţia temperaturii, respectiv densităţii. Diferenţele de
presiune pe verticală influenţează accesibilitatea oxigenului. Astfel, dacă la nivelul
mării presiunea este de 760 mm Hg, la 5 500 m scade la 380 mm, aerul fiind mai
rarefiat, mai puţin concentrat în oxigen. Diferenţierea presiunii pe orizontală se
realizează ca urmare a diferenţelor de temperatură. Deasupra regiunilor cu
temperaturi ridicate se formează zone depresionare, de joasă presiune (cicloni), în
timp ce deasupra regiunilor reci se formează zone de mare presiune (anticiloni),
fapt care determină circulaţia generală a maselor de aer, cu influenţă
determinantă
asupra climei locale şi regionale, care va modifica inclusiv configuraţia determinată
de bilanţul radiativ.
Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă, respectiv
de
adâncimea la care ne situăm faţă de suprafaţa apei. În apele dulci, la temperatura
de 4°C, presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la fiecare 10.3 m, iar în apele
marine, după fiecare 9.88 m.
Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează
mediul chimic. Starea mediului chimic este reflectată de compoziţia
chimică a solurilor, a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei, astfel:
Aprovizionarea cu macroelemente (N, P, K etc.) este un parametru folosit în
caracterizarea fertilităţii solului, dar şi a troficităţii apei. Nivelul înregistrat de
concentraţia elementelor nutritive depinde de caracteristicile stării solide (complex
argilo-humic, respectiv substrat), activitatea microorganismelor, curenţii de
adâncime şi
migraţia organismelor pe verticală etc. „Procesul ecologic de circulaţie a
elementelor chimice în
natură prin intermediul materiei vii, începe la interfaţa rădăcină – sol – soluţia
solului.”5 Se
evaluează atât concentraţia absolută a elementelor nutritive, cât şi proporţia lor
relativă.
Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct accesibilitatea elementelor minerale
pentru
plante, devenind un factor ecologic şi pentru animale numai la valori foarte
îndepărtate de valoarea specifică mediului neutru (7),valori care determină arsuri
la nivelul ţesuturilor. Modificarea pH-ului poate determina şi mobilizarea unor
ioni cu efecte toxice pentru majoritatea organismelor (aluminiu, plumb, mercur
ş.a.).
Chimismul apei se apreciază prin numeroşi indicatori, respectiv concentraţii ale
elementelor chimice. Caracteristicile generale, pentru apa – mediu de viaţă – sunt
date de salinitate (concentraţia de săruri solvite) şi de concentraţia de oxigen.
Primul factor diferenţiază net biocenozele care populează apele dulci, respectiv
salinele, fiind la rândul său determinat geologic şi puţin influenţat ca dinamică de
prezenţa sau absenţa comunităţilor vii. Concentraţia de oxigen depinde, pe de altă
parte, de ritmul dizolvării din aer, dar şi de prezenţa algelor fotosintetizante.
Asigurarea echilibrului între intrările şi ieşirile de oxigen este un factor cheie
pentru menţinerea capacităţii de autoepurare a apelor din râuri, lacuri şi a celor
marine.
Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru, în care oxigenul se
menţine la concentraţii foarte ridicate – 20.95%. Alte gaze sunt azotul (78%) şi
gazele rare (argon, hidrogen, kripton, xenon, neon heliu, radon), respectiv gaze
compozite (dioxid de carbon, metan, amoniac, dioxid de sulf, oxizi de azot etc.).
Rolul ecologic al azotului constă în diminuarea puterii de oxidare a aerului, în timp
ce prezenţa oxigenului permite eliberarea energiei necesare susţinerii proceselor
vitale şi proceselor ecologice prin respiraţie (oxidare biochimică). Dioxidul de
carbon constituie resursă de substanţă pentru plante şi factor al echilibrului termic
la
nivel planetar. Astfel, dioxidul de carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi
mai
mari la suprafaţa Pământului şi atenuează amplitudinile termice diurne şi
sezoniere.
Biotopul adună într-un tot unitar factorii fizici şi chimici
dintr-un spaţiu limitat, asociat unei scurgeri infinite a timpului.
Biotopul, prin mulţimea particularităţilor sale fizice, chimice şi
biologice formează un puternic filtru în structura speciilor care
urmează să-l populeze.
Filtrul de
biotop
Constituirea unei biocenoze într-un spaţiu dat nu poate să
aibă loc decât prin intermediul filtrului de biotop. Acesta conferă
speciilor adaptate la o anumită ambianţă multiple şanse de
supravieţuire, pe când cele neadaptate au şanse minime, care tind spre
zero.
Selecţia
speciilor
Biotopul se caracterizează printr-o omogenitate de structură,
topologie, climaterică şi biochimică, care induce o anumită tipologie a
plantelor şi animalelor, cunoaşterea acestora servind scopului propus
al ecologiei de a gospodări raţional natura.