COLEGIUL TEHNIC MIHAI BRAVU

PROIECT PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A

COMPETENȚELOR PROFESIONALE NIVEL 4

DOMENIUL DE PREGĂTIRE PROFESIONALĂ: TURISM ȘI

ALIMENTAȚIE PUBLICĂ

DOMENIUL DE PREGĂTIRE GENERALĂ: TURISM

CALIFICAREA: TEHNICIAN ÎN HOTELĂRIE

ELEV: FĂUREANU ELENA

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR: SEVASTRE MARGHIOLIȚA

AN ȘCOLAR 2021-2022

1
SURSE EXTERNE DE
FINANȚARE

2
 CUPRINS

Argument............................................................................................................................4

Capitolul 1. Mijloace de finanţare...................................................................................5

Capitolul 2. Selectarea surselor străine de finanţare.....................................................8

2.1 Datoriile pe termen lung.................................................................................8
2.1.1 Credite bancare pe termen mai mare de un an...................................8
2.1.2 Împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni.......................................12
2.1.3 Datorii în legătură cu leasing-ul (credit bail)....................................16
2.2 Datorii pe termen scurt.................................................................................22
2.2.1 Datorii comerciale.............................................................................23
2.2.2 Datorii salariale.................................................................................23
2.2.3 Datorii sociale...................................................................................24
2.2.4 Datorii fiscale....................................................................................24
2.2.5 Datorii diverse...................................................................................24

Capitolul 3. Sursele străine de finanţare în cadrul societăţii S.C Terra Construcţii

S.R.L............................................................................................................25

CONCLUZII ...................................................................................................................33

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................34

3
 ARGUMENT

După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia întreprinderilor

o gamă de mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin substanţială.
Foarte diversificată în ţările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămâne
limitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Dar
oricare ar fi contextul, întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finanţare.
Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor. Aportul la
capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esenţială de finanţare a întreprinderilor.
În sfârşit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări
resurselor întreprinderii. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanţarea lor, chiar dacă
rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.
Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea întreprinderii.
În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţă
angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţa în viitorul apropiat,
asigurându-şi astefel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investiţii de
orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilităţile sale.
În acest caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează
creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar. Deci mijloacele de
finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest sens
întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea fi
în situaţia să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze
avansurile efectuate, mai ales când efectuează investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe
de altă parte, întreprinderea poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiunile pe termen
scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.

4
 CAPITOLUL 1.
MIJLOACELE DE FINANŢARE

Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei în general şi a

întreprinderilor în particular comportă o gamă complexă. După originea resurselor, se
disting patru tipuri de mijloace de finaţare:
− autofinaţarea
− creşterea de capital propriu
− împrumuturile
− creditul între întreprinderi, adică livrările pe credit ale furnizorilor.
Autofinanţarea este constituită din excedentele pe care întreprinderea le produce şi
care sunt folosite pentru finanţarea activităţilor ulterioare.
Creşterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care întreprinderea
le primeşte din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de către asociaţii sau proprietarii
deja existenţi şi dispuşi să-şi mărească participarea lor.
Împrumuturile constituie surse de finaţare externă. Ele sunt contractate faţă de
persoane fizice şi juridice care rămân creditori ai întreprinderii. În sfârşit, creditul între
întreprinderi înseamnă termene de plată pe care furnizorii le acordă. Dacă această practică
vizează puţin pe particulari, ea este foarte obişnuită când clientul este o întreprindere, chiar
dacă importante diferenţe pot să apară între practicile din diferite ţări.
Dacă reputaţia nu-i este defavorabilă, o întreprindere cumpără materii prime,
semifabricate, mărfuri, servicii, etc., primind un credit-furnizor aproape automat, conform
uzanţelor de plată din branşa de care aparţine furnizorul. Dar, la rândul său, întreprinderea
acordă astfel de credite propriilor clienţi când vinde bunuri sau servicii. Pe total, termenele
de plată primite şi acordate exercită influenţe care sunt regăsite în noţiunea de nevoie de
fond de rulment.
Pentru a recurge la una dintre aceste metode de finanţare, întreprinderea trebuie să
analizeze următoarele aspecte ce reprezintă factorii determinanţi în alegerea tipului de
finanţare:

1. Perioada pentru care sursele de finanţare sunt necesare:

5
 Durata contractului de finanţare trebuie decisă în funcţie de scadenţa necesităţilor
de finanţare. Astfel, finanţarea cumpărării de stocuri sau plata unor servicii necesare
derulării activităţii curente a întreprinderii necesită obţinerea de resurse pe termen scurt. În
general, finanţarea investiţiilor de menţinere sau dezvoltare a capacităţilor de producţie
existente este realizată prin atragerea de resurse pe termen lung.

2. Costul surselor de finanţare:

Un aspect important al managementului firmei îl reprezintă gestiunea costurilor
directe ale finanţării. Acestea sunt reprezentate de costul capitalurilor atrase, cum ar fi rata
de dobândă ce trebuie plătită pentru creditele contrctate sau rentabilitatea ce ar trebui oferită
acţionarilor pentru aportul acestora la capitalul firmei.

3. Flexibilitatea contractului de finaţare:

Nivelul ridicat al incertitudinii privind evoluţia pe piaţă a întreprinderii impune o
mai mare flexibilitate a contractelor de finanţare a activităţii acesteia. Astfel, pot apărea
situaţii în care firma este nevoită să ramburseze anticipat datoria, să majoreze nivelul
împrumuturilor contractate sau să prelungească durata împrumutului. În aceste condiţii,
contractele prin care sunt atrase surse de finanţare de la bănci sau alte instituţii financiare
se dovedesc mai flexibile decât cele prin care sunt atrase resurse prin ofertă publică de
acţiuni sau obligaţiuni.

4. Impactul fiscalităţii asupra politicii de finanţare a firmei:

Fiscalitatea firmei poate influenţa tipul de surse de finaţare atrase sau condiţiile
contractuale alese. În general, dobânzile de plată la creditele contractate sunt deductibile
din veniturile impozabile ale întreprinderii, în timp ce dividendele de plată către acţionari
sunt repartizate din profitul net de impozit.

5. Costurile de mandat (agent):

Problema monitorizării solvabilităţii întreprinderii poate induce dificultăţi în
contractarea de surse de finanţare, mai ales prin atragerea de capitaluri prin ofertă publică
de acţiuni. Dacă băncile sau alte instituţii financiare au capacitatea de a monitoriza

6
performanţa, respectiv solvabilitatea întreprinderii de-a lungul derulării contractului de
finanţare, pentru investitorii individuali care achiziţionează titluri financiare emise de către
întreprindere, această operaţiune se poate dovedi prea costisitoare. Ca urmare, investitorii
pot cere o rată de remunerare mai ridicată pentru sursele de finaţare pe care aceştia le pun
la dispoziţia întreprinderii. Astfel, este în interesul acesteia să identifice combinaţia de
contracte de finanţare care să minimizeze costurile de mandat sau de monitorizare ale
activităţii sale.

7
 CAPITOLUL 2 SELECTAREA SURSELOR STRĂINE DE
FINANŢARE

2.1 DATORIILE PE TERMEN LUNG

Procesul de consum care se organizează într-o întreprindere cere un volum

important de resurse mobilizabile prin repartiţia financiară. Majoritatea acestor resurse sunt
imobilizabile în structura economică a firmei pentru o perioadă mai mare de timp ( au un
ciclu de rotaţie de peste 5 ani)
Datoriile pe termen lung şi mediu au de obicei o scadenţă mai mare de 5 ani, cele
pe termen mediu între 1-5 ani. Aceste două categorii sunt finanţate în special activele
imobilizate. Creditele pe termen lung şi mediu sunt foarte variate prin natura şi obiectul
lor. Finanţarea pe termen lung poate fi asigurată de organisme publice precum şi de bănci
şi de alte instituţii financiare.
Capitalurile împrumutate peste 5 ani sunt menite să finanţeze elemente cu caracter
stabil al patrimoniului. Acestea se pot clasifica în:
- credite bancare pe termen mai mare de un an
- împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni
- datorii în legatură cu leasing-ul (credit-bail)
2.1.1 Credite bancare pe termen mai mare de 1 an

Cu toate că o metodă clasică de finanţare a activităţii unei întreprinderi o reprezintă

creditul, acest instrument este departe de a fi banlizat.
8
 Într-o întreprindere, necesarul de fonduri cu imobilizare pe termen lung apare în
cazul unor acţiuni de refacere, dezvoltare, restructurare. Pentru acoperirea acestor necesităţi
se face apel şi la fluxurile financiare din afara întreprinderii. Firma se adresează unor surse
gestionate de sistemul bancar ( credite pe termen lung şi mediu), proprietarilor ( pentru
creşterea de capital social), pieţei de capital ( prin vanzarea de titluri) şi finanţelor publice
( în cazuri extreme, pentru subvenţii). Fondurile procurabile pe termen lung din sursele
amintite mai sus se regăsesc în conţinutul capitalului permanent al întreprinderii ( capital
social + fonduri proprii + împrumuturi pe termen mediu şi lung). Decizia de a apela la
aceste fluxuri impune o fundamentare complexă, mai amplă decât decizia de creditare pe
termen scurt.
În scopul fundamentării şi adoptării deciziei de creditare pe termen mediu şi lung,
serviciul financiar al firmei şi comitetul de direcţie al băncii comerciale procedează la
formarea bazei de date necesare analizei complexe a solicitantului şi a cererii de credit.
Documentaţia necesară contractării unor astfel de credite, constă, de regulă, într-o
cerere de credit, semnată de persoanele autorizate să reprezinte legal societatea şi
documente care atestă situaţia economico- financiară a societăţii ( bilanţ, cont de profit şi
pierdere, balanţe de verificare). De asemenea, banca poate solicita, după caz, raportul
auditorilor firmei sau certificarea bilanţului conform reglementărilor legale în vigoare.
Întreprinderea va trebui să depună bugetul de venituri şi cheltuieli aferent perioadei pentru
care se solicită creditul, respectiv previziunea fluxului de lichidităţi.
În momentul în care Studiul de fezabilitate este acceptat, cererea de credite este
luată în calcul ca decizie de creditare pe termen lung, procedându-se la încheierea
contractului de creditare. Concomitent cu adoptarea deciziei de creditare, se realizează şi
Situaţia privind eşalonarea ratelor şi a dobânzilor pentru creditul contractat. Situaţia
respectivă reprezintă o proiectare a fluxurilor financiare viitoare de la firmă către bancă.
Băncile comerciale oferă diferite tipuri de credite pe termen lung, cum ar fi:
1. Credite pentru activitatea de leasing, ce sunt destinate achiziţionării de
bunuri imobile, precum şi bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil,
noi sau second- hand. Acestea se acordă societăţilor şi instituţiilor specializate în
desfăşurarea activităţii de leasing, pentru achiziţionarea activelor ce fac obiectul
contractelor de leasing încheiate cu utilizatorii. În general, volumul creditului pentru

9
activitatea de leasing nu depăşeşte 85% din preţul de achiziţiei (inclusiv TVA) a bunurilor
ce urmează a fi cumpărate şi închiriate în regim de leasing.
Se poate acorda prin contracte de credit distincte pe bază de contracte de leasing
prezente şi/sau viitoare, cu un singur utilizator; prin acorduri de creditare distincte pe bază
de contracte de leasing prezente şi/sau viitoare, cu diverşi utilizatori; prin acorduri de
creditare, în sistem revolving, pe baza contractelor de leasing prezente şi viitoare cu diverşi
utilizatori.
2. Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie, ce au ca beneficiari
întreprinderile care execută produse cu ciclu lung de fabricaţie cum ar fi: utilaje tehnologice
de toate tipurile şi părţi ale acestora. Aceste tipuri de credite au termene de rambursare
cuprinse între 12-36 luni, fără a depăşi însă ciclurile de execuţie stabilite prin documentaţia
tehnică şi cele înscrise în contractele de livrare. Volumul maxim al creditului se determină
pe baza mişcării stocurilor şi cheltuielilor aferente producţiei în curs de fabricaţie estimate
a exista în sold la finele fiecărei luni din cadrul perioadei de creditare, precum şi a celorlalte
elemente de cheltuieli aferente contractului/comenzii.
3. Credite pentru investiţii, care sunt destinate pentru finanţarea activităţii de
investiţii, în completarea surselor proprii ale clienţilor, pe total activitate de investiţii sau
pe obiective ( proiecte) de investiţii, pentru realizarea de noi capacităţi de producţie sau
dezvoltarea capacităţilor de producţie existente etc. . La aceste credite se poate acorda o
perioadă de graţie pentru plata ratelor de credit de până la doi ani. În general, nivelul
creditului este de maxim 85% din valoarea totală a investiţiei, 15% fiind sursele proprii ale
solicitantului. Este nevoie de aceeaşi documentaţie ca în cazul solicitării unui credit pe
termen scurt, la care se mai adaugă:
- planul de afaceri ( în cazul clienţilor cu o cifră anuală de peste 1 milion echivalent Euro)
sau studiu de fezabilitate în cazul proiectelor de investiţii cu valoare mai mare de 100.000
Euro.
- documentaţie tehnico-justificativă aferentă obiectivului de investiţii sau
memoriijustificative privind necesitatea acestor investiţii cu devize estimative şi listele
de utilaje şi alte dotări care se vor ataşa planului de afaceri, în cazul proiectelor de
investiţii la care nu este necesar studiul de fezabilitate
- autorizaţia de construcţie cu avizele şi acordurile necesare

10
- lista cheltuielilor de capital pentru investiţie
- acte justificative privind situaţia juridică a terenului- alte documente prevăzute în legile
în vigoare
4. Creditul ipotecar, ce se acordă persoanelor juridice care au ca obiect de
activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie
locativă, industrială sau comercială sau persoanelor juridice române care doresc
construirea de locuinţe de serviciu pentru salariaţii proprii. În general, nivelul creditului
este de maxim 75% din valoarea imobilului şi/sau din valoarea devizului estimativ,
diferenţa fiind aportul propriu al solicitantului. Creditul poate acoperi şi finanţarea unor
cheltuieli legate de realizarea investiţiilor imobiliare, cum ar fi: cheltuieli pentru realizarea
de studii şi proiecte, pentru obţinerea avizelor etc.
Modalitatea de garantare a creditelor contractate de către întreprinderi diferă în
funcţie de tipul de credit, în general tipurile de garanţii acceptate de către bancă fiind cele
reale mobiliare, cele reale imobiliare( depozit bancar, titluri de ordin şi nominative etc.),
respectiv garanţiile personale (scrisori de garanţie bancară, garanţii emise de statul român).
5. Costul creditelor
Principalul cost al creditului este reprezentat de dobânda pe care trebuie să o
plătească solicitantul de-a lungul perioadei pentru care a fost obţinut creditul. Modalitatea
clasică de exprimare a acestui cost este aceea de rată de dobândă pe care băncile o afişează
pentru fiecare tip de credit în parte. Aceasta diferă în funcţie de tipul de credit solicitat,
precum şi de perioada pentru care este acordat. Pentru anumite tipuri de credite, băncile
calculează şi marja de risc de credit ce majorează costul creditului pentru întreprinderile
caracterizate de un grad de profitabilitate mai redus, respectiv un serviciu al datoriei mai
slab.
Dobânzile pe care băncile le afişează pentru creditele ce pot fi contractate nu
cuprind şi comisioanele pe care solicitanţii creditelor respective trebuie să le plătească
suplimentar.
O excepţie o reprezintă creditele pentru consum destinate persoanelor fizice, caz în
care băncile trebuie să comunice dobânda anuală efectivă (DAE). De asemenea, băncile
afişează rata de dobândă anuală, ca urmare în calculul dobânzii de plată trebuie să se ţină
cont de intervalul de timp la care se fac plăţile către bancă. În aceste condiţii, este necesară

11
estimarea ratei de dobândă proporţională pentru perioada pentru care creditul este acordat
(rdT) având ca referinţă numărul de zile (360) corespunzătoare anului bancar.

rdT= rd an * T/360, unde T = perioada pentru care se face calculul dobânzii,

exprimată în zile.
Ca urmare, dobânda de plată pentru un credit este determinată luând în considerare
rata de dobândă la care a fost contractat împrumutul, suma rămasă nerambursată şi perioada
pentru care acesta a fost acordat. Mărimea acesteia diferă în funcţie de modalitatea de
rambursare aleasă. Cea mai frecventă modalitate de rambursare a unui împrumut este aceea
ce presupune plăţi constante sau rambursarea in fine.
Odată ce creditul a fost contractat, pe parcursul de angajare a creditului, banca
procedează la analize periodice asupra firmei si obiectivului creditat; în caz că se constată
deteriorări ale activităţii economice a agentului economic creditat, banca ia măsuri de
reducere a riscului de nerambursare sau, în cazul producerii acestui risc, acţionează pentru
recuperarea ratelor rămase de rambursat prin valorificarea garanţiilor depuse sau
consemnate în contractul de creditare.

2.1.2 Împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni

Împrumuturile obligatare reprezintă o formă particulară a împrumuturilor pe termen

lung care constă în emisiunea şi vânzarea către public a obligaţiunilor. Acest tip de credit
este accesibil doar marilor întreprinderi cotate la bursă, statului şi autorităţilor locale.
Societăţile pe acţiuni care lansează un împrumut obligatar trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii impuse de autoritatea de supraveghere a pieţei de capital: să aibă cel puţin doi
ani de existenţă şi două bilanţuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanţii
obligatarilor, fie direct, prin patrimonial propriu, fie indirect, prin mijlocirea unor terţi, ş.a.
Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă uneori pentru întreprinderi, mai ales
atunci când capitalul propriu este insuficient iar recurgerea la emisiunea de acţiuni
generează reticenţă din partea investitorilor. Acest tip de credit este de preferat şi creditului
bancar, care uneori este greu de procurat datorită costului său mai ridicat şi a condiţiilor
impuse de bănci în vederea acordării lor. Recurgerea la împrumutul obligatar este

12
avantajoasă şi datorită faptului că dobânzile sunt cheltuieli financiare şi nu fac parte din
profitul impozabil.
Pentru creşterea şanselor de reuşită a împrumutului obligatar, a atractivităţii lui,
unele emisiuni sunt realizate cu primă de emisiune, cu primă de rambursare sau cu primă
de emisiune şi cu primă de rambursare. În primul caz, obligaţiunile sunt vândute sub
valoarea nominală, diferenţa de preţ reprezentând prima de emisiune, care reprezintă o
remunerare suplimentară pentru investitori. În cel de-al doilea caz, obligaţiunile sunt emise
la valoarea lor nominală, dar sunt răscumpărate la un preţ mai ridicat, diferenţa
reprezentând prima de rambursare, care este tot un venit suplimentar pentru investitor. În
cea de-a treia situaţie sunt acordate ambele prime, deci obligaţiunile sunt emise cu primă
dublă. Durata împrumutului obligatar este cuprinsă între momentul vânzării obligaţiunilor,
moment din care ele devin purtătoare de dobândă, şi momentul retragerii lor din circulaţie
în urma răscumpărării acestora de către emitent. Obligaţiunile sunt cotate la bursă, iar
cursul acestora se exprimă în procente şi se calculează ca raport între preţul plătit pentru
cumpărarea lor şi valoarea nominală a acestora. El poate fi mai mare, egal sau mai mic de
100%. Cursul bursier (Cb) al obligaţiunii la un moment dat se determină în procente sau în
mărimi absolute.
Exprimat în procente, el se determină prin adunarea cursului cuponului (Cc) cu
cursul obligaţiunii (Co), deoarece obligaţiunile sunt cotate “la piciorul cuponului”:

Cb = Cc + Co (%)
Cursul cuponului (Cc) se determină după relaţia:

Cc =
unde:
D = cuponul, exprimat în procente;
nz= numărul de zile de la data plăţii ultimului cupon
În sumă absolută, cursul bursier se determină prin înmulţirea cursului bursier (Cb)
exprimat în procente cu valoarea nominală a obligaţiunii (VN).
Un împrumut obligatar poate fi rambursat în următoarele modalităţi:

13
 a) la finele perioadei (rambursarea capitalului se face o singură dată, la finele duratei
de viaţă a împrumutului. Singura cheltuială pentru emitent o constituie plata
periodică a dobânzilor.). Această modalitate de rambursare presupune cel mai
ridicat cost al procurării împrumutului şi este însoţită adeseori de constituirea unui
fond de rambursare.
b) Prin amortizări constante (în fiecare an se rambursează tranşe egale din împrumut,
la care se adaugă dobânda aferentă. Amortizarea anuală se determină prin
împărţirea mărimii împrumutului la durata sa de viaţă, iar dobânda se determină în
fiecare an prin aplicarea ratei dobânzii la valoarea rămasă de rambursat);
c) Prin anuităţi constante (întreprinderea plăteşte anual acelaşi volum de anuităţi).
Pentru ca anuităţile să fie constante este necesar ca amortizările anuale ale
împrumutului să varieze crescător, în paralel cu variaţia descrescătoare a
dobânzilor. Mărimea anuităţilor se determină după relaţia:

a = V0 , în care a= anuitatea
V0= valoarea împrumutului i=
procentul de dobândă anuală
n= durata împrumutului (ani)
d) Răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci când cursul bursier al
obligaţinilor este inferior valorii de rambursat. Reglementările bursiere fixează însă
anumite limite legale în ceea ce priveşte numărul obligaţiunilor ce pot fi
răscumpărate.
Costul împrumutului obligatar
Investitorul în obligaţiuni este interesat de rentabilitatea pe care o poate obţine
pentru capitalul său imobilizat în astfel de titluri financiare. Aceasta reprezintă randamentul
capitalului investit în condiţiile în care obligaţiunile sunt păstrate până la scadenţă. Pentru
a asigura succesul emisiunii de obligaţiuni, emitentul trebuie să ofere investitorilor
potenţiali un randament la scadenţă la un nivel cel puţin egal cu rata de dobândă de pe piaţa
de capital sau cu randamentul unor alte plasamente similare.
Din perspectiva emitentului, împrumutul obligatar presupune costuri legate atât de
realizarea emisiunii (publicitatea emisiunii, prospectul de ofertă publică, comisionul de

14
intermediere), cât şi implicate de remunerarea ce trebuie asigurată celor care subscriu la
emisiunea de obligaţiuni. Calea clasică de remunerare este plata periodică (anuală,
semestrială, trimestrială, lunară) a unui cupon. Câştigurile investitorilor pot fi rotunjite şi
prin intermediul primelor de emisiune sau de rambursare pe care emitentul le acordă pentru
a face cât mai atractiv împrumutul şi a obţine astfel finanţarea dorită. Emitentul urmăreşte
astfel oferirea unui randament la scadenţă competitiv în raport cu cele existente pe piaţă.
Pornind de la nivelul randamentului la scadenţă aşteptat de către investitori, luând în
considerare primele de emisiune, respective rambursare, ce vor fi acordate, emitentul poate
estima care este nivelul ratei cuponului ce ar trebui oferit.
Costul creditului obligatar pentru întreprinderea emitentă ar trebui să ia în
considerare toate costurile aferente emisiunii şi răscumpărării obligaţiunilor, precum şi
plăţii cupoanelor. De asemenea se iau în calcul şi economiile de impozit pe care
întreprinderea emitentă le poate realiza prin deducerea cheltuielilor cu dobânzile, respectiv
cu primele plătite.
În concluzie, costul creditului obligatar are ca principal determinant randamentul la
scadenţă aşteptat de către investitorii pe piaţa de capital pentru acest tip de plasament. Nu
trebuie însă ignorate cheltuielile suplimentare de intermediere a emisiunii precum şi
economiile de impozit pe care firma le realizează din deductibilitatea cheltuielilor
financiare pe care aceasta le are.
Modalităţi de rambursare a împrumutului obligatar
Există mai multe modalităţi de rambursare a împrumutului obligatar:
1. Rambursarea la finalul perioadei
Rambursarea capitalului se face o singură dată la finele duratei de viaţă a
împrumutului. Singura cheltuială suportată înaintea scadenţei este plata dobânzilor.
Această metodă este însoţită adeseori de constituirea unui fond de rambursare.
2. Rambursarea prin anuităţi constante
Constă în rambursarea în fiecare an a unei sume constante egală cu suma dobânzilor
şi a rambursării capitalului. Rata de rambursat în fiecare an se determină raportând valoarea
nominală a împrumutului la durata sa de viaţă, iar dobânda se determină în fiecare an prin
aplicarea ratei dobânzii la valoarea rămasă de rambursat.

15
3. Rambursarea prin serii egale
Conform acestei metode, întreprinderea amortizează un acelaşi număr de
obligaţiuni în fiecare an. Serviciul împrumutului cuprinde atunci o rambursare a capitalului
constant şi o sumă a dobânzilor descrescătoare cu timpul. Cheltuielile financiare sunt mai
mari la începutul duratei de viaţă a împrumutului.

Pe = Vr = , în care: At – anuitatea de anul „t” (dobânda anului

„t” + rata de rambursat în anul „t”);
i – rata dobânzii la termen; t – durata de
viaţă a împrumutului;
4. Rambursarea sub forma cuponului mic
Presupune ca dobânzile să nu fie vărsate anual ci doar capitalizate şi reglate o dată
cu rambursarea la finele perioadei a sumei împrumutate. Valoarea reală a obligaţiunilor,
respectiv preţul de emisiune al acestora, este influenţată de modalităţile de rambursare a
împrumutului deoarece fluxurile generate de rambursare intră în relaţia de calcul a valorii
reale (preţul de emisiune).

Pe = Vr , în care: i – rata nominală a dobânzii;

Rdt – rata dobânzii la termen

2.1.3 Datorii în legătură cu leasing-ul (credit-bail)

Operaţiunile de leasing (sau credit-bail, cum sunt denumite în Franţa) au apărut
pentru prima oară în Statele Unite în anii ’60 ai secolului trecut şi au cunoscut ulterior o
evoluţie spectaculoasă şi în Europa. Operaţiunile de leasing sunt preferate în principal de
întreprinderile mici şi mijlocii, ale căror afaceri prezintă riscuri mari şi garanţii reduse, din
care cauză îşi pot procura mult mai greu resurse financiare necesare dezvoltării. Apelul la
leasing ca modalitate de procurare a maşinilor şi utilajelor de către IMM-uri este în prezent
foarte ridicat în unele ţări din Europa, cum ar fi Germania (70%), Austria (65%) şi Suedia
(63%), în timp ce în România principala sursă de finanţare o reprezintă fondurile proprii.
Leasing-ul nu reprezintă pentru firme o sursă de finanţare propriu-zisă ci o metodă
de finanţare a investiţiilor, deoarece asigură o serie de avantaje importante pentru acestea,
16
inclusiv de natură financiară. Leasing-ul reprezintă achiziţionarea de către o societate
specializată (financiară), de la furnizori, a unor bunuri şi închirierea acestora unor
beneficiari (care nu dispun de resursele băneşti necesare achiziţionării direct de la
furnizori). Operaţiunile de leasing presupun, de regulă, participarea a trei personae, şi
anume:
-producătorul mijlocului fix;
- întreprinderea care are nevoie de activul fix respectiv;
- o instituţie financiară, care acoperă din punct de vedere financiar aceste operaţiuni faţăde
producător;
Instituţia financiară (locatorul) achiziţionează mijlocul fix de la producător şi îl
împrumută întreprinderii care are nevoie de acesta (locatarul). Contractul de leasing se
încheie între locator (proprietarul bunului) şi locatar (chiriaşul) şi stipulează durata
închirierii, condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de transfer
al bunului în proprietatea utilizatorului, la opţiunea acestuia. Utilizatorul bunului nu are
calitatea de proprietar, din cauză că bunul nu apare în activul său bilanţier iar plăţile
periodice efectuate de acesta către proprietarul bunului (contravaloarea amortizării bunului,
dobânda aferentă, prima de risc, etc.) sunt înregistrate în contabilitate ca datorii
extrabilanţiere.
Avantajele principale pe care operaţiunile de leasing le oferă utilizatorilor sunt
următoarele:
1. Economisirea resurselor de investiţii: utilizatorul poate beneficia de efectele
folosirii bunului fără a angaja pentru acest lucru capitaluri proprii sau împrumutate,
aşa cum ar fi trebuit să facă în cazul cumpărării lui. Achitarea unui avans iniţial şi
a ratelor periodice (chirie) reprezintă pentru acesta un efort financiar mult mai
redus;
2. Utilizatorul îşi poate rezerva capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea
unor eventuale credite bancare destinate finanţării dezvoltării;
3. Utilizatorul îşi poate accelera dezvoltarea în condiţiile menţinerii autonomiei
financiare şi a gradului de îndatorare existent anterior începerii operaţiunii;

17
 4. Valoarea totală a plăţilor locaţiei este deductibilă în scopuri fiscale, cu condiţia ca
între cele două părţi să existe un contract de leasing veritabil şi nu o simplă plată
între rate, o vânzare deghizată;
5. Utilizatorul are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv, la preţul şi la termenul
prevăzut în contract;
6. În anumite situaţii, utilizatorul poate să rezilieze în mod unilateral contractul şi să
restituie bunul proprietarului.
Operaţiunile de leasing prezintă totuşi şi inconvienente pentru utilizator: redevenţele
plătite proprietarului sunt relative ridicate şi afectează fluxurile sale financiare, ceea ce
impune obţinerea unei anumite rentabilităţi viitoare cel puţin acoperitoare.
Operaţiunile de leasing sunt foarte diverse în ceea ce priveşte durata contractelor,
părţile participante, modul de determinare a valorii ratelor ş.a:
a) În funcţie de durata încheierii, leasing-ul poate fi:
- leasing pe termen scurt (experimental) - leasing pe termen mediu - leasing
pe termen lung
b) În funcţie de părţile participante la contract, leasing-ul poate fi:
- leasing direct, în care finanţatorul este şi producătorul sau furnizorul bunului
închiriat
- leasing indirect, în care finanţarea revine unei unităţi specializate
c) În funcţie de ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului, leasing-ul poate fi:
- leasing funcţional (operaţional), care presupune recuperarea în perioada de
locaţie doar a unei părţi din valoare bunului închiriat. Durata locaţiei este mai
redusă decât cea de funcţionare a bunului. Pe această perioadă, locatorul asigură şi
mentenanţa şi service-ul echipamentului închiriat, iar costul acestor operaţiuni este
inclus în chiria plătită de locatar;
- leasing financiar (de capital), care presupune recuperarea integrală a valorii
bunului în perioada de locaţie şi obţinerea unui profit. Din acest moment,
beneficiarul poate opta pentru achiziţionarea bunului la valoarea reziduală.
Există şi forme speciale de leasing, ca de exemplu:
1. Lease-back, care este o formă mascată de finanţare a unei societăţi, cu implicaţii
directe asupra fluxurilor sale financiare. Operaţiunea constă în vânzarea de către
beneficiar a bunului către o societate de leasing, urmată de închirierea bunului şi
18
 plata către acesta a unei chirii, care reprezintă o parte din preţul de vânzare a
bunului respectiv. Implicaţiile de ordin financiar ale unei asemenea operaţiuni sunt
legate de îmbunătăţirea structurii financiare a societăţii;
2. Leasing experimental, care constă în închirierea unui bun pe o perioadă scurtă,
urmată de vânzarea bunului, dacă acesta corespunde cerinţelor beneficiarului;
3. Time-shering, care se practică mai ales în turism, în cazul tehnicii de calcul sau al
mijloacelor de transport şi constă în închirierea bazei materiale pe timpi partajaţi;
Impactul operaţiunilor de leasing asupra rentabilităţii locatorului
Dezvoltarea pieţei leasingului în România are ca principală cauză nevoia de
finanţare a firmelor româneşti ce încep să se dezvolte, precum şi avantajele oferite de acest
tip de finanţare în comparaţie cu celelalte existente pe piaţa financiară. Voi enumera în
continuare câteva dintre avantajele contractului de leasing: a. Majorarea disponibilităţii
de finanţare a firmei
Avantajul major pe care îl oferă leasingul este acela de a asigura finanţarea integrală
a unei investiţii din fonduri externe. Astfel, leasingul constituie un remediu pentru lipsa de
fonduri proprii, condiţie impusă de către bănci în cazul solicitării de credite pentru
finanţarea de investiţii. Principalele categorii de întreprinderi avantajate sunt cele “tinere”
sau cele care se află în expansiune rapidă a activităţii lor.
Asigură recuperarea mai rapidă a activelor în caz de faliment a societăţii
bancare
Drepturile reale ale finanţatorului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile
judecătorului-sindic, în situaţia în care utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau
faliment. Din poziţia privilegiată a locatorului derivă şi avantajele locatarului, care poate
să-şi procure mijloacele fixe necesare pentru desfăşurarea activităţii sale, chiar şi atunci
când rating-ul companiei nu este acceptabil din punct de vedere al unui creditor obişnuit
pentru acordarea unui împrumut în acest scop. Tot din această perspectivă, a riscului de
faliment de nerecuperare a fondurilor avansate, banca, la momentul acordării creditului, se
acoperă împotriva riscului de neplată a debitorului printr-o finanţare parţială a activelor
necesare acestuia. În cazul contractului de leasing locatorul, de cele mai multe ori, oferă
finanţare 100% din valoarea activului.

19
 Leasingul permite divizarea riscului între locator şi locatar
Prin achiziţionarea unui activ sunt transferate toate riscurile şi beneficiile dreptului de
proprietate asupra cumpărătorului. În cazul contractului de leasing operaţional, locatorul
asigură nu numai activul, dar şi serviciile aferente bunei funcţionări a acestuia.
Flexibilitatea contractului de leasing
Dacă întreprinderea doreşte schimbarea activului la un moment dat, societatea de leasing
îl poate prelua, în schimbul plăţii unor penalităţi atunci când contractul este reziliat, dar nu
din culpa locatorului. De asemenea, tipul contractului poate fi negociat cu utilizatorul astfel
încât acesta să se muleze pe necesităţile sale de producţie şi de finanţare. Leasingul
prezintă o serie de avantaje fiscale
Spre deosebire de cumpărarea unui bun cu plata în rate, leasingul extern (locatorul este o
firmă din străinătate) intră în regimul vamal de admitere temporară; ca urmare, accizele,
taxele vamale şi alte taxe speciale datorate la momentul închiderii operaţiunii de import
vor fi plătite la sfârşitul contractului de leasing pentru valoarea de intrare a bunului. De
asemenea, pentru orice tip de leasing, TVA-ul este plătit eşalonat, odată cu plata ratelor
către locator.
“Beneficiile” contabile
Impactul operaţiei de leasing asupra situaţiilor contabile ale întreprinderii locatare este
diferit, în funcţie de tipul leasingului contractat. Astfel, în cazul leasingului operaţional, nu
se produc modificări la nivelul bilanţului. Ca urmare, gradul de îndatorare al întreprinderii
rămâne neschimbat , nealterându-se capacitatea întreprinderii de a se îndatora. Chiria
plătită de locatar este înregistrată ca o cheltuială de exploatare în contul său de profit şi
pierderi. Dacă această cheltuială va fi echilibrată de veniturile rezultate din exploatarea
bunului închiriat, nu se vor înregistra variaţii ale profitului din exploatare. Ca rezultat, prin
apelarea la leasingul operaţional locatarul poate obţine o creştere fictivă a rentabilităţii
economice. Având în vedere înregistrarea sa extrabilanţieră, analiştii financiari pot scăpa
din vedere aceste capitaluri investite în profitul din exploatare doar la capitalurile investite
înregistrate în bilanţ. Uneori se apelează la acest tip de leasing şi datorită acestor avantaje
legate de manipularea datelor contabile, obţinându-se doar „din condei” ameliorări ale
rentabilităţii firmei.

20
 b. Costul leasingului
Piaţa leasingului este una dintre cele mai dinamice atât pe plan mondial cât şi în
România. Indicii anuali de creştere au depăşit frecvent procentul de 200% ajungându-se
ca, în cifre absolute, în cursul anului trecut cifra de afaceri să atingă recordul de 2,2 miliarde
euro. O astfel de piaţă nu poate exista fără prezenţa simultană a celor doi mari actori:
societăţile de leasing şi utilizatorii.
Leasingul reprezintă un mod de finanţare particular care poate fi analizat sub formă
de împrumut. Costul acestei surse de finanţare poate fi evaluat sub forma unei rate
actuariale. Se aplică principiul egalităţii valorilor actuale ale echivalentului sumei de
finanţare (costul de achiziţie şi de montaj al echipamentului= E) şi ale ieşirilor de trezorerie
pentru plăţile viitoare privind chiria anuală (CH) şi valoarea reziduală (VR). La egalitatea,
în prezent, a celor două fluxuri de trezorerie ( de intrare echivalentă şi de ieşire efectivă) se
calculează costul actuarial al leasingului ca o rată internă de rentabilitate (K1).
Costul leasingului integrează în mod firesc şi efectele fiscale ale acestei finanţări. Chiria
este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea reprezentând
amortizarea echipamentului închiriat nu mai constituie o economie fiscală pentru
utilizatorul leasingului, ci pentru “furnizorul” leasingului. În consecinţă, utilizatorul
leasingului nefiind proprietarul bunului închiriat înregistrează un cost de oportunitate,
determinat de pierderea economiei de impozit aferentă amortizării echipamentului
închiriat.

= rata impozitului pe profit , în care:

t= 1,…., n ani de valabilitate a contractului de leasing m=
n+1.
În aceste condiţii, costul leasingului (K1) este soluţia ecuaţiei de mai sus, ce se calculează
după metodologia ratei interne de rentabilitate. Costul leasingului pentru utilizator (locatar)
este rata de rentabilitate pentru furnizor (locator).
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se
fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată după relaţia:

21
 În formula VAN nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei (I), deoarece nu se
plăteşte costul de achiziţie al bunului închiriat. De asemenea, cash-flow-urile (CFt) vor fi
determinate în funcţie de profiturile viitoare şi de chiria plătită (chiria fiind şi ea o cheltuială
deductibilă de la plata impozitului). Valoarea reziduală (VR) este plătită în anul m, înainte
de încheierea duratei de viaţă (n) a bunului închiriat.
Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se analiza
care dintre sursele de finanţare este mai avantajoasă. Selecţia surselor de finanaţare a
investiţiilor este deosebit de complexă întrucât, pe lângă criteriul principal privind costul
procurării capitalurilor, acţionează o serie de restricţii privind costul procurării
capitalurilor, accesul la piaţa capitalurilor, situaţia financiară a întreprinderii, motivaţia
personalului de conducere a acestuia.
Leasingul este de multe ori preferat ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor
atenuante în timp ce le provoacă asupra trezoreriei întreprinderii. În general, compania de
leasing beneficiază de asigurări şi garanţii bancare suficiente pentru a o acoperi de riscurile
de faliment ale chiriaşului. Din acest motiv, ea poate închiria un contract de leasing fără ca
analiza financiară a întreprinderii cliente şi a proiectelor sale de investiţii să fie suficient de
acoperitoare pentru încheierea contractului.
Determinarea costurilor pe care le implică un contract de leasing, indiferent de
natura acestuia, este o operaţiune destul de complexă, dar este necesară în cazul în care se
pune problema selectării surselor de finanţare şi determinarea contribuţiei fiecărei surse la
formarea fondului alocat finanţării proiectelor de investiţii.

2.2 DATORIILE PE TERMEN SCURT

În vederea realizării obiectului de activitate, întreprinderea intră în relaţii cu mediul

economico- social. Astfel, pentru a-şi asigura existentul de bunuri economice de natura
activelor imobilizate, activelor circulante sau altor bunuri necesare desfăşurării propriei
activităţi, aceasta intră în relaţii de colaborare cu terţe persoane fizice sau juridice.
22
 Datoriile pe termen scurt provin din tranzacţiile cu persoane fizice sau juridice
(cumpărarea de bunuri, lucrări sau servicii, utilizarea forţei de muncă, plata impozitelor şi
taxelor etc.), în care întreprinderea trebuie să efectueze o plată sau o contraprestaţie într-o
perioadă de timp de până la un an. Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 1
Prezentarea Situaţiilor Financiare clasifică o datorie ca datorie curentă atunci când: (1) se
aşteaptă să fie achitată în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii, sau (2)
este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului. Datoriile pe termen scurt pot fi
împărţite pe următoarele categorii:
- datorii comerciale
- datorii salariale
- datorii sociale
- datorii fiscale
- datorii diverse
Criteriile de recunoaştere a datoriilor în bilanţ sunt prezentate in IAS 39. Acestea trebuie
recunoscute doar atunci cînd întreprinderea devine parte a unui contract şi, ca urmare, are
obligaţia legală de a plăti.
● Datoriile comerciale
Datoriile comerciale se referă la obligaţiile întreprinderii faţă de terţe persoane
fizice sau juridice, rezultate din achiziţia de bunuri sau utilizarea serviciilor. Datoriile
comerciale se impart în mai multe categorii:
- datorii faţă de furnizorii de stocuri, lucrări şi servicii
- datorii faţă de furnizorii pentru imobilizări corporale şi necorporale
- datorii pentru efectele comerciale
Aceste datorii se referă la bunurile, lucrările şi serviciile achiziţionate de întreprindere, ca
exemplu, materii prime, materiale, mărfuri, reparaţii la bunurile de folosinţă îndelungată,
servicii telefonice, poştale etc.
● Datoriile salariale
Pentru realizarea obiectului de activitate al întreprinderii, alături de factorii
materiali: mijloace fixe, stocuri şi bani, este necesar şi factorul muncă. Munca nu este o
resursă stocabilă, ci se manifestă ca factor de producţie. Pentru reflectarea creanţelor şi

23
datoriilor referitoare la utilizarea forţei de muncă, în contabilitate se utilizează grupa de
conturi Personal şi conturi asimilate.
Pentru reflectarea datoriei întreprinderii faţă de salariaţi se utilizează contul
Personal- salarii datorate, care este un cont de pasiv, de datorii salariale pe termen scurt.
Se creditează cu datoria totală faţă de salariaţi pe baza Statului de salarii. Se debitează cu
reţinerile din salarii şi cu creanţele faţă de salariaţi pentru lipsuri sau pagube aduse
întreprinderii.
● Datoriile sociale
Pentru reflectarea datoriilor sociale, în contabilitate se utilizează contul Asigurări
sociale şi se desfăşoară pe patru sintetice şi anume: Contribuţia unităţii la asigurările
sociale, Contribuţia personalului pentru pensia suplimentară, Contribuţia angajatorului
pentru asigurările sociale de sănătate şi Contribuţia angajaţilor pentru asigurările sociale
de sănătate. Acest cont se crediteză cu datoriile întreprinderii şi ale angajaţilor legate de
contribuţia la asigurările sociale, la pensia suplimentară şi la asigurările sociale de sănătate
şi se debitează cu sumele cuvenite angajaţilor din asigurările sociale şi cu plata de către stat
a datoriilor sociale rămase. Soldul contului este creditor şi reflectă datoriile neplătite către
bugetul asigurărilor sociale.
● Datoriile fiscale
Datoriile fiscale reprezintă sume datorate de către întreprindere bugetului de stat,
datorii pentru care statul nu oferă o altă contraprestaţie sau o contravaloare. Din categoria
datoriilor fiscale fac parte impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată datorată, impozitul
pe venit şi alte datorii faţă de bugetul de stat.
● Datoriile diverse
Contul utilizat pentru evidenţierea datoriilor diverse este Creditori diverşi. Acest
cont de datorii pe termen scurt este de pasiv. Se creditează cu diverse datorii, de exemplu
datorii privind achiziţionarea titlurilor de plasament, sume încasate şi necuvenite şi se
debitează în momentul achitării contravalorii acestora. Soldul este creditor şi reprezintă
datoriile neachitate.

24
 CAPITOLUL 3.
SURSELE STRĂINE DE FINANŢARE ÎN CADRUL SOCIETĂŢII
S.C TERRA CONSTRUCŢII S.R.L

3.1. PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂŢII S.C TERRA

CONSTRUCŢII S.R.L

Denumirea societăţii comerciale este “TERRA CONSTRUCŢII” şi este constituită

în formă de societate cu răspundere limitată.
Sediul societăţii comerciale se află în comuna Răchiţi judeţul Botoşani.
Obiectul de activitate al întreprinderii îl constituie:
- fabricarea şi comercializarea materialelor de construcţii;
- proiectarea şi executarea de construcţii metalice şi clădiri pentru pesoane fizice şijuridice;
- întreţinere, reparare, montare, achiziţionare şi comercializare de mijloace fixe
- prestări agricole şi transport cu utilaje proprii- executarea comerţului în cont propriu şi în
comision
- prestări servicii către populaţie- organizare de videotecă.
Capitalul social al societăţii este de 100000 Ron şi se compune în vărsăminte în
numerar în valoare de 40000 lei şi din aporturi în natură în valoare de 60000 lei aduse de
către asociaţi.
Activitatea generală a societăţii
În 2014, cifra de afaceri a societăţii a fost de 7.585.000 de lei (circa 2,2 milioane de
euro), în scădere în termeni reali faţă de acceaşi perioadă a anului precedent. Obiectivul
strategic al societăţii este creşterea productivităţii, ţintă căreia i se subordonează toate
celelalte măsuri – investiţii, reducerea normelor de consum şi de timp-.
Pentru următorii ani, compania estimează o creştere în termeni reali a cifrei de afaceri între
10 şi 15 % anual. Rata profitului este de 10-12%.
Intermediarii financiari sunt prezentaţi în următorul tabel:
Tabelul nr. 1 – Intermediarii financiari ai firmei S.C. TERRA CONSTRUCŢII S.R.L.

25
 Banca la care Număr de Data Numărul Valută/ROL
societatea telefon al filialei deschiderii contului bancar
deţine conturi bancare contului bancar
BCR 0231/533411 04.02.1997 14659230362109 Euro

BRD 0231/548792 11.05.2012 21258252862892 Ron

Raiffeisen Bank 0231/578785 23.09.2014 15214525844558 Ron

PRINCIPALII INDICATORI ECONOMICO- FINANCIARI

1. Indicatori de lichiditate
Lichiditate curentă = active curente/ datorii curente = 186.665/ 162.890 = 1,15
Lichiditatea imediată = (active curente – stocuri)/ datorii curente
= (186.665 – 64.234)/ 162.890 = 0,75
Nivelul de 1,15 al lichidităţii curente şi de 0,75 al lichidităţii imediate reliefează faptul că
datoriile curente ale societăţii sunt acoperite de activele curente şi că societatea are o poziţie
financiară stabilă. De altfel, şi în stabilirea modului de repartizare a profitului net al
exerciţiului financiar 2014, s-a ţinut cont ca nivelul lichidităţii să fie supraunitar, întregul
profit fiind dirijat spre completarea surselor proprii de finanţare. Societatea are o poziţie
financiară stabilă şi echilibrată.
2. Indicatori de risc
Gradul de îndatorare = capital împrumutat/ capital propriu x 100 = 2,65
Acoperirea dobânzilor = profit înaintea plîţii dobânzilor şi impozit pe profit/
cheltuieli cu dobânzile
= 2,92
Poziţia societăţii nu este riscantă, indicatorii de risc calculaţi anterior demonstrează poziţia
ei financiară stabilă. 3. Indicatori de profitabilitate
Rentabilitatea capitalului angajat = profit înaintea plăţii dobânzilor şi impozit pe
profit/ capital angajat
= 65.688/ 99.381
= 0,66, adică la 100 lei investiţi s-a obţinut 0,66
lei profit
26
 3.2 MONOGRAFIE CONTABILĂ PRIVIND DATORIILE PE
TERMEN LUNG

Firma S.C TERRA CONSTRUCŢII S.R.L vrea să contracteze un credit pentru

achiziţionarea unui autoturism. Împrumutul este în valoare de 10.000 euro, pe o perioadă
de 5 ani, iar rata de dobândă este de 11,5%. Plăţile către bancă se vor face anual.
a) În cazul în care rambursarea împrumutului se face la sfârşitul perioadei
decreditare (in fine), dobânda totală pe care o are de plată întreprinderea se ridică la
suma de 5750 euro, deoarece:

Tabelul nr. 2 – Exemplu de rambursare in fine a împrumutului

Perioada Sold credit Dobânda Rambursare Anuitate
nerambursat principal

1 10.000 1.150 0 1.150

2 10.000 1.150 0 1.150
3 10.000 1.150 0 1.150
4 10.000 1.150 0 1.150
5 10.000 1.150 10.000 11.150
TOTAL - 5.750 10.000 15.750
unde: Dobânda = rata de dobândă x sold credit nerambursat x perioadă
Anuitate = dobânda + rambursare principal

b) În cazul în care rambursarea împrumutului se face în rate egale, dobânda

totală
pe care o are de plată întreprinderea se ridică la suma de 3.450 euro, deoarece: Tabelul

nr. 3 – Exemplu de rambursare în rate constante a unui împrumut

Perioada Sold credit Dobânda Rambursare Anuitate

nerambursat principal
1 10.000 1.150 2.000 3.150

27
 2 8.000 920 2.000 2.920
3 6.000 690 2.000 2.690
4 4.000 460 2.000 2.460
5 2.000 230 2.000 2.230
TOTAL - 3.450 10.000 13.450
c) În cazul în care rambursarea împrumutului se face prin realizarea de plăţi
constante (anuităţi) către bancă, dobânda totală pe care o are de plată întreprinderea se
ridică la suma de 3.699,1 euro

Tabelul nr. 4 – Exemplu de rambursare în anuităţi constante a unui împrumut

Perioada Sold credit Dobânda Rambursare Anuitate
nerambursat principal
1 10.000,0 1.150,0 1.589,8 2.739,8
2 8.410,2 697,2 1.772,6 2.739,8
3 6,637,0 763,3 1.976,5 2.739,8
4 4.661,0 536,0 2.203,8 2.739,8
5 2.457,2 282,6 2,457,2 2.739,8
TOTAL - 3.699,1 10.000,0 13.699,1

unde: Anuitate =
rd = rata de dobândă
n = perioada pe care a fost acordat împrumutul exprimat în ani
Rambursare principal = anuitate – dobândă
Din analiza celor trei modalităţi de rambursare, cea mai costisitoare pentru
întreprindere pare rambursarea in fine, caz în care dobânda totală de plată de-a lungul celor
5 ani de viaţă a împrumutului este de 5.750 euro.
Aceeaşi întreprindere se decide să închirieze un alt autoturism în sistem de leasing
financiar. Preţul de achiziţie al autoturismului este de 20.000 euro. Durata sa de viaţă este
de 5 ani de-a lungul căreia se va amortiza liniar. În condiţiile contractării unui leasing
financiar pe o perioadă de 4 ani rata de leasing ce trebuie plătită este de 4.244 anual. De
asemenea trebuie să plătească un avans de 5.000 euro şi un comision de 400 euro. Valoarea
reziduală ce va trebui plătită de către societatea comercială la sfârşitul perioadei de
închiriere este de 4000 euro. Astfel vom avea:
28
 Tabelul nr. 5 – Scadenţarul şi defalcarea plăţilor în cazul contractării bunului prin
leasing financiar
Perioada Valoarea Dobânda Cota parte Rata de Sold final
leasingului de plată din valoarea leasing leasing
contractat leasingului

1 15.000 1.958 2.266 4.224,0 12.733,5

2 12.734 1.662 2.562 4.224,0 10.171,3
3 10.171 1.327 2.897 4.224,0 7.274,6
4 7.275 949 7.275 8.224,0 0,0
TOTAL - 5.896 15.000 20.896 -
În tabel este prezentată defalcarea ratei de leasing pe cele două componente – dobînda de
plată şi cota parte din valoarea de intrare a autoturismului. Ultima rata de leasing cuprinde
şi valoarea reziduală de plată la finele perioadei de închiriere.
Anul trecut, întreprinderea a contractat un imprumut obligatar cu o durată de viaţă
de 5 ani, în cadrul căruia s-au emis 100.000 obligaţiuni a câte 1.000 = VN. Rata nominală
a dobânzii este de 8,5%. Creditul se rambursează în serii egale. Managerul firmei vrea să
afle care e valoarea reală a împrumutului obligatar ştiind că ratele dobânzii la termen
începând din primul an până în al cincilea an sunt de 10%.
Pentru o obligaţiune: ratele de rambursat = 1.000/5 ani = 200/an
dobânzile aferente fiecărui an = 85, 68, 51, 43, 17

Tabelul nr. 6 – Exemplu de rambursare a unui credit obligatar

Anu Valoarea Rata de Dobânda Valoarea Anuitatea
l nominală rambursa rămasă

t
1 1.000 200 (1.000x8,5%) = 85 800 285
2 800 200 (800x8,5%) = 68 600 268
3 600 200 (600x8,5%) = 51 400 251
4 400 200 (400x8,5%) = 34 200 234
5 200 200 (200x8,5%) = 17 - 217
Valoarea reală a unei obligaţiuni se poate determina alstfel:

Vr =

29
Rezultatul obţinut arată că pentru un investitor care cumpără obligaţiunile, preţul de 963,65
este acoperit de fluxurile financiare viitoare actualizate în funcţie de rata dobânzii pe piaţă.
Pentru întreg împrumutul, suma ce poate fi plătită la subscriere este:

100.000 oblig.x 936,65 = 96.365.000

3.3 MONOGRAFIE CONTABILĂ PRIVIND DATORIILE PE

TERMEN SCURT

1. Se achiziţionează de la furnizori materii prime în valoare de 1.000 lei, cheltuielile

de transport fiind de 100 lei, tva 19%. Se achită furnizorii din disponibilul de la bancă.
a) Achiziţia materiilor prime
% = 401 (Furnizori) 1.309 lei
301 (Materii prime) 1.100 lei 4426
(Tva deductibilă) 209 lei

b) Plata furnizorului
401 urnizori) = 5121 (Conturi curente la bănci) 1.309 lei

2. În cursul lunii s-au acordat avansuri salariaţilor în sumă de 10.000 lei. La sfârşitul
perioadei de gestiune s-au determinat datoriile salariale totale faţă de salariaţi în sumă totală
de 22.000 lei, din care s-au format următoarele reţineri:
- 5 % pensie suplimentară - 3.000 lei impozit pe salarii
- 6,5 % fond de sănătate
- 1% fond de şomaj
- 1.500 lei reţineri datorate terţilor
a) Acordarea avansului
425 (Avansuri acordate personalului) = 5311 (Casa în lei) 10.000 lei

b) Salariile datorate personalului

641 (Cheltuieli cu salariile person.) = 421 (Personal- salarii datorate) 22.000 lei

30
 c) Reţinerile din salarii
421 (Personal- salarii datorate) = % 17.360 lei
431(Contribuţia personalului
pentru pensia suplimentara) 1.100 lei
4314 (Contribuţia angajaţilor pentru
asigurările sociale de sănătate) 1.540 lei
4372 (Contribuţia personalului la
fondul de şomaj) 220 lei 444
(Impozit pe salarii) 3.000 lei
427 (Reţineri din salarii datorate
terţilor) 1.500 lei
425 (Avansuri acordate
personalului) 10.000 lei d) Plata salariilor
421 (Personal – salarii datorate) = 5311 (Casa în lei) 4.140 lei

3. Pentru datoria totală faţă de salariaţi în sumă de 22.000 lei, cei de la contabilitatea
întreprinderii calculează şi înregistrează contribuţia la asigurările sociale, uitilizând cota de
30% pentru grupa a III-a de muncă: 22.000 x 30 % = 6.600 lei.
a) Contribuţia unităţii la asigurările sociale
645 (Cheltuieli privind asigurările = 4311 (Contribuţia unităţii la 6.600 lei
şi protecţia socială) asigurările sociale)
b) Plata asigurărilor sociale
% = 5121 (Conturi curente la bănci) 7.700 lei
4311 (Contribuţia unităţii la 6.600 lei
Asigurările sociale)
431 (Contribuţia personalului
pentru pensia suplimentară) 1.100 lei

c) Contribuţia la asigurările sociale de sănătate

645 (Cheltuieli privind asigurările = % 3.080 lei
şi protecţia socială) 4313 (Contribuţia angajatorului 1.540 lei
pentru asigurările sociale de
sănătate)
4314 (Contribuţia angajaţilor
pentru asigurările sociale de
sănătate) 1.540 lei
31
 d) Plata asigurărilor sociale de sănătate
% = 5121 (Conturi curente la bănci) 3.080
lei 4313 (Contribuţia angajatorului
1.540 lei pentru asigurările sociale 4314 (Contribuţia angajaţilor
pentru asigurările sociale de sănătate)
1.540 lei

4. Întreprinderea calculează impozitul pe profit în sumă de 500 lei şi se

achită în luna următoare prin contul disponibil din bancă.

a) Impozitul pe profit datorat

691 (Cheltuieli cu impozitul = 4411 (Impozitul pe profit) 500 lei
pe profit)
b) Plata impozitului pe profit
4411 (Impozitul pe profit) = 5121 (Conturi curente la bănci) 500 lei

5. Conducerea întreprinderii decide achiziţionarea a 1.000 acţiuni proprii de pe piaţa

bursieră la un preţ de cumpărare de 55 bani/acţiune a căror contravaloare se achită din
disponibilul de la bancă.
a) Achiziţionarea acţiunilor proprii
109 (Acţiuni proprii) = 462 (Creditori diverşi) 55000 lei

b) Plata acţiunilor proprii

462 (Creditori diverşi) = 5121 (Conturi curente la bănci) 55000 lei

32
 CONCLUZII

Finanțarea întreprinderii înseamnă obținerea si punerea la dispoziție a unor sume

de bani,drepturi si bunuri productive. Aspectele finanțarii produc o importanța cruciala
pentru supravietuirea si devoltarea întreprinderii.
În primul rând întreprinderea trebuie sa raspundă de lichiditați pentru a face față
angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadența în viitorul apropriat,
asigurându-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt. În al doilea rând se pune din partea
întreprinderii , problema lansarii în investiții de orice natura ( tehnologice , comerciale ,
sociale) care sa dezvolte posibilitațile sale.
În acest caz este vorba de finanțarea dezvoltarii pe termen mediu si lung care
condiționeaza cresterea rezultatelor în viitor si menținerea echilibrului financiar. Deci ,
mijloacele financiare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii.
Selectarea mijloacelor, tehnicilor si instrumentelor de finantare este expresia
concreta a punerii în opera a unei politici financiare. În esenta, politica financiara consta în
determinarea ponderii pe care o au si trebuie sa o aiba fondurile proprii si îndatorirea în
resursele întreprinderii, tinând cont de costul lor real (remuneratia totala pretinsa de aportul
de fonduri). În procesul de decizie presupus de politica fmanciara a întreprinderii intervin,
de asemenea, capacitatea de îndatorare si cea de rambursare.
Finantarea externa se poate baza, fie pe un mod de finantare directa, fie pe o
intermediere financiara.
Finantarea directa permite stabilirea unei relatii imediate între unitatile care au
nevoie de finantare si cele cu excedente de finantare.

33
 BIBLIOGRAFIE

1. Ilie Vasile – „ Gestiunea financiara a intreprinderii”, Editura

Meteora Press, Bucuresti 2002
2. M. Visean, A. Saseanu – „ Economia intreprinderii”, Editura Bren, Bucuresti 2004
3. I. Kerbalek – „ Economia intreprinderii”, Editura Forum Consulting
Partners, Bucuresti 2000
4. Ana Gheorghe – „ Gestiunea financiara a intreprinderii”, Editura Didactica
Economica, Bucuresti 2001

34