Tema.

Politici financiare la nivel de întreprindere

1. Politica financiară la nivel microeconomic: concept şi obiective
2. Politica de finanţare: conţinut şi instrumente de realizare
3. Politica de dividende la nivel de întreprindere

1. Politica financiară la nivel microeconomic: concept şi obiective

Politica financiară poate fi privită la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic politica financiară este o parte a politicii generale ale statului
acţionând necontenit asupra procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de o
parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de alta să se atingă anumite obiective de
strategie a dezvoltării economice.
La nivelul microeconomic deciziile de politică financiară se bazează pe structura financiară a
societăţii, pe obiectivele de rentabilitate şi de creştere economică, având în vedere şi riscurile
posibile.
Politica financiară reprezintă o componentă a politicii generale a întreprinderii, şi are o
influenţă asupra constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor, în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare a întregii activităţi. Deci, politica financiară
are misiunea de a rezolva aspecte legate de metodele de procurare a fondurilor, de alocare şi
folosire a acestora pe destinaţii raţionale, de asigurare a echilibrului financiar, de fixare a
preţurilor, de reducere a costurilor capitalurilor etc. Politica financiară trebuie să fie adaptată
permanent la condiţiile concrete ale fiecărei întreprinderi.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere în
funcţie de obiectivele sale de rentabilitate, de creştere şi de risc.
Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a
capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea
alegere generează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii.
Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt guvernate de relaţiile
de putere în interiorul întreprinderii.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea nevoilor de finanţare pentru o perioadă
de timp anumită, alegerea unei variante de îndatorare, adică a unei modalităţi de finanţare prin
fonduri proprii sau credite, precum şi raportul între nevoile de finanţare pe termen lung.
Principalele decizii de politică financiară a întreprinderilor sunt:
1. Politica (decizia) de investire reprezintă plasarea capitalului într-o anumită operaţiune
şi este rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea scontată.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului, ea
va fi sancţionată economic, şi anume :
a) în primul caz, dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile
în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare;
b) în al doilea caz, dacă întreprinderea se finanţează prin capital propriu atunci pierderile
contabile influenţează direct asupra masei capitalului propriu şi astfel îl micşorează.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decât costul
capitalului, atunci se creează posibilităţi reale de creştere al volumului capitalului propriu.
Din cele expuse anterior rezultă că investiţiile a căror rentabilitate este mai mare sau egală cu
costul capitalului pot fi acceptate în caz contrar se resping.
Ca urmare a celor prezentate anterior, se poate aplica următorul raţionament:
Toate investiţiile a căror rentabilitate costul capitalului pot fi acceptate.
1
 Toate investiţiile a căror rentabilitate costul capitalului, trebuie respinse.
În felul acesta, costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui
proiect, respectiv a deciziei de investire.
2. Politica (decizia) de finanţare (autofinanțare) reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi
acoperi necesităţile de finanţare prin fonduri proprii sau prin împrumuturi.
3. Politica dividentelor. Prin politica de dividente se înţelege obţiunea unei societăţi pe acţiuni
de a destribui dividende în anumite exerciţii financiare, de creştere continuă, de reducere sau de
păstrare nemodificată a cuantumului dividendelor de la an la an, urmărind un anumit scop.

2. Politica de finanţare: conţinut şi instrumente de realizare

Adoptarea unei decizii de finanţare înseamnă a opta între fondurile proprii şi fondurile
împrumutate în vederea finanţării unei activităţi sau adoptarea unei ponderi anumite a fondurilor
proprii faţă de cele împrumutate. Actul de decizie asupra finanţării aparţine întreprinderii întrucât
ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune.
În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de
facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor, de acţionari şi disponibilitatea acestora
pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalurilor de împrumut, de
existenţa sau de inexistenţa unor capitaluri libere posibil de atras, etc.
Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu sau împrumutat are o pondere foarte mare în
luarea unei decizii de finanţare, trebuie spus totodată că acest criteriu al rentabilităţii proiectului
este hotărâtor. O întreprindere rentabilă va găsi întotdeauna capitaluri pentru finanţarea
proiectelor sale, chiar dacă structura sa financiară este îndatorată. Mai mult chiar, efectul de
îndatorare va acţiona pozitiv asupra rentabilităţii generale a întreprinderii dacă rata rentabilităţii
va fi superioară ratei dobânzii.
Pentru clarificarea alegerii între două căi de finanţare este indicat a se proceda la analiza câtorva
indicatori, precum rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea, astfel încât calea ce urmează a fi
aleasă să satisfacă creşterea acestora. Incidenţa respectivilor indicatori asupra deciziei de finanţare
se prezintă în felul următor:
1. Dacă rentabilitatea scontată este superioară rate dobânzii, este oportună apelarea la
împrumuturi întrucât, în astfel de cazuri, îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului
(beneficiului) şi deci, creşterea randamentului capitalului propriu;
2. Decizia de finanţare prin îndatorare are, influenţă pozitivă asupra solvabilităţii numai că, în
cazul producerii unor pierderi, solvabilitatea degradează mult mai repede;
3. Finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii. Având în vedere,
însă, faptul că resursele primite prin îndatorare au un termen limitat este necesar ca durata de
întrebuinţare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.

2
 Sursele INTERNE de finanţare a activelor:
Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare. Autofinanţarea
prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru realizarea creşterii
economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să
cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară
de capitaluri.
b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea
bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

Vinderea activelor fixe şi financiare. Activele fixe sunt vândute înaintea încheierii duratei lor
funcţionare. Orice operaţiune de întrerupere, înainte de termen, a ciclului de investiţii cu scopul de
a obţine lichidităţi în acele domenii în care afacerile nu mai merg se numeşte dezinvestire.

Creşterea capitalului prin noi aporturi în numerar

Se poate realiza prin două tehnici financiare :
 prin emiterea de acţiuni noi, la care se pot subscrie atât vechii acționari cât și alții noi
 prin majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, adică aporturi în numerar de la vechii
acționari

Creşterea capitalului prin noi aporturi în natură

- contribuie la sporirea numărului de acţiuni ce are ca substanţă un activ real şi nu monetar
- mărimea capitalului propriu se va majora cu valoarea mijlocului fix, estimată la valoarea de piață,
iar proprietarul activului va obține dreptul de subscriere a acșțiunilor. Nu îmbunătăţeşte lichiditatea
întreprinderii, dar îmbunătăţeşte raportul capitaluri proprii / datorii
Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor, apare ca rezultat al politicii de
autofinanţare: într-o primă fază, profitul este aşezat în rezerve pentru ca apoi să fie integrat în
capitalul social, întreprinderea refuzând orice posibilitate de distribuire a acestor rezerve.

3
 Convertirea datoriilor întreprinderii
- presupune transformarea datoriilor pe termen scurt în datorii pe termen mediu şi lung, caz
în care are loc creşterea capitalurilor permanente ale întreprinderii.
- constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni noi creditorilor întreprinderii (furnizori, bănci).
Aceştia acceptă acţiuni în contrapartidă anulării creanţelor lor.
Întreprinderea recurge la această modalitate de creştere a capitalului atunci când întâmpină
dificultăţi de trezorerie sau când cheltuielile financiare legate de împrumuturi sunt
împovărătoare.Nici această modalitate de creştere a capitalului nu aduce resurse financiare noi
pentru întreprindere.
Creşterea capitalului ca urmare a operaţiunilor de fuziune, absorbţie constă în comasarea
capitalului pentru folosirea mai eficientă a acestuia și pentru dezvoltarea în continuare a
întreprinderii. Din pct de vedere tehnic , fuziunea “este o combinaţie care creează o unitate
economică din două sau mai multeunităţi independente”.

Sursele EXTERNE de finanţare a activelor:

Împrumuturi obligatare
Obligaţiunile sunt creanţele, în corespundere cu care debitorul garantează creditorului plata
unei sume anumite la expirarea unei anumite perioade şi plata unui venit anual sub formă de
dobândă fixă sau flotantă. Emitentul unei obligaţiuni împrumută o sumă de bani pentru o anumită
perioadă, cu obligaţia generală de a efectua plăţi regulate de dobândă şi de a rambursa creditul la
scadenţă.
Avantajele
- nu se pierde controlul asupra firmei;
- remuneraţia se deduce din profitul impozabil;
- rata rentabilităţii este mai mică decât la acţiuni;
Dezavantaje
- au o scadenţă fixă şi deci trebuie luate măsuri pentru rambursarea datoriei la momentul
respectiv, dacă sunt angajamente pe o perioadă lungă de timp implică şi un nivel de risc mai
ridicat, etc
- costul acestor finanţări reprezintă sume (cheltuieli) fixe, care pot avea o influenţă negativă
dacă profiturile întreprinderii fluctuează;
- creşterea nivelului datoriilor poate creşte probabilitatea încetării plăţilor;
- au o scadenţă fixă şi deci trebuie luate măsuri pentru rambursarea datoriei la momentul
respectiv, dacă sunt angajamente pe o perioadă lungă de timp implică şi un nivel de risc mai
ridicat, etc

Împrumuturile de la instituţiile specializate

Dat fiind faptul că băncile acordă în mare parte credite pe termen mediu şi termen scurt,
finanţarea pe termen lung în ţările dezvoltate, este preluată de către stat. Dacă împrumuturile se
realizează din fondurile publice, statul poate crea facilităţi pentru împrumutaţi sub forma unor
subvenţii, uşurarea fiscalităţii, etc.
Dacă împrumutul se efectuează de la diverse organisme financiare specializate, facilităţile
oferite de stat se pot materializa în compensarea parţială a costului împrumutului, garantarea
împrumutului, etc. Spre deosebire de împrumuturile bancare acestea sunt mai lejere, mai uşor de
suportat.
4
 Credite bancare pe termen mediu şi lung
Firmele apelează la împrumuturi bancare pe termen lung şi mijlociu obţinând astfel anumite
avantaje. Un avantaj al creditului pe termen lung sau mijlociu constă în aceea că firma poate
beneficia de efectul de levier financiar pozitiv, manifestat în creşterea ratei de rentabilitate
financiară. O condiţie în acest sens este ca randamentul investiţiei să fie mai mare decât dobânda la
creditul solicitat. Totodată întreprinderea va trebui să asigure păstrarea unei poziţii rezonabile a
creditului în totalul capitalului.
Atingerea maturităţii în dezvoltarea firmei constituie o premisă favorabilă pentru obţinerea cu
uşurinţă a unui împrumut bancar. Acum, garantarea împrumutului este mult mai solidă, prin
activele de care dispune, dar şi prin gradul ridicat de rentabilitate realizat. În aceste condiţii, este
favorabilă utilizarea împrumutului bancar pentru firmă, din următoarele considerente:
1. are acces pe piaţa bancară, dată fiind credibilitatea sa în relaţii cu terţii;
2. poate face investiţii de mare anvergură sau, oricum, la nivelul pe care îl impune
creşterea dimensiunii afacerii;
3. dispune de capacitatea de a folosi banii cu eficienţă sporită, putând obţine câştiguri
sperate.
Toate aceste împrejurări (avantaje) garantează rambursarea împrumutului şi plata dobânzii
aferente, pe seama veniturilor scontate de la activitatea întreprinderii.

Leasing
Leasing - este o operațiune comercialǎ prin care o parte denumită locator/finanțator,
transmite celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia din urmǎ, contra
unei plăți periodice, denumită rată de leasing (redevență), dreptul de folosință al unui bun al
cărui proprietar rămâne pentru o perioadă determinată de timp.
Pe tot parcursul contractului care este de minim 12 luni conform legii, societatea de leasing rămâne
proprietarul bunului ce face obiectul contractului de leasing.
În cazul lipsei de capitaluri disponibile din economie şi inaccesibilitatea la credite bancare, a
început să se impună o nouă alternativă la soluţiile “clasice” de finanţare pe termen lung din
fondurile împrumutate şi anume leasing-ul.
Leasingul este asimilat unui împrumut pe termen lung, deoarece se impun o serie de plăţi
contractuale pe o durată stabilită.
Avantajul leasingului faţă de credit este că proprietarul (firma de leasing) are o poziţie mai bună
decât un creditor dacă întreprinderea se confruntă cu dificultăţi financiare. Iar pentru utilizatorul: nu
este necesară găsirea unor sume iniţiale importante; plata chiriei este considerată cheltuială
deductibilă; existenţa plăţilor fixe este un avantaj pentru debitor şi implică un risc mai mare pentru
creditor (deşi pot fi stabilite plăţi progresive, proporţionale, în valută forte).
În dependenţă de termenul de expirarea a contractului, putem menţiona:
 Leasing-ul operațional apare atunci când termenul de închiriere nu coincide cu termenul de
exploatare a utilajului, în acest caz după expirarea contractului beneficiarul întoarce societăţii
de leasing utilajul.
 Leasing-ul financiar apare atunci când termenul de exploatare coincide cu termenul
închirierii. După expirarea contractului utilajul rămâne în posesia beneficiarului.

3.Politica de dividende la nivel de întreprindere

5
 Politica de dividend priveşte decizia acţionarilor întreprinderii privind distribuirea sau
reinvestirea profiturilor nete ale întreprinderilor.
Factorii ce influenţează politica de dividend:
 Situaţia financiară a întreprinderii (nivelul lichidităţii, mărimea profitului net, rata de
îndatorare);
 Preferinţele acţionarilor;
 Influenţele pieţei

Tipurile politicii de dividend:

 Politica reziduală de dividend

 Politica ratei constante
 Politica sumei constante

 Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care
rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat, adică mai întâi se acoperă
cheltuielile investiţionale şi apoi plata dividendelor.
 Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a unei
proporţii fixe a dividendelor în raport cu profitul total.
 Politica sumei constante presupune plata din profitul net sub formă de dividende a unei
sume constante către acţionari indiferent de mărimea profitului.
Formele dividendelor.

Dividendele distribuite de către societăţile comerciale pe acţiuni pot îmbrăca 3 forme: în bani, în
natură şi în acţiuni.
Cea mai răspândită formă de acordare este în bani, ca urmare a operativităţii cu care se
desfăşoară operaţiunile de casă. Această formă este convenabilă atât acţionarilor, care îşi obţin
câştigurile direct şi imediat, cât şi pentru societatea comercială (rapiditate, costuri reduse), dar
presupune apariţia unor fluxuri financiare negative.
În consecinţă, societatea va aplica această formă de dividend cu condiţia de a nu micşora prea
mult volumul lichidităţilor, pentru a nu pune în pericol situaţia creditorilor.
Distribuirea de dividende în acţiuni este o practică a societăţilor comerciale care doresc să-şi
protejeze lichidităţile sau nu dispun realmente de astfel de lichidităţi pentru a face plata în bani. În
acest caz, se emit noi acţiuni, distribuindu-se fiecărui acţionar corespunzător volumului
dividendelor datorate.
Acţiunile noi sunt de aceeaşi categorie cu cele vechi, pe care acţionarii le deţineau şi până
atunci. Acţionarii care primesc acţiuni în loc de dividend le pot păstra sau le pot vinde la bursă,
procurându-şi astfel lichidităţile de care au nevoie.
Plata dividendelor în acţiuni este o metodă avantajoasă pentru că societatea reduce fluxurile
negative, îşi conservă lichidităţile existente şi, totodată, se obţine şi o creştere a capitalului social.
Distribuirea de dividende în natură este o formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul acţionarilor
şi numai în cazurile când societăţile comerciale produc şi desfac mărfuri de interes pentru
acţionarii proprii, cum ar fi combustibili, cherestea, materiale de construcţie, etc.

6
 Avantajul pentru societatea comercială: nu-şi micşorează lichidităţile şi realizează,
concomitent, o creştere corespunzătoare a volumului vânzărilor. Pentru acţionari avantajele
constau în acoperirea unor nevoi de consum individual sau gospodăresc la preţuri avantajoase,
care nu includ rabatul comercial.

Urmărirea politicii de dividend poate fi realizată prin intermediul unor indicatori, precum:

distribuirii dividendelor Volumul total al dividendelor platite int r un an Pr

ofitul net anual

Dividend / actiune Volumul anual al dividendelor

platite Numarul actiunilor emise
D1
Rata cresterii dividendelor
D0
Dividend / actiune
Re ntabilitatea capit.investit in actiuni Valoarea no min ala a unei actiuni costul ei
Dividend / pe actiune
Randament /1actiune
Valoarea bursiera

7
 Aplicaţii practice
Problema 1
Capitalul propriu al unei societăţi pe acţiuni însumează 2 500 000 lei şi e format din 2 500
acţiuni simple a câte 1000 lei fiecare. Societatea încasează din vânzarea producţiei 2 mln lei,
cheltuielile şi consumurile de producţie fiind:
consumuri directe de materii prime şi materiale 800 000 lei;
cheltuieli privind retribuţia muncii lucrătorilor din activitatea de producţie - 600 000 lei
cheltuieli indirecte de producţie - 121 000 lei.
Ştiind ca adunarea generală a acţionarilor a hotărât distribuirea de dividende în proporţie de
40% din profitul net anual, să se calculeze mărimea dividendelor plătite pentru fiecare acţiune şi
mărimea profitului destinat modernizării producţiei.

Rezolvare:
1. Costul vânzărilor = 800 000 + 600 000 + 121 000 = 1 521 000 lei
2. Profitul brut = Venituri din vânzări - costul vânzărilor = 2 000 000 - 1 521 000 = 479 000 lei
3. întrucât societatea nu are venituri şi cheltuieli generate de alte activităţi, reiese ca profitul
perioadei de gestiune până la impozitare este egal cu profitul brut. Ştiind ca sursa de plata a
dividendelor, dar si cea de formare a fondurilor reprezintă profitul net, calculăm:
Profitul net = profitul până la impozitare - cheltuielile privind plata impozitului pe venit Profitul net
= 479 000 – (479 000 x 18%/100%) = 392 780 lei
4. Volumul dividendelor plătite = 392 780 x 40%/100% = 157 112 lei
5. Dividend / acţiune = 157 112/2500 = 62,84 lei/act.
6. Profitul destinat modernizării producţiei: 392 780 – 157 112 = 235 668 lei

Problema 2
S.A. ,,Codru" dispune de un capital statutar format din:
– 1200 acţiuni categoria ,,A", cu valoarea nominala = 150 lei/act., cu privilegiul de dividend de
10%;
– 800 acţiuni categoria ,,B", cu drept de vot, valoarea de piaţă constituind 200 000 lei.
In primii 2 ani, societatea respectiva a decis sa repartizeze dividende, după cum urmează: în
primul an -23400 lei, anul doi - 42 200 lei. Să se calculeze mărimea dividendelor si randamentul
celor doua categorii de acţiuni. Argumentaţi răspunsul.

Rezolvare:
Anul I
Acţiuni categoria „A”
a. valoarea dividendelor pentru acţiunile preferenţiale:
1200 x 150 = 180 000 lei x 10% = 18 000 lei
b. calculăm randamentul acţiunilor categoria „A”:
R= dividend pe acţiune/valoarea bursieră a acţiunilor categoria „A” x 100% = 18 000 /180
000 x 100% = 10%
Acţiuni categoria „B”
a) valoarea ce rămâne din profitul afectat după plata dividendelor acţiunilor categoria „A”:
23 400 – 18 000 = 5 400 lei
b) calculăm randamentul acţiunilor categoria ,,B”:
8
 R= dividend pe acţiune / valoarea bursieră a acţiunilor x 100% = 5400/200 000 x 100% = 2,7%
Anul II
Acţiuni categoria „A”
a. volumul dividendelor plătite acţiunilor privilegiate:
1200 x 150 = 180 000 lei x 10% = 18 000 lei
b. randamentul acţiunilor categoria ,,A”:
R= 18 000 /180 000 x 100% = 10%
Acţiuni categoria „B”
a) volumul dividendelor pentru plata dividendelor acţiunilor categoria ,,B”:
42 200-18 000 = 24 200 lei
b) randamentul acţiunilor categoria ,,B”:
R= 24 200 / 200 000 x 100% = 12,1%
Concluzie: Rezultatele atestă creşterea randamentului acţiunilor categoria ,,B” ca urmare a
majorării, în anul II, a profitului net.

Problema 3
Întreprinderea a utilizat creditul în următoarele condiţii:
– suma creditului - 10 000 lei;
– perioada de credit - 30 zile;
– rata anuală a dobânzii, stipulată în contractul de credit, este de 15% anual. Să
se determine care va fi suma dobânzii aferente creditului primit.

Rezolvare:

Suma dobânzii = (10 000 lei*30 zile*15%)/(365 zile*100%) = 123,28 lei

Concluzie: Pentru perioada dată, conform condiţiilor stipulate în contract, debitorul este obligat să
achite suma dobânzii de 123.28 lei.

10