TEMA: POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

1. Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare

2. Decizii financiare la întreprindere
3. Riscuri financiare
 
1. Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare
Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o
influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de
investiţii precum şi a întregii activităţi.
Sarcinile ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi
de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea
capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii.

Politica financiară poate fi privită la nivel

 La nivel macroeconomic
politica financiară este o componentă a politicii generale a statului, acţionând necontenit asupra
procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de o parte să se obţină veniturile
necesare statului, iar pe de altă parte, să se atingă anumite obiective de strategie a dezvoltării
economice.
Prin modul cum se înfăptuieşte ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte, politica financiară a
statului acţionând în sfera repartiţiei influenţează hotărârilor producţia, circulaţia şi chiar consumul.
 La nivel microeconomic,
la nivelul agenţilor economici, deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară a
societăţilor, pe obiectivele de rentabilitate şi de creştere având în vedere şi riscurile posibile.

Flexibilitatea financiara capacitatea întreprinderii de a se adapta la transformările survenite în

mediul său şi/sau în activitatea sa, schimbări ce pot afecta toate domeniile de gestiune (strategică,
comercială, a resurselor umane, financiară).
În ceea ce priveşte flexibilitatea, din punct de vedere a politicii financiare se are în vedere cel puţin
trei aspecte.
• în primul rând,
flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în
materie de mobilizare rapidă de lichidităţi.
• în al doilea rând,
flexibilitatea financiară se apreciază în raport cu capacitatea de finanţare a întreprinderii.
Posibilitatea de a recurge la resurse proprii sau de a beneficia de noi credite (capacitate de
îndatorare) permite într-adevăr întreprinderii să obţină în caz de nevoie, noi fonduri care-i vor
permite să reacţioneze la modificările imprevizibile din domeniul său de activitate.
• în al treilea rând,
flexibilitatea întreprinderii poate fi legată de posibilităţile pe care întreprinderea le are de a diviza
nevoile de finanţare la realizarea proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în
activitatea sa curentă.

2. Decizii financiare la întreprindere

Decizii de finanţare la întreprindere
Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare.
Principalele decizii de politică financiară sunt:
1. decizia de investire
2. de finanţare
3. de autofinanţare
4. dividendelor
Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită
operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri pentru a finanţa
proiectele unei întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească
întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona cu capital.
Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea
reclamată de aducătorii de capital. În cazul în care întreprinderea investeşte în proiecte cu
rentabilitate mai mică decît costul capitalului ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul următor:
1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în
care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.
2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra
capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai
mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi
se vor creea posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.
Costul capitalului reprezintă un indicator de accceptare sau de respingere a unui proiect de investiţii
respectiv a deciziei de investiri.
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a
proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie.
Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o decizie
optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea deciziei
financiare înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea finanţării unui
proiect sau adoptarea unei anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în
folosirea cu eficienţă a fondurilor la dizpoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp
decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le
poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la
creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau inexistenţa
capitalurilor libere de atras. Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu şi a celui împrumutat au
o pondere mare în luarea deciziei de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a proiectului este
hotărîtor.
Structura financiară a unei întreprinderi reprezintă raportul existent între finanţările sale pe TS şi
finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă din
anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital împrumutat pe TS.
Capitalul este un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor
lor.
Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea raportului dintre
capital permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporţiei fiecărei surse de
capital permanent din totalul pasivului bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.
Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt:
Efectul de îndatorare
Rentabilitatea financiară
Capacitatea de îndatorare
Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine agentul
economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se obţine comparînd
rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:
Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv
Re < Rd – efect de îndatorare negativ
Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi Rd.
Re = Profit / Active
Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)
Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu următoarele caracteristici:
Capitalul investit se estimează la 20 mii lei, inclusiv din surse proprii 5 mii lei. Re aşteptată este de
12% şi Rd este de 8,5%. De determinat Eî şi de apreciat situaţia.
Eî = 15 000/5000 (12% – 8,5%) = 10,5%
Randamentul final este Re + Eî = 12 + 10,5 = 22,5%.
Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra rentabilităţii
financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a riscului financiar. Rf = PN / CP
Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit determinat de funcţia
cheltuielilor financiare fixe.
Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să fie
garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat. Interesaţi în stabilirea
capacităţii de îndatorare sunt:
1.întreprinderile care dorind să se împrumute în vederea finanţării unui proiect trebuie să-şi măsoare
garanţiile disponibile cît şi fluxurile financiare pozitive viitoare astfel încît rambursarea creditelor să
poată fi făcută fără dificultăţi;
2.creditorii, întrucît acordînd bani ei îşi asumă anumite riscuri (de nerambursare, de neplată a
dobânzii, de imobilizare) şi prin urmare este profund interesat să cunoască situaţia financiară a
viitorului debitor pentru a putea decide dacă acceptă cererea de credit sau nu.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiţi
indicatori cu capacitate de îndatorare:
Coeficientul îndatorării globale
CÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3
Sau:
CÎG = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2
Coeficientul de îndatorare la termen
CÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½
CÎT = Datorii la termen/Capital propriu ≤ 1

Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile
trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile
anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avanatajată fiindcă pentru realizarea creşterii economice
nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni
sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea
bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.
Decizia de plată a dividendelor ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în
anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii
dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop.
Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat. Distribuind dividende
scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot arunca pe piaţă acţiunile de care
dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În schimb această politică permite capitalizarea
unei părţi importante a profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii, cursului
acţiunii şi perspective favorabile de profit pentru anii următori ce este evaluat şi apreciat de un
număr mai mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a
întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an se obţine încrederea şi
fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează posibillităţi mai slabe de autofinanţare, de
creştere economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de stabilitate a mărimii
dividendului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această
politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra partenerilor de
pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara lui.
Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare
care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividendelor poate fi considerată
scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de distribuire este
considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a dividendelor depăşeşte 60% din suma
profitului net. Distribuirea dividendelor la acţionari se face prin 2 moduri:
1. plata dividendelor către acţionari
2. răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari
Politica de dividend este influenţată de 2 categorii de factori:
1. situaţia financiară a întreprinderii
2. preferinţele investitorilor

3. Riscuri financiare
Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de
finanţare; el este un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării întreprinderii.
O întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc financiar. Apare atunci cînd
întreprinderea se finanţează prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare.
Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi
sarcinile financiare.
Tipuri de riscuri financiare
 riscul dobînzii
 riscul cursului de schimb valutar
 riscul de credit (nerambursabil)
Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este riscul
financiar.
este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii
după încheierea contractului pînă la scadenţă.
Riscul de dobîndă
El este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc
cînd există excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de
lichidităţi care trebuie acoperite cu credite.
Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El
este suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină.
Riscul valutar poate fi: risc asupra operaţiunilor comerciale, risc asupra operaţiunilor financiare,
risc de grup