CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………….. 3
Capitolul.I. POLITICA DE GESTIONARE A CREANȚELOR ȘI SPORIREA EFICIENȚEI
ACESTORA
1.1. Noţiuni,structură şi clasificarea creanţelor ................................................................................4
1.2. Gestiunea creanţelor la întreprinderii ........................................................................................5
1.3. Analiza expresă a creanțelor ......................................................................................................9
CONCLUZIE .................................................................................................................................11
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 12

2
 Introducere

In procesul activitaţi economico-finaciare politica de gestiune a creanţelor este un

domeniu destul de discutat la întreprindere deaorece apare necesitatea efectuări decontarilor cu
cumparatorii, fumizorii, bugetul, personalul şi momentul achitarii datoriilor nu coincide, de
obicei, cu momentul aparitiei acestora (la livrarea marfurilor, prestarea serviciilor, calcularea
salariului s. a.).,

Întreprinderea generează atât creanţe, care reprezintă mijloacele extrase din circuitul
întreprinderii şi se reflectă în bilanţ în componenţa activelor. Mărimea, componenţa, structura şi
viteza de rotaţie a creanţelor determină necesitaţile întreprinderii în fondul de rulment, un şir de
indicatori financiari şi, in final, profitul întreprinderii. Întrucât întreprinderea poate modifica
modul de efectuare a decontărilor şi condiţiile contractelor, о importanta deosebita are controlul
permanent al stării creanţelor si gestionarea acestora.
Creşterea creanţelor are un impact dublu asupra întreprinderii, fapt care urmează să
fie luat în consideraţie la analiza decontărilor .
Analiza şi gestionarea creanţelor sunt necesare pentru prevenirea creşterii excesive a
acestora, care duce la micşorarea încasărilor şi apariţia creanţelor dubioase (compromise),
ce pot contrabalansa în întregime profitul întreprinderii.
Ponderea creanţelor dubioase diferă chiar şi la întreprinderile din aceeaşi ramură
(sector). Aceasta depinde de sistemele de analiză şi control aplicate la întreprinderi,
precum şi de durata perioadei in care debitorii îsi asuma angajamentele de restituire şi
rambursează datoriile sale.
În practica ,,analitică mondială" contrapunerea creanţelor întreprinderii este un
procedeu obişnuit şi destul de răspandit. În particular, analiza lichidităţii bilanţului
contabil şi solvabilităţii întreprinderii cu aplicarea unor coeficienţi speciali este efectuata
integral în baza unei asemenea comparaţii.
Exista părerea ca cuantumul creanţelor poate fi diferit, dar nu poate depaşi datoriile
şi în procesul analizei trebuie să se ţina cont doar de diferenţa dintre acestea. Un asemenea
punct de vedere este greşit, deoarece întreprinderea trebuie să-şi achite datoriile indiferent de
faptul dacă debitorii şi-au onorat angajamentele de plată sau nu. De aceea, la analiza
aprofumdată creanţele şi datoriile trebuie examinate aparte, şi anume: creanţele - ca
imobilizări temporare din circuitul economic, iar datoriile - ca mijloace atrase în acest
circuit.

3
 Capitolul.I. POLITICA DE GESTIUNE A CREANȚELOR ȘI
SPORIREA EFICIENȚEI ACESTERA
1.1. Noţiuni,structură şi clasificarea creanţelor

Activitatea oricarei întreprinderi genereaza un system complex şi variat, relaţi

economice şi juridice cu cumpărători de produse şi mărfuri livrate, beneficiari de service
prestate, personalul angajat, bugetul de stat privind plata impozitelor şi taxelor, alte personae
juridice şi fizice.
Creanţele reprezintă drepturi juridice ale întreprinderii ca creditor de a primi la
scadenţă stabilită de contractile întocmite, cambiile primite sau de alte documente o sumă
de bani , bunuri materiale ori alte valori de la persane juridice sau fizice numite debitori.
Creanţele întreprinderi se clasifică după diverse criterii :
1. În funcţie provenienţă (conţinutul economic)
Creanţe comerciale, inclusive avansuri acordate şi cambia primate.
Creanţe privind deconturile cu bugetul de stat.
Creanţe ale personalului.
Creanţe privind veniturile calculate.
Alte creanţe (ale companiilor de asigurări privind pretenţile înaintate şi
recunoscute)
2. În funcţie de termenul de achitare
Creanţe pe termen scurt (cu termenul de achitare nu mai mare de un an)
Creanţe pe termen lung (cu termenul de achitare mai mare de un an)
3. În funcţie de gradul de asociere a debitorilor
Creanţe ale părţilor nelegate
Creanţe ale părţilor legate
4. În funcţie de valuta în care se exprimă
Creanţe în valută naţională
Creanţe în valută străină
Creanţele la întreprindere pot fi constate ca active în cazul când se respectă
următoarele cerinţe:
- sunt controlate de întreprindere ca rezultat al evenementelor anterioare
- există o certitudine întemeiată că pe viitor acestea vor adduce avantaje
economice;

4
 - valoarea lor poate fi determinată cu un grad înalt de certitudine.

În condiţiile economiei de piaţă întreprinderile au nevoie de resurse majore

pentru asigurarea continuităţi activităţi economice, finanţarea unor proiecte de dezvoltare
şi investiţi . Insuficienţa periodică a surselor propri de finanţare impune o cerere mare a
întreprinderi privind resursele împrumutate.
Datoriile exprimă fondurile sau capitalurile firnizate de terţi pentru care
întreprinderea trebuie să acorde o prestaţie sau un echivalent valoric . Este vorba de creditele
contractate de la bănci sau de alte instituţi financiare, înprumuturile din emisiunea de
obligaţiuni, precum şi datoriile create încadrul relaţiilor de decontare ale întreprinderi cu alte
personae fizice sau juridice.

1.2. Gestiunea creanţelor la întreprinderii.

Majoritatea întreprinderilor din Republica Moldova efectuează vînzări contra numerar, dar
nu pe credit. Însă, în unele cazuri, în urma luptei de concurenţă, întreprinderile sunt nevoite să
acorde credite comerciale (în mărfuri) multor clienţi. Astfel, odată cu livrarea mărfurilor se
micşorează stocurile de mărfuri şi materiale şi, în consecinţă, apar creanţele. La achitarea facturilor
de către client întreprinderea primeşte mijloace băneşti sau o altă formă de compensare şi suma
creanţelor se micşorează.
Deşi acordarea de către client a creditelor comerciale conduce la cheltuieli suplimentare,
întreprinderea obţine avantaje suplimentare sub formă de majorare a volumului vînzărilor şi
profitului. De aceea decizia privind vînzarea pe credit este importantă şi impune determinarea:
a. Consumurilor şi avantajelor;
b. Politicii de gestiune a creanţelor.
Gestiunea creanţelor presupune controlul vitezei de rotaţie a creanţelor. Accelerarea
vitezei de rotaţie în dinamică are un trend pozitiv. O mare importanţă o are alegerea cumpărătorilor
potenţiali şi determinarea condiţiilor de plată a mărfurilor incluse în contract.
Alegerea se efectuează cu ajutorul criteriilor neformali:
1. respectarea disciplinei de plată în trecut;
2. necesităţile financiare prognozate ale cumpărătorului la plata pentru volumul produselor
necesare;
3. nivelul solvabilităţii curente;
4. nivelul stabilităţii financiare;

5
 5. condiţiile economice şi financiare ale întreprinderii – vînzător (crearea stocurilor
supranormate, gradul de trebuinţă în mijloace băneşti cash).
Succesul sau insuccesul întreprinderii depinde de cererea la producţia acesteia. De regulă,
într-o întreprindere bine gestionată, cu cît vînzările sunt mai înalte, cu atît este mai mare profitul;
într-o întreprindere gestionată prost majorarea vînzărilor poate conduce la micşorarea profitului sau
chiar la pierderi. Factorii principali care determină cererea la producţie sunt preţul de vînzare,
reclama, calitatea producţiei şi politica de credit.
Politica de credit a întreprinderii sau nivelul optim al creanţelor este determinată de cinci
indicatori:
1. perioada de creditare – un interval temporar în cursul căruia clienţii trebuie să achite
marfa;
2. standardele de solvabilitate – capacitatea financiară minimală care ar trebui să o aibă
clienţii pentru obţinerea posibilităţii de amînare a plăţii admisibile de credit, oferite
diferitor categorii de clienţi;
3. sistemul de formare a rezervelor privind datoriile dubioase;
4. politica încasării datoriilor – stabileşte criteriile privind duritatea sau flexibilitatea
aplicată faţă de debitorii care nu plătesc;
5. reducerile – sume de reducere a preţurilor acordate în cazul plăţii anticipate, adică pînă la
expirarea termenului de achitare a creanţelor.
Sistemul de evaluare a riscului în cazul acordării creditului
Cu toate că majoritatea deciziilor referitoare la acordarea creditului sunt subiective, multe
întreprinderi actualmente folosesc metoda statistică, numită
Analiza discriminantă multiplă (Multiple Discriminant Analysis, MDA). MDA este
similară cu analiza regresivă. Variabila dependentă în acest caz este probabilitatea neîndeplinirii
obligaţiunilor, iar variabilele independente sunt factorii de stabilitate financiară a întreprinderilor-
clienţi şi capacitatea de rambursare a creditului.
Un avantaj fundamental al sistemului MDA este că evaluarea solvabilităţii clientului
poate fi manifestată printr-o ecuaţie cu o variabilă şi nu prin evaluarea subiectivă a mai multor
factori. Acesta este un avantaj important pentru marile întreprinderi care nu trebuie să evalueze
starea financiară a clienţilor, domiciliaţi în diferite regiuni şi care atrag la muncă mai mulţi experţi.
De aceea marile magazine, companiile de petrol folosesc sisteme de evaluare a riscului acordării
creditului, la fel ca şi marile întreprinderi producătoare.
Conform acestei metode se calculează coeficientul lichidităţii rapide, coeficientul de
asigurare a procentelor (dobînzilor) la credite (TIE), cota capitalului împrumutat, ciclul de viaţă al

6
întreprinderii. În limitele MDA se constată dependenţa dintre diferiţi factori care caracterizează
situaţia financiară a întreprinderii şi datele despre stingerea la momentul oportun a creditelor
acordate.
În rezultatul prelucrării datelor despre întreprindere se ajunge la concluzia unei
dependenţi formale de tipul egalităţii regresive în care fiecare factor are ponderea sa (coeficientul
regresiei). Această egalitate se foloseşte pentru analiza solvabilităţii unui client concret.

Standardele de solvabilitate

Încheind contractul despre livrarea produselor şi specificînd condiţiile de plată,

întreprinderea îşi poate menţine stabilitatea sa la acelaşi nivel. În dependenţă de cît de solvabil şi
sigur (solid) este clientul, condiţiile contractului, reducerile, volumul producţiei, modalitatea de
plată , stabilitatea întreprinderii se poate schimba.
Standardele de solvabilitate se utilizează la determinarea clienţilor cărora le pot fi
acordate credite, condiţiilor de acordare a creditelor şi sumei creditului acordat fiecărui client. Cu
alte cuvinte, standardele solvabilităţii determină capacitatea de plată a clientului care solicită un
credit. Dacă clientul nu corespunde condiţiilor ordinare de acordare a creditului, operaţiunea de
cumpărare totuşi poate avea loc în condiţii mai dure sau în cazul achitării în numerar.
De exemplu, condiţiile „ordinare” de acordare a creditului de către întreprindere prevăd
achitarea la expirarea termenului de 30 zile. Însă, întreprinderea poate să propună unui client mai
puţin disciplinat un termen de achitare mai scurt sau întreprinderea poate să decidă să nu acorde în
general creditul. De exemplu, 2 % reduceri, dacă achitarea este imediată sau achitarea integrală în
curs de 10 zile. Standardele solvabilităţii întreprinderii se aplică pentru a determina care client
corespunde condiţiilor ordinare sau condiţiilor modificate de acordare a creditului, precum şi suma
creditului acordat în fiecare caz concret.
Determinarea standardelor de solvabilitate presupune măsurarea stabilităţii
împrumutului, determinat ca probabilitatea neplăţii clientului. Această apreciere a probabilităţii în
cele mai multe cazuri reprezintă o opinie subiectivă. Totuşi evaluarea solvabilităţii este o practică
confirmată şi oricare conducător va decide dacă clientul este solvabil sau nu.
Pentru ca conducătorul să determine riscul neplăţii împriâumutului , studiază cinci
factori ai creditului:
caracterul creditului – este legat de aceea că clienţii se străduiesc să-şi îndeplinească
obligaţiunile,
capacitatea – ipoteza subiectivă despre solvabilitatea clientului;

7
 capitalul – situaţia întreprinderii care reiese din rapoartele financiare. Un rol important
îl au coeficienţii de risc – raportul datorii la active, raportul activelor curente către datoriile pe
termen scurt şi coeficientul de acoperire a dobînzilor.
asigurarea (garanţia) – activele pe care clienţii le prezintă ca gaj pentru a primi
creditul;
motivele – care includ atît tendinţele economice, cît şi evoluţiile lor în diferite sfere ale
economiei care pot influenţa posibilitatea clientului de a-şi îndeplini obligaţiunile.
Informaţiile despre aceşti cinci factori pot reieşi din practica relaţiilor trecute ale
întreprinderii cu clienţii săi şi suplimentarea cu datele agenţilor informaţionali externi. După ce va fi
colectată informaţia referitoare la aceşti cinci factori, conducerea va lua o decizie finală despre
solvabilitatea clientului. Această informaţie are un caracter subiectiv şi conducătorii
departamentelor de credite se vor baza pe informaţiile colectate şi pe intuiţie.
Sursele externe de informare despre solvabilitatea clienţilor sunt:
1. asociaţiile de credit;
2. organizaţiile care oferă date despre credite.
Prima sursă de informaţie – asociaţiile de credit – sunt uniunile, societăţile locale ale
conducătorilor departamentelor de credite care des se întrunesc pentru a face schimb de informaţie
despre clienţii care iau marfă în credit. Aceste întreprinderi locale la fel se întrunesc pentru a forma
bursa de credit, o sistemă a Asociaţiei Naţionale de Gestiune a Creditului.
A doua sursă – rezultatele muncii întreprinderilor care oferă date despre credite, care
colecţionează informaţia şi o vinde contra plată.
Darea de seamă tipică despre operaţiunile de credit trebuie să cuprindă următoarea informaţie:
1. bilanţul contabil şi raportul privind rezultatele financiare (contul de profit şi pierderi);
coeficienţii de bază (coeficienţii structurii capitalului, gestiunii activelor pasivelor) care
oferă informaţii în dinamică;
2. informaţia primită de la bancă şi de la furnizorii întreprinderii despre cît de repede
sau încet îşi plătesc facturile;
3. situaţia operaţiunilor întreprinderii (rezumat);
descrierea biografiilor conducătorilor companiei, incluzînd oricare falimente din trecut,
judecăţi, înşelătorii, etc. (rezumat);
4. reitingul întreprinderii, începînd cu cea mai înaltă notă şi terminînd cu cea mai joasă.

Politica de încasare a plăţilor (politica achitării creanţelor)

8
 Politica achitării creanţelor face parte din procedurile pe care le respectă întreprinderile
la încasarea creanţelor. Cea mai bună metodă de a evita creanţele restante o constituie începerea
procesului de încasare pînă la sosirea termenului de achitare.
De exemplu, persoana responsabilă de colectarea creanţelor poate să-l contacteze pe
client cu cîteva zile înainte de sosirea termenului de plată, să-i amintească despre suma datoriei şi să
determine probabilitatea reţinerii plăţii. Acest pas trebuie exclus pentru clienţii, care întotdeauna au
achitat facturile la timp.
În cazul în care clienţii nu s-au achitat în termen, este necesar a depune toate eforturile
pentru a restitui cît mai rapid creanţa restantă. Este necesar să li se trimită clienţilor somaţia privind
achitarea în termen, să se verifice conturile clienţilor în scopul determinării termenului de achitare
în viitorul apropiat a altor facturi, să suspende creditele pentru comenzi noi pînă atunci cînd contul
va deveni curent.
Dacă clientul nu răspunde la demersurile întreprinderii sau nu este în stare să-şi
îndeplinească angajamentul privind achitarea creanţelor restante, întreprinderea trebuie să
întreprindă imediat toate acţiunile legale pentru protecţia mijloacelor circulante proprii. Procesul de
încasare a creanţelor poate fi costisitor. Însă pentru prevenirea prelungirii nedorite a acestui proces
şi reducerea pînă la minimum a consumurilor şi pierderilor mijloacelor proprii este necesar a
manifesta insistenţă.

1.3. Analiza expresă a creanțelor

Analiza expresă a creanţelor poate fi efectuată în baza informaţiilor din

Raportul financiar al întreprinderii şi cuprinde urmatoarele etape:

1. Analiza modificării valorii absolute a creanţelor pentru perioada de

gestiune (total şi pe componente aparte). Modificarea valorii absolute se calculează
ca diferenţă dintre mărimea creanţelor la sfîrşitul anului de gestiune şi mărimea lor
la începutul anului marimea lor începutui anului.
2. Analiza modificării mărimii relative (ritmului de creştere) a
creanţelor în perioada de gestiune (total şi pe componente). În acest scop se calculează raportul
dintre mărimea creanţelor la sfarşitul anului de gestiune şi valoarea lor la începutui anului. În
vederea formulării unor concluzii corecte, ritmul de creştere al creanţelor, îndeosebi a celor
comerciale, trebuie să fie comparat cu ritmul de creştere al vânzarilor. Ritmul de creştere a
vînzărilor urmează să depaşească ritmul de creştere a creanţelor.

9
 3. Analiza modificarii ponderii creanţelor în valoarea totala a
activelor şi în valoarea activelor curente. În acest scop se utilizează următoarele
formule:
Rata creanţelor în valoarea = Creante
totala a activelor Total active

4. Analiza structurii creanţelor pe parţi componente. La această etapă

iniţial se calculează ponderea fiecărui tip de creanţe în valoarea totala a
acestora (de exemplu, ponderea creanţelor cumparatorilor, personalului ş.a.) la începutul şi
finele anului de gestiune, iar apoi se determină modificarea ponderii fiecărei părţi
componente.
5. Analiza rotaţiei creanţelor. Pentru a trage concluzii referitor la
accelerarea sau încetinirea rotaţiei creanţelor, urmează a fi calculat numarul de
rotaţii şi perioada de încasare (în zile) pentru anul de gestiune şi de comparat
rezultatele obţinute cu indicatorii respectivi ai anului precedent. Accelerarea
rotaţiei creanţelor se înterpreteaza ca o tendinţă pozitivă. Numărul de rotaţii se
determină ca raportul dintre venitul din vânzări şi valoarea medie a creanţelor.

Numarul de rotaţii = Venitul din vanzari

al creanţelor Valoarea medie a creanţelor

Perioada medie de încasare (durata de rotaţie) exprimată în zile poate fi determinate ca

raportul dintre numărul de zile în perioada analizată. şi numărul de rotaţii al creanţelor în
perioada respectivă sau ca raportul dintre valoarea medie a creanţelor şi venitul din vanzări
pentru о zi.

CONCLUZIE

10
 Creanţele fac parte din structura de activ a patrimoniului cu valoare pozitiva pentru
întreprindere – active circulante (numite şi active curente) ce cuprind bunuri şi valori care se
utilizează pe o perioadă scurtă în activitatea întreprinderii şi, în general, participă la un singur
circuit economic.

Din punct de vedere economic şi financiar, activele circulante îşi schimbă continuu
forma materială în cadrul circuitului economic. Astfel, în faza de aprovizionare, activele
circulante sub formă de bani se transformă în stocuri de materii prime şi materiale; în faza de
producţie, stocurile de materii prime şi materiale se consumă integral, rezultând stocuri de
producţie în curs de execuţie, care, după operaţia de prelucrare, devin produse finite; în faza de
desfacere, produsele finite sunt revândute clienţilor, transformându-se astfel în bani.

Din punct de vedere al lichidităţii, activele circulante se caracterizează prin faptul că

durata ciclului de exploatare este mai mică de un an: ele intră şi ies, în şi din întreprindere, de
mai multe ori în cursul unui exerciţiu financiar.

Creşterea creanţelor are un impact dublu asupra întreprinderii, fapt care urmează să
fie luat în consideraţie la analiza decontărilor .

Analiza şi gestionarea creanţelor sunt necesare pentru prevenirea creşterii excesive

a acestora, care duce la micşorarea încasărilor şi apariţia creanţelor dubioase
(compromise), ce pot contrabalansa în întregime profitul întreprinderii.

În concluzie pot afirma că creanțele unei entități au la baza mai multe criterii de
clasificare, care ne oferă identificarea mai rapidă a lor, iar gestiunea creanșelor presupune
calcularea unor indicatori.

11
 BIBLIOGRAFIE

1. http://www.scritub.com/economie/contabilitate/CONTABILITATEA-CREANTELOR-
INTR15259.php
2. https://www.contabilsef.md/ro-snc-crean-e-i-investi-ii-financiare-ru-en-46671/
3. http://www.platforma7.com/#!/Pages/Resurse/Colectare_eficienta_creante
4. http://www.transilvaniabusiness.ro/colectarea-eficienta-a-creantelor/

12