Moara cu noroc

Ioan Slavici

Scriitor afirmat la sfârșitul sec.al XIX-lea, unul dintre marii clasici ai literaturii române, Ioan
Slavici este adeptul realismului clasic. Slavici consideră că literatura trebuie să aibă o finalitate etică,
socială și națională, să propună cititorului o dezbatere morală și o reflecție gravă asupra valorilor
existențiale. Este primul scriitor care demonstrează că sufletul țăranului sau al târgovețului nu este nici
simplu, nici linear, ci se alcătuiește ca un spațiu al dilemei morale, al incertitudinilor și zbuciumului
sufletesc dramatic.
Considerată de G.Călinescu o ”nuvelă solidă cu subiect de roman”, Moara cu noroc este, fără
îndoială, prima mare nuvelă realistă din literatura română, publicată în anul 1881, în volumul ”Novele
din popor”. Încadrarea în curentul literar realism poate fi justificată prin prezentarea obiectivă și
veridică a realităților ardelenești ale timpului, prin crearea unor personaje bine ancorate social și
surprinse în transformare, prin folosirea unor tehnici narative precum observația, analiza și detaliul
semnificativ, precum și prin stilul neutru, rece în care sunt proiectate evenimentele ficționale.
”Moara cu noroc” este o nuvelă realist-psihologică care prezintă un conflict puternic, redat în manieră
obiectivă și care se dezvoltă pe două coordonate, una exterioară, care urmărește firul propriu-zis al
evenimentelor , și una interioară, prin definirea implicațiilor pe care le au faptele în planul constiinței
personajului.
Tema realist-psihologică a degradării umane provocate de patima înavuțirii se dezvoltă în relație
cu tema destinului ca prăbușire determinată de o stranie fascinație a răului.
Titlul este construit în antifrază cu textul propriu-zis, în sensul că așteptările lectorului sunt
anulate de evoluția epică. Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce
de drumuri, ”la răscrucea tuturor primejdiilor” (Nicolare Manolescu) în pustietate. Locația , o fostă
moară, simbol al perisabilului, este, de fapt, aducătoare de ghinion.” Norocul” se dovedește astfel
efemer și înșelător, ispită scoasă în calea omului slab. Spre deosebire de Sadoveanu, Slavici atribuie
hanului conotații negativeale locului bântuit, ale spațiului malefic în care diavolul ispitește drumețul.
Dualitatea loac binecuvântat/loc blestemat este sugerată și prin imaginea celor cinci cruci care pot fi
interpretate și ca simbol al destinelor celor cinci ființe care alcătuiesc familia lui Ghiță. Tabloul final al
hanului prefăcut în cenușă fixează motivul spațiului malefic purificat prin foc.
Compoziția nuvelei este clasică, cele 17 capitole urmărind șirul întâmplărilor în succesiune
cronologică. Incipitul este formulat ca un discurs etic al personajului reflector, bătâna, mama Anei:
”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit”. Cugetarea ei reprezintă o avertizare asupra forțelor conflictuale, având rol moralizator. După
principiul simetriei, finalul se constituie tot ca un discurs direct al personajului-reflector: ”simțeam eu
că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost data”. Narațiunea este astfel în ”rama” cugetărilor bătrânei, voce
care exprimă mentalitatea unei lumi care își întemeiază existența pe valori autentice și pe credința în
soartă.
Reperele spațio-temporale sporesc veridicitatea subiectului. Acțiunea este plasată în Ardeal, în sec. Al
XIX-lea. Ea se desfășoară pe parcursul unui an, fiind simbolic plasată între două repere creștine:
SF.Gheorghe și Paștele.
Subiectul este construit în maniera unei acțiuni trepidante, cu momente de mare tensiune. Situația
inițială surprinde nemulțumirea lui Ghiță față de condiția sa socială. Sărăcia, prețuită se soacra sa
pentru putrea miraculoasă de a menține echilibrul sufletesc al omului, devine pentru Ghiță cizmarul
motiv de puternice frământări, dându-i un sentiment de inferioritate.