CAPITOLUL III

FORME DE MOBILIZARE A RESURSELOR FINANCIARE NECESARE

AGENTULUI ECONOMIC PENTRU INVESTIŢII

Există mai multe forme de mobilizare a resurselor financiare: leasing-ul, emiterea

de titluri de valore, investiţiile financiare etc.

3.1. Leasing – ul

Leasing-ul reprezintă o formă de a efectua investiţii fără însă a apela în mod

explicit la credite bancare.
Operaţiunea de leasing constă în următoarele: o unitate specializată (societate
financiară), achiziţionează de la furnizori bunuri pe care le închiriază unor beneficiari
(care nu dispun de resurse băneşti necesare cumpărării lor direct de la furnizor).
Închirierea se face pe o perioadă dată pe baza unui contract de leasing în care sunt
stipulate condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de transfer
ale bunului în proprietatea beneficiarului atunci când acesta o cere.
La fârşitul operaţiunii, beneficiarul poate dobândi bunul în proprietate plătind
chiria şi un preţ rezidual care constituie ultima tranşă de plată.
În agricultură beneficiarul poate plăti ratele de leasing în bani sau în natură sau în
bani şi natură.
Durata contractului de leasing este în general de 75 – 80% din durata de viaţă
economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai scurte.
Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa contractului.
Contractul de leasing este în general irevocabil.

Schematic operaţiunea de leasing este prezentată în figura 3.1.

Furnizor Vinde Societate de Închiriază Beneficiar

bunul leasing bunul

Fig. 3.1. – Schema derulării operaţiunii de leasing

Pentru beneficiar, leasing-ul este o formă de creditare dar nu sub formă bănească ci
sub formă de echipamente, utilaje, instalaţii. El obţine sumele necesare achiziţiei bunului
din exploatarea acestuia şi le rambursează eşalonat sub forma ratelor de leasing, iar în
final plăteşte preţul rezidual şi poate deveni proprietarul bunului dacă îşi doreşte acest
lucru.
Leasing-ul se deosebeşte de contractul de închiriere prin următoarele:
 modul de calcul al ratelor de plată;
 modul de obţinere al dreptului de proprietate
Ratele de leasing se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului şi a unor
elemente cum sunt: dobânda, T.V.A.-ul, profitul.

12
 Chiria în cazul unui contract de închiriere este stabilită în funcţie de condiţiile
existente pe piaţa liberă. Chiria reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă a bunului
închiriat.
Obţinerea dreptului de proprietate în cazul operaţiunii de leasing are loc la sfârşitul
perioadei de locaţie în baza ultimei rate de lizing plătite şi a unui preţ rezidual.
În cazul contractului de închiriere, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea
chiriaşului la sfârşitul operaţiunii de închiriere decât în baza unui contract de vânzare-
cumpărare.
Există o diversitate de forme de leasing care se diferenţiază între ele prin: durata
închirierii, părţile participante, numărul şi ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului.
În funcţie de durata închirierii distingem:
 leasing pe termen lung;
 leasing pe termen mediu;
 leasing pe termen scurt.
Leasing-ul pe termen lung se practică frecvent în ţările dezvoltate pe piaţa
bunurilor imobiliare pentru clădiri (apartamente) complet utilate, durata fiind de cca. 20-
30 de ani. Durata leasing-ului corespunde cu durata normată de funcţionare a bunului,
urmând ca după trecerea perioadei de închiriere, beneficiarul să poată opta pentru
cumpărarea la valoarea reziduală a acestuia.
Leasing-ul pe termen mediu presupune închirierea bunului la mai mulţi beneficiari
pe o perioadă de 2-3 ani pentru fiecare în vederea amortizării acestuia.
Leasing-ul pe termen scurt constă în închirierea bunurilor pe o durată de câteva
ore, zile sau luni la mai mulţi beneficiari pentru a putea fi amortizat bunul.
În funcţie de părţile participante la contractul de leasing distingem: leasing direct şi
leasing indirect.
Leasing direct în care finanţatorul este şi furnizorul (producătorul);
Leasing indirect în care finanţatorul este o unitate specializată(societate financiară)
în operaţiuni de leasing.
În funcţie de ponderea ratelor de leasing în preţul de vânzare al bunului avem:
leasing funcţional şi leasing financiar.
Leasing-ul funcţional presupune recuperarea doar a unei părţi din valoarea
bunului închiriat în perioada de locaţie. Durata de locaţie este mai redusă decât durata
normată de funcţionare a bunului.
Leasing-ul financiar, constă în recuperarea integrală a valorii bunului în perioada
de locaţie şi abţinerea unui profit. La sfârşitul perioadei, beneficiarul poate opta pentru
cumpărarea bunului la valoarea lui reziduală.
În cazul acestei forme de leasing specificul constă în faptul că societatea de
leasing, de regulă nu alege, nu produce şi nici nu livrează, doar achiziţionează bunul sau
dreptul de proprietate şi folosinţă de la furnizor. Bunul este livrat beneficiarului de către
furnizor.
După modul de calcul al costurilor pe baza cărora se stabilesc ratele de leasing
distingem: leasing brut şi leasing net.
Leasing-ul brut, la care ratele includ şi cheltuielile de întreţinere, reparare şi
asigurare a bunului. Acest tip de leasing se întâlneşte frecvent la echipamentele complexe
sau atunci când se doreşte cucerirea pieţei.
Leasing-ul net, calculează ratele numai pornind de la preţul net de vânzare al
bunului, chiar incluzând preţul folosinţei.

13
 Mai sunt şi alte forme de leasing cum sunt: lease-back-ul, leasing-ul experimental,
time-sering-ul, master-leasing etc.
Se întâlnesc diferite scheme de derulare şi finanţare a operaţiunilor de leasing.
Schema clasică este aceea în care finanţatorul dispune de resurse financiare pe care le
antrenează în achiziţionarea de bunuri care mai departe fac obiectul operaţiunii de leasing.
(fig. 3.2.)

Societatea de leasing
Finanţator
Plăteşte
valoarea Închiriază
bunului bunul

Livrează bunul
Furnizor Beneficiar

Fig. 3.2. Schema derulării operaţiunii de leasing

când finanţatorul dispune de resurse proprii

În acest caz în structura ratelor de leasing apare dobânda pe care finanţatorul ar

plăti-o unei bănci dacă ar contracta un credit. Alături de dobândă se mai găseşte şi profitul
vizat de finanţator din operaţiune.
O altă schemă de derulare şi finanţare a operaţiunii de leasing este aceea în care
finanţatorul nu dispune de resurse şi contractează un credit de la o bancă (fig. 3.3.).

Creditează

Banca Societatea de
leasing
Finanţator
Plăteşte
valoarea Închiriază
bunului bunul

Livrează bunul

Furfurnizor Beneficiar

14
 Fig. 3.3. Schema derulării operaţiunii de leasing
când finanţatorul nu dispune de resurse şi apelează la credite

În acest caz, dobânda percepută de bancă este transferată beneficiarului prin

intermediul ratelor de leasing. Este cea mai răspândită formă de leasing deoarece volumul
operaţiunilor depăşeşte potenţialul financiar al societăţii de leasing.
În practică apare şi situaţia în care furnizorul (societatea de leasing) este şi
producătorul bunului care este închiriat (fig. 3.4.).

Societate de leasing Închiriază bunul

Beneficiar
(Producător şi furnizor)

Fig. 3.4. Schema derulării operaţiunii de leasing când finanţatorul este şi

producătorul bunului pe care îl închiriază beneficiarului

Lucrurile se simplifică în acest caz întrucât nu sunt necesare fonduri pentru

achiziţia bunului de către societatea de leasing care este aceeaşi cu cea a producătorului şi
furnizorului.
Există situaţii în care furnizorul livrează bunul pe credit, urmând a recupera
contravaloarea acesteia pe măsura încasării ratelor de leasing de la beneficiar (fig. 3.5).

Societatea de leasing
Finanţator:

Creditează Închiriază
bunul
Plăteşte eşalonat
bunul valoarea
bunului

Livrează bunul
Furnizor Beneficiar

Fig. 3.5. Schema de derulare a operaţiunii de leasing când furnizează bunul pe

credit.

În practică poate să apară şi situaţia în care beneficiarul să nu aibă bonitatea

solicitată de societatea de leasing pentru închirierea bunului. Beneficiarul poate apela la o

15
altă societate comercială cu care să se asocieze în participarea pentru a se derula
contractul şi care să devină deţinătorul contractului de leasing (fig. 3.6).

Societate de leasing
Furnizor:
Plăteşte
valoarea
bunului Închiriază
bunul

Furnizează bunul Subînchiriază

bunul
Furnizor Beneficiar Asociat
sau îl exploatează în
comun

Fig. 3.6. Schema derulării operaţiunii de leasing cu societate garantă

Societatea garantă va deveni titularul contractului de leasing, iar bunul închiriat va

putea fi subînchiriat beneficiarului sau îl vor exploata în comun.
Derularea unei operaţiuni de leasing presupune parcurgerea unor etape.
De regulă operaţiunea de leasing este declanşată de către beneficiar, care în dorinţa
de a se dota cu un anumit echipament (bun) prospectează piaţa bunului, va solicita oferte
de la producători şi va selecta oferta cea mai avantajoasă privind raportul, performanţe –
preţ de vânzare.
După alegerea variantei optime de dotare, este posibil ca beneficiarul să contacteze
direct pe furnizor pentru a-i explica intenţia de a achiziţiona bunul în sistem leasing şi de
a-i cere să prelungească valabilitatea ofertei cu scopul de a găsi o societate de leasing care
să finanţeze operaţiunea.
În etapa a doua, beneficiarul abordează diferite societăţi de leasing în vederea
cunoaşterii condiţiilor de finanţare ale acestora. El va alege societatea de leasing care va
avea condiţiile cele mai avantajoase. Va emite o cerere de închiriere de echipamente către
societatea de leasing aleasă în care va specifica intenţia de a intra în posesia bunului dorit,
destinaţia bunului, caracteristicile lui, date despre furnizor, preţul de livrare al bunului,
data estimată a livrării.
Cererea va fi însoţită şi de un dosar cu informaţii despre activitatea desfăşurată de
beneficiar şi un plan de afaceri.
Documentele necesare a fi incluse în dosarul de finanţare a achiziţiei unui bun în
sistem leasing sunt:
 o scurtă prezentare a evoluţiei activităţii desfăşurată de beneficiarul, care
doreşte să achiziţioneze echipamente în sistem leasing;
 copii după actele legale de constituire a unităţii;
 bilanţul contabil (vizat de instituţia de resort);
 situaţia patrimoniului;
 balanţa de verificare a ultimei luni;
 situaţia creditelor şi a angajamentelor de plată;

16
  fluxul de numerar previzionat pe durata de locaţie dacă nu este previzionat în
planul de afaceri;
 studiul de fezabilitate sau planul de afaceri pentru proiectul de finanţare.
Societatea de leasing va analiza documentele din dosar şi va stabili dacă
beneficiarul va dispune de resurse pe perioada de derulare a operaţiunii de leasing şi dacă
proiectul de finanţare este fezabil.
Odată acceptată de principiu cererea de închiriere, societatea de leasing pregăteşte
contractarea bunului şi închirierea acestuia.
În acest sens, emite beneficiarului un proiect de contract (nu cel definitiv) care va
cuprinde promisiunea unilaterală de vânzare a bunului la sfârşitul perioadei de locaţie.
Societatea de leasing mandatează pe beneficiar să negocieze cu furnizorul clauzele
contractului de vânzare-cumpărare a bunului (caracteristicile bunului, data livrării, modul
în care se face instalarea, garantarea şi întreţinerea acestuia dacă apar diferenţe faţă de
clauzele din oferta proformă). În urma negocierii, furnizorul emite oferta fermă, societatea
de leasing lansează către furnizor o comandă fermă, care va fi suportul contractului dintre
cele două părţi.
Furnizorul confirmă primirea comenzii şi solicită eventual un acont.
Urmează etapa în care se trece la elaborarea contractului de vânzare-cumpărare şi a
celui de leasing. Furnizorul va emite factura şi contractul de service care vor fi trimise
finanţatorului, care va efectua plata conform clauzelor prevăzute în contract. De asemenea
furnizorul va livra bunul beneficiarului. Beneficiarul şi eventual finanţatorul vor efectua
recepţia, confirmând în procesul verbal de recepţie respectarea condiţiilor de calitate ale
bunului şi cele de livrare prevăzute în contract.
În paralel se încheie contractul de leasing dintre societatea de leasing şi beneficiar,
iar acesta din urmă plăteşte prima ratăde leasing.
Pentru a se evita pierderile datorate de distrugerea, degradarea sau furtul bunului,
precum şi cele datorate de incapacitatea de plată a beneficiarului, se face o asigurare
generală a tranzacţiilor printr-un contract cu o societate de asigurări (sau doar a bunului).
Leasing-ul pe lângă avantaje, prezintă şi riscuri atât pentru beneficiar cât şi pentru
furnizor sau societatea de leasing:
 leasing-ul se justifică atunci când este exploatat pe toată durata locaţiei şi dacă
profitul obţinut este superior cheltuielilor de închiriere şi de exploatare;
 există şi posibilitatea ca un bun să fie închiriat numai temporar şi să nu se mai
găsească solicitanţi, deşi bunul nu a fost amortizat integral;
 poate conduce la riscul pierderii tuturor drepturilor de proprietate, în cazul
imposibilităţii de respectare a contractului de către chiriaş sau locator;
 ratele fixe ale chiriei pot deveni dezavantajoase în timp mai ales pentru
societatea de leasing în cazul unei economii instabile dominată de inflaţie;
 de regulă leasing-ul este mai costisitor decât creditul bancar motiv pentru care
se apelează la o astfel de operaţiune numai dacă nu se dispune de alte surse de finanţare;
 derularea operaţiunii de leasing implică un număr mare de consilieri şi analişti
financiari, mărindu-se astfel costul tranzacţiei;
 avantajul reducerii impozitului pe venit la beneficiar datorat ratelor de leasing
este temporar, pierzându-se la nivelul impozitului pe venitul global.
Cu toate aceste dezavantaje, leasing-ul rămâne o formă modernă de finanţare şi
circulaţie a bunurilor.

17
 Decizia de a opta pentru leasing în raport cu un împrumut bancar sau obligatar se
fundamentează pe fluxurile nete de trezorerie actualizate calculate ca şi sursele proprii sau
împrumutate după relaţia:

în care: FNTA = fluxurile nete de trezorerie actualizate

FTM = fluxurile de trezorerie marginale
VR = valoarea reziduală
m = durata contractului de leasing
n = durata de viaţă a bunului în ani
Întrucât nu se plăteşte costul de achiziţie al bunului închiriat în formula fluxurilor
nete de trezorerie actualizate nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei (1). De asemenea,
fluxurile de trezorerie marginale vor fi determinate în funcţie de chiria plătită şi nu de
amortizarea bunului închiriat (chiria este şi ea o cheltuială deductibilă de la plata
impozitului). Valoarea reziduală este plătită în anul m înaintea încheierii duratei de viaţă
(n) a bunului pe care se obţin fluxuri de trezorerie suplimentare. Această valoare
actualizată se va compara cu cea a împrumutului pentru a se analiza care dintre aceste
surse de finanţare este mai avantajoasă.

3.2. Emisiunea de valori mobiliare(titluri de valoare) – sursa de capitalizare a

societăţilor comerciale

Emisiunea de valori mobiliare reprezintă o importantă sursă de capitalizare a

societăţilor comerciale. Poziţia societăţii faţă de valorile mobiliare poate să fie ori de
emitent, ori de investitor. În calitate de emitent, societatea comercială se ocupă de
problema realizării emisiunii, organizării plasamentului şi a furnizării de informaţii pentru
investitori.
În calitate de investitor va cumpăra valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.) de pe
piaţa primară sau va participa la tranzacţiile de pe piaţa secundară. Achiziţionările de
valori mobiliare reprezintă investiţii de portofoliu atunci când se urmăreşte obţinerea de
câştiguri pe termen lung sau titluri de plasament atunci când se urmăreşte speculaţii de
preţ.
Emisiunea de valori mobiliare poate fi realizată prin ofertă publică sau sub forma
plasamentelor private.
Oferta publică cuprinde atât emisiunea de titluri, adică oferta publică primară – cât
şi vânzarea – cumpărarea de titluri deja emise, adică oferta publică secundară.
Oferta publică în conformitate cu cadrul legislativ poate fi realizată fie de emitent,
fie de un intermediar (o societate de valori mobiliare).
În cazul implicării unei societăţi de valori mobiliare, oferta va fi efectuată printr-un
plasament garantat sau prin metoda „celei mai bune execuţii posibile” caz în care
societatea de valori mobiliare acţionează ca agent al emitentului.
Oferta publică este necesar să fie autorizată de Comisia Naţională de Valori
Mobiliare. Pentru autorizare este necesar să se elaboreze un prospect de ofertă, care
trebuie să fie însoţit de o cerere de autorizare. Prospectul de ofertă va trebui să cuprindă
principalele elemente ale titlurilor emise şi informaţii privitoare la emitent.

18
 Consiliul Naţional de Valori Mobiliare în termen de 30 de zile va aproba sau va
respinge cererea de autorizare. În cazul în care cererea de autorizare este respinsă, oferta
publică va deveni ofertă privată.
Dacă cererea de autorizare este aprobată, prospectul devine ofertă publică de valori
mobiliare, Comisia Naţională de Valori Mobiliare prin decizia de autorizare stabileşte
forma finală a ofertei în care va fi promovată.
Consiliul Naţional de Valori Mobiliare poate revoca sau suspenda derularea ofertei
publice atunci când constată că piaţa nu permite efectuarea de tranzacţii normale, afectând
fie interesele ofertanţilor fie interesele investitorilor.
Emiterea de titluri de valori mobiliare se poate realiza şi prin plasament privat.
Plasamentul privat constă în oferta titlurilor de valori mobiliare emise de către emitent
unui număr restrâns de persoane, cel mult 100, sau achiziţionarea în cont propriu şi nu în
scop de comerţ aceste titluri. Numărul maxim de investitori trebuie să fie de 35.
Şi această cale de emitere trebuie să fie autorizată de Consiliul Naţional de Valori
Mobiliare. Autorizarea se face pe baza documentului de ofertă şi a cererii de autorizare.
Plasamentul privat în raport cu oferta publică prezintă unele avantaje:
 necesită costuri de emisiuni mai mici;
 se pretează la emisiunile de valori mici;
 se ajustează mai bine la necesităţile de finanţare ale societăţii
comerciale;

3.2.1. Emiterea de acţiuni

Acţiunea reprezintă titlul de valoare care dă dreptul celui care o obţine să

contribuie cu o parte indivizibilă, de valoare egală la capitalul social al societăţii
comerciale.
Acțiunile pot fi emise de către societățile comerciale pe acțiuni
O Societate pe Acțiuni definește o societate comercială ce are capitalul social împărțit în
acțiuni și ale cărei obligațiuni sunt garantate cu patrimoniul societății respective.

Societățile pe acțiuni pot fi de două feluri:

 Societate pe Acțiuni de tip închis – în care acționarii au dreptul de a-și vinde

propriile acțiuni numai în cadrul societății respective, către alți acționari ai companiei
 Societate pe Acțiuni de tip deschis – în care acționarii au dreptul nelimitat
de a-și înstrăina propriile acțiuni, ele putând fi vândute public.
Acțiunea este un titlu negociabil, ce conferă deţinătorului o serie de drepturi:

drepturi patrimoniale:

 dreptul de proprietate asupra unei cote valorice din capitalul social, corespunzător
sumei subscrise;
 dreptul de a participa la împărţirea profitului;
 dreptul de a primi o parte corespunzătoare din activul social rămas după lichidarea
societăţii.

19
drepturi personale nepatrimoniale:

 dreptul de a primi un înscris care conţine dreptul de proprietar al deţinătorului;

 dreptul de a dispune liber de acţiuni;
 dreptul de a participa la elaborarea deciziilor;
 dreptul de control şi informare;
 dreptul de preemţiune sau de menţinere a calităţii de proprietar în funcţie de
mărimea capitalului investit.

Deţinătorul de acţiuni nu poate gestiona separat partea care îi revine din capitalul
social al societăţii, dar are dreptul la vot, poate participa la conducerea societăţii şi are
dreptul la dividende în limitele valorii nominale a acestora.
Emisiunea de acţiuni poate fi realizată de către o societate comercială, pentru
constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
Aceasta de regulă se realizează la paritate, adică la un preţ egal cu valoarea
nominală. Valoarea nominală a unei acţiuni se stabileşte în funcţie de mărimea capitalului
care urmează să se achiziţioneze şi de numărul de acţiuni care se preconizează a fi emise.
O acţiune, cuprinde trei părţi: titlul, talonul şi foaia de cupoane.
Titlul arată emitentul, valoarea acţiunii şi numele acţionarului în cazul celor
nominative.
Talonul dă dreptul acţionarului la o nouă foaie de cupoane pentru încasarea
dividendelor. Talonul şi cuponul se găsesc în permanenţă la purtător indiferent de tipul
acţiunii.
Principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor implicate, sunt înscrise pe faţa acţiunii sub
forma clauzelor şi menţiunilor. Astfel se precizează: numele emitentului, tipul acţiunii,
adresa emitentului, numărul autorizaţiei de funcţionare, valoarea nominală, seria şi
numărul înscrisului, data emisiunii, semnătura şi ştampila emitentului.

Pe langă aceste date se mai înscriu:

 clauza de revocare sau răscumpărare ce permite emitentului să-şi retragă de pe

piaţă titlurile prin răscumpărarea lor de la deţinători;
 clauza de protejare a investitorului ce stabileşte perioada de timp în care
emitentul nu are voie să-şi exercite dreptul de revocare, perioadă în care investitorul se
poate bucura de drepturile prevăzute în contract.

Majorarea capitalului social se poate realiza pe mai multe căi şi anume:

 prin emisiunea şi plasarea de noi acţiuni;
 prin încorporarea în capitalul social a unei părţi sau a întregii rezerve
constituite din profitul realizat.
În prima situaţie este necesară existenţa unui capital subscris şi a unor acţiuni
emise.
Noile acţiuni vor avea preţul cel puţin egal cu valoarea nominală.
Acţionarii au dreptul de preemţiune într-o perioadă de timp fixată pentru a efectua
subscrieri. Doar acţiunile rămase pot fi ofertate spre subscripţie publică sau privată.

20
 Dreptul la subscriere se materializează sub forma unui bon de subscriere sau sub
forma unui cupon, iar durata de exercitare a acestui drept este limitată (minimum 30 de
zile).
Înainte de a realiza emisiunea, se recomandă elaborarea unui studiu despre
societatea emitentă, care va trebui să fie accesibil potenţialilor investitori. Acesta va oferi
informaţii privind evoluţia economico-financiară a societăţii, profitul previzionat,
costurile, ş.a. şi va sta la baza prospectului de ofertă.
După luarea deciziei, dacă emisiunea de acţiuni se va desfăşura printr-un plasament
privat sau o ofertă publică, emitentul va trebui să decidă dacă va realiza acest lucru cu
resurse proprii sau va angaja un specialist.
De toate aspectele tehnice legate de piaţa primară a acţiunilor se ocupă investment
banker-ul (curtierul) care este un specialist sau o firmă în domeniul financiar ce furnizează
ca servicii în principal consultanţă, intermediere în plasament şi vânzarea acţiunilor emise
sau a obligaţiunilor. Consultanţa acordată de către aceşti specialişti se referă la tipul
valorii mobiliare oferite (dacă este oportun să se emită acţiuni sau obligaţiuni), la
stabilirea momentului efectuării ofertei în funcţie de condiţiile de pe piaţă, la aspectele
legate de emisiune şi la preţul de vânzare al valorilor mobiliare.
Procesul de emisiune de acţiuni se materializează în prospectul de emisiune.
Prospectul de emisiune este un document care trebuie să conţină informaţii despre emitent
şi acţiunile oferite, precum şi cu privire la termenii emisiunii respective.
Dacă un investitor subscrie un număr mare de acţiuni, sau acţiunile au forma
înscrierii în cont, numărul de titluri obţinut va fi materializat printr-un certificat de acţiuni
eliberat de către emitent.
Certificatul de acţiuni este un document care certifică prin semnătură autorizată, că
acţionarul deţine numărul de acţiuni subscrise la valoarea lor nominală.

Clasificarea acţiunilor

După drepturile pe care le generează acţiunile pot fi:

 acţiuni ordinare care reflectă mărimea capitalului social, ele reprezentand dovada
participării la societate. Atunci cand persoana cumpără acţiuni ale unei societăţi ea
dobandeşte drepturi şi obligaţii ca asociat;
 acţiuni preferenţiale atestă de asemenea participarea la societate, dar au
caracteristici care le disting de cele ordinare. Astfel acţionarii au dreptul la
dividende fixe, care se plătesc înaintea celor ordinare. Acţionarii nu dispun de
dreptul la vot, în afară de cazul în care a fost dispus altfel prin contractul
preferenţial, caz în care acţiunile preferenţiale dau dreptul de vot.

Acţiunile preferenţiale pot fi:

 Acţiuni cumulative - dacă societatea nu poate plăti dividendele într-un an, atunci
ele se cumulează şi vor fi plătite în momentul în care societatea va avea profituri
suficiente;
 Acţiuni necumulative - acţionarii vor primi un dividend fix în fiecare an, iar în
eventualitatea că societatea nu plăteşte dividendele respective, nu există o
acumulare a restanţelor;

21
  Acţiuni participative - acţionarii primesc un dividend fix, corespunzător
acţiunilor lor preferenţiale în fiecare an şi mai pot primi o parte suplimentară din
profit, după ce acţionarilor ordinari li sau plătit dividendele.

După modul de transmitere acţiunile se împart în:

 acţiuni nominative , au înscris numele deţinătorilor şi pot fi transmise unei alte

persoane, numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă;
 acţiuni la purtător , nu poartă nici un nume şi se pot transmite fără nici o
formalitate, cel care le deţine fiind recunoscut ca acţionar.

In funcţie de treapta atinsă în îndeplinirea rolului lor de autofinanţare, acţiunile cunosc

următoarele stadii:

 acţiuni autorizate ce reprezintă numărul maxim de acţiuni ce poate fi emis,

numărul fiind stabilit prin statut;
 acţiuni neemise reprezintă acea parte din numărul total de acţiuni autorizate care
încă nu au fost emise în vederea comercializării şi care, constituie potenţialul de
autofinanţare al societăţii;
 acţiuni emise reprezintă cuantumul acţiunilor autorizate care au fost emise şi
comercializate sau se află în procesul distribuţiei;
 acţiuni de trezorerie sunt acţiunile proprii pe care societatea şi le răscumpără de
pe piaţă pentru a le revinde atunci cand preţul acestora creşte;
 acţiuni puse în vanzare sunt acţiuni emise şi aflate în procesul distribuţiei pentru
care societatea nu plăteşte încă dividende şi a căror contravaloare urmează a fi
încasată;
 acţiuni aflate pe piaţă - sunt acţiuni emise şi vandute care se află în posesia
acţionarilor şi pentru care societatea plăteşte dividende.

După forma de prezentare, acţiunile pot fi:

 materializate printr-un înscris;

 dematerializate caz în care sunt înregistrate în cont.

3.2.2. Emiterea de obligaţiuni(creditul obligatar)

Obligaţiunea este un înscris care certifică deţinătorului său calitatea de creditor. Ea

reprezintă un titlu de creanţă negociabil. Sunt titluri reprezentative ale unei creanţe
asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială.
Dau deţinătorului dreptul de încasare a unei dobânzi şi vor fi răscumpărate la scadenţă
de către emitent, investitorul recuperându-şi capitalul avansat în schimbul
obligaţiunilor.

22
Pentru emitent obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de
împrumut. În calitate de emitenţi statul şi colectivităţile locale sau agenţii economici
procură în acest mod resurse financiare, renunţând astfel la creditul tradiţional.
Investitorii în astfel de titluri pot fi persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate care
deţin capitaluri băneşti.

Creditul obligatar este un împrumut pe termen lung, destinaţia principală a acestuia

fiind majorarea capitalului fix.
Emisiunea de obligaţiuni creează surse de reinvestire care sunt superioare
fondurilor proprii de investiţii prin emisiunea de acţiuni având în vedere incidenţa fiscală
şi o serie de avantaje pe care le prezintă comparativ cu creditul bancar.
Creditul obligatar a cunoscut o dezvoltare explozivă după cel de-al doilea război
mondial în toate ţările industrializate, atât datorită creşterii deficitelor publice, cât şi
datorită avantajelor pe care le prezintă pentru părţile implicate.
Pentru emitent, această sursă de capital nu modifică raportul de forţe între acţiuni
şi nu diminuează dividendul unitar. Emisiunea de obligaţiuni afectează doar rata
dividendului deoarece dobânda trebuie plătită înainte de a se determina profitul de
repartizat.
Pentru investitor riscurile asumate sunt mai mici decât în cazul unui deţinător de
acţiuni deoarece în cazul lichidării societăţii, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.
Deţinerea de obligaţiuni aduce un venit fix din dobânzi spre deosebire de acţiune a
cărei deţinere nu garantează încasarea unui venit fix(dividende). De asemenea riscul de
nerambursare a creditului dispare în cazul unei garanţii de stat.
Emisiunea de obligaţiuni necesită precizarea următoarele clauze:
 valoarea totală a împrumutului;
 durata împrumutului;
 modul de rambursare a împrumutului;
 numărul de obligaţiuni emise şi valoarea lor nominală;
 mărimea dobânzii sub formă de rată şi sub formă absolută;
 preţul de emisiune;
 preţul de rambursare.
Preţul de emisiune reprezintă suma plătită de cel care subscrie. Dacă emisiunea se
face la paritate, preţul de emisiune va fi egal cu valoarea nominală, dacă se face la
subparitate, preţul de emisiune este mai mic decât valoarea nominală, sau la supraparitate,
preţul de emisiune este mai mare decât valoarea nominală.
Preţul de rambursare reprezintă preţul pe care îl plăteşte emitentul, creditorului la
scadenţă.
Rambursarea la un preţ mai mare decât valoarea nominală aduce un profit
creditorului care se numeşte „primă de rambursare”.
De regulă emitenţii de obligaţiuni tind către triplă egalitate, adică preţul de
rambursare este egal cu preţul de emisiune şi cu valoarea nominală.
Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de o societate pe acţiuni ,
o instituţie guvernamentală sau municipală, a cărui rambursare este în mod obişnuit
garantată prin bunuri sau ipoteci.
Pentru emitent obligaţiunile reprezintă datorii care generează plăţi periodice sub
formă de dobânzi în timp ce pentru subsciitor ele reprezintă drepturi de creanţă.
Obligaţiunile se pot împărţi pentru început în două grupe mari: obligaţiuni
ordinare, cu dobândă constantă sau cu dobândă variabilă şi obligaţiuni convertibile.

23
 Obligaţiunile ordinare clasice, garantate cu ipoteci sau alte valori patrimoniale,
rambursabile la scadenţe prestabilite, purtătoare de dobânzi plătibile de două ori pe an s-au
dovedit a fi nesatisfăcătoare pentru varietatea opţiunilor investitorilor.
Astfel au fost create obligaţiuni care posedă şi alte caracteristici în stare a le face să
pătrundă în cele mai diverse segmente ale capitalurilor.

Obligațiunile sunt purtătoare de dobânzi, prin al căror plasament mobilizează

importante active monetare disponibile necesare acoperirii cheltuielilor bugetare curente.
Acestea asigură un nivel al dobânzii competitiv, diferenţiat în funcţie de durata
împrumutului, fapt ce îl atrage pe deţinătorul de disponibilităţi.

Principalele caracteristici ale obligaţiunilor sunt:

 este un instrument al investiţiei de capital;

 exprimă creanţa deţinătorului asupra ansamblului activelor emitentului;
 exprimă angajamentul unui debitor faţă de creditorul care pune la dispoziţie
primului, fondurile sale.

Societăţile comerciale pot emite următoarele tipuri de obligaţiuni: obligaţiuni

garantate,obligaţiuni negarantate,obligaţiuni înmatriculate, obligaţiuni înseriate,
obligaţiuni cu fond de amortizare, obligaţiuni cu venit variabil, obligaţiuni participative,
obligaţiuni asimilabile, obligaţiuni cu cupon zero, obligaţiuni perpetue, obligaţiuni
speciale cu cupon de reinvestire, obligaţiuni cu bon de subscriere, obligaţiuni deschise.
Diversitatea tipurilor de obligaţiuni a fost generată de necesitatea acoperirii celor
două riscuri pe care le încorporează: riscul preţului de piaţă( cursul bursier) şi riscul ratei
dobânzii.
Obligaţiunile garantate (ipotecare) sunt obligaţiuni garantate cu activele societăţii
emitente cum ar fi: clădirile, instalaţiile, utilajele. Obligaţiunile ipotecare pot fi deschise,
deschise cu acces limitat şi închise;
Obligaţiuni negarantate, se caracterizează prin faptul că societatea comercială
emitentă nu le garantează cu nici un fel de bun sau ipotecă. Investitorii la acest tip de
obligaţiuni se bazează pe solvabilitatea generală şi bonitatea societăţii şi nicidecum pe
posibilitatea recuperării capitalului pe seama lichidării bunurilor gajate de către emitent.
Astfel de obligaţiuni pot fi emise numai de marile societăţi pe acţiuni şi
organismele administraţiei publice, care nu ridică nici o problemă cu privire la
solvabilitate.
Obligațiunile nominative ce au înscris numele deținătorului și se prezintă sub
forma unui certificat niminativ, dând posibilitatea la operațiuni de transfer în registrul
emitentului, în cazul unei schimbări a dreptului de creanță;
Obligațiuni la purtător ce sunt confecționate și imprimate după norme stricte,
având cupoane detașabile;
Obligațiunile de tezaur, sunt titluri emise de stat, de administrația publică de stat
Obligaţiuni înmatriculate, spre deosebire deobligaţiunile care se găsesc la purtător,
sunt înregistrate în evidenţa fiduciarului pe numele deţinătorului.În cazul în care aceste
obligaţiuni ajung la un alt investitor,circulaţia lor presupune reînregistrarea lor pe numele
noului deţinător., având

24
 Obligaţiuni înseriate, se caracterizează prin faptul că valoarea lor se rambursează
eşalonat, la scadenţe prestabilite, în funcţie de seria înscrisă pe titlu. Amortizarea
împrumutului începe după un anumit timp de la emiterea obligaţiunilor. Ordinea de
rambursare a valorii obligaţiunilor se cunoaşte încă de la început.
Obligaţiuni cu fond de amortizare. În vederea suportării efortului financiar
ocazionat de scadenţele împrumutului, societatea emitentă de obligaţiuni îşi creează
treptat un fond de amortizare, vărsând periodic fiduciarului sume ce vor fi înscrise pe
numele societăţii. Creându-se acest fond de amortizare, obligatarii capătă certitudinea că
la scadenţă obligaţiunile lor vor fi rambursate. Sumele vărsate în acest fond nu mai pot fi
utilizate sau retrase de societate. Fiduciarul gestionează fondul creat, plasându-l pe termen
scurt sau alte termene în vederea valorificării lichidităţilor. Totalul sumelor obţinute din
vărsămintele societăţii şi din remuneraţiile obţinute din plasamente servesc pentru
rambursarea împrumutului obligatar la scadenţă. Dacă sumele nu acoperă rambursarea
obligaţiunilor scadente, societatea trebuie să completeze diferenţa de sumă.
Obligaţiuni cu venit variabil se mai numesc şi obligaţiuni indexate. Acest tip de
obligaţiuni permit subscriitorilor să se apere contra efectelor creşterii preţurilor prin
menţinerea puterii de cumpărare a obligaţiunilor, întrucât se prevede că valoarea lor şi
uneori dobânda şi prima de rambursare vor varia în funcţie de un indice monetar sau
nemonetar şi în limitele unui plafon. Corespunzător, emitentul îşi asumă riscul unei
creşteri de preţuri, compensaţia fiind suportată de către societate, adică de acţionari.
Obligaţiunile participative reprezintă o variantă a obligaţiunilor indexate, o
îmbinare între acţiuni şi obligaţiuni clasice. Astfel de titluri comportă o dobândă fixă, care
se majorează cu o dobândă suplimentară în funcţie de rezultatele financiare ale societăţii şi
o primă de rambursare minimă. Pentru emitent avantajul constă în faptul că remuneraţia
acordată nu creşte decât în măsura în care rezultatele financiare îi permit.
Obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon unic. Obligaţiunile cu cupon zero prezintă
particularitatea de a nu oferi nici un fel de remuneraţie periodică(cupon). Dobânda unor
asemenea obligaţiuni se acordă o singură dată, la scadenţă, ca diferenţă între preţul de
rambursare şi preţul de emisiune, ceea ce corespunde capitalizării dobânzii pe întreaga
perioadă de viaţă a împrumutului obligatar.
Principiul este valabil şi pentru obligaţiunile cu cupon unic, dobânzile sunt vărsate
de emitent numai la scadenţa finală a împrumutului.
Obligaţiuni asimilabile, sunt emise de stat sau organisme guvernamentale şi se
caracterizează prin faptul că în termenul legal al împrumutului se pot emite alte
obligaţiuni, cu aceleaşi caracteristici ca şi cele precedente.
Noile obligaţiuni sunt asimilate cu primele, numai că termenul de scadenţă este
prelungit.
Obligaţiuni perpetue sau cu durată nedeterminată, sunt emise de întreprinderi din
sectorul public sau de către bănci. Ele reprezintă plasamente sigure şi bine remunerate,
astfel că investitorii nu sunt interesaţi în rambursarea obligaţiunilor.
Obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire permit deţinătorilor să reinvestească
cupoanele anuale în obligaţiuni cu aceleşi caracteristici ca şi cele de origine. Posibilitatea
reinvestirii este privită ca o favoare sau o răsplată pentru vechii obligatari, care văd în
societatea respectivă un foarte bun plasament.
Obligaţiuni cu bon de subscriere(Warants). Aceste obligaţiuni sunt cu dobândă
fixă şi sunt însoţite de un bon care dă dreptul de a subscrie ulterior, la un termen şi preţ
determinate, obligaţiuni de aceeaşi natură cu cele de origine. Dobânda este inferioară ratei

25
dobânzii de pe piaţa financiară, tocmai ca urmare a dreptului de a subscrie şi alte
obligaţiuni.
Bonurile pot avea o circulaţie liberă şi separată de obligaţiunile cărora le-au fost
ataşate iniţial, ele fiind cotate separat la bursă. Aceste obligaţiuni oferă avantajul pentru
deţinători de a putea subscrie în viitor la un împrumut cu condiţii bune, în cazul scăderii
ratei dobânzii pe piaţa financiară. Pentru emitent,avantajul constă în posibilitatea de a mai
beneficia de eventualitatea scăderii ratei dobânzii pe piaţa financiară.
Obligaţiuni deschise, numite şi obligaţiuni cu ieşire opţională, permit părţilor să
iasă din contract înaintea scadenţei, la anumite termene prestabilite.
Dacă iniţiativa rambursării o are subscriitorul, el va suporta o anumită penalitate în
sensul micşorării ultimului cupon; dacă iniţiativa aparţine emitentului, el va acorda
subscriitorului o primă de rambursare. Obligaţiunile deschise prezintă avantaje pentru
ambele părţi: emitentul poate ieşi din contract dacă se constată o scădere a ratei dobânzii
pe piaţa financiară, iar subscriitorul în cazul creşterii ratei dobânzii pe piaţa financiară,
pentru a-şi plasa capitalul în alte operaţiuni.
Pentru a emite un împrumut obligatar, societăţile pe acţiuni trebuie să aibă cel
puţin doi ani de experienţă şi două bilanţuri legal aprobate de organele în drept şi să ofere
garanţii creditorilor.
Decizia de a emite obligaţiuni revine consiliului de administraţie al societăţii sau
adunării generale a acţionarilor cu majoritate de cel puţin două treimi din acţionari.
Cumpărător de obligaţiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică.
În unele state există restricţii în ceea ce priveşte calitatea creditorului şi valoarea
totală a obligaţiunilor cumpărate de un singur creditor, mai ales în cazul obligaţiunilor
emise de stat.
Emisiunea de obligaţiuni impune nişte condiţii care sunt prevăzute într-un
prospect. Aceste condiţii prevăd ca emisiunea să fie făcută într-o sumă standard, să existe
o bancă sau un consorţiu bancar pentru plasarea emisiunii pe piaţa primară, să existe o
piaţă secundară pentru tranzacţionarea obligaţiunilor şi un serviciu în ţara emitentă care să
se ocupe de rambursare.
În efectuarea unei emisiuni de obligaţiuni intervin: fiduciarul, curtierul,
(investment banker-ul), banca emitentului şi Comisia Naţională de Valori Mobiliare.
Fiduciarul apără interesele viitorilor subscriitori şi trebuie să fie autorizat de către
societatea comercială emitentă de obligaţiuni. Aceasta pe o parte supraveghează societatea
emitentă în numele creditorilor, iar pe de altă parte scuteşte societatea comercială să
trateze cu fiecare creditor în parte.
Curtierul acordă consultanţă, intermediază plasamentul şi asigură vânzarea
obligaţiunilor emise. Curtierii pot achiziţiona de la început în nume propriu toate
obligaţiunile emise, pe care apoi le pot vinde diverşilor investitori, permiţând astfel
societăţii emitente să încaseze întreaga sumă. În această situaţie, plasamentul este de tip
angajament ferm.
Dacă obligaţiunile emise nu sunt vândute şi după un anumit timp sunt cumpărate
de curtier, plasamentul va fi de tip angajament stand-by. Sunt situaţii în care curtierii nu
îşi asumă responsabilitatea nevânzării obligaţiunilor, ceea ce reprezintă un plasament de
tipul celei mai bune execuţii (best – efforts).
Curtierii se mai ocupă şi de tranzacţionarea obligaţiunilor pe parcursul duratei
împrumutului obligatar.
Banca sau consorţiul bancar, prin intermediul ghişeelor bancare, efectuează toate
operaţiunile de trezorerie aferente împrumutului obligatar. De asemenea banca este cea

26
care garantează împrumutul obligatar pe baza unor garanţii imobiliare ale societăţii
emitente.
Comisia Naţională de Valori Mobiliare reprezintă organismul juridic care
supraveghează operaţiunile de valori mobiliare.
Garanţia împrumutului se asigură în mod diferit în funcţie de emitent. Pentru
titlurile datoriei publice garantarea se poate face global (prin capacitatea emitentului de a
încasa venituri publice) şi separat (pe baza veniturilor provenite dintr-o anumită sursă)
doar pentru rambursarea creditului contractat prin emisiunea respectivă de obligaţiuni.
Pentru emisiunile de obligaţiuni municipale sunt situaţii în care se acordă garanţii de stat.
Pentru titlurile private de credit, rambursarea este asigurată prin garanţii simple,
care dă dreptul de creanţă deţinătorului de obligaţiuni asupra activului emitentului. În
cazul în care societatea dă faliment, dreptul de creanţă se exercită înaintea drepturilor de
proprietate ale acţionarilor, dar după onorarea creanţelor altor creditori care deţin titluri de
credit ipotecar sau gajuri şi prin garanţii suplimentare, oferite de regulă de o bancă.

3.3. Investiţiile financiare

Investiţiile financiare sunt investiţii de portofoliu şi reprezintă plasamente

financiare cu scopul obţinerii de profit.
O investiţie financiară se poate realiza apelând la una din următoarele modalităţi:
 cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni;
 acordarea de credite;
 plasamente bancare;
 operaţiuni valutare.
Pe piaţa financiară, investiţiile financiare se realizează prin intermediul activelor
financiare. Acestea pot fi:
 active bancare, care rezultă în urma operaţiunilor bancare;
 active de capital, care rezultă din plasamente pe termen mediu şi lung;
 active monetare, care rezultă din plasamente pe termen scurt.
Piaţa financiară este constituită din ansamblul mecanismelor, tehnicilor şi
instituţiilor create cu scopul de a permite persoanelor fizice şi juridice să-şi plaseze sau să
achiziţioneze active financiare în scopul obţinerii de profit. În vederea obţinerii de profit,
activele financiare parcurg un circuit închis în două etape:
 o primă etapă de la posesorii de active la intermediari care le gestionează şi le
plasează spre fructificare, utilizatorilor;
 a doua etapă, de la utilizatorii de active financiare, la intermediari care le
restituie posesorilor inclusiv profitul sau pierderea.
În calitate de posesori de active financiare pot fi persoane fizice sau persoane
juridice. În calitate de intermediari, pe piaţa financiară apar următoarele instituţii: băncile,
bursele de valori, societăţile financiare, fondurile de investiţii, companiile de asigurare,
fondurile de pensii etc.
În calitate de utilizatori de active financiare pe piaţa financiară apar băncile,
persoanele fizice, persoanele juridice.
Investiţiile sunt împărţite pe clase de active financiare. Există patru tipuri de active
financiare în economie: banii, obligaţiunile, acţiunile şi activele reale.
Banii reprezintă un mijloc de plată sau un mijloc de schimb.
Obligaţiunile reprezintă împrumuturi pe termen lung cu dobândă fixă cu date de
plată specificate şi o scadenţă statuată.

27
 Obligaţiunile sunt emise de guvern, municipalităţi, firme, etc.
Rata dobânzii la obligaţiuni reprezintă riscul de neplată a datoriei.
Acţiunile sau investiţiile de tip proprietate reprezintă drepturile asupra profiturilor
unei societăţi (firme). Deţinătorii de acţiuni primesc dividende fie sub forma unui cupon,
fie ca o valoare determinată.
Activele financiare mai includ de asemenea creditele bancare, obligaţiuni de tip
leasing. Activele financiare sunt necesare întrucât cu ajutorul lor se pot achiziţiona şi
construi activele reale.
Activele financiare sau hârtiile de valoare sunt valoroase deoarece ele reprezintă
drepturi asupra activelor reale ale societăţii sau firmei.
Activele reale pot fi divizate în active tangibile şi active intangibile.
Activele tangibile sunt reprezentate de: firme, fabrici, echipamente, terenuri,
bunuri de folosinţă îndelungată (mobilă, automobile) etc.
În componenţa activelor intangibile intră: brevete, mărcile, expertizele tehnice.

28