Capitolul I :

Finanțarea unei afaceri

Deseori, iniţierea unei noi afaceri se dovedeşte a fi soluţia cea mai bună. Acesta este, spre
exemplu, cazul realizării unui produs nou (când nu există practic nici o alternativă) sau atunci
este avută în vedere o piaţă în creştere (unde există deja mai multe firme concurente, dar care pot
fi achiziţionate, de regulă, cu mare dificultate).

În plus, iniţierea unei noi afaceri oferă întreprinzătorului satisfacţii importante de ordin
psihologic.

Această metodă de lansare în afaceri are o serie de avantaje importante:

– Libertate maximă de acţiune pentru întreprinzător, care îşi poate pune în aplicare planurile aşa
cum doreşte. Poate stabili în mod liber modul de organizare a activităţii funcţie de ritmul de
dezvoltare a firmei şi îşi poate crea o imagine favorabilă, funcţie de ideea pe care o are despre
propria sa firmă.

– Prestanţă socială. Iniţierea unei afaceri noi presupune un efort important şi solicită foarte mult
abilităţile întreprinzătorului. Chiar dacă va avea nevoie, probabil, de diverşi experţi colaboratori,
întreprinzătorul este cel care va primi recunoaşterea pentru reuşita afacerii şi pentru efectele
pozitive asupra comunităţii (locuri de muncă nou-înfiinţate, servicii şi bunuri foarte utile,
activităţi caritabile).

– Lipsa unor „pietre de moară”. Întreprinzătorul nu este obligat să corecteze greşelile făcute de
predecesorii săi în cadrul afacerii, nu trebuie să onoreze obligaţii contractuale la a căror
negociere nu a participat, nu trebuie să adapteze structura organizatorică a unei firme vechi la
viziunea sa novatoare, îşi poate alege mijloacele de producţie dorite (echipamente, stocuri).

– Investiţia financiară iniţială mai redusă prin comparaţie cu achiziţionarea unei afaceri
funcţionale, al cărei preţ include elemente precum poziţionarea pe piaţă, imaginea,
funcţionalitatea prezentă.
 Capitolul II

2.1 Surse interne de finanţare a investiţiilor

Succesul activităţii investiţionale, în mare parte, este determinat de asigurarea financiară a

acesteia. Finanţarea investiţiilor are un conţinut unitar, dar complex, care reflectă utilizarea
resurselor în corelaţie cu tehnica de constituire şi de mobilizare a lor. Resursele generate în
cadrul finanţării interne, ca şi unele resurse din finanţarea externă, se regăsesc sau se
mobilizează în contul investitorului pe măsura generării lor. Resursele externe (de natura
împrumuturilor, creditelor bancare etc. comportă) o tehnică specifică de integrare a lor în
vederea finanţării investiţiilor. Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în
procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele financiare se
înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate în vederea realizării proiectului. În fapt, prin
decizia de “ a investi” are loc alegerea dintre investiţia internă în şi investiţia externă. Prin
decizia de “a finanţa” are loc alegerea între resursele proprii şi resursele împrumutate sau atrase
de finanţare. Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind:

 determinarea necesarului de finanţare;

 stabilirea structurii corespunzătoare a capitalului;
 evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.

Prin intermediul planului de finanţare a investiţiilor sunt puse într-un raport de balanţă
programul de investiţii, alcătuit din portofoliul de proiecte de investiţii ce urmează a fi înfăptuite,
şi resursele de care investitorul dispune sau le va putea mobiliza. Esenţial este dacă investitorul
poate mobiliza resursele necesare din finanţare internă sau din finanţare externă. Astfel,
problema atragerii resurselor de capital trebuie cercetată sub două aspecte interdependente: după
sursele şi metodele de finanţare. Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea
internă şi pe finanţarea externă.

Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi

anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării
profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi
cesiunea unor imobilizări. Practica a demonstrat că la întreprinderile care deja activează
investiţiile pot fi finanţate din următoarele surse: Rezervele sunt constituite din profitul pe care
întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din
profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din profitul net după plata dividendelor către
acţionari. Sunt de mai multe feluri de rezerve:

 rezerve prevăzute de legislaţie;

 rezerve prevăzute de statut;
 alte rezerve.

Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a investiţiilor.

Amortizarea este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcţionării utile ale acestora.
Amortismentul este suma de resurse băneşti (o parte a valorii imobilizărilor) ce trebuie
recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor, în
conformitate cu normele uzurii fizice şi morale ale activelor imobilizate. Amortizarea
serveşte ca modalitate de recuperare treptată a valorii de intrare a imobilizărilor, prin
asigurarea resurselor necesare finanţării înlocuirii mijloacelor fixe uzate, cât şi modernizării
acestora. Astfel, amortizarea este în acelaşi timp atât un element important al cheltuielilor
de exploatare, cât şi o sursă indirectă de finanţare a investiţiilor.

 Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă ocazională, care survine mai
ales atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor
vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul
valoric din cesiunea activelor se supune impozitării. Încasările din vânzarea utilajelor
scoase din funcţiune alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile.
Este important ca aceste sume să fie luate în consideraţie la aprecierea necesarului de
capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de achiziţie al
noului utilaj. Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit. Acestea
sunt alocate dezvoltării activităţilor economice şi realizării de profituri suplimentare.
Profitul net (profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului
pe venit) destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a
veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru
investiţii, de obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi
distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi etc.
Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de
avantaje şi dezavantaje.
 Avantajele sunt:

 conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece

acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;
 reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii;
 menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii
suplimentare (dobânzi, garanţii);
 fondurile investite nu necesită a fi rambursate.

Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor constau în următoarele:

 volumul limitat al resurselor financiare;

 lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură favorabilă a
pieţei investiţionale;
 restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;
 posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii datorită indisponibilităţii de
resurse financiare la momentul potrivit;
 acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.

2.2 Surse externe de finanţare a investiţiilor

Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci când capacitatea de

autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci, instituţii
de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat. Sistemul resurselor de finanţare
externă este vast şi include:

Resurse atrase:

 aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate

pentru creşterea capitalului;
 aportul în natură al acţionarilor din ţară sau celor străini la creşterea patrimoniului
societăţii în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;

Resurse imprumutate:

 credite bancare;
 împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
 împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
  finanţări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;
 subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite
structuri de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
 împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
 resurse specifice de finanţare: leasingul , capitalul de risc (venture), factoringul,
forfeitingul etc.

Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul
trebuie să previzioneze consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa acestui fapt asupra
rezultatelor finale ale activităţii sale.

Una din cele mai importante surse externe de finanţare a investiţiilor este creditul
bancar. Creditarea investiţiilor ca operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de
finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de
acoperire a unor proiecte realizate prin investiţii. Firmele apelează la aceste credite bancare
atunci când resursele proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activităţi mai puţin rentabile, iar
în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci când îşi propun proiecte de mare anvergură.
Posibilitatea contractării creditelor este determinată de activitatea întreprinderii, eficienţa
acesteia, precum şi de experienţa băncilor în lucrul cu proiectele investiţionale. Datorită
incertitudinilor pe care le prezintă o investiţie, întreprinderile manifestă prudenţă (precauţie) în
legătură cu împrumuturile bancare, căutând să le folosească în proporţie cât mai mică. Schema
rambursării creditelor şi dobânzilor aferente acestora au o influenţă importantă asupra eficienţei
proiectului investiţional. Acest indicator poate fi majorat în cazul în care se găseşte o modalitate
optimă de a organiza rambursarea creditelor după un grafic stabilit reieşind din disponibilul de
mijloace băneşti. Experienţa internaţionale demonstrează că la finanţarea proiectelor noi
ponderea creditelor bancare este de 20-30%, fapt ce semnifică că cca. 70% din necesităţile
financiare trebuie să fie acoperite din alte surse (cum ar fi, spre ex., prin emisiunea de hârtii de
valoare etc.). Crearea capitalului social prin emisiune de acţiuni devine la etapa actuală una
dintre pârghiile importante de finanţare externă. Sub aspect tehnic se poate realiza fie prin
emisiunea de acţiuni noi (simple sau privilegiate), fie prin majorarea valorii nominale a
acţiunilor existente. Deoarece resursele acţionarilor potenţiali pot fi investite şi în alte proiecte
sau depuse la bancă, mobilizarea acestora este posibilă numai în condiţiile când proiectul
investiţional este destul de atractiv din punct de vedere financiar. Totodată, capitalul acţionar
reprezintă una din cele mai costisitoare surse de finanţare a investiţiilor.
 Printre alte surse externe de finanţare a investiţiilor sunt împrumuturile obligatare, care
sunt relativ ieftine , însă destul de riscante. Prin emiterea de obligaţiuni se asigură resurse
financiare împrumutate generând şi cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente şi pentru
rambursarea ratelor scadente. Acestea sunt accesibile decât unui număr redus de întreprinderi,
respectiv care oferă o garanţie suficientă pentru un astfel de angajament. Printre avantajele
obligaţiunilor se pot menţiona: rata rentabilităţii aşteptată de deţinătorii obligaţiunilor, care este
mai mică decât cea a acţiunilor comune şi plata dobânzii este o cheltuială deductibilă din
impozit, fapt ce reduce costul efectiv. Dezavantajele finanţării investiţiilor prin emisiunea de
obligaţiuni se referă la riscul sporit, deoarece întreprinderea ar putea să nu facă faţă plăţilor
dobânzilor sau rambursării datoriilor la momentul respectiv. O altă sursă importantă pentru
finanţarea investiţiilor o constituie alocările din bugetul de stat , care reprezintă acele sume de
bani pe care agenţii economici cu capital de stat le primesc pentru finanţarea unor cheltuieli
privind lucrările de investiţii, retehnologizarea capacităţilor de producţie, cercetare, pregătirea de
cadre şi, în mod excepţional, subvenţii. Alocările din bugetul de stat sunt destinate şi pentru
investiţiile din domeniile de importanţă naţională, strategice, cum ar fi, spre exemplu:
exploatarea resurselor naturale, producerea şi distribuţia energiei electrice, infrastructura etc.
Finanţarea investiţiilor din bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie politică ale
ţării, se realizează şi în domeniile: învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială,
securitate naţională, protecţie ecologică. Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se
administrează de guvern sau de organele locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele
acestora; subvenţiile pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate.

Finanţarea prin leasing este o formă de creditare cu o specializare înaltă, care are consecinţe
importante pentru lichiditatea şi impozitarea locatarului. Aceasta permite societăţii comerciale
exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască din start
capitaluri proprii importante, ci plătind o chirie. Finanţarea operaţiei este realizată de către
societatea de leasing sau banca comercială.

Leasingul se referă la activele cu termen mediu şi lung (automobile, maşini, utilaj,

avioane, construcţii, terenuri etc.). Leasingul este o alternativă a sistemului de creditare. Din
avantajele leasingului pot fi menţionate: posibilitatea obţinerii finanţării integrale a unei investiţii
în lipsa resurselor proprii; simplitatea tehnicii contractării comparativ cu creditul bancar;
deductibilitatea ratelor achitate prin contractul de leasing, ceea ce face ca impozitul pe profit
plătit de întreprindere să fie mai mic. Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut
bancar sau obligatar, se fundamentează pe compararea costurilor şi avantajelor acestor tipuri de
finanţare. Capitalul de risc (venture capital), în general, înseamnă investiţia în companii a căror
acţiuni nu sunt cotate la bursă, dar sunt distribuite între acţionari. Fondurile capitalului de risc
oferă companiilor un mijloc de finanţare în scopul dezvoltării acestora, de obicei se efectuează
prin schimbarea capitalului de risc pe o parte considerabilă a pachetului de acţiuni, într-o
proporţie ce poate să varieze între 20% şi 49%, sau pe o anumită cotă a capitalului companiei.

În practică, cel mai des este utilizată forma mixtă de investire venture, prin care o parte
de finanţare se alocă ca şi capital acţionar, alta sub formă de credit investiţional. Investiţia este,
de obicei, pe termen mediu şi presupune prin însăşi natura ei un nivel înalt de risc. Fiind
deţinător a unei cote părţi din companie sau a unui pachet de acţiuni, investitorul cu capital de
risc va împărţi şi riscul aferent afacerii.

Acest tip de finanţare se realizează după principiul distribuirii riscului între deţinătorii de
capital. Având în vedere gradul înalt de risc aferent, investitorul îşi va manifesta interesul numai
în cazul în care va fi convins ca există şanse reale de obţinere a unei rentabilităţi înalte a
investiţiilor sale.

Investiţia străină desemnează investiţia unei entităţi a economiei unei ţări, numită investitor
străin, ce se efectuează într-o întreprindere ce aparţine economiei altei ţări cu scopul de a obţine
un profit. Investiţiile străine pot avea următoarele forme:

 împrumuturile sau creditele externe (inclusiv cu garanţii guvernamentale), respectiv

capitalurile ce se acordă pe un anumit termen de către firmele particulare ori de către un
stat altor ţări sau firme din alte ţări şi/sau se restituie împreună cu dobânda cuvenită;
 investiţiile directe , care se concretizează în plasarea de capitaluri pentru înfiinţarea de
întreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc. în alte ţări, care acordă
drepturi patrimoniale asupra lor şi respectiv dreptul de a încasa profiturile;
 investiţii de portofoliu, care se realizează prin cumpărarea acţiunilor unor întreprinderi
din alte ţări. O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare o constituie alocările din
fondurile internaţionale: IMF, EBRD, PHARE, etc.

Aceste alocări de capital sunt destinate, în principal, pentru achiziţionarea de echipamente şi

tehnică de calcul, softuri, utilaje, în scopul creării unui potenţial tehnic comparabil cu cel al
ţărilor din Uniunea Europeană şi pentru lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind impetuos
necesare în ţara noastră.
 Capitolul III
Alte surse de finanțare

3.1 Creditul comercial

Pentru satisfacerea necesităţilor financiare ale firmei în condiţii cât mai avantajoase,
întreprinzătorul-manager trebuie să identifice sursele posibile de finanţare a acestora. Printre
aceste surse regăsim şi creditul comercial, care deţine în ţări cu economie de piaţă dezvoltată o
pondere importantă ca sursă de finanţare (Japonia - 30%, Franţa - 20%, SUA – 10%).
Creditul comercial este acel credit acordat între producători şi comercianţi prin vânzarea
mărfurilor, în schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de comerţ). De asemenea
reprezintă o amânare la plată, acordată de un furnizor de mărfuri sau de servicii, clientului său .
Fiind un împrumut civil, creditul comercial se deosebeşte fundamental de creditul bancar
prin aceea, că în timp ce banca împrumută banii depunătorilor sau fonduri ale altor bănci,
împrumutătorul (creditorul) civil împrumută banii săi.
Acest tip de împrumut fiind civil, chiar dacă generează obligaţii comerciale, prin
aplicarea prezumţiei instituite prin art. 4 Cod comercial, nu poate fi calificat ca operaţiune
bancară.
Resursele partenerilor de afaceri constituie una dintre cele mai vechi şi eficace modalităţi
de atragere de resurse financiare de către un întreprinzător.Această soluţie de finanţare a ciclului
de exploatare se poate utiliza atât în relaţiile cu furnizorii de materii prime, materiale, utilităţi
etc., cât şi cu distribuitorii şi clienţii firmei. Astfel în relaţiile cu furnizorii se primesc materii
prime, materiale, semifabricate etc., care se folosesc în procesul de producţie, iar plata lor se
efectuează după o anumită perioadă convenită de părţi şi stipulată în contract. Utilizarea acestor
resurse materiale livrate de furnizori fără a le plăti echivalează cu atragerea de către firmă a unui
capital de valoarea respectivelor resurse, fără dobândă. Astfel se evită apelarea la un credit
bancar curent pentru plata furnizorilor.
Asemănător se derulează relaţia şi cu distribuitorii sau clienţii firmei. Aceştia virează în
avans o sumă de bani firmei producătoare sau furnizoare pentru marfa ce le va fi livrată ulterior.
Această sumă constituie, practic, o finanţare a firmei producătoare care, altfel, ar fi trebuit să
utilizeze propriile lichidităţi sau credite.
 Această modalitate de finanţare, denumită şi finanţare prin capital comercial, se practică,
de regulă, între firme care au relaţii comerciale îndelungate şi se bazează pe încredere reciprocă.
Creditul comercial acordat între firme reprezintă o modalitate practică, apreciată diferit
prin prisma intereselor proprii, de către firma care-l acordă şi de către firma beneficiară.
Obligaţia de plată se materializează în efectele de comerţ: cambie şi bilet la ordin.
Experienţa practică evidenţiază că instrumentul de plată cel mai des utilizat este biletul la ordin,
deşi efectele financiare şi juridice sunt în mare parte identice cu ale cambiei.
Condiţiile de credit comercial se negociază între firmele implicate, ţinându-se seama de:
􀂃 politica creditului comercial a firmei furnizoare;
􀂃 natura obiectului actului de vânzare-cumpărare;
􀂃 situaţia financiară a vânzătorului (furnizorului-creditor);
􀂃 situaţia financiară a cumpărătorului (clientului-debitor);
􀂃 uzanţele comerciale specifice pieţei pe care se efectuează tranzacţia.
Scopul principal al politicii de credit comercial a firmei îl constituie creşterea cifrei de
afaceri în scopul sporirii profitului net, iar pentru
fundamentarea sa, firma trebuie să elaboreze mai multe variante care să ţină seama de o serie de
parametri precum:
􀂃 evoluţia probabilă a cifrei de afaceri în funcţie de condiţiile de credit pentru fiecare variantă;
􀂃 mărimea cheltuielilor de administrare a creditelor;
􀂃 riscul direct;
􀂃 mărimea absolută a rabatului (discountului);
􀂃 costul capitalului în funcţie de împrumutul acordat.
Politica de credit comercial, promovată de firma furnizoare, trebuie să cuprindă:
1. perioada creditului;
2. rabatul acordat pentru urgentarea plăţii;
3. calitatea creditului;
4. politica de încasări.
1. Perioada creditului reprezintă intervalul de timp pe care firma furnizoare îl acordă
clienţilor săi pentru a efectua plata. În stabilirea perioadei se au în vedere următoarele aspecte:
􀂃 natura economică a produsului (de pildă, legumele şi fructele proaspete sunt vândute pe un
credit foarte scurt, în timp ce bijuteriile pot beneficia de o perioadă a creditului mai mare);
􀂃 circumstanţele financiare ale firmei furnizoare (de exemplu, dacă lichiditatea financiară a
acesteia este slabă va fi dificil să acorde un credit pe o perioadă prea mare, iar dacă se urmăreşte
promovarea produselor poate să acorde credite şi să-şi îmbunătăţească lichiditatea prin alte
metode);
􀂃 situaţia financiară a cumpărătorului (de regulă, clienţii potenţiali cu o situaţie financiară
precară sunt evitaţi).
2. Rabatul acordat pentru urgentarea plăţii urmăreşte pe de o parte să atragă noi
clienţi, care îl apreciază ca fiind un mod de reducere a preţului, iar pe de altă parte o reducere a
perioadei de încasare a vânzărilor, deoarece anumiţi clienţi vor plăti mai repede pentru a
beneficia de avantajul acordării acestuia.
Deciziile privind mărimea rabatului sunt în funcţie de rezultatele comparării costurilor şi a
beneficiilor diferitelor termene de acordare. De pildă, o formă poate decide să schimbe termenii
creditelor de la „net 20“, care obligă clienţii să plătească în termen de 20 de zile, la „3/10, net
20“, care înseamnă că va admite un rabat de 3% dacă plăţile sunt făcute în termen de 10 zile.
3. Calitatea creditului se referă la forţa financiară minimă a clienţilor pentru a se acorda
creditul.
Stabilirea calităţii creditului presupune măsurarea acesteia, care se defineşte în funcţie de
probabilitatea neîndeplinirii obligaţiilor de către
clienţi. Pentru măsurarea calităţii creditului există mai multe metode, cum sunt:
􀂃 sistemul celor „5 C“ – caracter, capacitate, capital, colateral, condiţii;
􀂃 gestiunea prin excepţie;
􀂃 credit scoring-ul.
4. Politica de încasări evidenţiază „duritatea“ sau „lejeritatea“ în urmărirea plăţii, iar
rata de transformare a creditelor comerciale în bani cash reflectă eficienţa acestei politici.
În practică, pentru a controla sumele de încasat de la clienţi există două tehnici principale,
respectiv:
􀂃 perioada medie de încasare;
􀂃 modelul sumelor rămase de încasat.
Perioada medie de încasare se determină prin raportarea sumelor pe care firma le are de
încasat la media zilnică a vânzărilor. Deşi este lesne de calculat, această tehnică nu este suficient
de eficace, deoarece, fiind o mărime agregată, tinde să înlăture diferenţele dintre perioadele de
încasare aferente diferiţilor clienţi ai firmei.
Modelul sumelor rămase de încasat, deoarece indică procentul vânzărilor pe credit,
efectuate într-o lună, rămase neîncasate, prezintă două avantaje principale din punct de vedere
managerial, respectiv:
􀂃 dezagregă sumele de încasat pentru fiecare lună în care are loc încasarea;
􀂃 deoarece sumele de încasat sunt raportate la vânzările din luna de origine, ele nu sunt vânzări-
dependente.
În concluzie, avantajele creditului comercial sunt:
􀂃 pentru beneficiar (cumpărător), creditul este o sursă de capital de lucru;
􀂃 pentru furnizor, creditul reprezintă atât un mijloc de sporire a profitabilităţii (prin diminuarea
cheltuielilor cu depozitarea şi creşterea cifrei de afaceri), cât şi o modalitate de atragere şi
menţinere a clienţilor;
􀂃 la nivelul economiei naţionale, creditul comercial asigură fluidizarea schimburilor comerciale.
Acordarea creditului comercial poate fi privită ca o problemă de alocare (investire) a
capitalului, iar extinderea acestuia constituie o investiţie care se concretizează în creşterea
profiturilor rezultată din mărimea vânzărilor.
Totodată, această modalitate de investire a capitalului nu este lipsită de risc, iar politici diferite
având acelaşi cost pot genera diferite venituri. Bineînţeles că politica preferată va fi cea care
asigură venitul cel mai mare pe suma investită.
 3.2 Emisiunea de obligațiuni

Împrumuturile din emisiunile de obligațiuni reprezintă contravaloarea obligațiunilor

emise prin subscripție publică, potrivit legii.
Sunt împrumuturi pe termen lung, emise de societațile private, de sectorul public sau cel
semipublic, agenți care au, in general, acces pe piața financiară de regulă este vorba despre
societați comerciale mari (societați pe acțiuni) care fac apel la economiile publice.
Aceste imprumuturi sunt divizate in parti egale, numite obligatiuni, rambursabile la o
scadența determinată si generatoare de dobânzi, de obicei anuale.
Titlurile sunt remise creditorilor care au subscris împrumutul, terți numiți si obligatari.
Orice obligațiune are aceeași valoare nominală (valoare inițiala). Ea poate fi nominativă sau la
purtător.
Conform normelor și uzantelor, valoarea obligațiunilor emise de o societate pe acțiuni nu poate
să depasească trei pătrimi din capitalul vărsat existent, conform ultimului bilanț aprobat.
Deși nu este exclus ca obligațiunile să fie vândute publicului chiar de sosietatea emitentă, în
practica celor mai multor țări se întâlneste situația în care această operație se realizează prin
intermediul unei instituții financiare specializate sau al unui grup de bănci reunite într-un sindicat
de emisiune.
Obligațiunea este o valoare cu venit fix, in opoziție cu acțiunea, care este o valoare cu venit
variabil.
In funcție de tipul raței dobânzii, pot fi distinse două categorii de împrumuturi din emisiunea de
obligațiuni:
a) împrumuturi cu rata fixă, pentru care rata dobânzii este fixată in momentul emisiunii, pentru
întreaga durată a împrumutului;
b) împrumuturi cu rată variabilă, care la rândul lor pot fi:
- împrumuturi cu rată revizuibilă (la 6 luni; la 3 ani etc.), prin referire la ratele pieței obligatare
(RPO) și alte pieți monetare (RPM);
- împrumuturi a căror remunerare este indexată, de exemplu, in funcție de RPO sau RPM.

Modalitatea de rambursare a împrumuturilor obligatare se fixează în momentul emisiunii.

Rambursarea se poate realiza:
a) în integralitate, la scadentă;
b) progresiv (in două sau mai multe tranșe):
- prin răscumpărare în bursă
- prin procedeul tragerii la sorți.
Modalitățile de rambursare prin "anuități constante" sau prin "amortizări constante" au
dispărut, de regulă, din practica piețelor financiare.
Durata împrumutului din emisiunea de obligațiuni este aleasă de societațile emitente; în
practica europeană, cele mai frecvente durate sunt cuprinse în intervalul 8-10 ani.
 Capitolul IV

Atragerea de fonduri europene

Ce sunt fondurile europene ?

Fondurile europene, sunt acele instrumente financiare create de Uniunea Europeană, pentru
Romania (si nu numai, Romania nu este singurul stat european care beneficiază de aceste
instrumente), segmentul privat si/sau public, cu scopul de a dezvolta anumite domenii si a
sprijini tarile membre la atingerea anumitor standarde de dezvoltare, atât economica, dar si
sociala sau culturala.

Ce înseamnă fond nerambursabil ?

Fondurile nerambursabile sunt acele ajutoare financiare care se acorda fără a mai fi restituite. Nu
sunt credite, nu se percep dobânzi pentru acordarea lor, nu trebuie sa restituiți nici măcar 1 euro.

Pentru ce sunt alocate aceste fonduri ?

Fondurile nerambursabile au ca ținta foarte multe activități si investiții.

- de la investiții in infrastructura (drumuri, canalizări, aducțiuni de apa, gaze, electricitate),
- ferme zootehnice (vaci, porci, oi, capre, berbecuți, tăurași, găini ouătoare, pui pentru carne,
iepuri, struți)
- stupi de albine, ferme de melci, meșteșugărit, prelucrarea lemnului
- abatoare
- centre de prelucrare (carne, lapte - iaurt, brânza, cașcaval, smântână)
- turism (pensiuni, cabane, hoteluri)
- sere (de flori, de legume), plantații de pomi fructiferi
- achiziții de utilaje agricole
- plantații de pomi fructiferi
- modernizare plantații de vita de vie
- laboratoare de prelucrare si îmbuteliere miere
- centre de colectare si producere plante medicinale
- centre de colectare si ambalare fructe si legume
- păstrăvării
- azile de bătrâni, scoli, grădinițe, spitale, medicamente, laboratoare
- IMM-uri (industrie, transporturi, prelucrare, servicii, etc)

Cum pot sa accesez si eu un astfel de fond ?

A) In primul rând trebuie sa existe o idee, sa începeți prin a va face o analiza proprie :

- ce v-ar plăcea cel mai mult sa faceți ?

Ex : Ceva la care visați demult sa puneți pe picioare.

- in ce domeniu credeți ca v-ați descurca cel mai bine ?

Ex : Din experiența d-voastră profesionala, educaționala.

- in ce activitate va avantajează cel mai mult cunoștințele si resursele proprii (financiare, sociale,
construcții, echipamente, mașini, utilaje, terenuri, etc)

Ex : Dețineți un tractor si doriți sa mai achiziționați încă unul performant cu întreaga gama de
utilaje pentru a va lucra pământul.

Aveți in proprietate sau arenda, o suprafață foarte mare de pământ, iar utilajele cu care o lucrați
sunt învechite, consuma combustibil foarte mult sau necesita reparații foarte costisitoare si doriți
sa achiziționați alte utilaje.

De mic copil ați crescut vaci. Doriți să va faceți o ferma cu un număr mai mare de capete,
modernă, la standardele europene si cu toate avizele aprobate, fără a mai avea probleme cu
desfacerea sau calitatea laptelui.

Ați absolvit o facultate cu profilul turism. Ați dori sa va puneți in practica cunoștințele si sa va
ridicați o pensiune in locurile natale.

Dețineți o ferma de porci, dar întâmpinați probleme cu abatorizarea. Vă doriți propriul abator.

Lucrați o cultura de vita de vie de foarte mult timp sau tocmai ce ați achiziționat o astfel de
ferma viticola, dar este îmbătrânită si doriți sa o întineriți cu soiuri de vita nobila, mai
productivă.
Aveți un număr de stupi si sunteți bun cunoscător in creșterea acestora. Doriți sa achiziționați un
număr mai mare de familii, de stupi, un inventar apicol sau poate chiar sa va creați un laborator
de prelucrare si îmbuteliere a producției.

Dețineți o suma de bani pe care doriți sa-i învestiți intr-o mica afacere si nu sa-i depozitați la
bancă.

Ați absolvit o facultate si doriți sa va deschideți propria afacere.

Ați ieșit la pensie si doriți sa realizați ceva in timpul liber.

B) Eligibilitate beneficiar (o analiza asupra disponibilității de a accesa un astfel de fond)

Explicație : Eligibilitate beneficiar = îndeplinirea tuturor condițiilor pentru a putea accesa un

fond nerambursabil. Pentru a fi eligibil.

Acest lucru presupune o analiza a mai multor factori, luarea mai multor decizii si stabilirea unui
traseu de urmat in continuare.

1) Analiza persoanei juridice

Sunt două situații aici :

a) societăți comerciale, PFA-uri, AF-uri, deja înființate (cu sau fără activitate)
b) înființarea unei societăți comerciale, unui PFA (persona fizica autorizata), AF (asociație
familiala)

Avantaje si Dezavantaje

a)daca exista deja o societate comercială, PFA sau AF

- pot sa fie cu activitate economica

Avantaje : - posibilități mai mari in obținerea unui credit bancar

- constituie un mare avantaj daca activitatea firmei, coincide cu noua investiție

Dezavantaje : - daca are datorii la stat neachitate (trebuie toate achitate), iar daca a fost declarata
pe pierdere la finele anului precedent (este declarat beneficiar neeligibil)
- o analiza economica mai dificila făcută de către acționar, asupra noii investiții
 - pot sa fie mai vechi înființate si fără activitate

Avantaje : - reducerea cheltuielilor cu înființarea unei societăți noi

Dezavantaje : - posibilități mai mici in obținerea unui credit bancar (daca este cazul), pentru
cofinanțarea proprie a proiectului.

b)daca se va înființa o societate noua, PFA sau AF

Avantaje : - contabilitate separata de celelalte afaceri proprii, precum si realizarea unei mai bune
si corecte analize a viitoarei afaceri (cheltuieli, venituri, profit, rentabilitate, etc)

Dezavantaje : cheltuieli cu înființarea unei societăți noi (costurile cu înființarea unei societăți noi
se ridica la aproximativ 1.000 RON (10 milioane de lei)

Întrebare : Sa înființez un SRL, PFA sau AF ?

SRL = societate cu răspundere limitata

PFA = persoana fizica autorizata
AF = asociație familiala

Deosebiri si asemănări intre SRL si PFA sau AF:

Daca înființați o societate comerciala (SRL) :

- evidenta contabila ;
- puteți face angajări de personal ;
- puteți obține credite bancare mai ușor ;
- sunteți mai credibil in relațiile cu furnizorii, clienții, etc.

Daca înființați PFA sau AF :

- evidenta contabila simplificata ;
- plătiți la fel impozitele si taxele ca si un SRL (sunteți la fel de răspunzători din punct de vedere
fiscal ca si un SRL) ;
- aveți facturier, chitanțier, cont in banca la fel ca si un SRL ;
- nu puteți face angajări de personal ;
- creditele bancare se obțin mai greu ;

Recomandare : Noi va recomandam sa va înființați un SRL !

2) Analiza terenului

In ceea ce privește eligibilitatea unui beneficiar din punct de vedere al terenului, nu sunt foarte
multe condiții. Acelea care sunt diferă in funcție de investiția ce se dorește a se face.

Daca doriți sa realizați o ferma de porci, vaci, oi, etc. atunci autoritățile de mediu, sănătate si
sanitar-veterinare impun o anumita distanta fata de cea mai apropiata zona locuita, la care puteți
sa realizați respectiva investiție. Adică, orice investiție care poate afecta din punct de vedere
sanitar-veterinar, de sănătate publica sau de mediu, in vreun fel, pe cei din jur (atât populație, cat
si alte ferme sau instituții), trebuie sa respecte o anumita distanta.

Aceasta distanta se stabilește si in funcție de numărul de animale, de complexitatea investiției si

de riscurile acesteia.

Recomandare : Pentru a va convinge daca puteți sa realizați o anumita investiție, intr-o anumita
zona, va recomandam sa luați legătura cu cei de la agențiile si instituțiile abilitate, si anume :
mediu, sanepid si sanitar-veterinar. In unele cazuri este necesar si avizul celor de la gospodărirea
apelor, electrica si ocolul silvic.

In ceea ce privește suprafața de teren pe care trebuie sa o dețineți, aici sunt foarte puține condiții
si acestea privesc doar investițiile in turism (înființarea de pensiuni agro-turistice, unde suprafața
minima trebuie sa fie de 1.000 mp).

Recomandare : Noi va recomandam, atunci când doriți sa realizați o investiție, sa analizați

singuri terenul din următoarele puncte de vedere : să aibă posibilități de racordare la curent
electric, posibilități de apa, canalizare, drum de acces si sa fie intr-o zona cat mai retrasa pentru a
va permite d-voastră o mai multa liniște si posibilități mai mari de extindere in viitor. Sau sa aibă
cat mai multe dintre acestea, pentru ca lipsa acestora poate inseamna costuri mult mai mari
pentru d-voastră, si când realizați investiția dar si după aceea, pe perioada de producție.

Pentru terenul pe care doriți sa realizați investiția, trebuie sa dețineți acte de proprietate (sau
concesiune, dar pe nu mai puțin de 10 ani), cadastru si intabulare.

Daca investiția presupune si construcții, trebuie sa obțineți si un certificat de urbanism de la

primăria locala sau consiliul județean (după caz).

C) Dovada cofinanțării proprii

Pentru orice investiție pe care doriți sa o realizați, d-voastră trebuie sa veniți cu un aport de 50%
(după caz). Adică, prin aprobarea proiectului, fondul va da d-voastră 50%, iar d-voastră trebuie
sa aduceți cofinanțare proprie 50%.

Aceasta cofinanțare proprie se poate aduce in 3 moduri :

- sa aveți deja cei 50% din investiție ;
- sa achiziționați un credit bancar, pentru cei 50% cofinanțare proprie ;
- sa aveți o parte, iar restul sa fie un credit bancar.

Exemplu : daca doriți sa realizați o investiție a cărei costuri ajung la suma de 100.000 Euro, d-
voastră trebuie sa contribuiți la respectiva investiție cu 50.000 Euro, iar fondul va contribui si el
cu 50.000 Euro.

Trebuie menționat si faptul ca sunt cazuri unde aportul fondului este mai mare de 50 %, iar al d-
voastră mai mic. Aceste cazuri sunt in funcție de ce anume investiție se dorește a se realiza, de
regiunea sau zona unde se realizează, de statutul juridic al beneficiarului.

Cine mă poate ajuta in acest sens ?

Primul si cel mai important lucru pe care trebuie sa-l faceți după ce v-ați hotărât sa realizați o
investiție sau după ce ați avut o idee in acest sens, este sa contactați o firma de consultanta.

Nici o carte, niciun articol din vreun ziar, nici o știre, nici o discuție cu vreun prieten sau alt
beneficiar de vreun fond de acest gen, nu va poate fi de folos ca si un consultant.

Trebuie sa rețineți ca niciun proiect nu seamănă cu altul, chiar daca ambele sa spunem, sunt
ferme de vaci. Pentru ca niciun beneficiar nu seamănă cu altul, niciun teren nu seamănă cu altul,
sunt situații si probleme diferite, pe care numai un consultant vi le poate găsi in primul rând si
apoi rezolva.

Costurile eligibile cu consultanta nu pot depăși 5% pentru proiectele fără construcții si 10%
pentru cele cu construcții. Aceste procente sunt calculate la valoarea totala eligibila a investiției.

Cheltuielile cu consultanta, proiectarea, sunt cheltuieli eligibile si sunt singurele cheltuieli

eligibile acceptate cu plata in avans, adică înainte de aprobarea proiectului. Restul cheltuielilor
eligibile trebuie sa fie efectuate după aprobarea proiectului.
Ce înseamnă cheltuieli eligibile si neeligibile ?

Cheltuielile eligibile sunt acele cheltuieli acceptate de către fond (acestea sunt specificate
dinainte) si pe care fondul vi le finanțează cu cel puțin 50% din valoarea lor. Cheltuielile
eligibile sunt diferite de la un gen de investiție la alta.

Cheltuielile neeligibile sunt acele cheltuieli neacceptate de către fond (si acestea sunt specificate
dinainte), dar care pot fi făcute, însă cu fonduri 100% numai din partea beneficiarului, adică fără
ajutor financiar din partea fondului.

Exemplu : achiziția de utilaje, echipamente si materiale second-hand, nu este acceptata de către

fond si sunt definite ca si cheltuieli neeligibile. Daca totuși doriți sa achiziționați un utilaj
second-hand, puteți sa faceți aceasta achiziție, însa fondul nu va sprijină financiar in acest sens.
 Capitolul V
Exemple de credite pentru companii

Banca Transilvania ofera

Valoarea maxima pe care o putem solicita: 250.000 lei

Perioada de acordare: 24 luni

In afaceri, e bine sa fii prevăzător, dar se poate întâmplă, uneori, să ai nevoie de bani in plus
pentru achiziția de materii prime sau mărfuri, pentru plata furnizorilor sau pentru plata salariilor.
Cu Linia de credit rapidă fără garanții ai acces la banii necesari activității de zi cu zi a afacerii
tale. Vestea buna e ca plătești dobânda doar pe partea consumată din împrumut. Si încă o veste
bună – poți refinanța si credite luate de la alte bănci.

Valoarea maxima a împrumutului este de 250 000 lei pe o perioada de 24 de luni, fără garanții.

Cum accesezi linia de credit rapidă fără garanții?

Pentru un împrumut rapid, fără garanții este necesar să îndeplinești următoarele condiții:

 firma ta funcționează de cel puțin 18 luni, respectiv 12 luni daca iți derulezi activitatea
majoritar prin conturile deschise la BT
 înregistrezi profit din exploatare, conform ultimului bilanț contabil si ultimei balanțe de
verificare încheiate
 firma ta nu figurează cu înregistrări active in Centrala Incidentelor de Plata si nu este in
interdicție de a emite cecuri bancare
 la creditele pe care le ai deja, figurezi in Centrala Riscurilor de Credit cu serviciul
datoriei A sau B
 firma ta nu înregistrează popriri active sau suspendate pe cont
 firma ta este stabila financiar