CAPITOLUL II

SURSELE DE FINANŢARE ALE INVESTIŢIILOR

Activitatea de investiţii necesită resurse financiare a căror formare este

diferită de la un agent economic la altul.
În cadrul economiei de piaţă, fiecare agent economic are autonomie în
formarea şi gestionarea resurselor de investiţii, îşi constituie fondul propriu
pentru investiţii, dar poate apela la împrumuturi bancare şi la alte surse de
finanţare.
Sursele din care pot fi finanţate investiţiile sunt:
 fondurile proprii ale agenţilor economici;
 credite bancare pe termen lung sau pe termen mediu;
 alocaţii de la bugetul de stat;
 emiterea de titluri de valoare;
 sponsorizări;
 împrumuturi bancare externe;
 fonduri europene;
 investiţiile directe de capital străin.

2.1. Sursele proprii ale agentului economic destinate investiţiilor

Fondurile proprii pentru investiţii ale agenţilor economici exprimă

capacitatea acestora de a produce resurse de investiţii din activitatea proprie
(activitatea de exploatare sau din alte tipuri de activităţi).
Agentul economic se poate autofinanţa atunci când desfăşoară o activitate
profitabilă. Profitul obţinut poate servi pentru remunerarea capitalurilor angajate
dar şi ca sursă de investiţii. Profitul net rezultat după scăderea impozitului pe
profit din profitul brut este repartizat atât pentru dezvoltare cât şi pentru alte
destinaţii cum ar fi: plata dividendelor pentru acţionari, premii pentru salariaţi.
Fondul de dezvoltare constituit de către agenţii economici poate fi
alimentat din: profitul net repartizat pentru investiţii, amortizarea destinată
acestui scop, sumele încasate din vânzarea activelor fixe care nu şi-au încheiat
durata normată de funcţionare dar care au fost scoase din circuit sau a celor care
şi-au încheiat durata normată de funcţionare dar care mai sunt încă în stare de
funcţionare şi sume încasate din vânzarea materialelor rezultate în urma
dezmembrării activelor scoase din funcţiune. Amortismentul acumulat serveşte
agentului economic pentru finanţarea înnoirii activelor fixe ajunse la limita
duratei lor normate de funcţionare, precum şi pentru satisfacerea nevoilor de
dezvoltare-modernizare. În principiu sumele provenite din amortismente sunt
destinate investiţiilor dar există şi posibilitatea ca o parte din aceasta să fie
folosită pentru rambursarea unor credite sau pentru finanţarea activităţii de
exploatare.

6
 Există trei metode de calcul al amortizării:
 amortizare liniară;
 amortizare progresivă;
 amortizare regresivă(accelerată).
Amortizarea liniară se calculează sub forma cotelor de amortizare
determinate prin raportarea valorii investiţiei la durata normată de funcţionare.
Amortizarea progresivă se determină prin multiplicarea cotelor medii de
amortizare liniară cu anumiţi coeficienţi prevăzuţi de lege şi anume: 1,5 pentru
mijloacele fixe cu o durată normată de utilizare cuprinsă între 2 – 5 ani: 2,0
pentru mijloacele fixe cu o durată normată de utilizare între 5 – 10 ani: 2,5
pentru mijloacele fixe cu o durată normată de utilizare mai mare de 10 ani.
Amortizarea regresivă(accelerată) constă în calcularea la data intrării
mijloacelor fixe în patrimoniu a unei amortizări anuale de până la 50% din
valoarea de intrare a acestora, iar în exerciţiile următoare calcularea amortizării
anuale se face după regimul liniar, prin raportarea valorii rămase la numărul de
ani de utilizare rămaşi. Reglementările legale dau posibilitatea unor firme să
aplice amortizarea accelerată. Astfel este grăbită recuperarea valorilor investite
în mijloace fixe, firma formându-şi într-un timp mai scurt disponibilităţi băneşti
necesare consolidării sale economice.
Sumele încasate din vânzarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune
alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile.
Pot fi situaţii când unele elemente ale capitalului fix(clădiri, utilaje)
existente în proprietatea firmei participă la un nou proiect de investiţii al său de
dezvoltare-modernizare. În acest caz, valoarea reziduală al respectivelor
elemente ale capitalului fix reprezintă o economie de capital bănesc, legată de
noul proiect. Aceste mijloace fixe, constituie un element al efortului
investiţional, valoarea lor reziduală fiind inclusă în totalul cheltuielilor de
investiţie pentru noul proiect.
Activele fixe devenite disponibile, datorită restructurării activităţii firmei,
dar încă în stare de funcţionare, pot fi vândute, închiriate sau date în locaţie de
gestiune. În această situaţie are loc fenomenul de dezinvestire al firmei.

2.2. Împrumuturile bancare pe termen lung şi pe termen mediu

În structura resurselor de finanţare a unui proiect de investiţii, o anumită

proporţie pot să o deţină şi împrumuturile bancare pe termen lung sau mediu.
Agenţii economici apelează la împrumuturi bancare atunci când resursele
proprii sunt insuficiente.
Datorită incertitudinii pe care o prezintă investiţia, agenţii economici
manifestă prudenţă în legătură cu împrumuturile bancare, căutând să le
folosească într-o proporţie cât mai mică.

7
 Recurgerea la împrumuturi bancare este subordonată unor cerinţe
specifice pieţei financiare în sensul de a respecta principiul echilibrului financiar
al agentului economic şi al solvabilităţii sale în caz de conjunctură nefavorabilă.
Aşadar, agentul economic va trebui să ţină seama de structura fondurilor
de finanţare, pentru a nu se ajunge la favorizarea riscului financiar. O pondere
ridicată a împrumutului bancar în totalul resurselor de finanţare slăbeşte
potenţialul de a face faţă variaţiilor conjuncturale, când se pune problema de a
avea lichidităţi pentru achitarea datoriilor.
Dacă întreprinderea este de dimensiuni mari şi are o putere economică
mare, desigur că îşi poate permite o pondere mare a datoriei pe termen lung şi
mediu, pentru că va putea să facă faţă eventualelor dificultăţi cu multă uşurinţă.
În economia românească, utilizarea împrumuturilor bancare pentru
investiţii întâmpină mari dificultăţi datorită dobânzilor extrem de ridicate.
Motivul principal al dobânzilor extrem de ridicate îl constituie inflaţia.
Împrumuturile bancare pentru investiţii în funcţie de garanţiile care stau la
baza lor, îmbracă mai multe forme:
 Împrumuturi bancare ce se acordă pe bază de garanţii materiale.
Aceste garanţii se referă la capitalul sau patrimoniul agentului economic, în
special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate
pentru recuperarea datoriei;
 Credite ipotecare. Pentru a se obţine un astfel de credit este necesar să
se ipotecheze o valoare, în general clădiri, terenuri şi active circulante cu mare
transferabilitate (convertire rapidă în bani).
Această categorie de credite este specifică micilor întreprinzători şi se
referă la locuinţe, la micile investiţii din agricultură, la micile investiţii ale
antreprenorilor care lucrează pe cont propriu, la investiţiile asociaţilor familiale,
ale S.R.L.-urilor.
 Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material,
singura garanţie este studiul de fezabilitate al afacerii, al proiectului.
În ţările dezvoltate, creditul de cash-flow, este categoria de credit cea mai
răspândită.
Comparativ cu celelalte tipuri de credite, creditul de tip cash-flow implică
cele mai mari riscuri. Astfel, dacă din volumul creditelor cu garanţie materială
doar 5% ajung la pierdere, la cele de tip cash-flow pierderea este 20% şi uneori
chiar mai mare.
Băncile care acordă astfel de credite pentru a se asigura îşi constituie
provizioane de risc sau se asigură la societăţi de asigurare.

2.3. Emiterea şi vinderea de titluri de valoare

Emiterea şi vânzarea de acţiuni pe piaţă constituie o altă cale importantă

de finanţare a investiţiilor.

8
 Acţiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate a unei
persoane asupra unei părţi din patrimoniul deţinut de o societate pe acţiuni.
În vederea recapitalizării, o serie de întreprinderi mici şi mijlocii din ţara
noastră au folosit metoda MEBO, care a constat în emiterea şi plasarea de
acţiuni către conducerea şi salariaţii proprii.
Întreprinderile mari, propuse pentru privatizare, concomitent cu transferul
gratuit al unei părţi din patrimoniu către populaţie (prin schimbul de certificate
de proprietate pe acţiuni) au putut vinde acţiuni prin licitaţii, contra numerar,
acţiune care a contribuit la recapitalizarea lor.
Finanţarea societăţilor economice prin emiterea de acţiuni, prezintă
avantajul că investitorul (deţinătorul de acţiuni) primeşte dividende numai atunci
când societatea obţine profit. Un alt avantaj este că, capitalul investit nu trebuie
returnat decât în momentul în care societatea economică este lichidată (în
măsura în care are posibilităţi).
Creşterea de capital presupune fie majorarea valorii nominale a acţiunilor
vechi, fie emiterea de acţiuni noi. Emiterea de acţiuni noi poate fi făcută la
valoarea nominală a vechilor acţiuni sau la o valoare majorată, determinată de
valoarea bursieră a acţiunilor vechi.
Valoarea nominală a unei acţiuni este dată de sporul de capital social
preconizat şi de numărul de acţiuni în care este împărţit capitalul depus pentru
înfiinţarea societăţii comerciale pe acţiuni.
Posesorul de acţiuni îşi poate vinde aceste titluri de valoare, dacă unitatea
este cotată la bursă. Din această vânzare, deţinătorul poate să obţină profit, dar
există şi posibilitatea ca vânzarea să se facă în pierdere. Avantajul acestui
plasament este însă că se poate schimba oricând acţiunea pe bani lichizi.
În afară de emiterea şi vânzarea de acţiuni, societăţile comerciale pot
folosi împrumuturile obligatare pentru crearea de mijloace în vederea finanţării
unei investiţii. Cei care cumpără obligaţiuni primesc dobândă a cărei valoare o
cunosc pentru că este anunţată în momentul emiterii obligaţiunii.
Spre deosebire de acţiuni, care dau dreptul celor care le deţin de a
participa la conducerea societăţii, obligaţiunile nu generează acest drept. În
schimb, în calitate de creditori ai societăţii comerciale, deţinătorii de obligaţiuni
primesc din partea acesteia promisiunea că li se va plăti valoarea obligaţiunii
plus dobânda.
În unele situaţii, deţinătorilor de obligaţiuni le sunt plătite datoriile
înaintea dividendelor acţionarilor, de aceea obligaţiunile sunt considerate mai
avantajoase decât acţiunile.
Un rol important pentru constituirea unor surse de investiţii îl au şi
fondurile mutuale care mobilizează economiile băneşti ale populaţiei pe calea
emiterii şi vânzării de acţiuni. Deţinătorii de acţiuni la astfel de fonduri mutuale
primesc anual dividende. Aceste acţiuni pot fi vândute fie fondului mutual care
le va răscumpăra fie prin intermediul bursei de valori.

9
 Există unele fonduri mutuale şi de investiţii care funcţionează pe
principiul participării deponenţilor la investiţiile efectuate de fondul respectiv.
Deponenţii primesc în schimb o cotă parte din viitorul profit, proporţional cu
cota de participare. Cei care doresc să-şi convertească acţiunile în bani lichizi o
pot face la bursa de valori la cotaţii oficiale.

2.4. Alocaţiile de la bugetul de stat

Bugetul de stat alocă fonduri pentru proiecte de investiţii de anvergură, în

ramuri vitale ale economiei naţionale, a căror existenţă este necesară în
dezvoltarea economico-socială a ţării. În general, aceste fonduri sunt folosite
pentru acele domenii ce trebuie ţinute sub controlul statului (îmbunătăţiri
funciare, protecţia mediului, minerit, energetic,social – cultural, sănătate,
infrastructura rutieră ).
Lista obiectivelor finanţate de la bugetul de stat este restrânsă, cuprinzând
obiective cum sunt: centrale nucleare – electrice, lucrări din domeniul
mineritului, petrolului, energiei electrice, lucrări de anvergură de interes naţional
în domeniul agriculturii, lucrări privind dezvoltarea bazei materiale din
domeniul social – cultural, dezvoltarea şi întreţinerea infrastructurii rutiere.
De asemenea statul poate interveni cu fonduri pentru a facilita obţinerea
de credite de către agenţii economici. Este vorba de credite cu dobânzi
stimulative (reduse), diferenţa până la rata dobânzii de pe piaţă este suportată de
către stat.
Astfel guvernul sprijină agenţii economici din agricultură sau din industrie
care se dovedesc a fi viabili în noua structură a economiei.

2.5. Sursele externe pentru investiţii

Resursele financiare interne ale ţării sunt insuficiente în raport cu

necesităţile determinate de cerinţa restructurării economiei.
În acest context recurgerea la capitaluri externe constituie o sursă
complementară şi absolut necesară.
Capitalul străin poate fi atras fie sub forma creditelor, fie sub forma
investiţiilor directe de capital.
Creditele externe sunt de mai multe categorii:
► credite guvernamentale sau credite cu garanţie guvernamentală în
spatele cărora este statul chiar dacă vehiculul prin care se acordă sunt băncile;
► credite bancare, unde riscul este exclusiv al băncilor;
► credite acordate de instituţii internaţionale, de genul Fondul Monetar
Internaţional (FMI), Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).

10
 Creditele guvernamentale se bazează pe convenţia încheiată între
guvernul ţării care acordă creditul şi guvernul ţării care primeşte creditul,
stabilindu-se totodată, şi plafoane de garanţii ale împrumutului.
În cadrul plafoanelor stabilite, se pot primi credite pentru a achiziţiona
maşini, utilaje, echipamente dar numai din ţara creditoare.
Guvernul României este autorizat să contracteze credite financiare externe
şi să le garanteze, împreună cu Banca Naţională Română.
Creditele pe termen lung sunt acordate de către instituţiile şi organismele
internaţionale de specialitate condiţionat. Fondul Monetar Internaţional nu cere
garanţii materiale, ci garanţii generale, de politică economică, adică să se aplice
anumite măsuri în perioada de timp pentru care s-a luat împrumutul, măsuri care
permit înaintarea pe linia reformei economice, astfel încât să se redreseze
balanţa de plăţi a ţării şi să se poată înapoia împrumutul.
Banca Mondială şi Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare la fel ca
şi Fondul Monetar Internaţional acordă credite condiţionat, împrumuturi „pe
proiect” pentru a finanţa proiecte de investiţii.
Toate celelalte bănci acordă credite pretinzând o garanţie materială, să
angajezi aurul, să legi finanţarea de un flux comercial şi să garantezi cu produsul
respectiv. Acestea acordă creditul pe baza unor studii de fezabilitate şi în
condiţiile unor puternice garanţii de solvabilitate.
Investiţiile directe de capital străin reprezintă o cale importantă pentru
redresarea economiei.
Atragerea de capital străin, este necesară în deosebi în procesul de
retehnologizare, sunt atrase tehnici şi tehnologii moderne, se aplică un
management adecvat.
Pentru atragerea investitorilor străini şi pentru obţinerea de credite o ţară
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
► să aibă un grad mare de solvabilitate;
► să aibă o rată a inflaţiei care să poată fi prognozată;
► să aibă asigurată prin lege, posibilitatea recuperării sumelor
împrumutate în caz de faliment;
► proiectele ce urmează a fi finanţate trebuie să asigure rentabilitatea
ridicată, care să permită obţinerea unui câştig substanţial.
Prin reglementările adoptate de guvernul României s-au creat condiţii
pentru atragerea capitalului străin, stabilindu-se garanţii importante investitorilor
din străinătate, dar şi controlul necesar al guvernului în acest domeniu.
Din profiturile în lei care se cuvin părţii străine, o cotă, stabilită prin lege,
poate fi transferată în străinătate în valută convertibilă prin schimb valutar, dacă
plata acestei cote nu se face din contul în valută al societăţii comerciale. De
asemenea guvernul ţării noastre se obligă faţă de investitorii străini în ceea ce
priveşte repatrierea capitalului investit în cazul lichidării vânzării investiţiei.

11
 Deşi intervenţia guvernului se va reduce în domeniul importului de
capital, totuşi rolul său de supraveghere se va menţine pentru preîntâmpinarea
unor pericole ce s-ar putea ivi.

12