Nuvelă realist-psihologică

Moara cu noroc
de I.Slavici

Primul mare scriitor modern al Transilvaniei, Ioan Slavici, este întemeietorul unei adevărate
direcţii literare numită de Titu Maiorescu, „realism poporal” – consolidând dimensiunea realist obiectivă a
universului existenţial al satului şi al târgului de provincie şi aducând o remarcabilă deschidere a prozei
româneşti spre psihologic.
Slavici este primul scriitor care demonstrează că sufletul ţăranului sau al târgoveţului nu este nici
simplu, nici linear, ci se alcătuieşte ca un spaţiu al dilemei morale, al zbuciumului sufletesc dramatic.
Slavici consideră că literatura trebuie să aibă în acelaşi timp şi o finalitate etică, socială şi raţională şi să
propună cititorului o dezbatere morală şi o reflecţie gravă asupra valorilor existenţiale.
„Nuvela solidă cu subiect de roman” (G. Călinescu), „Moara cu noroc” a fost publicată în volumul
„Novele din popor” în 1881, fiind ca specie literară o nuvelă realist psihologică remarcabila, atât prin
complexitatea personajului principal, cât şi prin observaţia socială prin care se construieşte imaginea unei
lumi de sfârşit de veac al XIX-lea.
Tema realist psihologică a degradării umane provocate de patima îmbogăţirii se dezvoltă în relaţie
cu tema romantică a destinului ca prăbuşire determinată de strania fascinaţie a răului ( fascinaţia
răului - subtema nuvelei)
Titlul nuvelei închide în el o amară ironie, „Moara cu noroc” fiind numele hanului aşezat la
răscruce de drumuri, o răspântie care întoarce destinul eroilor spre zodia tragicului, schimbând „liniştea
colibei” în zbucium, nefericire, însingurare, trădare şi moarte – norocul dovedindu-se astfel efemer şi
înşelător, ispită în calea omului slab.
Titlul reliefează şi motivul locului blestemat deoarece Slavici, ca şi Caragiale, şi spre deosebire de
Sadoveanu, atribuie hanului conotaţiile negative ale locului bântuit, ale spaţiului malefic (cele 2 cruci de
piatră, alături de cele trei cioplite din lemn de stejar şi vopsite cu icoane sfinte, din faţa hanului, pot fi
interpretate ca simbol al destinelor celor 5 fiinte care alcătuiesc familia lui Ghiţă).
Perspectiva narativă. Arta narativă este complexă perfect adaptată lumii observate şi vieţii
sufleteşti a personajelor. Vocea narativă aparţinând naratorului obiectiv, omniscient (de factură
tradiţională), care presupune istorisirea la persoana a III-a este adesea înlocuită de nararea prin reprezentare
(scene dialogate, monolog interior) astfel că tradiţia lasă loc şi unor elemente de modernitate.
Construită prin continue acumulări şi izbucniri ale tensiunii epice, nuvela are astfel un ritm epic
neomogen, momentele de naraţiune retrospectivă rezumate alternănd cu cele tensionate din prezent.
Incipit - final. Incipitul se formulează ca un discurs moral al personajului-reflector: mama Anei,
numită simbolic „bătrâna”, cugetarea ei reprezentând o adevărată avertizare cu rol prevestitor asupra
destinului: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit… şi mă tem ca nu cumva căutând acum la bătrâneţe un noroc nou să pierd pe acela de care am
avut parte până în ziua de astăzi.”
Fraza concentrează viziunea despre lume, opinia soacrei impune o perspectivă morală tradiţională
în care fericirea este asociată liniştii, în spatele vorbelor sale ascunzându-se, de fapt, vocea moralistului
Slavici.
După principiul clasic al simetriei, finalul aparţine tot bătrânei, care încheie nuvela printr-o
replică referitoare la destinul implacabil: „Sâmţam eu că nu are să iasă bine, dar aşa le-a fost data...”.
Naraţiunea se încadrează astfel în rama cugetărilor bătrânei, voce care exprimă mentalitatea unei lumi
morale care-şi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.
Spaţiu şi timp. Acţiunea nuvelei este situată într-un spaţiu geografic cu corespondent real in
Câmpia Ardeleana (Ineu, Oradea), într-o zonă de răscruce sălbatică plină de mister. Descrierea locurilor
este marcată de simboluri ale morţii, cu rol prevestitor: „nu zăreai decât iarbă şi mărăcini”,”rămăşişele unei
păduri „cioate”, „rădăcini ieşite din pământ, trunchi înalt pe jumătate ars”.
Acţiunea se desfăşoară pe durata unui an, între două repere temporale de ordin religios, cu valoare
simbolică: Sfântul Gheorghe şi Paşte.
Timpul real, obiectiv este consemnat însă, succint „Astfel trecu toamna şi veni iarna, trecu şi iarna
şi sosi primăvara”.
 Structură şi compoziţie
Din punct de vedere compoziţional nuvela este organizată clasic în 17 capitole, fără titluri, urmând
şirul întâmplărilor în succesiunea cronologică.
Structural nuvela se organizează pe două planuri fiecare dinamizat de un conflict puternic.
Planul realităţii exterioare, de tip narativ, surprinde existenţa socială a eroilor cea care influenţează
viaţa lor sufletească.
Al doilea plan, de tip analitic, planul interior surprinde dileme morale şi mişcările sufleteşti care
motivează acţiunile personajelor. Cele două planuri sunt în echilibru la început când Ghiţă respectă codul
etic al colectivităţii şi îşi apără valorile morale încercând să se împotrivească demn lui Lică. Curând însă,
se instalează un puternic conflict exterior între Ghiţă şi Sămădău generat nu doar de interese materiale, ci şi
de o confruntare a orgoliilor bărbăteşti. În plan interior se produce o gravă scindare lăuntrică determinată
de un conflict moral între valorile pe care s-a întemeiat până acum existenţa lui Ghiţă- dorinţa de a rămâne
om cinstit - şi ispita răului căreia nu-i poate rezista- dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică.
Se identifică şi un plan cadru al nuvelei căci drama eroului şi a familiei sale e proiectată pe fundalul
existenţei unei lumi surprinse în ample secvenţe descriptive.
Subiectul: Subiectul este construit în maniera unei acţiuni trepidante cu momente de mare tensiune
(momentele subiectului).

Caracterizarea personajului
Surprinzând viaţa şi moravurile unei lumi, Slavici creează personaje complexe şi verosimile în
construcţia cărora se reunesc două perspective esenţiale, realismul psihologic şi clasicismul- evoluţia
personajului e prezentată dintr-o perspectivă realist psihologică, dar viziunea de ansamblu e clasică
exprimând convingerea (ca în tragedia antică) că nimeni nu se poate sustrage sorţii.
Ghiţă este protagonistul nuvelei destinul său ilustrând teza morală a textului formulată de
personajul reflector al cărţii, bătrâna. Purtând numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât
antieroul care se lasă învins de balaur, traseul său existenţial nefiind decât o permanentă ispitire şi cădere în
păcat. El nu evolează linear, ci într-o traiectorie sinuoasă generată de criza morală, Slavici construind în
Ghiţă un personaj complex dilematic reprezentativ pentru omul care se lasă stăpânit de slăbiciunea sa.
Procesul căderii lui Ghiţă este surprins prin mijloace moderne ale analizei psihologice, frământările
şi transformările interioare sunt urmărite cu atenţie şi sunt redate, fie direct, de către narator, fie în stil
indirect liber, fie de către alte personaje sau chiar de către el însuşi - în ansamblu toate acestea urmând
trecerea de la omul moral la cel imoral.
Prima ipostază este cea de om moral ce respectă codul etic al comunităţii şi ţine la preţuirea
oamenilor. Ca un adevărat tată de familie manifestă iubire, responsabilitate şi dorinţa de a-i proteja pe ai
săi. Hărnicia şi priceperea eroului se dovedesc în rapiditatea cu care transformă hanul dintr-o ruină într-un
loc căutat de drumeţii ce nu mai vorbeau despre „moara cu noroc”, ci despre „cârciuma lui Ghiţă”.
Imaginea casnică a serilor de sâmbătă când număra câştigul de peste săptămână cu Ana şi cu bătrâna,
evidenţiază regimul sufletesc asociat acestei prime ipostaze: mulţumirea interioară, echilibru, optimism,
încredere în sine, fericire, calm.
Apariţia lui Lică Sămădăul căruia încearcă să i se împotrivească ferm şi demn coincide şi primei
erori a personajului – aceea de a nu renunţa la arenda hanului când înţelege că nimeni nu rămâne acolo
împotriva voinţei lui Lică, dar şi primul moment de nesinceritate faţă de Ana, căreia îi ascunde gândurile
rele care îl cuprinseseră.
Cea de-a doua ipostază aduce în prim plan omul dilematic care pendulează între dorinţa de a
rămâne om cinstit şi ispita câştigului nemuncit. Între Ghiţă şi Lică nu e doar un conflict de interese, ci şi o
confruntare de voinţe şi orgolii bărbăteşti, dar forţa lăuntrică a lui Ghiţă se va nărui treptat sub ispita de a
vedea banii grămadă şi sub fascinaţia forţei malefice a lui Lică.
Sfâşiat de porniri sufleteşti contradictorii Ghiţă se închide în sine refuzând comunicarea cu Ana
devenind taciturn, irascibil, căci teama şi suspiciunea din sufletul sau alternează cu sentimentul vinovăţiei
şi remuşcării. În raport cu familia, grija tandră şi duioşia sunt tot mai des înlocuite de răceală şi vorbă
răstită, ajungând să-şi dorească: „să n-aibă nevastă şi copii” (acestea fiind în opinia lui Ghiţă punctul său
slab).
 În raport cu lumea care îi aparţine, Ghiţă alege duplicitatea: „ Lumea trebuie să mă crează om
cinstit şi stricat cu voi”- îi spune el lui Lică- căci vrând să pară om cinstit, el ia totuşi parte la acţiunile
Sămădăului. Scena procesului reprezintă un moment cheie al căderii lui Ghiţă deoarece surprinde punctul
culminant al crizei morale: deşi convins de vinovăţia Sămădăului în jefuirea arendaşului şi în dubla crimă
din pădure, Ghiţă va depune mărturie falsă în favoarea lui Lică, şi va contribui astfel la disculparea acestuia
şi la condamnarea lui Sailă Boarul şi Buză-Ruptă.
Ultima ipostază este cea a omului imoral căzut din demnitatea fiinţei morale în zonele obscure ale
instinctelor (lăcomie, orgoliu, sete de răzbunare oarbă, gelozie) în sufletul eroului producându-se mutaţii
esenţiale care-l înstrăinează definitiv de ai săi.
Prin monolog interior este surprins gravul său dezechilibru generat de acceptarea viciului, a
slăbiciunilor şi de justificarea acestora: „Ce să-mi fac? Aşa m-a lăsat Dumnezeu”... „Ce să-mi fac dacă e
în mine ceva mai tare decât voinţa mea?”, „Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare”.
Aruncând-o fără remuşcări pe Ana în braţele Sămădăului: „Joacă muiere, parcă are să-ţi ia ceva
din frumuseţe”, Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale, moment în care înţelegea insă că şi-a
distrus iremediabil căsnicia şi viaţa.
Va renunţa în final la jocul dublu şi la disimularea geloziei şi a urii, dar revenirea la valorile morale
autentice nu mai este posibilă şi eroul va plăti cu viaţa abaterea de la norma etică.

Relaţia dintre două personaje: Ghiţă -Ana

Reprezentând în nuvelă duioşia şi candoarea, soţia lui Ghiţă, Ana, personaj secundar, nu se înscrie
printre personajele feminine voluntare ale prozei lui Slavici care luptă şi izbândesc, precum Mara sau
Persida.
Ghiţă este căsătorit cu Ana şi au doi copii. Relaţia celor doi este pusă la început sub semnul iubirii
sincere, dar şi al autorităţii masculine, într-o familie patriarhală. În discuţia iniţială dintre Ghiţă şi soacra sa,
Ana nu intervine, părând să accepte fără rezerve deciziile soţului ei. Astfel, Ana se lasă în grija soţului, care
afişează mereu un spirit protector. Ghiţă apreciază calităţile soţiei sale şi se bucură de atenţia ei: ”inima îi
râde când Ana cea înţeleaptă şi aşezată, deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci
Ana era tânără şi frumoasă. Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă.”
Relevantă pentru evoluţia raporturilor familiale este perspectiva Anei care observă în timp
modificările comportamentale şi afective ale soţului ei: ”sâmţea că de ceva vreme, bărbatul ei s-a
schimbat.”
Ana observă transformările soţului ei, dar nu doreşte să renunţe uşor la dragostea ei. La început,
încearcă să-i caute scuze lui Ghiţă. Uneori, observă îngândurarea soţului ei, dar nu îndrăzneşte să-l tulbure:
”ea nu îndrăznea să-l supere, ci se întreba mereu ce o fi având soţului ei.”
Ana nu este doar diplomată, încercând să nu rănească orgoliul unui bărbat, ci şi extrem de lucidă,
dar devine, treptat, victima tragică a fatalităţii destinului, neavând puterea de a-l scoate pe Ghiţă de sub
influenţa malefică a lui Lică.
Frământările din interiorul cuplului sunt urmărite şi din perspectiva lui Ghiţă: ”ar fi voit să meargă
la ea, să îi ceară iertare şi să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa.”
Ghiţă care vedea înainte în Ana ”femeia cea înţeleaptă şi aşezată”, dă dovadă de opacitate şi nu
realizează că lângă el se află o femeie care l-ar putea ajuta: ”iară tu eşti bună, Ano, şi blândă, dar eşti
uşoară la minte şi nu înţelegi nimic; sunt cu tine ca fără tine…” Refuzând comunicarea, Ghiţă îşi plânge de
milă că Ana se depărtează de el: ”el era singur şi părăsit. Ana pe care o privea cu atâta drag mai înainte,
încetul cu încetul se înstrăinase şi nu mai era veselă ca mai înainte.”
Conflictul din interiorul cuplului se acutizează şi sub presiunea codului moral al societăţii. Ana
trăieşte ea însăşi un conflict interior: dragostea ei pusă la încercare pe măsură ce Ghiţă se închide în sine,
sufletul ei fiind împărțit între dorinţa de a-şi salva căsnicia şi ruşinea de a avea un soţ tâlhar.
Comportamentul ei faţă de Lică se schimbă după ce Ghiţă a fost judecat. Ana crede că Lică i-a salvat
bărbatul şi de aceea îşi schimbă atitudinea faţă de el, dar când vede că Ghiţă continuă să aibă un
comportament ciudat, fără să-i explice cauza, Ana îşi pierde total încrederea în propriul soț. Când Ghiță o
împinge în braţele Sămădăului percepe gestul ca pe o formă supremă a umilinţei şi începe să-l
dispreţuiască, lăsându-se pradă tentaţiei, fapt observat cu finețe de către naratorul omniscient:”Apoi
desfrâul are și el farmecele lui, și Ana încetul cu încetul se obicinuise și prinsese o tainică poftă de el”
Comparându-i pe cei doi, Ghiţă i se pare un fricos şi ajunge să-i cedeze lui Lică ” Tu esti om, Lică, iară
Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești...”. Zvâcnirile ei finale în momentul uciderii de
către Ghiţă exprimă copleşitoarea sete de viaţă, dar şi de răzbunare, sfârşitul ei fiind unul profund tragic.
Eşecul familiei cârciumarului este, în bună măsură, un eşec al comunicării cauzat de vanitatea
masculină.
Uciderea Anei este gestul disperat al unui om care nu mai are nimic de pierdut. Pentru a nu lăsa
nimic în urmă, cu sentimente amestecate, Ghiţă o ucide din dragoste, crezând că o eliberează astfel de
chinul păcatului, dar şi din orgoliu, neputând suporta gândul că a fost înşelat. La rândul său, el este omorât
din ordinul lui Lică, ispăşindu-şi astfel păcatele şi slăbiciunile.
Astfel drama familiei cârciumarului este generată, în bună măsură, de eşecul comunicării.
Frământat interior, Ghiţă ajunge să piardă nu numai încrederea în sine, ci şi încrederea soţiei sale, Ana.
Neîncrederea generează izolare, izolarea duce la ruptură. Fericirea dată de liniştea colibei în care domneşte
armonia este înlocuită de nefericirea dată de goana după bogăţie.

Arta narativă. Scriitor obiectiv, Slavici nu realizează însă personaje schematice simple primitive,
ci indivizi înzestraţi cu trăiri profunde, acel amestec de bine şi rău al oamenilor adevăraţi. Iluzia vieţii este
susţinută mai ales de limbajul personajelor, dialogurile având o mare putere de caracterizare definind
lumea oamenilor simpli a căror vorbire este marcată de oralitate.
Limbajul naratorului şi al personajelor valorifica acelaşi registre stilistice, popular şi regional
ardelenesc, lăsând impresia de experienţă umană verosimilă. Interesul clasic moralizator al nuvelei este
susţinut prin zicale sau proverbe populare vorbirea eroilor căpătând astfel valenţe aforistice şi exprimând
adevăruri general umane.
Finalul În concluzie, nuvela „ Moara cu noroc reflectă lumea satului transilvănean, univers dominat
de reguli nescrise, ieşirea e sub semnul lor producănd dezechilibre şi fiind exemplar pedepsită.
Prin complexitatea personajelor create, prin deschiderea spre analiza psihologică, dar şi prin
realizarea artistică „Moara cu noroc” rămâne una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Slavici
asupra vieţii, în general, şi a lumii satului şi a târgului de provincie, în particular.
BASMUL CULT

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga

“Oglindire a vietii in moduri fabuloase, basmul e un gen vast depasind cu mult romanul, fiind mitologie,
etica, stiinta morala (…) (G. Calinescu, “Estetica basmului”)

Introducere Conform binecunoscutei definitii formulate de G. Calinescu, basmul favorizeaza intrarea intr-o lume
fabuloasa unde se consuma aventura eroica a protagonistului care lupta pt impunerea unor valori morale precum binele,
adevarul, dreptatea, frumosul, curajul.
Specie epica in care este valorificata categoria estetica a fabulosului, a miraculosului, acceptata prin conventie ca
fantastic ce nu aduce surprize receptorului, basmul este o naratiune structurata pe un singur plan epic cu o actiune
conventionala organizata intr-un tipar consacrat la care participa personaje cu puteri supranaturale ilustrand permanenta
lupta intre bine si rau, incheiata cu victoria binelui.
Basmul cult imita, in general, relatia de comunicare de tip oral specifica basmului popular, dar elementele
modelului originar sunt reinterpretate potrivit viziunii, conceptiei artistice si manierei stilistice a autorului, purtand,
asadar amprenta originalitatii acestuia.
Geneza “Povestea lui Harap-Alb”, considerata o adevarata sinteza a basmului romanesc, a fost publicata in august 1877
in revista “Convorbiri literare” si alaturi de “Amintirile din copilarie” sau povestirile lui Creanga, basmul acesta
reconstituie filozofia noastra populara, prezentand aceeasi ideala cautare a binelui, permanent impiedicata de fatalitatea
binelui.
Tema Dincolo de eterna lupta dintre bine si rau, tema prezinta si o valenta morala referitoare la conditia eroului care,
inainte de a fi imparat trebuie sa cunoasca si statutul de sluga pentru a invata sa-si cunoasca supusii si sa-si exercite
responsabil puterea. Asadar, eroul va parcurge o calatorie initiatica, un drum al maturizarii pentru dobandirea valorilor
morale si etice, basmul capatand si valenta de bildungsroman.
Motivele literare sunt dominant de inspiratie folclorica: motivul imparatului fara urmasi la tron, motivul
superioritatii mezinului, al calatoriei, al probelor, al incalcarii interdictiei, al supunerii prin viclesug, demascarii
raufacatorului, al casatoriei
Perspectiva narativa Naratiunea la persoana a IIIa este realizeaza de catre un narator omniscient, dar nu obiectiv,
deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflectii (unele adresate unor interlocutori ipotetici: ascultatori sau cititori,
narator necreditabil conform formulei initiale : “Amu, cica,(se spune) (…)”, Ce-mi pasa mie, eu sunt dator sa spun
povestea si sa va rog sa m- ascultati.”)
Relatia incipit-final Ca in orice basm, intrarea in aceasta lume presupune identificarea formulei initiale, stereotipe, cea
care faciliteaza accesul cititorului in spatiul miraculosului. Spre deosebire de basmul popular in care formula introductiva
este compusa din 3 termeni: unul care atesta o existenta (“a fost odata”), unul care neaga (“ca niciodata”) si cel din urma
care introduce elementul fabulos (de ex.:…“pe cand facea plopul pere”), aici, intrarea in text se realizeaza abrupt: “Amu,
cica era odata intr-o tara un crai care avea trei feciori…”
 Incipitul pune, asadar, sub semnul intrebarii adevarul spuselor sale care prin intermediul lui “cica” cu valoarea de
“se spune “ pare a pune povestea pe seama altcuiva.
Finalul Finalul marcheaza simetric iesirea din fabulos, dar in aceeasi maniera originala inovata care include o reflectie
asupra realitatii sociale, alta decat in lumea basmului “Si a tinut veselia ani intregi si acum mai tine inca, cine se duce
acolo be si mananca, iara pe la noi cine are bani bea si mananca, cine nu se uita si rabda”.
Pe parcursul basmului se identifica si o serie de formule mediane : “Si merg ei si merg…” care realizeaza
trecerea de la o secventa narativa la alta, intretin suspnsul, dar si curiozitatea cititorilor.
Timp si spatiu Ca in orice basm, coordonatele actiunii sunt vag precizate, marcate de atemporalitate si de aspatialitate:
“Era odata intr-o tara”. Reperele spatiale sugereaza insa si dificultatea aventurii eroului care trebuie sa ajunga de la un
capat la celalalt al lumii, iar in plan simbolic sa parcurga drumul de la imaturitate la maturitate.
Structura si compozitie Basmul “Povestea lui Harap-Alb” respecta tiparul conventional al speciei, urmarind
succesiunea : stare initiala de echilibru ( corespunzatoare in planul momentului subiectului – expozitiunii), interventia
factorului perturbator (intriga), actiune reparatorie ce presupune trecerea unor probe intr-o calatorie initiatica
(desfasurarea actiunii) si refacerea echilibrului cu raspatirea eroului ( punctul culminant si deznodamantul). In maniera
originala, Creanga complica actiunea punand-si eroul in fata unui sir de serii de probe, a caror trecerea marcheaza etape
in evolutia acestuia.
SUBIECTUL – pe scurt
Caracterizare
Personajele din basmul cult “Povestea lui Harap –Alb” sunt oameni, dar şi „fiinţe himerice” având
comportament omenesc, asa cum afirma criticul literar G. Călinescu în „Estetica basmului”.
Psihologia eroilor se dezvăluie, fie prin surprinderea transformărilor lor interioare, fie prin vocea naratorului care
comentează, ironic sau meditativ, situaţii, peripeţii, atitudini ale eroilor.
Personajele îndeplinesc în basm, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul, ajutoarele şi donatorii, ca
în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj.
Harap-Alb este personajul principal şi eponim( care dă si numele operei) al basmului, protagonist, întruchipare
a binelui, dar este un erou atipic de basm deoarece este complet lipsit de însuşiri supranaturale, fiind construit realist ca o
fiinţă complexă care învaţă din greşeli şi evoluează. Prin aceste atribute iese din clişeul superiorităţii mezinului din
basmul popular.
Numele personajului asociază două simboluri cromatice opuse (oximoron) semnificând sclav-alb, rob de origine
nobilă, dar şi condiţia de învăţăcel supus iniţierii, învăţării, deoarece înainte fusese doar „mezinul craiului”şi abia după
dezlegarea de jurământ va deveni împăratul.
Statutul iniţial al personajului este cel de neiniţiat, neexperimentat, trăind inocent la curtea tatălui său, dar
neavând experienţa vieţii. El nu are încă puterea de a cântări ce e sincer şi ce e prefăcut în faptele, în înfăţişarea sau în
vorbele celorlalţi, adică îi lipseste capacitatea de a distinge aparenţa de esenţă. De aceea, mai întâi o alungă pe bătrâna
care-i cerea un bănuţ sau îl loveşte pe calul cel răpciugos cu frâul în cap.
Are însă alte calităţi care-l ajută să fie cel care va porni către împărăţia unchiului său, dar acestea nu au nimic
supranatural, căci doar bunătatea şi milostenia îi vor atrage ocrotirea Sfintei Duminici cu ajutorul căreia , repetând
iniţierea tatălui său, va învăţa să distingă relitatea de aparenţă, trecând astfel primele probe.
 Proba podului va pune în evidenţă curajul personajului şi va fi urmată de seria încercărilor din pădurea-labirint(
la nivel simbolic, podul reprezintă trecerea din lumea cunoscută în cea necunosctă, plină de încercări, etapă în evoluţie,
căci trecerea se face într-un singur sens).
În scenariul inițierii secvența pădurii-labirint devine relevantă căci aici eroul va încăca interdicţia tatălui său,
nu din răutate, ci din naivitate, si-l va accepta pe Spân drept sfătuitor. Apoi, „ boboc la trebi de aieste” ( caracterizare
directă, realizată de narator), va coborî în fântână, un fel de coborâre în Infern şi va fi obligat să semneze „ un pact cu
diavolul”, ipostaziat aici în Spân, dăndu-i acestuia toate însemnele puterii: banii, cartea si armele.
Probele la care este supus la curtea Împăratului Verde ( aducerea salăților, a nestematei și a fetei Împaratului Roș
pentru căsatoria Spânului) scot la iveală, în mod indirect, trăsături precum: inteligența, stăpânirea de sine ascultarea și
priceperea, dar, mai ales, bunătatea sa, fără de care nimeni nu l-ar ajuta, după cum reiese din caracterizarea directă pe
care i-o face Sfânta Duminică: ” nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb”
Finalul basmului constituie altă secvență semnificativă în evoluția eroului. Fiica Împăratului Roș îl demască
pe Spân, care îi taie capul lui Harap-Alb, acuzându-l că i-a divulgat secretul. Astfel, îl dezleagă de jurământ, inițierea
fiind încheiată. Înviat de fată, eroul reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș, de care
se îndrăgostise, și împărăția. Nunta și schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului.
Astfel, trecerea personajului prin încercări dificile, dar si experienta condiției umilitoare de sclav care ajunge în
slujba unui stăpân sever contureaza sensul educativ al basmului. Scriitorul promovează în acest mod valori umane
fundamentale precum înțelepciunea, bunătatea, inteligența, prietenia, altruismul, calități demonstrate de erou pe tot
parcursul basmului.
Relaţia cu Spânul . În scenariul iniţierii lui Harap-Alb, Spânul are un rol important reprezentând, nu răul absolut, ci, mai
degrabă, răul necesar, pentru că îl pune pe tânăr permanent în situaţia de a învăţa, contribuţia sa la evoluţia personajului
fiind evidenţiaţă prin cuvintele calului năzdrăvan: „ Si unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe
oameni să prindă la minte .”Astfel nici personajul antagonist nu este unul tip întrucât nici el nu are atribute miraculoase,
nefiind un zmeu sau un animal fabulos.
Novicele, aflat pe calea iniţierii, se confruntă cu răul din lumea oamenilor deoarece, conform credinţei populare,
omul rău, demonizat poartă semne pe chip, omul spân şi omul roş, oameni însemnaţi, înruchipând răutatea, viclenia,
cruzimea şi lăcomia.
O prima secventa narativa semnificativa pentru ilustrarea relatiei dintre cele doua personaje poate fi
considerata cea a fantanii. Incalcand sfatul parintesc, craisorul pentru a iesi viu din padure, accepta tovarasia Spanului.
Coborarea in fantana aminteste, in plan simbolic, de taina botezului. Fiul cel mic al Craiului moare in raport cu vechea
identitate, cea naiva, inscriindu-se de acum, pe o alta treapta a existentei sale, cea a maturizarii primind si numele de
Harap Alb
În cea de-a doua parte eroul se confruntă cu o altă forţă malefică: omul roş. Ca şi Spânul, Împăratul Roş este tot
omul însemnat de care tatăl îl sfătuise să se ferească şi pe care va reuşi să-l învingă doar cu ajutorul celor cinci giganti
fabuloşi: „dihănii”, „ arătări”, „pocitănii”, în esenţă reprezentări hiperbolice ale unor impulsuri omeneşti pe care eroul
învaţă să le domine: foamea, setea, frigul, dorinţa de a cunoaşte şi stăpâni spaţiul şi timpul.
 Dezlegarea de jurământul făcut Spânului este posibilă, simbolic, doar prim moarte şi înviere- semnificând
despărţirea de naivitate şi căpăterea statutului de împărat. Acesta este şi momentul în care rolul Spânului ia sfârşit, calul
fiind cel care distruge întruchiparea răului, dându-i drumul din înaltul cerului.
Finalul basmului se constitue asadar intr-o alta secventa narativa semnificativa pentru relatia dintre cele
doua personaje. Spanul il acuza pe Harap Alb ca a divulgat secretul si ii reteaza capul. Cu alte cuvinte, ii produce o a
doua moarte simbolica, de data aceasta definitiva, cea a naivitatii – prin care se va si dezlega de juramantul facut
acestuia. La randul sau, Spanul este ucis de tovarasul de drum a lui Harap Alb, calul, semn ca initierea a luat sfarsit.
Finalul aduce, de fapt, confirmarea destinului de excepţie anunţat de Sfânta Duminică, deoarece învierea
reprezintă trecerea spre o nouă identitate în care el va fi slăvit, puternic şi iubit: „ Când vei ajunge şi tu odată mare şi
tare […] vei crede celor asupriţi şi necăjiţi pentru că stii acum ce e necazul. „
Elemente de arta narativa Ceea ce particularizeaza basmul lui Creanga nu este doar complexitatea personajelor ci mai
ales maniera in care acestea traiesc prin limbaj, caci citind povestea lui Harap-Alb, lectorul are senzatia ca regaseste intr-
un fel personajele “Amintirilor din copilarie”, putandu-se asadar vorbi despre o localizare si o autohtonizare a
fantasticului (personajele vorbesc si se comporta moldoveneste).
Arta povestirii se remarca si ea printr-un ritm rapid dat de dramatizarea actiunii prin dialog, dar si
individualizarea personajelor prin detalii.
Marea forta expresiva a basmului consta in maniera in care Creanga valorifica atat in discursul naratorului, cat si
in vorbirea eroilor registrul stilistic popular marcat oral si regional. Impresia permanenta de zicere a textului (oralitatea)
este create prin expresii onomatopeice: (teleap-teleap), verbe imitative (“a horai”, “a horpai”), implicarea subiectiva a
naratorului (si-apoi chititi…) sau inserarea de fraze ritmate (“De-ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar feri”).
O alta particularitate al stilului scriiturii lui Creanga este bogatia paremiologica (multimi de proverbe si
zicatori, vorbe de duh) utilizate pentru a caracteriza un personaj sau o situatie, fie pentru a oferi perspective populara
asupra intamplarilor (“Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”)
Acestor particularitati inconfundabile ale sitlului lui Creanga se adauga placerea zicerii evidenta in valorificarea
mijloacelor de realizare ale umorului. Dintre acestea, cele mai savuroase sunt: exprimarea mucalita, ironic glumeata
“(Sa traiasca trei zile cu cea de-alalteieri”), ironia (Acesta este Imparatul Ros vestit pe meleagurile acestea pentru
bunatatea sa cea nepomenita si milostenia lui cea neauzita”), poreclele si apelative caricaturale (buzila) dimintivele cu
valoare argumentative (buzisoare, bauturica), scenele comice ( cearta din casa de arama) etc.
Finalul Creangă valorifică tiparul narativ al basmului popular, dar reuseste prin “Povestea lui Harap-Alb” sa dea o
adevarata sinteza acestei specii, deplasand accentul de pe fabulos si miraculos pe constructia personajelor care capata
astfel statutul de om ales reflectand viziunea despre lume a scriitorului in aceeasi maniera de basm adica de “oglindire a
vietii in moduri fabuloase.” (G. Calinescu), oferind culturii noastre un reper de spiritualitate romaneasca de o valoare
inestimabila.
Nuvela istorica ( paşoptistă, romantică)

ALEXANDRU LAPUSNEANUL
de Costache Negruzzi

Ilustrând cu stralucire spiritul epocii pasoptiste, Costache Negruzzi este întemeietorul

nuvelei istorice românesti, capodopera creatiei sale, fiind considerată nuvela istorică ”Alexandru
Lapusneanul”, publicată în primul numar al revistei ”Dacia literară” in 1840 si apoi republicată in
volumul ”Păcatele tinereţilor”.
Nuvela evidentiaza doctrina estetica a romantismului, dar si caracteristicile nuvelei
istorice: promovarea unei literaturi originale si inspiratia din istoria naţională, fiind unele dintre
principiile enuntate de Kogalniceanu în articolul “Introducţie la Dacia literară”
Nuvela este o specie a genului epic, în proză , cu o construcţie riguroasă şi un fir narativ
central .Mai restransa ca dimensiuni fata de roman, ea sta sub semnul concentrarii epice, al
conflictului puternic, căci avand un singur fir epic, în nuvelă situatia prezentată este verosimila,
personajul este construit minutios, iar naratiunea este obiectiva.
Creatia lui Costache Negruzzi este o nuvela istorica de factura romantica, prin inspiratia
din trecut, dar si prin reconstituirea mestesugita a culorii epocii si a culorii locale (mentalitati,
comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj).
Tema istorica vizeaza reconstituirea artistica a unui episod, din Evul Mediu românesc:
cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu si se dezvolta romantic în tema destinului unui
tiran, urmarind evolutia de la orgoliu si cruzime, la singurătate si teroarea de a fi neputincios in
fata mortii.
Titlul situeaza in centrul naratiunii personajul ce concentreaza interesul epic, dar si
mesajul operei, personaj eponim, erou complex – forma articulata a numelui: ”Lapusneanul”,
unicizandu-l, dar dând si culoarea epocii în formula unui arhaism morfologic.
Perspectiva narativa. Naratiunea este de formula clasica, naratorul relateaza la persoana
a treia, iar perspectiva lui este in general obiectiva. Se remarca însa si o atitudine romantica,
subiectiva, evidenta mai ales prin comentariile explicative si anticipative: ”Se cunostea ca se
mediteaza vreo noua moarte” sau prin epitetele calificative de tipul: ”deşanţată cuvantare”,
”marsavul curtezan”, ori prin metafora finala: ”pata de sange in istoria Moldovei”.
Timp si spatiu. Timpul naratiunii are corespondent real, istoric: cea de-a doua domnie a
lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569).
Spatiul alcatuieste un decor romantic, ca in teatrul clasic, fiecare capitol isi desfasoara
actiunea intr- un alt cadru: dumbrava de la Tecuci, palatul domnesc de la Iasi si curtea domneasca
de la Hotin.
Incipitul. Nuvela debuteaza într-o formula rezumativa, amintind de stilul cronicaresc,
secventa initială avand rolul de a creiona imaginea sumbra a unei Moldove sfâşiate de lupte
interne pentru putere între cei care vor tronul, dar si intre domnii vremelnici si boierii care cauta
sa tradeze pe oricine.
Finalul e alcatuit si el concis, continand comentariul naratorului, ce numeşte domnia lui
Lapusneanu drept ”pata de sange” in istoria Moldovei”, iar amintirea tabloului votiv din Slatina,
sustine verosimilul (care pare real) intamplarilor.
Raportul realitate-fictiune. Fascinat de istoria nationala, Negruzzi se opreste asupra
sângerosului veac al XVI- lea, evocând ceea de-a doua domnie a lui Lapusneanu.
Scriitor pasoptist, acesta se inspira din Cronicile Moldovei, de unde valorifica artistic
scene, fapte si replici, dar se distanteaza de realitatea istorcă apelând la ficţiune, dar si prin
viziunea romantica asupra istoriei.
Astfel din ”Letopisetul Tarii Moldovei” a lui Grigore Ureche, Negruzzi selecteaza
informaţii despre solia boierilor trimisi de Tomsa si despre fuga acestuia in Polonia, despre
actiunile represive ale domnitorului impotriva boierilor, despre uciderea celor 47 de boieri si
despre imprejurarile mortii prin otravire. Tot din Letopisetul lui Ureche, Negruzzi preia replicile
devenite mottouri în capitolele întâi şi al patrulea dupa modelul carora va crea mottourile
celorlalte capitole.
 Cu toata intentia evidenta de a urma sursa documentara, Negruzzi isi ingaduie anumite
libertati fata de adevarul istoric, schimband cursul evenimentelor, modificand destinul unor
personaje sau inventand personaje, deoarece realitatea nu intra niciodata nemodificata intr -o
opera literara.
Astfel il reprezinta pe Motoc, ca mare sfetnic a lui Lapusneanu, desi in cronica se
precizează că acesta, alaturi de Veverita si Spancioc, l-au însotit pe Tomşa in exil si nu mai trăiau
in timpul celei de –a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanu.
Personajul Stroici este in intregime creatie de fictiune, aparitia sa in nuvela fiind motivată
estetic pentru ca, alaturi de Spancioc, alcatuieste grupul de boieri tineri, răzvratiti impotriva lui
Lapusneanu.
Pentru episodul uciderii lui Motoc, dat prada multimii razvratite, Negruzzi valorifica un
episod din ”Letopisetul Tarii Moldovei” de Miron Costin, care relateaza imprejurarile uciderii
boierului Batiste Veveli (este singurul moment pe care autorul il preia din cronica lui Miron Cosin,
pe care in mod surprinzator o indicase drept sursa, consemnarea domniei lui Lapusneanu fiind
realizată de Grigore Ureche).
Compozitie si structura. Nuvela se alcatuieste din 4 capitole, fiecare cu o relativa
independenta, principiul de compozitie este cel cronologic (singura abatere de la acest principiu
este secventa retrospectiva din capitolul al doilea, în care se evoca destinul urmasilor lui Petru
Rares, episod încheiat cu motivatia casatoriei lui Lapusneanu cu domnita Ruxanda).
Fiecare capitol este prefaţat de un motto - acestea pun in evidenta natura conflictului,
dezvoltat in fiecare capitol, fiind formulate ca replici ale unor personaje: capitolul 1 ”Daca voi nu
ma vreti, eu va vreu…” (raspunsul dat de Lapusneanu soliei boierilor), capitolul 2 ”Ai sa dai sama,
Doamnă!” (avertismentul dat de vaduva unui boier, doamnei Ruxanda), capitolul 3 ”Capul lui
Motoc vrem” (cererea multimii), capitolul 4 ”De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu”
(amenintarea rostita de Lapusneanu).
Structura. Viziunea artistica se structureaza pe două planuri: principalul plan fiind cel
epic, ce are în centru figura lui Lapusneanu, al carui destin este urmarit in ultimii 5 ani de domnie.
Intamplarile narate sunt proiectate pe un fundal in care se schiteaza un tablou de epocă, al
Moldovei din veacul al XVI- lea, cu desele schimbari de domnie, cu ceremonialurile curtii, cu
uneltirile boierilor si neîncetata navala a turcilor sau a tătarilor, acesta fiind planul-cadru.
Subiect-pe scurt

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI.

Alexandru Lapusneanu este personajul principal al nuvelei, personaj romantic,

exceptional, care actioneaza in situatii exceptionale.
Optiunea lui Negruzzi pentru un domnitor a carui amintire este legata de uciderea a 47 de
boieri si care intruchipeaza tipologia tiranului, este specifica unui romantic.
Personaj de mare coerenta, Lăpusneanu este un personaj static, deoarece trasaturile sale
de caracter si personalitate răman aceleaşi de-a lungul întregii nuvele, astfel ca in constructia sa
se poate spune ca se reunesc două perspective esentiale: romantismul (prin exceptionalitate) si
clasicismul (prin tipologie).
Personalitatea eroului se cristalizează înca din primul capitol - dialogul cu cei patru boieri
conturează datele fundamentale ale psihologiei si caracterului sau: temperament violent,
impulsiv, voinţă încrâncenata, hotărâre, luciditate, abilitate politică, si o nesfarsita dorinta de
putere: “ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu[…]Dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge
ori cu voia, ori fără voia noastră”.
Voinţei oarbe i se asociază alte trăsături precum abilitatea de a intui psihologia celor din
jur, diplomaţia – calităţi ale unui adevărat conducător. Astfel, face promisiuni liniştitoare pentru
ceilalţi ( Moţoc, doamna), dar care ascund un plan de răzbunare. Planul uciderii boierilor e
mascat şi el de cuvinte imprumutate din limbaj bliblic, plasate într-un discurs mincinos, dar
convingător, dovedind astfel inteligenţă diabolică, reuşind să manipuleze masele pentru a-şi pune
în aplicare planurile.
 Replicile sale dezvaluie darul vorbirii, căci isi organizeaza monologurile dupa legile
retoricii – de exemplu vointa oarba de a domni este exprimata plastic: ”mai degraba isi va intoarce
Dunarea cursul îndărăpt” si motivata teoretic de dorinta de a ”mântui norodul
Personajul este caracterizat direct de către narator, de către celelalte personaje şi
indirect prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, gesture, vestimentaţie.
Portetul fizic este schițat, accentuându-se acele trăsături care pun în evidență caracterul
crud, dur și firea sa imprevizibilă: ” ochii scânteiră ca un fulger”, ” mușchii i se suceau în râsul
acesta și ochii lui hojma clipeau„. Imaginea sa se completează cu descrierea vestimentaţiei epocii: “
Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie avea cabaniţă turcească”.
Ipostazele personajului : “ vodă”, “domnul”, “tiranul”, “bolnavul”, dar şi epitetele de
caracterizare: “nenorocitul domn”, “mişelul tiran” devin modalităţi de caracterizare directă.
Alt procedeu de caracterizare este antiteza, prezenta, mai ales, prin opozitia cu doamna
Ruxanda, construită şi ea tot romantic, ilustrând tipul soţiei medievale blânde, care pune în
lumină, prin contrast, trasăturile personajului.
Celelalte personaje îl caracterizează succinct, mitropolitul Teofan considerând ”Crud si
cumplit “ pe” omul acesta”.
Faptele sângeroase ale eroului confirma aceste atribute, scena finala accentuand nota de
romantism întunecat, in care este pictata figura lui Lapusneanu, care moare hulind, înversunat de
o ură neputincioasă.

Relaţia cu alte personaje

Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje – pentru a se
răzbuna pune în aplicare câte un plan care depinde de gravitatea vinei acestuia. De exemplu, pe
boieri îi măcelăreşte, pe Moţoc îl dă mulţimii, dar nici pe doamna Ruxanda nu o iartă .
Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic-demonic. Faţă
de soţia sa Lăpuşneanul adoptă atitudini care reflectă ipocrizia şi disimularea, căsătorindu-se cu
aceasta pentru ”ca să atragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş”.
Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă (descendentă a lui Ştefan cel Mare), nici
pentru că îi este soţie sau mamă a copiilor săi. Iar doamna “ar fi voit să-I iubească, dacă ar fi aflat
în el cât de puţină iubire omenească”. Gesturile, mimica şi cuvintele rostite de Lăpusneanul în
capitolul al II-lea, în scena discuţiei cu doamna Ruxanda, evidenţiază ipocrizia lui în relaţia soţ-
soţie. Mai întâi îi sărută mâna, apoi se posomorăşte, reacţionează impulsiv la rugămintea ei,
ducându-şi mâna la jungher, dar se stăpâneşte şi îi promite “ un leac de frică”. În capitolul următor,
se răzbună pe boieri, pe Moţoc, şi nu o iartă nici pe Ruxanda pentru îndrăzneala de a-i fi cerut să
oprească uciderile. Se bucură cu cruzime de spaima doamnei care leşinase la vederea piramidei de
capete: “Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind: în loc să se bucure, ea se sparie.” Insistenţele
boierilor şi ameninţarea din final că îi va ucide fiul o determină pe doamna Ruxanda să îl
otrăvească.
Arta narativa. Analizand tehnica narativa a nuvelei, se remarca faptul ca adesea nararea prin
relatare este inlocuita prin nararea prin reprezentare, caci substituind discursul naratorului cu cel al
personajelor, acestea prind viata. Astfel autorul se dovedeste un adevarat maestru al cuvantului,
folosind tehnicile constructiei unui text dramatic precum: formularea concisa a replicilor, prezentarea
intrarii si iesirii personajelor din scena, precizari legate de ton, gestica,mimica.
Negruzzi își dovedeste si in manuirea limbajului, vocabularul utilizat aici fiind alimentat
din fondul vechi al cronicilor romanesti cu intentia reconstituirii culorii epocii si a culorii locale.
Autorul nu foloseste in exces arhaismele, reusind sa-i creeze cititorului impresia de limba
veche, fara sa recurga la exemple numeroase sau stridente, iar atunci cand sunt utilizate acestea
redau atmosfera vremii: descrierea vestimentatiei doamnei Ruxanda, ospatul domnesc.
In mod surprinzator se identifica in text si prezenta neologismelor: “schinteie electrică”,
“satelitii tiranului”.
Asadar, nuvela Alexandru Lapusneanul de Negruzzi, nu este doar prima nuvela istorica a
literaturii romane, ci o reusita exemplara, ce ilustreaza principiile ideologiei pasoptiste si ale
romantismului romanesc.
Aceasta va rămâne o adevărată realizare a speciei, nu doar din perspectiva raportului
dintre realitate şi ficţiune, ci şi din punctul de vedere al măiestrei artistice, al capacităţii de
evocare a unei epoci pe care o înfăţişează îmbogăţind-o cu noi semnificaţii, cu întâmplări şi tipuri
umane memorabile.