Curs nr. 1 – Ecologie, 24.11.

2021

Noţiuni de bază referitoare la ecologie

1. Definiţia ecologiei
- Ştiinţa care studiază condiţiile evoluţiei fiinţelor vii şi a interacţiunilor de orice natură care
ar avea loc între acestea şi mediul lor
- Studiul relaţional dintre organismele vii şi mediul lor de viaţă
2. Importanţa ecologiei - cunoştinţele acumulate în domeniu, prezintă importanţă în
procesul tehnico – ştiinţific din agricultură, silvicultură, industrie, reprezintă o bază ştiinţifică
a activităţilor de protecţie a mediului şi folosirea raţională a resurselor naturii.
3. Obiectul ecologiei – ecologia include toate tipurile de evoluţie, de la cunoaşterea
producţiei şi a bugetului energetic al unei specii, a mecanismelor de autoreglare, a densităţii
populaţiilor până la cunoaşterea structurii şi productivităţii biosferei, caracterizarea biologică
a marilor regiuni biogeografice şi a ecosistemelor.
La studiul ecologic trebuie să avem în vedere următorii factori: economic – datorită
pericolului epuizării rezervelor naturale ale mediului; tehnico – ştiinţific – în vederea
valorificării complexe şi eficiente a resurselor; ecologic – priveşte echilibrul biologic: natură
– societate în condiţiile poluării globale a mediului înconjurător; social – politic – legat de
creşterea demografică, alimentaţie, politică.
4. Sistemul – ansamblul elementelor identice sau diferite unite între ele prin cele mai diferite
conexiuni care constituie un întreg organizat ce funcţionează cu o calitate proprie.
5. Populaţia – totalitatea indivizilor unei specii care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat şi
care prezintă caractere specifice.
6. Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici ( apa, vântul, energia solară, clima,
umiditatea) și relațiile dintre ei.
7. Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei vii format din populații
legate teritorial, și pe studiul interacțiunii acestor populații.
8. Habitat – reprezintă o parte de biotop împreună cu condiţiile ecologice specifice acestei
părţi, condiţii în care trăieşte şi se dezvoltă o anumită specie sau grup de specii din biocenoză.
9. Ecosistemul – un sistem ecologic supraindividual alcătuit din biotop şi biocenoză (ex.
Ecosistem acvatic, terestru).
10. Protecţia mediului înconjurător – este asociată fenomenului de poluare şi se referă la
gospodărirea raţională a resurselor, evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii, evitarea
poluării mediului, reconstrucţia ecologică a mediului.
11. Dezvoltarea durabilă – acea dezvoltare care satisface cerinţele prezente fără a
compromite generaţiile viitoare de a-și satisface propriile dorinţe.
12. Biodiversitate – diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi
terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde
diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între ecosisteme.
13. Mediu – ansamblul factorilor fizici şi biologici, naturali şi artificiali, care acționează
în diferite moduri, generează o anumită ambianță ecologică.
14. Pădure – teren acoperit cu vegetație forestieră în suprafață mai mare de 0,25 ha, făcând
parte din fondul forestier și fiind cuprinsă în amenajamente silvice.
15. Poluare – în general, se înțelege orice introducere de către om în mediu, direct sau
indirect, a unor substanțe ori energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol
sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele și proprietatea materială,
să diminueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului.
 Ecosistemul

Ecosistemul (gr. oikos = casă; systema = sistem) este un sistem complex alcătuit din
biocenoză (plante şi animale) şi biotop (un anumit mediu) între care există o permanentă
interacţiune.
Ecosistemul poate fi definit ca fiind unitatea funcţională de bază a naturii, a biosferei
care cuprinde organismele şi mediul înconjurător, legate printr-o multitudine de procese
fizice, chimice şi biologice.
Un sistem biologic sau un ecosistem este constituit dintr-o comunitate biologică şi
mediul său înconjurător. Mlaştina din studiul de caz este un exemplu de ecosistem constituit
din mediul său care include factorii abiotici (componente lipsite de viaţă) precum clima, apa,
substanţele minerale, lumina şi factorii biotici – organismele care formează comunitatea
biologică.
Este important să se gândească despre o anumită comunitate biologică şi mediul său
ca despre un întreg deoarece în acest fel poate fi înţeles mai uşor modul în care se realizează
fluxul energiei şi materiei.
Ecosistemul este constituit dintr-o componentă biotică (populaţia sau comunităţile de
organisme) şi una abiotică (mediul fizic, substanţele minerale, organice, gaze atmosferice,
etc.) legate prin relaţii trofice, flux de substanţe nutritive şi energie.
Exemple: ecosistemul acvatic cuprinde biocenozele din lacuri, apele curgătoare, apele
freatice, apele marine şi oceanice; ecosistemul terestru cuprinde comunităţi de organisme care
ocupă biotopuri terestre.

Clasificarea ecosistemelor
În funcţie de origine există:
1. Ecosisteme naturale – existenţa şi echilibrul lor nu este influenţat decisiv de
intervenţia omului. În funcţie de natura biotopului ecosistemele naturale pot fi clasificate în:
 marine;
 de ape interioare;
 terestre
Ecosistemele marine în funcţie de poziţia pe verticală sau orizontală pot fi:
a) bentale – se află la fundul apelor;
b) pelagice – se află la suprafaţa apei.
 Ecosistemele din apele interioare sunt reprezentate de: lacuri, mlaştini şi ape
curgătoare.
Ecosistemele terestre sunt reprezentate de: păduri, păşuni.

2. Ecosistemele antropizate – s-au format ca urmare a acţiunii omului asupra

mediului, de exemplu: agroecosisteme, lacuri de baraj, iazuri, heleştee, aşezări umane.
Agroecosistemele – structura şi dinamica lor este dirijată de acţiunile omului în
scopul obţinerii de produse agroalimentare.

Funcţiile ecosistemului
Funcţionalitatea ecosistemului rezultă din relaţiile existente între speciile care îl
compun şi interacţiunile acestora cu factorii abiotici. Esenţa funcţionării unui ecosistem
constă în antrenarea energiei solare şi a substanţelor nutritive în circuitul biologic unde sunt
transformate în substanţe organice ce intră în alcătuirea populaţiilor din biocenoză. Astfel,
ecosistemul apare ca o unitate productivă de substanţă organică, materializată în organismele
ce populează biotopul dat.
Principalele funcţii ale unui ecosistem sunt: funcţia energetică, funcţia de circulaţie a
materiei şi funcţia de autoreglare.
Funcţia energetică
Ecosistemele nu pot produce energie, ci doar o pot acumula şi transforma. Energia
unui ecosistem poate să crească numai pe baza importului de energie (conform principiului I
al termodinamicii) din radiaţiile solare. Energia emisă de radiaţiile solare poate fi grupată în
două categorii: radiaţii solare (energie cu lungime de undă scurtă: UV, VIS) şi termice
(energie cu lungime de undă lungă: IR). Fluxul energetic în cadrul ecosistemului constă în
trecerea energiei inclusă în hrană, pe traseele lanţurilor trofice. Fluxul energetic
unidirecţional este un fenomen universal în natură şi rezultă din funcţionarea celor două legi
ale termodinamicii.
Conform primei legi, energia se transformă continuu în ecosistem (lumină – energie
chimică şi potenţială – energie mecanică) fără a fi creată sau distrusă. Conform celei de a
doua legi a termodinamicii, fiecare transformare a energiei este însoţită de o degradare a
energiei, de la forma concentrată la forma dispesată, nedisponibilă (căldură), deci o
transformare spontană de energie nu poate fi eficientă sută la sută.
Cele două principii fundamentale ale ecologiei generale, fluxul de energie
unidirecţional şi circuitul elementelor se aplică oricărui ecosistem şi oricărui organism
(inclusiv omului).
 Funcţia de autoreglare
Funcţia de autoreglare este ca şi celelalte funcţii ale ecosistemului o expresie a
conexiunilor reciproce dintre speciile componente şi dintre ele şi factorii biotopului.
Mecanismele de control care acţionează la nivelul ecosistemului pentru a realiza homeostazia
sunt de două tipuri:
 Biodemografice – reglarea biodemografică se realizează prin mecanisme de
feed-back ce apar în reţeaua trofică a unei biocenoze;
 Biogeochimice – reglarea biogeochimică este controlată de creşterea sau
diminuarea fondului nutritiv total al substanţelor care circulă în ecosistem.
Funcţia de circulaţie a materiei
Elementele şi compuşii care întreţin viaţa sunt recirculate continuu prin organisme şi
mediu. La scală globală această mişcare a primit denumirea de cicluri geobiochimice în care
substanţele se pot deplasa cu diferite viteze, fie repede fie încet. Astfel, carbonul poate fi
stocat câteva ore sau zile de om sau câteva milioane de ani în pământ. Dacă activităţile
oamenilor influenţează negativ rata fluxului sau timpul de stocare în aceste cicluri naturale,
atunci capacitatea mediului de a procesa aceste elemente este învinsă ele devenind astfel
poluanţi.
Elementele chimice care participă la construcţia lumii vii, numite bioelemente,
parcurg deci un circuit în natură numit circuitul bioelementelor, ciclul biotic sau circuitulele
geobiochimice. Astfel, există mai multe circuite: circuitul carbonului, circuitul azotului,
circuitul fosforului, circuitul apei şi circuitul substanţelor organice.
Ciclul apei
Circuitul apei prin mediu este probabil cel mai familiar ciclu al materiei. Cea mai
mare parte a apei prezente pe Pământ este stocată în oceane, dar energia solară în mod
continuu evaporă apa, iar vântul distribuie vaporii în jurul globului. Apa care se condensează
deasupra suprafeţei solului sub formă de ploaie, zăpadă sau ceaţă susţine toate ecosistemele
terestre. Apa prin trecerea ei prin organisme şi mediu este responsabilă de realizarea
proceselor metabolice din celule, de menţinerea fluxului substanţelor nutritive cheie prin
ecosisteme, iar la scală globală are rol în distribuţia căldurii şi a energiei.
Ciclul carbonului
Carbonul se găseşte în natură sub formă oxidată (monoxid de carbon sau dioxid de
carbon) sau formă redusă (metan şi materie organică). Cianobacteriile, algele verzi, bacteriile
fotosintetizante şi bacteriile chemolitoautotrofe aerobe participă la fixarea carbonului.
Bacteriile metanogene din grupul arhebacteriilor produc metan în condiţii anoxice pornind de
la H2 şi CO2 rezultate din procesele fermentative (pornind de la poliglucide, proteine sau
grăsimi) realizate de diferite grupe de bacterii. Metanul de origine bacteriană reprezintă 81-
86% din totalul de metan eliberat în atmosferă.
Carbonul prezintă două roluri majore pentru organisme: este o componentă structurală
a moleculelor organice şi legăturile chimice din compuşi ce conţin carbon asigură energia
metabolică. Ciclul carbonului începe cu organismele fotosintetizatoare care captează CO 2.
Ciclul azotului
Organismele nu pot exista fără aminoacizi, peptide şi proteine – toate fiind molecule
organice care conţin azot. Deci azotul este un element extrem de important pentru organisme.
De asemenea, azotul este un component de bază a multor produse casnice sau a fertilizatorilor
utilizaţi în agricultură. Deşi azotul reprezintă 78% din gazele prezente în aerul atmosferic,
plantele nu pot utiliza azotul molecular.

Producţia şi productivitatea ecosistemelor

Fotosinteza (mai rar chemosinteza) stă la baza tuturor ecosistemelor. Organismele care
pot realiza procesul de fotosinteză – plantele superioare şi algele, sunt numite producători.
Una dintre cele mai importante proprietăţi ale unui ecosistem este productivitatea sa, ceea ce
reprezintă cantitatea de biomasă (material biologic) produsă pe o anumită suprafaţă de teren
întro anumită perioadă de timp.
Biomasa produsă prin fotosinteză este descrisă ca productivitatea primară deoarece stă
la baza creşterii organismelor dintr-un ecosistem. Producerea de biomasă de către
organismele care consumă plante se numeşte productivitatea secundară.
Un anumit ecosistem poate avea o productivitate totală foarte mare, dar dacă
descompunătorii descompun materia organică la fel de repede cum se produc productivitatea
primară netă va fi scăzută.
Lanțul trofic
Lanțul trofic este un șir care enumeră relațiile de hrănire dintre
organismele componente ale unui anumit ecosistem. Fiecare organism depinde, pentru a se
hrăni, de membrul anterior al lanțului său trofic. Este o unitate funcțională de transformare a
substanței și de transfer de energie, alcătuită dintr-un șir de specii, pornind de la o bază trofică
și sfârșind cu un răpitor de vârf.
Lanțul trofic mai poate fi definit ca o unitate trofodinamică de transformare și circulați e
a hranei, în care substanța organică circulă de la o specie la alta într-un singur sens.
Fiecare organism care intră în componența lanțului trofic formează o verigă trofică.
Numărul verigilor într-un lanț trofic este variabil; frecvent sunt 3-5 verigi,
rareori ajungând la un număr mai mare.
Prima verigă o constituie producatorii, care de obicei sunt plantele. Rolul lor este să
transforme materia anorganică în materie organică.
Ultima verigă o constituie mereu descompunatorii, care sunt microorganismele, al
căror rol este de a transforma materia organică în cea anorganică.
A doua verigă o constituie animalele ierbivore, sau consumatorii primari, care se
hrănesc cu plante (cu organe ale plantelor sau cu produse de natură vegetală, cum ar fi frunze,
ramuri, rădăcini, fructe, semințe, nectar, polen).
A treia verigă o constituie consumatorii secundari, a patra- cei terțiari, iar a cincea-cei
cuaternari, verigile 3-5 fiind reprezentate de animale polifage (se hrănesc cu hrană
amestecată, denumite și omnivore) și zoofage (denumite și carnivore).
 În principiu se disting 3 tipuri de lanturi trofice:
1. lanțul prădătorilor (fitofag-carnivor) – se caracterizează prin faptul că talia organismelor crește
de la verigile inferioare spre cele superioare.
2. lanțul saprofagelor– este alcătuit din organismele saprofage care consumă materialul
vegetal sau animal mort.
3. lanțul paraziților– prezintă un număr redus de verigi, de obicei 2 sau 3: gazdă – parazit
și, uneori, hiperparazit. Talia organismelor la un astfel de lanț scade de la gazdă spre parazit
sau hiperparazit.

Rețeaua trofică sau rețeaua alimentară, ciclul trofic, reprezintă un sistem de lanturi
trofice unite între ele și interdependente, care rezultă din interconectarea lanțurilor trofice într-
o biocenoză.
Într-o biocenoză complexă, formată din mai multe specii, există mai multe
lanțuri trofice. Între acestea se stabilesc anumite legături și astfel ia naștere rețeaua
trofică a unei biocenoze. Relațiile dintre organismele unei rețelele trofice pot îmbrăca
forme diferite, de la comensalism până la predatorism și parazitism; fiecare specie devine o
verigă în transferul și transformarea substanțelor și energiei în biocenoză și ecosistem. De
obicei, rețelele trofice nu includ descompunătorii materialului organic (bacteriile și ciupercile
microscopice), dar aceste organisme sunt foarte importante pentru fluxul energiei acestora.
Într-o rețea trofică, speciile se grupează pe nivele trofice. De exemplu
producătorii primari de substanțe organice (plantele verzi) care reprezintă primul nivel
trofic pot servi ca hrană pentru un mare număr de animale erbivore - consumatori primari sau
de ordinul I care reprezintă al doilea nivel trofic; acestea din urmă pot hrăni numeroase specii
carnivore - consumatori secundari sau de ordinul II care reprezintă al treilea nivel trofic,
rezultând astfel o legătură între diverse lanțuri trofice
Categoriile trofice sunt: producători, consumatori și descompunători.
Producătorii sunt organisme autotrofe. Au rolul de a produce substanțe organice
din substanțe anorganice prin fotosinteză.
Consumatorii sunt animalele heterotrofe. Au rolul de a consuma substanțele
organice produse de plantele verzi pe care le transforma în substanțe proprii.
Descompunătorii (reducătorii) sunt bacteriile și ciupercile microscopice. Au rolul de a
descompune substanțele organice in substanțe anorganice.
 cx*n‹ «win(c ›*ip;
r› i› cz)

StejartP) omidaparoasa(CI) Cue(O) Uliu(C3)

** TIILE TROFICE IN ECO5I57EME

PRODUCATORlt PkAf€TE

COf4SUMATOR1I
PfilfgARf FLUTURE

CONSUhgATORJt
- BECUNDARt BROABCA

CONSUMATORJt
TE IARt ARPE

CD4'tBUMATORtf
CUATERNARI VULTUR

ReDuc4ToRl
DEBCOMPUNATORI
BACTERII
gl
CtUPEftCl
 Apa

Apa constituie o „minune" a planetei noastre; unde este apă este şi viaţă. Apa poate
exista fără viaţă, dar viaţa fără apă este imposibilă. Apa, alături de aer, nu poate lipsi din hrana
omului şi nu poate fi înlocuită cu nimic.
Apa este considerată „sângele Terrei" sau „inima biosferei" pentru că se găseşte
întotdeauna acolo unde există viaţă. Apa este cea mai răspândită substanţă compusă şi
reprezintă trei sferturi din suprafaţa Terrei. Apa este o resursă naturală esenţială, cu rol
multiplu în viaţa economică.

1. Originea şi proprietăţile apei

Hidrosfera este învelișul de apă al globului terestru, alcătuit din: oceane, mări, lacuri,
ghețari, ape curgătoare, ape subterane, zăpezi și ghețuri.
Hidrosfera a rămas aproximativ constantă din punct de vedere cantitativ, încă de la
începuturile formării ei, acum mai bine de trei miliarde de ani. Au variat doar raporturile
dintre extinderea uscaturilor şi a bazinelor oceanice, sau raporturile dintre apa lichidă şi cea în
stare de vapori sau de gheaţă.
Apa este cercetată de toate ramurile ştiinţei, fiecare din punctul ei de vedere: chimia,
fizica, biologia, geografia, tehnologia, economia etc.
Ca întindere pe planeta noastră, apa predomină în suprafaţă cu 71 %, iar uscatul
reprezintă 29%. Dacă se ia în considerare volumul întreg al masei terestre, apa reprezintă doar
7%, iar restul, de 93%, este format din masa solidă si semifluidă pe care stau oceanele şi
mările. În natură, apa se găseşte într-un circuit continuu. Datorită circuitului său rapid, apa
constituie o resursă care poate fi reînnoită. Timpul petrecut în diferite faze ale ciclului variază
foarte mult: în atmosferă - câteva ore, în lac sau râu - zile, săptămâni sau luni, în gheţari sau
oceane - mii de ani. În atmosferă apa ajunge până la 10-15 km altitudine, iar în straturile
subterane, până la adâncimi de 50 km.
Circuitul apei în natură este un proces complex de circulaţie a apei în învelişul geografic.
Principalii factori care condiţionează acest proces sunt radiaţia solară şi forţa gravitaţională.
Procesul cuprinde: Evaporarea, transportul vaporilor de apă prin intermediul circulaţiei
atmosferice; condensarea vaporilor de apă; căderea precipitaţiilor; infiltrarea apei în sol;
scurgerea subterană; scurgerea de suprafaţă spre ocean.
 Apa nu este un element chimic, ci o combinaţie din doi atomi de hidrogen şi unul de
oxigen, H2O, formulă descoperită de chimistul Lavoisier, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Deşi pare simplă, formula apei este extrem de complexă prin proprietatea pe care o are
atomul de hidrogen din compoziţia sa, de a se dubla sau tripla, dând apa grea, respectiv apa
supragrea. Apa grea se găseşte la mari adâncimi oceanice sau lacustre şi în corpurile
vieţuitoarelor care trăiesc la astfel de adâncimi. Apa supragrea se găseşte mai ales în apa de
ploaie.
Caracteristicile şi proprietăţile apei sunt atât de deosebite, încât nu le are nici un alt corp de
pe Pământ. Apa se prezintă în toate stările de agregare: lichidă, solidă (gheaţă) şi gazoasă
(vapori).

a. Caracteristici şi proprietăţi ale apei lichide:

 molecula de apă este foarte stabilă din punct de vedere chimic; în circuitul din natură
îşi menţine constant volumul şi-şi păstrează proprietăţile; masa ei specifică întrece de aproape
800 de ori pe cea a aerului; are o mare forţă de adeziune, luând forma vaselor în care se află,
lipindu- se de pereţii acestora; are tensiune superficială mare, putând urca în vasele capilare,
împotriva gravitaţiei (circulaţia apei în corpul plantelor, cu participarea ei la procesul de
fotosinteză);
 este un solvent perfect pentru aproape toate substanţele minerale; joacă rolul unui
catalizator universal; are o mare capacitate termică (de 8 ori mai mare decât a fierului si de 33
ori decât a mercurului); are o mare conductibilitate electrică;
 din punct de vedere biologic, întreţine toate procesele fizico-chimice care se petrec în
celula vie, asigurând termoreglarea organismului. Rolul apei în organism este: mediu de
reacţie; vehicul pentru transportul substanţelor; contribuie la formarea ţesuturilor; participă la
menţinerea echilibrului acido-bazic; contribuie la reglarea temperaturii corpului prin
evaporare; participă la procesele de osmoză; participă, ca parte activă, la sintezele care se
petrec în organism.

b. Caracteristici şi proprietăţi ale apei sub formă de gheaţă:

 este un corp polimorf;
 este mai uşoară decât apa în stare lichidă;
 prin îngheţ, apa se dilată (îşi măreşte volumul cu 1/10).
c. Caracteristici şi proprietăţi ale apei în stare gazoasă (vapori):
 este invizibilă (vaporii de apă se prezintă sub forma unui gaz transparent);
 este mai uşoară decât apa lichidă (are densitatea mai mică);
 cantitatea de vapori existentă în aer este cunoscută sub numele de umiditate.

2. Clasificarea apelor naturale

Clasificarea apelor naturale se face după mai multe criterii:
1. condiţiile de formare şi de acumulare: ape meteorice (atmosferice); ape de suprafaţă: dulci
(curgătoare şi stătătoare) și sărate (lacuri, mări şi oceane); ape subterane
2. provenienţa:resurse de apă din atmosferă; resurse de apă ale mărilor si oceanelor; resurse de
apă continentale;
3. natura utilizărilor: apă potabilă; ape industriale; ape agricole; ape termale şi de agrement; ape
cu utilizări ce presupun modificări ale sursei de apă (transporturi pe râuri, lacuri, piscicultura,
stuficultură etc.)
4. modul de existenţă în natură: apă liberă; apă de cristalizare; apă de constituţie
5. puritatea: apă potabilă; apă industrială; apă reziduală.

3.pH-ul şi duritatea apei

Caracterul acid sau bazic al apei este determinat de concentrația ionilor de hidrogen și
se măsoară cu ajutorul unei mărimi numite ph.
Scara pH este cuprinsă între pH=0, cel mai acid, şi pH=14, cel mai bazic (alcalin). pH-
ul apei pure este 7 (neutru), iar al apei naturale este cuprins între 6,5- 8,5, având în general
tendinţă spre alcalinitate.
În general, aciditatea, respectiv alcalinitatea, unei soluţii apoase se exprimă prin
concentraţia, sau mai exact prin activitatea ionilor de hidrogen. Ionii de hidrogen apar şi în
apa chimic pură, ca urmare a procesului de disociere parţială. Deşi apa are o constantă de
disociere foarte redusă, la 555 milioane de molecule doar una disociază, totuşi concentraţia
ionilor de hidrogen este o caracteristică naturală foarte importantă. Ea determină pH-ul apei în
funcţie de care se petrec o serie de procese chimice, de la dizolvarea unor substanţe chimice,
obişnuit mai mare cu cât apa este mai acidă, până la desfăşurarea diverselor combinaţii
chimice şi a proceselor biochimice şi fiziologice.
Apele cu pH scăzut au o puternică acţiune corozivă, iar cele cu pH ridicat spumează
intens, în apele naturale, pH-ul este influenţat de compuşii existenţi:
• aciditatea se datorează de obicei bioxidului de carbon liber, mai rar acizilor organici şi
minerali, sau sărurilor acizilor tari cu baze slabe;
• alcalinitatea se datorează în special bicarbonaţilor de calciu şi magneziu, în mică măsură
carbonaților și fosfaților.
Duritatea este proprietatea conferită apei de totalitatea sărurilor solubile de calciu și
magneziu.
Duritatea apei este de două feluri: duritate temporară, dată de bicarbonaţii de calciu
şi magneziu, duritate permanentă, dată de celelalte săruri solubile de calciu şi magneziu
(cloruri, sulfaţi, azotaţi, fosfaţi etc.). Suma celor două durităţi formează duritatea totală.
Dezavantajele apei dure:
• nu poate fi folosită la spălat, deoarece formează cu săpunul săruri insolubile care nu
spumează; depunerea de săruri pe pereţii cazanelor, sub formă de cruste rău conducătoare de
căldură, care pot provoca explozia lor; nu se fierb legumele.
Avantajele apei dure:gust mai bun; mai sănătoasă, mai puţin dăunătoare pentru inimă;
cea mai bună apă pentru fabricarea unor sortimente de bere.

4. Reglementări privind factorul apă

Legea mediului menţionează că protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a
ecosistemelor acvatice are ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii
naturale a acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi
bunurilor materiale.
Prin productivitate naturală se înţelege capacitatea ecosistemelor acvatice de a'realiza
un spor de masă vie (biomasă) într-un interval de timp dat, care este consumat între verigile
lanţurilor trofice. Din punct de vedere economic, productivitatea naturală (în acest caz, a
bazinelor acvatice) este cantitatea de peşte" sau alte organisme (moluşte, crustacee) care se
pescuieşte într-un anumit sezon; scăderea productivităţii' este rezultatul supraexpldatării
stocurilor de specii pescuite (acestea nu mai pot să se refacă mulţumitor până la următorul
sezon de pescuit) sau al poluării.
Prevederile legii se realizează prin: Norme tehnice de protecţie a apelor; Aplicarea
unor proceduri de autorizare pentru exploatarea resurselor de apă; Standarde de emisie;
Standarde de calitate; Îndeplinirea cerinţelor de evacuare şi epurare a apelor uzate.
Pentru acţiunea de protejare s-a întocmit un sistem de clasificare a apelor. Astfel, în
privinţa regimului de protecţie, apele pot fi:
•Ape internaţionale (Dunărea, Prutul, Tisa, Marea Neagră); în această categorie intră şi Marea
Mediterană, România fiind membru al unei organizaţii de studiere şi protejare a Mării
Mediterane;
•Ape teritoriale: apele Mării Negre din dreptul litoralului românesc;
•Ape naţionale, până la limita de frontieră.
În funcţie de utilizări (folosinţe), apele se clasifică în:
 Resurse de apă dulce; Apa pentru populaţie (pentru nevoi gospodăreşti, activităţi
publice, industrie); Apa potabilă; Apa uzată menajeră; Apa pentru industrie; Ape industriale
uzate; Apa pentru irigaţii; Apa rezultată din desecări şi drenaje.
Calitatea apei este dată de prezenţa sărurilor dizolvate, a particulelor organice sau
minerale şi a substanţelor poluante, în România se aplică următoarele reglementări
(normative) pentru calitatea apei: STAS 4706-88, pentru ape de suprafaţă. Indicatorii
prevăzuţi au cele mai mici valori pentru apele de prima categorie.
Conform standardelor de calitate, apele se încadrează în trei categorii:
 Categoria l - ape care pot fi folosite pentru:
 Alimentarea cu apă potabilă; Unele procese tehnologice; Alimentările cu apă
pentru industria alimentară;
 Amenajări piscicole; Ştranduri; Irigarea culturilor agricole.
 Categoria a ll-a - ape care pot fi folosite pentru:
 Alimentări cu apă pentru piscicultura (exceptând crescătoriile păstrăvi);
 Procese tehnologice industriale; Agrement.
 Categoria a III-a - ape care pot fi folosite pentru:
 Sistemele de irigaţii; Industrie; Scopuri tehnologice.
Normativul C-90/1983 privind condiţiile de descărcare a apelor uzate în reţelele de
canalizare ale centrelor populate. Normativele stabilesc nivelul admisibil pentru: cantitatea de
materii în suspensie; fenoli; detergenţi; hidrogen sulfurat; metale grele (crom, cupru, cadmiu,
plumb, zinc, mercur).
Apa potabilă trebuie să aibă o calitate deosebită, să nu conţină substanţe chimice sau
microorganisme dăunătoare sănătăţii omului. Normele de calitate pentru apa potabilă sunt
stabilite atât pe baza unor criterii interne, cât şi pe baza recomandărilor făcute de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS).
Protecţia apelor este asigurată prin reglementări, astfel încât să se asigure protecţia
cantitativă, protecţia calitativă şi protecţia sanitară.
Protecţia cantitativă este reglementată prin:
• autorizaţii privind dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă şi subterane;
• respectarea normelor de consum.
 Protecţia calitativă se realizează prin:
• interzicerea poluării apelor;
• stabilirea normelor de calitate;
• restricţii şi interdicţii de folosire a apei în situaţii critice (secetă);
• prevenirea şi combaterea poluării accidentale.
Protecţia sanitară are ca obiectiv prevenirea contaminării apei cu bacterii patogene,
impurificarea cu diferite substanţe chimice, contaminarea radioactivă.
În acest scop, sunt stabilite următoarele zone de protecţie:
• zone de protecţie sanitară cu regim sever: se interzice orice activitate în jurul obiectivului
protejat;
• zone de protecţie sanitară cu regim de restricţie; include zona cu regim sever;
• perimetrul de protecţie hidrogeologică: asigură protecţia resursei de apă faţă de substanţele
greu degradabile sau nedegradabile; include zona cu regim sever şi zona de restricţie.
Începând din 1990, în România există Fondul apelor, constituit din taxele şi tarifele
pentru serviciile de avizare şi autorizare, ca şi din amenzi (penalităţi) aplicate celor care
încalcă prevederile legale privind folosirea apelor. Acest fond este folosit pentru susţinerea
financiară a Sistemului naţional de supraveghere cantitativă şi calitativă a resurselor de apă
şi a unor lucrări din domeniul gospodăririi apelor.
BIODIVERSITATEA ŞI IMPORTANŢA CONSERVĂRII ACESTEIA

Conceptul de biodiversitate sau diversitate biologică a fost definit pentru prima dată în
contextul adoptării unui nou instrument internaţional de mediu, în cadrul Summit-ului
Pământului UNCED din 1992 de la Rio de Janeiro.
Acesta semnifică diversitatea vieţii de pe pământ şi implică patru nivele de abordare:
diversitatea ecosistemelor, diversitatea speciilor, diversitatea genetică şi diversitatea
etnoculturală.
Din punct de vedere conceptual biodiversitatea are valoare intrinsecă acesteia
asociindu-i-se însă şi valorile ecologică, genetică, socială, economică, ştiinţifică,
educaţională, culturală, recreaţională şi estetică.
Reprezentând condiţia primordială a existenţei civilizaţiei umane, biodiversitatea
asigură sistemul suport al vieţii şi al dezvoltării sistemelor socio-economice.
În cadrul ecosistemelor naturale şi seminaturale există stabilite conexiuni intra – şi
interspecifice prin care se realizează schimburile materiale, energetice şi informaţionale ce
asigură productivitatea, adaptabilitatea şi rezilienţa acestora. Aceste interconexiuni sunt
extrem de complexe, fiind greu de estimat importanţa fiecărei specii în funcţionarea acestor
sisteme şi care pot fi consecinţele diminuării efectivelor acestora sau a dispariţiei, pentru
asigurarea supravieţuirii pe termen lung a sistemelor ecologice, principalul furnizor al
resurselor de care depinde dezvoltarea şi bunăstarea umană. De aceea, menţinerea
biodiversităţii este esenţială pentru asigurarea supravieţuirii oricăror forme de viaţă, inclusiv a
oamenilor.
Valoarea economică a biodiversităţii devine evidentă prin utilizarea directă a
componentelor sale: resursele naturale neregenerabile – combustibili fosili, minerale etc. şi
resursele naturale regenerabile – speciile de plante şi animale utilizate ca hrană sau pentru
producerea de energie sau pentru extragerea unor substanţe, cum ar fi cele utilizate în industia
farmaceutică sau cosmetică. În prezent nu se poate spune că se cunosc toate valenţele vreunei
specii şi modul în care ele pot fi utilizate sau accesate în viitor, astfel că pierderea oricăreia
dintre ele limitează oportunităţile de dezvoltare a umanităţii şi de utilizare eficientă a
resurselor naturale.
La fel de important este rolul biodiversităţii în asigurarea serviciilor oferite de
sistemele ecologice, cum ar fi reglarea condiţiilor pedo-climatice, purificarea apelor,
diminuarea efectelor dezastrelor naturale etc.
Costurile pierderii sau degradării biodiversităţii sunt foarte greu de stabilit, dar studiile
efectuate până în prezent la nivel mondial arată că acestea sunt substanţiale şi în creştere.
 Biodiversitatea are un rol important în viaţa fiecărei societăţi, reflectându-se în cultura
şi spiritualitatea acestora (folclor, artă, arhitectură, literatură, tradiţii şi practici de utilizare a
terenurilor şi a resurselor etc.).
Valoarea estetică a biodiversităţii este o necesitate umană fundamentală, peisajele
naturale şi culturale fiind baza dezvoltării sectorului turistic şi recreaţional.
Din punct de vedere etic, fiecare componentă a biodiversităţii are o valoare intrinsecă
inestimabilă, iar societatea umană are obligaţia de a asigura conservarea şi utilizarea durabilă a
acestora.

OBIECTIVELE ŞI PRINCIPIILE CONSERVĂRII BIODIVERSITĂŢII

Cele trei obiective ale CBD sunt următoarele:
 conservarea diversităţii biologice
 utilizarea durabilă a componentelor diversităţii biologice
 imparţirea corectă şi echitabilă a beneficiilor rezultate din utilizarea resurselor genetice.
De asemenea, la Summit-ului Pământului au mai fost adoptate Agenda 21, Declaraţia
de la Rio cu privire la Mediu şi Dezvoltare, Declaraţia Principiilor Pădurilor şi Convenţia
Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbări Climatice ratificată prin Legea 24/1994.
În cadrul Conferinţei Părţilor la CBD au fost adoptate şi principiile ce stau la baza
conservării biodiversităţii şi dezvoltării durabile a sistemului socio-economic, aşa cum sunt
prezentate în continuare:
1. Principiul prevenţiei: conservarea biodiversităţii se realizează eficient dacă sunt
eliminate sau diminuate efectele posibilelor ameninţări;
2. Principiul precauţiei: lipsa studiilor ştiinţifice complete nu poate fi considerată ca
motiv de acceptare a unor activităţi ce pot avea impact negative semnificativ asupra
biodiversităţii;
3. Principiul poluatorul plăteşte: cel ce cauzează distrugerea biodiversităţii trebuie să
plătească costurile de prevenire, reducere a impactului sau reconstrucţie ecologică;
4. Principiul participării publicului la luarea deciziilor şi accesul la informaţie şi
justiţie în domeniul mediului: publicul trebuie să aibă acces la informaţiile de mediu şi
dreptul de a participa în procesul de luare a deciziilor de mediu;
5. Principiul bunei guvernări : guvernarea trebuie să îndeplinească opt caracteristici
majore – să fie participativă, măsurabilă, transparentă, responsabilă, efectivă şi eficientă,
echitabilă şi în acord cu normele legale;
 6. Principiul integrării sectoriale: conservarea biodiversităţii şi utilizarea durabilă a
componentelor sale trebuie luate în considerare în procesul de luare a deciziilor şi de stabilire
a politicilor sectoriale;
7. Principiul abordării ecosistemice: reprezintă o strategie de management integrat,
adaptativ, bazată pe aplicarea unor metodologii ştiinţifice corespunzătoare care iau în
considerare structura şi funcţiile ecosistemelor şi capacitatea lor de suport;
8. Principiul reţelelor ecologice: pentru asigurarea conectivităţii dintre componentele
biodiversităţii cu cele ale peisajului şi ale structurilor sociale, având ca şi componente centrale
ariile naturale protejate se stabilesc culoare ecologice de legătură;
9. Principiul subsidiarităţii: reglementează exerciţiul puterii, deciziile trebuind luate
la nivelul cel mai de jos (local, regional, naţional);
10. Principiul compensării : în cazul în care există un impact negativ şi în lipsa unor
soluţii alternative, pentru obiective de interes public major se stabilesc măsuri compensatorii.

Politica și strategia Uniunii Europene în domeniul conservării biodiversității

Analiza implementării Strategiei UE privind conservarea biodiversităţii a reliefat o
serie de rezultate pozitive, dar şi o serie de deficienţe. Una dintre realizări este reţeaua Natura
2000, care acoperă 17% din teritoriul UE, fiind cea mai vastă reţea de zone protejate din lume.
Abordarea ecosistemică stă la baza Directivei cadru privind apa (Directiva Consiliului
2000/60/CE) şi a Directivei-cadru privind strategia pentru mediul marin (Directiva Consiliului
2008/56/CE), care vizează realizarea bunei stări ecologice a ecosistemelor, luând în calcul
presiunile cumulate. Alte rezultate pozitive au decurs şi vor decurge în continuare din
implementarea legislaţiei axate pe reducerea anumitor poluanţi şi a altor texte de lege în
favoarea biodiversităţii, din eforturile de a integra mai bine aspectele legate de biodiversitate
în alte domenii de politică, precum politica comună în domeniul pescuitului ulterioară
reformei din 2002 şi prin creşterea oportunităţilor financiare în favoarea biodiversităţii, oferite
de diverse politici ale UE, inclusiv de politica agricolă comună (PAC). O deficienţă majoră a
fost semnalată la nivel decizional, politica actuală neţinând suficient cont de valoarea
serviciilor oferite de ecosisteme, care nu pot fi susţinute doar prin măsuri de conservare a
biodiversităţii. Nivelurile ridicate de conservare a speciilor şi habitatelor reprezintă doar una
din componentele esenţiale, însă multe servicii sunt realizate în afara ariilor naturale
protejate.. Mai mult, în vreme ce regulamentele comunitare contribuie la garantarea
minimalizării efectelor pe care dezvoltarea infrastructurii şi amenajarea teritoriului la nivelul
UE le au asupra mediului, îmbunătăţirea coordonării ar putea aduce beneficii suplimentare, în
conformitate cu principiul
subsidiarităţii, prin dezvoltarea „infrastructurii verzi” şi investiţiile aferente pe teritoriul UE
aflat în afara reţelei Natura 2000.
Pentru punerea în aplicare a Strategiei UE privind conservarea biodiversităţii a fost
stabilit un Plan de Acţiune, cu următoarele obiective prioritare:
Obiectivul 1. Menţinerea diversităţii ecosistemelor, habitatelor şi biomurilor în
interiorul zonelor protejate
Obiectivul 2. Menţinerea diversităţii specifice prin:
2.1 Refacerea, menţinerea sau reducerea declinului populaţiilor aparţinând speciilor
protejate
2.2 Îmbunătăţirea statutului speciilor periclitate.
Obiectivul 3. Menţinerea diversităţii genetice
prin:
3.1 Conservarea diversităţii genetice a plantelor de cultură, a animalelor domestice, a
speciilor cu importanţă economică, precum şi menţinerea tradiţiilor comunităţilor locale de
utilizare a acestora.
Obiectivul 4. Reducerea presiunilor privind pierderea habitatelor, prin schimbarea
destinaţiei terenurilor
Obiectivul 5. Limitarea impactului speciilor
invazive Obiectivul 6. Stoparea exploatărilor
nedurabile prin:
6.1 Utilizarea de produse derivate din componentele biodiversităţii care sunt
exploatate durabil.
6.2 Zonele de producţie gestionate în conformitate cu cerinţele pentru conservarea
biodiversităţii.
6.3 Nicio specie din fauna sau flora periclitată să nu facă obiectul comerţului
internaţional.
Obiectivul 7. Reducerea presiunilor datorate schimbărilor climatice, poluării şi
eroziunii solului.
Obiectivul 8. Menţinerea capacităţii ecosistemelor de a furniza bunuri şi servicii
ecologice şi de a funcţiona ca sistem suport al vieţii prin:
8.1 Menţinerea capacităţii de suport a ecosistemelor.
8.2 Stoparea declinului resurselor biologice, a cunoştinţelor tradiţionale a
comunităţilor locale, a tehnicilor şi practicilor care permit exploatarea durabilă şi securitatea
alimentară.
Obiectivul 9. Asigurarea unei împărţiri corecte şi echitabile a beneficiilor rezultate din
utilizarea resurselor genetice. Măsurile stabilite pentru stoparea pierderii de biodiversitate se
regăsesc în “Al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu” adoptat în 2002 de către Consiliul
UE
şi au fost reafirmate la Consiliul European de Primăvară din martie 2005, prin adoptarea
Strategiei de la Lisabona.
La nivel european conservarea biodiversităţii a căpătat însă o nouă dimensiune, în
ultimul timp punându-se foarte mult accentul pe înţelegerea şi evaluarea peisajelor, ca sisteme
dinamice supuse transformărilor naturale şi ale societăţii. Peisajul reprezintă o parte de
teritoriu perceput ca atare de către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi
interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani. El influenţează în mod direct calitatea vieţii, fiind
un factor esenţial în realizarea şi ilustrarea bunăstării sociale şi individuale, contribuind la
formarea culturilor şi la consolidarea identităţii locale. În consecinţă, peisajul este un element
definitoriu al identităţii europene şi naţionale. Pentru a contribui în mod direct la conservarea
peisajului, în anul 2000 a fost lansată spre semnare Convenţia Europeană a Peisajului,
ratificată de România prin Legea nr. 451/2002. Aceasta subliniază importanţa salvării
peisajelor nu atât pentru valoarea estetică, cât, mai ales, pentru calitatea vieţii umane şi
naturale.

Politica României privind conservarea biodiversității

Activitatea de conservare a biodiversităţii în România are o istorie relativ îndelungată,
dezvoltându-se în concordanţă cu preocupările oamenilor, primele reguli vizând ocrotirea
naturii regăsindu-se în dreptul românesc vechi începând cu secolul XV. Acestea evoluează
până în secolul XIX asigurând o bună conservare a resurselor naturale, fiind o legislaţie care
impunea un set de reguli şi măsuri stricte. În urma semnării Tratatului de la Adrianopol, în
1829, se liberalizează comerţul, este favorizată cultura cerealelor cerute la export,
determinând prin creşterea suprafeţelor agricole defrişarea fără precedent a pădurilor şi
ducând la o degradare accentuată a solurilor. Preocupările vizând direct ocrotirea naturii se
manifestă în special începând cu secolul XX.
Între anii 1922 şi 1928 se desfăşoară o activitate intensă pentru ocrotirea naturii,
susţinută de nume de marcă din lumea biologiei, geologiei, geografiei şi silviculturii.
În 1930 este adoptată prima Lege pentru protecţia monumentelor naturii, care a marcat
începutul unei noi etape de ocrotire a naturii în România. Având la bază acest act normativ s-a
înfiinţat prima Comisie pentru ocrotirea monumentelor naturii.
Activitatea acesteia a avut un caracter de cercetare ştiinţifică materializată prin
publicarea a numeroase studii, note sau lucrări ce au stat la baza ocrotirii, prin lege, a
valoroase obiective ca monumente ale naturii: 15 specii de plante şi 16 speci de animale
protejate şi 36 de rezervaţii ale naturii cu o suprafaţă de aproximativ 15.000 ha, printre care şi
Parcul Naţional
Retezat înfiinţat în 1935. Ulterior, sistemul legislativ şi instituţional îşi continuă dezvoltarea
până la finele celui de-al doilea război mondial, iar în perioada comunistă involuează.
După 1990 se reiau şi se consolidează activităţile de conservare a biodiversităţii prin
elaborarea de noi acte normative şi crearea de structuri instituţionale adecvate.
Documentele strategice de referinţă ce stabilesc politica actuală a României de
conservare a biodiversităţii şi utilizare durabilă a componentelor sale sunt următoarele:
 Tratatul de Aderare al României la Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, şi
protocoalele anexate cuprind angajamentele concrete ale României de transpunere,
implementare şi control al aplicării întregului acquis comunitar şi prevăd unele perioade de
tranziţie a implementării unor obligaţii de mediu
 Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND) reprezintă documentul de
planificare strategică şi programare financiară multianuală care orientează şi stimulează
dezvoltarea economică şi socială a ţării în concordanţă cu principiile Politicii de Coeziune a
Uniunii Europene. Planul stabileşte drept obiectiv global reducerea cât mai rapidă a
diferenţelor de dezvoltare socio-economică dintre România şi celelalte state membre ale
Uniunii Europene şi detaliază obiectivele specifice ale procesului pe 6 direcţii prioritare care
integrează direct şi/sau indirect cerinţele conservării biodiversităţii şi dezvoltării durabile pe
termen scurt şi mediu:
- creşterea competitivităţii şi dezvoltării economiei bazate pe cunoaştere trebuie să
includă ca una dintre principalele subpriorităţi, îmbunătăţirea eficienţei energetice şi
valorificarea resurselor regenerabile de energie în vederea reducerii efectelor schimbărilor
climatice;
- aducerea la standarde europene a infrastructurii de bază care să pună accentul pe
dezvoltarea durabilă a infrastructurii şi mijloacelor de transport prin reducerea impactului
asupra mediului;
- protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului să fie o prioritate care să conducă la
îmbunătăţirea standardelor de viaţă pe baza asigurării serviciilor de utilităţi publice, în special
în ceea ce priveşte gestionarea apei şi deşeurilor;
- îmbunătăţirea sistemelor sectoriale şi regionale ale managementului de mediu; o
conservarea biodiversităţii şi reconstrucţia ecologică;
- prevenirea riscurilor şi intervenţia în cazul unor calamităţi naturale; o dezvoltarea
economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol, silvic şi piscicol să fie bazată
pe utilizarea raţională a fondului funciar, reabilitarea ecologică a unor terenuri degradate sau
poluate, siguranţa alimentară, bunăstarea animalelor, încurajarea acvaculturii în zonele
costiere;
 - diminuarea diferenţelor de dezvoltare între regiuni şi în interiorul acestora
trebuie să aibă în vedere îmbunătăţirea performanţei administrative şi a infrastructurii publice
locale, protecţia patrimoniului natural şi cultural, dezvoltarea rurală integrată, regenerarea
zonelor urbane afectate de restructurarea industrială, consolidarea mediului de afaceri şi
promovarea inovării.
 Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 (CSNR), aprobat de Comisia
Europeană la 25 iunie 2007, stabileşte priorităţile de intervenţie ale Instrumentelor Financiare
ale UE (Fondul European de Dezvoltare Regională - FEDR, Fondul Social European - FSE şi
Fondul de Coeziune - FC) în cadrul politicii de coeziune economică şi socială şi face legătura
între priorităţile Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013 şi cele ale UE stabilite prin
Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 şi Strategia Lisabona
revizuită.
 Strategia Naţională de Dezvoltarea Durabilă (2010 – 2030) stabileşte obiective
concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil şi realist, la modelul de dezvoltare
generator de valoare adăugată înaltă, propulsat de interesul pentru cunoaştere şi inovare,
orientat spre îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii oamenilor şi a relaţiilor dintre ei în
armonie cu mediul natural.
Obiectivele formulate în Strategie vizează menţinerea, consolidarea, extinderea şi
adaptarea continuă a configuraţiei structurale şi a capacităţii funcţionale a biodiversităţii ca
fundament pentru menţinerea şi sporirea capacităţii sale de suport faţă de presiunea
dezvoltării sociale şi creşterii economice şi faţă de impactul previzibil al schimbărilor
climatice.
Direcţiile principale de acţiune pentru însuşirea şi aplicarea principiilor dezvoltării
durabile sunt următoarele:
 Corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor
investiţionale, cu potenţialul şi capacitatea de susţinere a biodiversităţii;
 Modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională şi de
sănătate publică, ţinând seama de evoluţiile demografice nefavorabile şi de impactul acestora
asupra pieţei muncii;
 Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere economic
şi ecologic, în deciziile investiţionale din fonduri publice şi stimularea unor asemenea decizii
din partea sectorului privat; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate
activităţile de producţie sau servicii;
 Anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea atât a unor soluţii de
adaptare pe termen lung, cât şi a unor planuri de măsuri de contingenţă inter- sectoriale,
 cuprinzând portofolii de soluţii alternative pentru situaţii de criză generate de fenomene
naturale sau antropice;
 Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor
comparative ale României în privinţa dezvoltării producţiei agricole, inclusiv a produselor
organice; corelarea măsurilor de creştere cantitativă şi calitativă a producţiei agricole în
vederea asigurării hranei pentru oameni şi animale cu cerinţele de majorare a producţiei de
biocombustibili, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea şi sporirea fertilităţii
solului, biodiversităţii şi protejării mediului;
 Necesitatea identificării unor surse suplimentare de finanţare, în condiţii de
sustenabilitate, pentru realizarea unor proiecte şi programe de anvergură, în special în
domeniile infrastructurii, energiei, protecţiei mediului, siguranţei alimentare, educaţiei,
sănătăţii şi serviciilor sociale;
 Protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional.

Rolul și importanța pădurii

Încă de la apariţia lor, pădurile au jucat un rol important în viaţa planetei noastre,
contribuind de multe ori hotărâtor la dezvoltarea societăţii omeneşti.
La apariţia omului, pădurile constituiau sursa principală de hrană şi adăpost, precum şi
prima sursă de energie. Mai târziu, ele au fost preţuite de către omul vânător sau crescător de
animale datorită cantităţii şi calităţii vânatului adăpostit ori după fructele sau iarba produse.
De peste 5.000 de ani, începând din epoca fierului, lemnul s-a impus ca principalul
produs al pădurii, acesta reprezentând cel mai important combustibil şi material de construcţie
în cele mai diverse zone ale globului. Astfel, fără marile cantităţi de lemn recoltate din păduri,
marile civilizaţii ale Sumerului, Asiriei, Egiptului, Chinei, Cretei, Micenelui, Greciei şi Romei
Antice, Europei, nu s-ar fi dezvoltat niciodată. Acesta este şi motivul pentru care se consideră,
pe bună dreptate, că “lemnul a fost eroul nelăudat al revoluţiei tehnologice care ne-a adus de
la cultura osului şi pietrei până în prezent” (Perlin, 1989). În linii mari, de multă vreme se
consideră că pădurile îndeplinesc un dublu rol,
(1) fizico-geografic şi (2) antropo-geografic (Fankhauser, 1921; Jacquot, 1931;
Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Rolul fizico-geografic al pădurilor se manifestă în câteva direcţii:
1. Influenta geomorfologică (rolul pădurilor asupra formării şi modelării scoarţei terestre)
Pe lângă rolul pe care pădurile l-au jucat în acumularea marilor depozite de cărbuni
din subsol, ele au întârziat producerea eroziunilor şi a alunecărilor de teren în părţile ridicate
ale
reliefului, favorizând în acelaşi timp depunerile în depresiuni. De asemenea, prezenţa
pădurilor a împiedicat acţiunea destructivă a vânturilor (“Prin despăduriri omul seamănă vânt
şi culege furtună” – Jacquot, 1931).
2. Influenta climatică ( rolul pădurilor asupra climei) În acest sens, s-a constatat că
pădurile:
-îndulcesc extremele de temperatură din timpul iernii şi al verii, exercitând o influenţă
similară cu cea a oceanelor;
-sporesc umiditatea absolută şi relativă a aerului, putând să acţioneze favorabil asupra
precipitaţiilor;
-reduc viteza vântului;
-înlesnesc depunerea zăpezii;
-împiedică evaporarea apei din sol şi transpiraţia excesivă a plantelor.
3. Influenta pădurilor asupra solului - această influenţă se manifestă prin:
-contribuţia arborilor, datorită sistemului radicelar, la dezagregarea rocilor şi sporirea
profunzimii solului, precum şi la întreţinerea umidităţii, afânării şi bunei structurări a acestuia;
-îmbogăţirea solului în elemente asimilabile, datorită litierei bogate, în descompunere;
-consolidarea terenurilor expuse alunecărilor de teren şi spălărilor de suprafaţă, ca şi
împiedicarea formării avalanşelor;
-fixarea şi punerea în valoare a dunelor de nisip şi a nisipurilor zburătoare.
4. Rolul hidrologic (influenţa pădurilor asupra regimului apelor). Acest rol se realizează prin:
-absorbţia apelor de suprafaţă şi regularizarea debitelor lichide, care devin mai constante şi
mai ridicate, împiedicându-se astfel producerea inundaţiilor (“Pădurea este regulatorul
suveran al regimului apelor” –Jacquot, 1931);
-drenarea biologică la care contribuie toate etajele de vegetaţie din pădure, fapt datorat
transpiraţiei puternice a masei foliare.
5. Influenta padurilor asupra culturilor agricole
Rolul mentionat apare în contextul modificarilor climatului si solului unei regiuni
datorate padurii, care contribuie la ameliorarea conditiilor de vegetatie ale pasunilor, fânetelor
si culturilor agricole învecinate. Astfel, perdelele forestiere de protectie, asezate perpendicular
pe directia vântului, reduc simtitor viteza acestuia. În consecinta, câmpurile agricole protejate
de perdele dau recolte de cereale în medie cu 25-30 % mai mari în anii obisnuiti; în anii
secetosi, sporul de recolta ajunge pâna la 300 % fata de câmpul fara perdele. Acest efect se
datoreste faptului ca perdelele reduc evaporatia si, în timpul iernii, contribuie la raspândirea
mai uniforma a zapezii pe teren, care nu mai e dusa de vânt ci retinuta pe câmp (Radulescu,
1956).
 De aceea, asa cum afirma cel mai mare agricultor al românilor, acad. Gh. Ionescu-
Sisesti (1955, în Giurgiu, 1995/1), „Ruina padurilor ar însemna ruina agriculturii, si ruina
agriculturii ar însemna ruina civilizatiei”.
6.Influenta padurilor asupra sanatatii oamenilor (rolul igienico-sanitar al padurilor) - aceasta
influenta se manifesta atât prin mediul care le este propriu, cât si prin resursele oferite.
Astfel:
- padurea purifica atmosfera; fixeaza carbonul vatamator animalelor si omului si reda
oxigenul trebuitor respiratiei lor (Statescu, 1884);
- conditiile igienice ale masivelor mari împadurite sunt mult mai favorabile decât acelea ale
oraselor, mai cu seama centrelor industriale. Aerul de padure este mai curat, mai sanatos,
deoarece fumul si praful lipsesc, gaze vatamatoare nu se gasesc iar agentii patogeni sunt
relativ putin reprezentati (Dracea, 1920; xxx, 1950).
- în padurile de rasinoase, se adauga si îmbogatirea aerului în ozon, provocata de rasina
arborilor. Aerul din aceste paduri este cel mai potrivit si cel mai bun în cazul bolilor urmate de
o perioada de lunga convalescenta (Radulescu, 1956).
- frunzisul des al padurii actioneaza ca un ecran protector si atenueaza zgomotul (reduce
poluarea fonica), asigurând un echilibru al organismului uman cu mediul înconjutator;
- padurea contine numeroase resurse cu caracter sanogen: plante medicinale, fructe de padure,
ciuperci comestibile, nectar si polen al florilor etc. Dupa Zitti et al. (1964, în Beldeanu, 2004),
padurile, luminisurile, vaile, taieturile si plantatiile adapostesc circa 60 % din totalul plantelor
medicinale existente în tara noastra. Si, deoarece farmacopeea naturala este în continua
expansiune, se poate usor întelege importanta tezaurului vegetal medicamentos aflat în fondul
nostru forestier (Beldeanu, 2004).
7.Importanta padurii pentru înfrumusetarea peisajului (rolul estetic al padurii)
De multa vreme se considera ca „Padurea este cea mai frumoasa podoaba a
pamântului. Ea face maretia muntilor si veselia câmpiei. Un câmp fara arbori este un pustiu
mort, fara viata, iar calatorul care strabate un asemenea câmp pierde orice dispozitie de
veselie si devine tacut si plictisit” (Simionescu si Zeicu, 1926).
În prezent, „Padurea este un spatiu sacru, în care se nasc mituri si se creaza poezie, un
orizont de cunoastere, de revenire si regasire a vârstelor omenirii în drumul sau spre progres.
Prilej de meditatie pentru filosofi, motiv de inspiratie pentru poeti, depozitar al perfectiunilor
plastice pentru artisti, padurea reprezinta o culme a creatiei naturii atât în plan biologic cât si
estetic” (Bândiu, 2004).
8. Rolul social al padurii
 Din documentele Bancii Mondiale rezulta ca 1,6 miliarde de oameni depind de paduri
pentru a-si asigura necesitatile. Peste 2 miliarde de oameni (cca. 30 % din populatia globului)
se servesc de biocarburanti, compusi, în mod esential, din lemn de foc, pentru gatit si
încalzirea locuintelor (Mery et al., 2005).
Forta de munca angajata în sectorul forestier (silvicultura si exploatarea padurilor) pe
glob include cca 12,3 milioane persoane (FAO, 2007). În Europa, în întreprinderile cu profil
forestier activeaza 2,4 milioane salariati, respectiv 5 % din totalul fortei de munca angajata în
unitatile industriale si agricole de pe continent (Milescu, 2002).
9.Rolul militar al padurilor
Chiar daca acest rol s-a redus o data cu trecerea de la razboiul conventional la cel
modern, totusi, si în prezent, din punct de vedere strategic, padurile servesc pentru mascarea
concentrarii si deplasarii trupelor în vederea bataliilor. Din punct de vedere tactic, padurile
ofera cel mai bun adapost în timpul luptei, asa ca ea a fost considerata drept cel mai fidel aliat
(Simionescu si Zeicu, 1926).
Toate influentele binefacatoare ale padurii trec de multe ori neobservate, mai ales în
regiunile bogate în resurse forestiere. În schimb, atunci când padurile, din diverse motive, au
disparut sau sunt reduse drastic, rolul si efectele pozitive ale prezentei acestora devin
evidente, distrugerea lor fiind resimtita la nivelul cadrului general (fizico-geografic,
biogeografic si socio-economic) al regiunii.
Padurile sunt una dintre cele mai importante resurse ale planetei. Ele gazduiesc
aproximativ 300 de milioane de persoane in lume. Peste 1,6 bilioane de oameni depind de
mediul natural creat de paduri pentru a-si asigura traiul, pentru combustibil, plante medicinale
si hrana.
Padurile tropicale acopera doar 7% din suprafata uscata a Pamantului si
adapostesc peste jumatate din speciile de plante si animale. Multe dintre plantele si animalele
tropicale pot fi gasite doar pe suprafete restranse deoarece necesita habitate speciale. Acest
lucru le face deosebit de vulnerabile la defrisari. Cand habitatul le este distrus complet sau
partial, ele pot fi amenintate cu extinctia. Pe masura ce suprafetele sunt defrisate, in fiecare zi
dispar specii din padurile tropicale.
La nivel global, padurile sunt distruse intr-un ritm drastic. Institutul Global de
Resurse estimeaza ca 39% dintre padurile ramase in lume se afla sub amenintare mare sau
medie din diverse cauze: defrisari in scop comercial, cresteri de cerere de energie, minerit,
infrastructuri noi, defrisari pentru agricultura.
Padurile si schimbarea climei
Tot mai multi oameni sunt ingrijorati din cauza nivelului crescut de dioxid de carbon
si gaze de sera din atmosfera, care produc schimbari drastice, la nivel global. Padurile sunt
considerate filtre naturale de carbon, intrucat arborii absorb dioxidul de carbon din
atmosfera, pe masura ce cresc, eliberand oxigen si stocand carbon in frunzele si lemnul lor.
Odata taiat, un arbore inceteaza sa mai absoarba dioxid de carbon. Daca lemnul este
folosit pentru foc sau este lasat sa putrezeasca pe pamant, tot dioxidul de carbon pe care il
stocheaza va fi eliberat inapoi in atmosfera. In cazul in care lemnul este folosit pentru a
produce anumite bunuri, precum hartie sau mobila, carbonul va fi in continuare stocat in lemn.
Acesta este unul dintre motivele principale pentru care este important sa reciclam hartia si
produsele din lemn de cate ori avem posibilitatea, in loc sa le aruncam la groapa de gunoi.

Cauze directe ale pierderii padurilor

Padurile tropicale dispar foarte repede din cauza stimulentelor corporatiste si a
politicilor guvernamentale, orientate catre castiguri economice pe termen scurt. Acest
sistem este alimentat, in mare parte, de consumul excesiv din tarile industrializate.
De exemplu, suprafete intinse de paduri tropicale au fost transformate in ferme pentru
cresterea animalelor, in America Centrala, pentru culturile de soia, in Brazilia si pentru areale
de lemn pentru celuloza si ulei de palmier, in Indonezia.
Acest proces a inceput odata cu dezvoltarea exploziva a mancarurilor de tip fast-food,
din Statele Unite. Acolo, piata necesita mari cantitati de carne ieftina, implicit, de calitate
inferioara, ce poate fi produsa doar in tarile tropicale din apropiere. Aceasta strategie a
implicat defrisari masive in America Centrala.
Apetitul din ce in ce mai mare pentru carne, in special in Europa si America, necesita
o cantitate din ce in ce mai mare de cereale, pentru a hrani animalele din ferme. Suprafete
uriase de padure au fost defrisate, in Brazilia si in alte tari sudice pentru a sustine productia de
carne, dezvoltata cu cereale ieftine.
O situatie similara se produce si in cazul hartiei: consumul din ce in ce mai mare de
hartie, in special in tarile dezvoltate, depinde de disponibilitatea lemnului sau de pretul mic
pentru lemnul de celuloza, care alimenteaza fabricile de hartie. Padurile din Indonezia si cele
din zone diferite de pe Glob sunt defrisate pentru a face loc plantatiilor de arbori. Unele dintre
aceste plantatii furnizeaza companiilor producatoare de hartie cantitati masive de lemn de
celuloza ieftin, iar altele furnizeaza chiar ulei de palmier ieftin, folosit intr-o gama variata de
produse alimentare comerciale si, din ce in ce mai mult, si ca biocombustibil. Reducerea totala
a padurilor tropicale virgine afecteaza, in primul rand, habitatul urangutanilor, care dispar
foarte rapid. Acest aspect se adauga la celelalte pericole, care ameninta cu disparitia acestei
specii de animale incredibile.
Constructia drumurilor face toate aceste lucruri posibile si reprezinta una dintre
activitatile majore promovate si finantate de Banca Mondiala. Aceste noi drumuri deschid,
prin padure, calea pentru fermieri, taranii care nu detin terenuri de pamant, companii miniere
si implica defrisari masive.

Responsabilitatea fata de paduri

In multe locuri din lume, guvernele adopta legi pentru a proteja padurile mature
impotriva defrisarilor. Sunt, de asemenea, lucruri pe care le putem face si noi pentru a proteja
padurile si pentru a incuraja practicile responsabile de taiere a arborilor:
Sa folosim mai putina hartie: sa printam numai lucrurile de care avem nevoie, sa
incercam sa folosim hartie reciclata sau sa refolosim hartia ori de cate ori putem.
Sa cumparam lucruri care au cat mai putin ambalaj: multe lucruri sunt
impachetate inutil in mai multe straturi de hartie sau carton.
Sa cumparam produse din lemn sau hartie reciclate, de la furnizori autorizati.
Astfel, ne asiguram ca, indiferent de unde este importat si taiat lemnul, nu incurajam practici
iresponsabile.

Padurile astazi
In ziua de astazi, suprafatele impadurite din Europa si Statele Unite sunt tot mai
extinse. Acest lucru se intampla datorita companiilor producatoare de hartie care planteaza pe
suprafete intinse arbori cu ritm de crestere rapid si migratiei oamenilor de la ferme la oras;
pamantul ramas in urma devine, treptat si in mod natural, padure.
Pe de alta parte, la scara globala, aceste mici reusite sunt puse in umbra de pierderile
masive de paduri tropicale, din teritoriul tarilor sarace. Aici, defrisarile, agricultura si
cresterea vitelor consuma aproximativ 14 milioane de hectare virgine de padure, in fiecare an.
Altfel spus, 2 hectare la fiecare 5 secunde. Cu toate ca aceasta pierdere anuala inseamna
doar 0,7% din suprafata totala de paduri tropicale din lume, cresterea procentului se produce
rapid: aproximativ jumatate din padurile tropicale virgine si un sfert din mangrovele lor (care
raspund de calitatea zonelor de pescuit) au disparut.
Brazilia a pierdut aproape 25.000 de km2 de jungla numai in 2002 – cu 40% mai
mult decat un an inainte – intrucat dezvoltatorii au facut drumuri pana in inima Amazonului,
iar
crescatorii de vite si cultivatorii de soia au urmat aceeasi cale. In Indonezia, 80% din comertul
cu lemn este ilegal sau fara licente. Exportul de lemn din Indonezia infloreste ca urmare a
cererii de podele sau parchet din China, de produsele de papetarie, in Europa si de mobila, in
Statele Unite.
Observand fenomenele din spatiu, prin intermediul satelitilor, oamenii de stiinta au
determinat ca, in medie, aproximativ 9330 km2 de padure din Amazon sunt incendiati sau
defrisati pentru a face loc fermelor de vite sau proiectelor dezvoltatorilor. Pana in prezent,
indepartarea arborilor prin defrisarea selectiva nu a fost inclusa in aceste cifre.
Practicile adesea ilegale de a indeparta arbori individuali sunt considerate alternative
relativ sustinute, comparativ cu defrisarile totale. Totusi, distrugerile masive ale padurilor din
Amazon sunt un factor mare de risc pentru viata planetei noastre.
Actiunile de defrisare, de orice proportii, cauzeaza daune extinse arborilor si vegetatiei
inconjuratoare, determinand ca padurile sa fie mult mai vulnerabile la incendii. Intre 1999 si
2004, aproape o treime din suprafetele destinate defrisarilor selective au fost complet curatate
pentru pasunat sau in scopuri similare.

Impact
La nivel local, pentru padurari si alti oameni care locuiesc in apropierea padurilor,
acest mediu este caminul, sursa de hrana, de medicamente naturale, materiale de
constructii, lemne pentru incalzit, apa si elemente materiale si spirituale ce asigura
supravietuirea pe termen lung a comunitatii. De aceea, disparitia padurilor provoaca efecte
devastatoare: subnutritie, cresterea imbolnavirilor, dependenta si chiar emigrarea, care poate
duce la disparitia comunitatii insasi.
In regiunile apropiate lor, padurile asigura conservarea apei, solului, plantelor si
vietatilor salbatice, purifica aerul si stabilizeaza clima. Distrugerea lor implica inundatii
masive, alunecari de teren, secete, eroziuni ale solului, insotite si de poluarea apelor de
suprafata, aparitia speciilor de insecte daunatoare si raspandirea bolilor. O suma de astfel de
efecte negative afecteaza grav traiul si sanatatea oamenilor la nivel regional.
La scara globala, padurile joaca un rol important in reglarea climei, controland
ploile, temperatura si vanturile. In plus, padurile absorb si stocheaza vaste cantitati de carbon,
astfel ca distrugerea lor accelereaza incalzirea globala. Padurile lumii reprezinta caminul
majoritatii plantelor si animalelor de uscat ale planetei. In regiunile tropicale, s-au inregistrat
pierderi semnificative, chiar alarmante in randul tuturor speciilor de plante si animale.
LP 1 - Efectele factorilor poluanți asupra echilibrului ecologic-

În natură speciile de plante și animale nu se repartizează la întâmplare: ele formează

întotdeauna anumite complexe relativ constante, numite comunități. Aceste comunități
există în natură numai datorită faptului, că între ele și mediul ambiant există o anumită
armonie, bazată pe schimbul permanent de materie (substanțe nutritive) și energie
(lumină solară, căldură). Atâta timp cât aceasta din urmă favorizează viața de toate
zilele a plantelor, animalelor și microorganismelor, între ele se menține un echilibru stabil,
numit echilibru ecologic: din mediu organismele își i-au atâta hrană de câtă au nevoie, iar
mediul asigură existența atâtor vietăți, câte îi permite capacitatea sa.
În afară de aceasta, stabilitatea unei populații sau biocenoze, depinde și de corelațiile
dintre indivizii înșiși. Dacă lupta dintre aceștia (intra- sau interspecifică) este redusă până la
minimum, dacă paraziții sau bolile nu atacă organismele, și dacă în cele din urmă
mutațiile dintr-o populație, nu deviază de la normă, echilibrul intern dintr-un sistem
ecologic rămâne stabil în timp și în spațiu, în caz contrar apare dezechilibrul. Aruncarea în
ape(lacuri, iazuri, râuri, mări, oceane), pe sol sau în atmosferă a reziduurilor industriale duce
la poluarea mediului înconjurător, la otrăvirea organismelor vii. Multe dintre ele dispar cu
totul, altele se îmbolnăvesc, declanșând astfel schimbări foarte nefavorabile în cadrul
populațiilor sau al biocenozei. Poluarea mediului ambiant poate cauza și dezechilibrul global
al biosferei.
Mari dereglări ale echilibrului ecologic provoacă tăiatul necontrolat, neplanificat, anti-
ecologic al pădurilor: se înrăutățesc brusc condițiile de viață ale animalelor, se schimbă spre
regimul de apă din sol, încep eroziunile solurilor, alunecărilor de teren, terenurile împădurite
pot să devină pustiuri.
Factorii antropogeni negativi, despre care am vorbit, pot provoca astfel de schimbări în
natura înconjurătoare, încât omenirea poate să se afle într-o bună zi în fața unei catastrofe
ecologice globale. Iată de ce în zilele noastre răsună din ce în ce mai tare voci de
avertizare:”Fiți mai atent cu natura!”.
Menținerea echilibrului ecologic presupune adoptarea unei strategii, aplicarea
unor instrumente de ordin economic, tehnic, juridic și instituțional care să asigure protejarea
efectivă și durabilă a mediului înconjurător.
Noțiuni generale privind echilibrul ecologic al ecosistemelor forestiere
Pădurile reprezintă cele mai complexe ecosisteme de pe suprafața pământului, care
prin perenitate și rolul lor multifuncțional contribuie esențial la crearea și conservarea
ambientului necesar desfășurării normale a diverselor activități umane.
În evoluție, ecosistemele forestiere manifestă tendința maximizării funcționalității
și majorării complexității relațiilor între componentele sale (biotop-biocenoză). Ca
urmare a declanșării mecanismelor proprii de autoreglare, la nivelul ecosistemului se
instalează echilibrul ecologic specific, care conduce la optimizarea structurii biocenozei în
raport cu particularitățile climatice locale ale biotopului.
Într-o accepțiune mai largă, echilibrul eco logic este definit ca stare dinamică a
unui sistem ecologic de a rămâne, structural și funcțional, practic nemodificat atât în timpul
cât și după traversarea unor perioade critice (de stres), provocate de abaterile semnificative de
la normalitate ale regimurilor factorilor de mediu (excese sau carențe). Echilibrul
ecologic reprezintă un indicator concret pentru aprecierea stării curente a ecosistemelor
forestiere în întreaga lor perioadă de existență, precum și a capacității acestora de autoapărare
(autoprotecție) la acțiunea factorilor de stres ce se poate solda uneori cu dereglarea structurii
optime realizată anterior la nivelul biocenozei. Considerând acest ultim aspect
(capacitate de autoprotecție) ecosistemele forestiere se pot caracteriza prin:
 stabilitate ecologică– capacitatea unui sistem ecologic de a-și menține starea de
normalitate, respectiv de a reveni rapid la starea inițială, după înregistrarea
unor dereglări temporare;
 instabilitate ecologică– incapacitatea unui sistem ecologic de a-și menține starea
de normalitate și de a reveni la starea inițială după apariția unor dereglări
temporare, dereglări care se permanentizează și de regulă se agravează;
 labilitate ecologică– starea incertă a sistemului ecologic ce oscilează între stabilitate și
instabilitate, reflectând predispoziția acestuia pentru instabilitate.
Pădurile din țara noastră sunt alcătuite în cea mai mare parte din ecosisteme
forestiere stabile ecologic. Starea de normalitate a pădurilor rezidă din faptul că, la schimbul
de generații, în procesul de regenerare a pădurii au fost promovate cu consecvență speciile
lemnoase locale edificatoare de ecosisteme forestiere naturale.
Fondul forestier al țării noastre include însă și păduri cu echilibru ecologic deteriorat. În
măsura în care deteriorarea ecologică a arboretelor nu a atins pragul critic de suportabilitate,
ecosistemele forestiere respective revin la normalitate după un timp, pe seama propriilor
mecanisme de autoreglare, asigurând astfel stabilitatea ecosistemului. Atunci când dereglarea
echilibrului este mult prea pronunțată, ecosistemul deteriorat devine incapabil să-și refacă prin
autoreglare structura normală inițială într-un timp rezonabil, mai cu seamă dacă acesta
este localizat în condiții climatice puțin favorabile speciilor lemnoase forestiere
constituente. Caracteristica principală a unor asemenea ecosisteme forestiere constă în
diminuarea semnificativă a potențialului lor acumulativ de biomasă, dublată și de reducere
a rolului lor protectiv, de creare și conservare a unui ambient normal, propriu desfășurării
diverselor activități umane. Ecosistemele forestiere puternic dezechilibrate ecologic sunt
alcătuite din arborete cu structuri degradate (consistență, compoziție etc.), cunoscute în
practică sub denumirea de arborete subproductive, ceea ce înseamnă că producția lor actuală
este mult sub producția potențială determinată de oferta stațională. Asemenea
arborete degradate, subproductive, se supun lucrărilor de reconstrucție ecologică.
Reconstrucția ecosistemelor degradate cuprinde complexul de măsuri și lucrări
silvotehnice adoptate și aplicate unor asemenea ecosisteme, care, de regulă, se soldează cu
înlocuirea lor de către noi ecosisteme, caracterizate prin biocenoze optim structurate în raport
cu particularitățile biotopului. În evoluție, asemenea ecosisteme ating rapid starea de
echilibru ecologic, pe care și-o conservă prin mecanismele de autoprotecție și autoreglare,
îndeplinind în consecință, la parametrii superiori, multiplele funcții, de ordin productiv și
protectiv atribuite.
În lucrările de reconstrucție, de regulă se pune accentul pe refacerea fitocenozei, fără însă
a se neglija reconstituirea biodiversității naturale proprii fiecărui ecosistem. După constituirea
acesteia, celelalte componente ale biocenozei (consumatori, descompunători) își reocupă
treptat nișele ecologice libere, prin imigrare. În practică sunt însă situații în care,
datorită izolării geografice frecvente a terenurilor destinate culturilor forestiere, este necesară
reintroducerea de către om a unor populații de consumatori în scopul realizării sau
reconstituirii biodiversității naturale normale.
Lp 2 - Elaborarea unor măsuri pentru protecția mediului și combaterea
poluării.

În ultimele decenii factorii antropici de poluare a aerului au început să depăşească

după amploare pe cei naturali, căpătând un caracter global. Emisiile în atmosferă a
substanțelor dăunătoare nu numai că distrug natura vie, afectează în mod negativ sănătatea
umană, dar de asemenea, sunt potenţiali de a modifica însăşi proprietăţile atmosferei, ce poate
duce la consecinţe ecologice şi climatice nefaste.
Ca rezultat al impactului asupra mediului cu efect negativ sunt precipitaţiile acide, cât
şi smogul, care acţionează intens nu numai asupra organismului uman şi a biosferei, dar şi
asupra hidrosferei, stratului vegetativ, mediului geologic, clădirilor şi alte obiecte tehnogene.
Precipitaţiile acide – precipitaţii (mai des ploi) care au o aciditate sporită. Ele sunt
determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S02 si N02), care în prezenţa
vaporilor de apă se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic).
Aciditatea relativă a soluţiilor se determină cu ajutorul indicelui reacţiei active a ionilor de
hidrogen (pH). Apa de ploaie este uşor acidă din cauza acidului carbonic (rezultat din
combinarea CO2) dizolvat în ea. pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este
considerat 5,6. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5,6.
Ploile acide au de asemenea o influenţa negativă asupra pădurilor, în mod direct asupra
frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag
substanţele nutritive. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai
expuse. Ploaia acidă distruge plantele şi animalele. Ele spală nutrienţii de pe sol, frunze şi ace,
iar acestea se îngălbenesc şi mor. Aluminiul eliberat de ploi slăbeşte rădăcinile copacilor,
favorizând distrugerea lor. Păduri întregi au dispărut din această cauză. Este şi mai rău dacă
ploaia acidă ajunge în râuri sau lacuri, pentru că acestea transportă otrava la distanţă, omorând
şi cele mai mici organisme. Peştii sunt afectaţi de aluminiu și încep să producă o mucoasă
lipicioasă care le înfundă branhiile şi îi "sufocă", în cele din urmă. Apele acide distrug şi icrele.
Smogul (cuvânt format in limba engleza din smok –fum şi fog–ceaţa) este un tip de poluare a
aerului atmosferic a oraşelor mari. Există trei tipuri de smog: smogul umed (Londra)
– combinarea ceţei cu fumul cât şi cu emisiile de producţie; smogul de gheaţă (Alaska) –
amestec de poluanţi gazoşi, particulele de praf şi cristale de gheaţă, acestea din urmă, fiind ca
rezultat a congelării picăturilor de ceaţă şi vaporilor sistemelor de încălzire; smogul
fotochimic (Los Angeles) – se formează în timpul prezenţei radiaţiei solare intense, valorilor
temperaturilor

1
foarte înalte şi inversiunilor termice. Componenţa smogului este alcătuită din ozon, oxizi de
azot şi sulf, diverşi compuşi organici de natură peroxidă, numiţi în totalitate fotooxidanţi.
Smogul acţionează şi din punct de vedere fiziologic asupra organismului uman – cele mai
sensibile sunt sistemul respirator şi cardio-vascular.
Poluanţii din atmosferă variază în funcţie de natura lor, concentraţie cât şi de durata
acţiunii lor asupra organismului uman, provocând astfel consecinţe grave. Specialiştii în
medicină şi ecologie au stabilit o legătură directă între degradarea mediului şi creşterea
numărului de persoane care suferă de alergii, astm, cancer şi alte boli. Poluanţii principali care
acţionează negativ asupra oragnismului uman sunt: oxizii de azot, dioxidul de sulf, ozonul
troposferic, monoxidul de carbon, aldehida formică, fenolii, pulberile în suspensie (PM10 şi
2,5 mkm).
Oxizii de azot se formează în procesul de combustie atunci când combustibilii sunt arşi
la temperaturi înalte, dar cel mai adesea ei sunt rezultatul traficului rutier, activităţilor
industriale, producerii energiei electrice. Oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea
smogului, a ploilor acide, deteriorarea calitatii apei, efectului de sera, reducerea vizibilităţii în
zonele urbane.
Majoritatea oxizilor de azot sunt gaze fără culoare sau miros. Principalii oxizi de azot
sunt: - monoxidul de azot (NO) care este un gaz incolor şi inodor; - dioxidul de azot (NO2)
care este un gaz de culoare brun-roşcat cu un miros puternic, înecăcios.
În zilele noastre tot mai multi oameni își indreaptă atenția asupra problemelor de mediu
și trai deoarece Pământul este un depozit foarte bogat de resurse naturale care fac posibilă
existenta vieții. În întreaga lume se fac demonstrații în care oamenii cer să nu se mai
folosească substante care distrug mediul.
Acțiunile pentru reducerea poluării sunt foarte importante daca vrem ca viața pe
Pământ sa continue. Conservarea mediului înconjurător reprezintă un ansamblu de măsuri ce
trebuie luate pentru prevenirea și înlăturarea poluării, a diminuării efectelor ei asupra mediului
prin folosirea celor mai potrivite tehnologii nepoluante, prin acțiuni care să limiteze
efectele distrugătoare ale unor fenomene naturale.
De unde vine poluarea? Trebuie să recunoaștem că aerul din oraș era mult mai poluat
în anii comunismului, când era și plin de plumb de la mașini, de nori de praf de la șantierele
făcute alandala și de fum plin de metale grele provenind de la marile platforme industriale
situate chiar în oraș. Și asta indiferent că te aflai în București, Cluj, Iași sau alt mare oraș din
România. Prăbușirea industriei a dus temporar și la un aer mai curat, disciplina în construcții
din ultimul

2
deceniu a diminuat mult impactul șantierelor, dar între timp au apărut două noi elemente:
creșterea dramatică a înmatriculărilor de mașini vechi și incinerarea gunoaielor.
Mașinile sunt principalele vinovate de emisiile poluante din oraș. Dar aici nu ne referim doar
la autoturisme, ci și la vehiculele utilitare grele, autobuze și celelalte autovehicule comerciale.
Însumate, acestea din urmă sunt mai poluante decât toate autoturismele la un loc (52,8%
din total față de 47,2% autoturisme).
Evident, între timp, situația s-a agravat în special din cauza ridicării taxei de
primă înmatriculare a autoturismelor rulate, fapt care a dus la importul a aproape 2 milioane
de mașini second-hand în ultimii 5 ani, majoritatea fiind aduse în orașele noastre, nu în mediul
rural. Doar Bucureștiul a absorbit cel puțin 400.000 dintre ele. 48% dintre ele sunt mai
vechi de 16 ani.

23% din mașini sunt mai vechi de 20 de ani, 25% au între 16 și 20 de ani, iar 31% au
între 11 și 15 ani. 79% dintre mașinile de pe străzile României sunt, de fapt, niște rable.
Aceste informații mai trebuie privite o dată, pentru a înțelege
magnitudinea problemei: aproape jumătate din mașinile din România au o vechime mai
mare de 16 ani, fiind produse înainte de 2003! 79% dintre mașinile din România sunt mai
vechi de 11 ani.
3
 În fiecare an, românii au înmatriculat semnificativ mai multe mașini rulate decât mașini
noi, chiar dacă tendința importului de rable e acum una descendentă.
Dacă poluarea cauzată de mașini este măsurabilă, poluarea cauzată de incinerarea
gunoaielor nu a fost încă măsurată cum se cuvine. De fapt, toate autoritățile spun că nu se ard
gunoaie, că totul e în regulă.
Nu trebuie să uităm nici de obiceiul strămoșesc al arderii resturilor vegetale în sezonul
rece. Toate orașele noastre sunt înconjurate de sate la care aerul este irespirabil din cauza
fumului de lemne provenit nu doar din coșurile caselor, ci mai ales din grădini (43% din
locuințele românilor sunt încălzite pe bază de lemn și cărbune). În condițiile atmosferice în
care vântul bate foarte slab și fumul nu se mai ridică, acesta pătrunde în orașe odată cu ceața,
pe înserat, și rămâne acolo până târziu.
Se adaugă acestui amestec toxic și alte surse: centralele pe gaz ale apartamentelor noi,
suflătoarele de frunze și mașinile de tăiat iarba cu motor pe benzină (una singură e mai
poluantă decât zeci de mașini, pentru că nu are catalizator), praful care zace în straturi pe
carosabil și trotuare și așa mai departe.
Conform specialiștilor în domeniul calității aerului, există măsuri concrete care se
pot lua atât de către administrații, cât și de către fiecare dintre noi pentru a limita poluarea
aerului.
Curățenia începe cu noi. Măsuri urgente și simplu de luat de fiecare dintre noi în
termen de maximum 6 luni
Conform specialiștilor din domeniu, comportamentul individual al fiecăruia dintre noi
are un impact major și imediat asupra calității aerului.
1. Folosirea transportului public în locul mașinii personale, măcar câteva zile pe lună.
4
2. Folosirea în comun a unei mașini cu colegii de muncă pentru navetă
3. Folosirea mașinii doar dacă e în stare tehnică foarte bună (anvelope umflate corect,
plăcuțe de frână ecologice etc.)
4. Compostarea resturilor vegetale în loc de arderea lor (care oricum e ilegală)
5. Reducerea numărului de călătorii cu mașina dacă nu sunt esențiale (poți merge și pe jos
la cumpărături etc.)
Măsuri de luat de către autorități în termen de maximum 6 luni
6. Spălarea cu jet puternic de apă a străzilor și a trotuarelor și/sau aspirarea lor ulterioară
(reduce particulele în suspensie cu circa 70% la nivelul trotuarului)
7. Plantarea de garduri vii și tufe perene la marginea bulevardelor și a străzilor (reduc
poluanții în suspensie cu 15-60% la nivelul trotuarului, în funcție de poluant)
8. Interzicerea folosirii suflătoarelor de frunze și a mașinilor de tăiat iarba pe benzină și
înlocuirea lor cu suflătoare electrice
9. Interzicerea, monitorizarea și pedepsirea arderii resturilor vegetale atât în oraș cât și în
satele înconjurătoare
10. Intervenții masive în trafic pentru pedepsirea mașinilor neconforme
11. Crearea unui sistem de zeci de senzori de măsurare în timp real a calității aerului,
dispuși atât în zonele cu trafic aglomerat, cât și în cele rezidențiale.

Măsuri mai complexe dar care pot fi luate de autorități în termen de 6 luni – maximum
doi ani
12. Monitorizarea atentă a gropilor de gunoi, a fabricilor de ciment, a incineratoarelor și
a arderii oricărui tip de gunoi, precum și monitorizarea atentă a fabricilor din oraș și a tuturor
surselor de arderi de gaze (inclusiv blocuri rezidențiale). Dacă se va alege construirea
unor incineratoare pentru a înlocui actualele gropi de gunoi, acestea ar trebui să folosească
tehnologie de ultimă generație și să nu fie nevoite să aducă gunoi din alte zone.
13. Monitorizarea atentă a șantierelor de construcții și a intervențiilor în infrastructură,
pentru că praful rezultat de aici rămâne în atmosferă și este plin de substanțe deosebit de
toxice.
14. Amenajarea spațiilor verzi, plantarea de copaci și de tufe verzi tot anul, în special
rezistente la umbră. Acestea au capacitatea de a reține și filtra praful. În plus, ele ajută la
biodiversitate.
15. Reducerea spațiilor betonate dedicate parcării la suprafață și scumpirea parcării
pentru a stimula construirea de parcări subterane înlocuite de parcuri la suprafață. Cele

5
un milion de mașini din București parcate la sol reprezintă tot atâtea surse de poluare,
indiferent de starea lor tehnică.
16. Realizarea de piste de biciclete și trotinete electrice care să traverseze orașul pe axele
sale, pe inelul central și median. Acestea ar reduce deplasările cu mașina pe distanțe mai scurte
de 5 kilometri.
17. Investiția masivă în transport în comun electrificat și renunțarea treptată la autobuzele
diesel. Toate autobuzele noi ar trebui să fie electrice, astfel încât în maximum zece ani să nu
mai fie niciun autobuz diesel în parcul auto al orașului.

Măsuri complexe cu strategie pe termen mediu și lung (6 luni – 5 – 10 ani)

Tramvaiele sunt cele mai „verzi” mijloace de transport în comun urban, dar numai
dacă sunt modernizate.
În imagine, un tramvai modern din Saint Denis, suburbie a Parisului.
18. Realizarea de acoperișuri verzi pe școli și alte imobile, în special în zonele cu densitate
mare de locuire. Sunt 7 milioane de mp de terase în București, care actualmente ajung la peste
70C în timpul verii. Utilizarea unei combinații de acoperiș verde și panouri
solare semitransparente ar permite mărirea suprafeței verzi a orașului cu peste 30%, cu efect
imediat asupra fenomenului de „insulă de căldură” de deasupra orașului, care ridică
temperatura și exacerbează poluarea.
19. Plantarea de păduri în jurul orașului și crearea de axe verzi care traversează orașul.
Aceste axe pot avea 50-100 m lățime și pot cuprinde piste de biciclete și spații
pietonale

6
înconjurate de verdeață, devenind astfel o alternativă mult mai sănătoasă decât bulevardele
pline de traficul auto.
20. Instalarea de purificatoare de aer în creșe, grădinițe, școli, spitale, spații publice. Această
măsură ar trebui să fie doar una temporară și luată doar în acele zone în care reducerea
poluării aerului nu se poate face într-un termen rezonabil.
21. Investiția în transport public subteran și în metroul ușor de suprafață ca principal mijloc de
transport în oraș. Metroul este cea mai eficientă soluție de transport în comun atât raportat la
poluare, cât și raportat la consumul energetic.
22. Reconfigurarea traficului de tranzit pentru a ocoli orașul (park&ride, centură, trenuri de
navetiști etc.). Aici este nevoie de o strategie a Ministerului Transporturilor, pentru că
primăriile nu au capacitatea financiară să execute astfel de proiecte pe cont propriu.
23. Taxarea din ce în ce mai drastică, la nivel local, a mașinilor individuale pentru
încurajarea folosirii mijloacelor de transport în comun. Taxarea se face în paralel cu luarea
măsurilor precedente, treptat, pentru a putea cuantifica impactul fiecărei măsuri în parte.
24. Reconfigurarea orașului pentru pietonalizare crescută în zonele cheie de atracție
locală (nu doar în centrul orașului). Crearea de poli de atracție în fiecare cartier reduce, în
principiu, traficul din oraș.
25. Reconfigurarea bulevardelor pentru a favoriza transportul public în comun, deplasarea
cu biciclete și trotinete electrice, precum și lărgirea trotuarelor și a spațiilor verzi gândite ca
barieră în calea poluării.

Măsuri de prevenire a poluării apei

• Construirea de baraje și zone de protecție a apelor;
• Interzicerea aruncării și depozitării la întâmplare pe malurile sau albiile râurilor a
deşeurilor de orice fel;
• Realizarea controlului depozitării și evacuării deşeurilor solide, astfel încât
substanţele nocive să nu se infiltreze în pânza freatică;
• Construirea de bazine speciale pentru colectarea deșeurilor și reziduurilor, pentru a
împiedica deversarea directă a acestora în apele de suprafață;
• Organizarea corectă a sistemelor de apă potabilă și canalizare la nivel local;
• Construirea de staţii sau sisteme de epurare a apelor uzate ale localităților;
• Distrugerea prin dezinfecție a germenilor patogeni conținuți în ape reziduale ale unor
instituții (spitale), abatoare, unități ale industriei cărnii;

7
 • Echiparea cu sisteme de reţinere şi colectare a substanţelor radioactive din apele
reziduale ale unităţilor industriale în vederea reținerii și neutralizării substanțelor
chimice potențial toxice.
Cauzele poluării apei
• Deșeurile și reziduurile menajere;
• Îngrăşămintele chimice şi scurgerile provenite de la combinatele zootehnice;
• Pesticidele şi ierbicidele utilizate în lucrările agricole, care ajung în sol fiind
transportate de apa de ploaie sau de la irigații până la apa freatică;
• Sarea folosită în timpul iernii pe şosele, ajunsă în sol prin topirea zăpezii;
• Depunerile de poluanţi din atmosferă din cauza ploilor acide;
• Scurgeri accidentale reziduale de la diverse fabrici, dar şi deversări intenționate a
unor poluanţi;
• Scurgeri de la rezervoare de depozitare, în special a produselor petroliere;
• Deșeurile toxice și cele radioactive.
Consecințele poluării apei
• Posibilitatea contaminării sau poluării chimice a mediului acvatic;
• Intoxicarea florei și faunei acvatice, precum și distrugerea sistemului de reproducere
al acestora;
• Contaminarea bacteriologică sau poluarea chimică şi radioactivă a legumelor,
fructelor și zarzavaturilor;
• Distrugerea florei, faunei şi dezvoltarea unor anumite bacterii printre care se pot găsi
numeroşi agenţi patogeni;
• Contaminarea cu diverse boli infecțioase a organismului uman;
• Modificarea calităţilor fizice a apei prin schimbarea culorii, temperaturii,
conductibilităţii electrice și radioactivităţii;
• Modificarea calităţilor chimice a apei prin schimbarea PH-ului, durităţii și reducerea
cantităţii de oxigen.
Probleme importante de gospodărire a râurilor
• Depozitarea pe malurile râurilor a deşeurilor şi a materialelor de construcţie destinate
comercializării;
• Deversarea apelor uzate, netratate sau parţial tratate la staţiile de epurare a apelor
uzate nemodernizate;
• Informarea insuficientă a societăţii civile, dar şi implicarea redusă a populaţiei, a
autorităţilor publice locale (APL) în procesul de protecţie a apelor;

8
 • Integrarea deficitară a problemelor de mediu în programele şi activităţile APL, care
nu au în componenţa lor, subdiviziuni sau specialişti în protecţia mediului;
• Nerespectarea principiului „poluatorul plăteşte”;
• Amenzile pentru poluare şi pentru încălcarea regimului de protecţie a râurilor sunt
mult mai mici comparativ cu costurile de reabilitare a ecosistemelor acvatice;
• Insuficiența activităților de monitorizare privind infiltrările şi evacuările de ape uzate
menajare în canalizarea pluvială;
• Efectuarea de lucrări de extragere a nisipului din albia râurilor, care cauzează daune
ireparabile ecosistemelor;
• Lipsa unei comunicări şi conlucrări eficiente între autorităţile responsabile, fapt ce
limitează eforturile acestora în cazul poluării apelor.