Moara cu Noroc de Ioan Slavici

Specie: nuvelă realistă psihologică

Curent: realism
Încadrare istorică: perioada marilor clasici
Anul apariției: 1881
Tema: Dezumanizarea individului sub imperiul setei de înavuțire în condițiile specifice satului
ardelean de la mijlocul secolului al XIX-lea
 
CUPRINS:
 

 1 Eseu structurat Moara cu noroc de Ioan Slavici

 2 Particularităţile nuvelei 
 3 Tema şi viziunea despre lume
 4 Relaţia dintre incipit şi final
 5 Caracterizarea personajului Ghiță 
 Eseu 2 Caracterizarea unui personaj din Moara cu noroc
 6 Cuplu de personaje Ghiță - Lică
 7 Exemple de subiecte bacalaureat Subiectul al III-lea: nuvela psihologică

 
1. MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI – ESEU STRUCTURAT
 
     Considerata ca o specie a epocii moderne, nuvela a fost cultivata cu predilectie in secolele
XIX si XX, avand avantajul unei concentrari epice mai accentuate decat a romanului. Intr-un
spatiu diegetic relativ restrans, cu un singur fir narativ, nuvela urmareste destinul unui personaj
complex, prins in reteaua unor conflicte puternice. Viziunea artistica este astfel centrata asupra
protagonistului care domina prim-planul.
     Caracteristicile acestei specii sunt ilustrate riguros de nuvela „Moara cu noroc” de Ioan
Slavici. Primul mare scriitor modern al Transilvaniei, consolideaza dimensiunea realist-obiectiva
a viziunii artistice asupra universului existential al satului de provincie, operand o deschidere a
prozei romanesti spre psihologic. O dovada stralucita este nuvela „Moara cu noroc”, publicata in
1881.
     Capodopera lui Slavici este o nuvela psihologica, remarcabila nu numai prin complexitatea
personajului principal, ci si prin realismul viziunii artistice care se concretizeaza intr-o imagine
veridica a unei lumi din Transilvania sfarsitului de veac XIX.
Tema realist-psihologica a degradarii umane provocate de patima inavutirii se dezvolta in relatie
cu tema romantica a destinului.
Titlul nuvelei inchide in el o amara ironie, „Moara cu noroc” fiind numele hanului asezat la
rascruce de drumuri, o raspantie care „intoarce” destinul eroilor spre zodia tragicului, schimband
liniste colibei in zbucium, nefericire.
Compozitia nuvelei este clasica, cele 17 capitole urmarind sirul evenimentelor in ordine
cronologica. Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic al unui personaj-
reflector: mama Anei, care este numita simbolic „batrana”. Cugetarea ei reprezinta o avertizare
asupra fortelor conflictule : „Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia,
ci liniştea colibei tale te face fericit.” Dupa principiul simetriei, finalul se constituie tot ca un
discurs direct al personajului-reflector : „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost
data”. Naratiunea este asadara construita in ”rama” cugetarilor batranei. Aceasta reprezinta o
„voce” prin care se exprima mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta  pe valori
autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea scriitorului asupra lumii si
asupra existentei umane.
Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu geografic real, in pusta aradeana ( Fundeni, Ineu,
Oradea sunt toponime reale), intr-o zona de rascruce, plina de mister. Evenimente se desfasoara
pe durata unui an. Timpul real, obiectiv este dublat de un timp simbolic, „saptamanii luminate a
Pastelui”  ii corespunde o durata malefica, un timp simbolic al ”tarziului” („era tarziu, intr-un
tarziu, tarziu dupa miezul noptii”). Nu intamplator, jaful crima, tradarea , uciderea Anei si
sinuciderea se petrec noaptea.
Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de conflicte puternice . Planul
realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind un singur fir narativ- element definitoriu al
nuvelei. Al doilea plan este de tip analitic: planul interior, in care sunt urmarite dilemele morale,
conflictul psihologic ce se amplifica treptat in constiinta lui Ghita.
Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa, infruntand situatia sociala si economica
gri in care se afla. Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate de a asigura un trai
decent familiei, el decide, impotriva sfatului soacrei, sa ia in arenda hanul ”Moara cu noroc”. Un
timp afacererile prospera, iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor (”pusta
aradeana”), insa cu potential.
Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va declansa un sir
de evenimente, in urma carora Ghita se va degrada pana la dezumanizare, si va sfarsi tragic.
Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in acest episod; se contureaza atat cel exterior intre
Ghita si Lica, cat si cel interior, al constiintei carciumarului.
Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut intr-o
continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la afacerile necurate ale Samadaului
care exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si
batut, o femeie si copilul sau sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica, pe urmele
caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta
este de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul
de a-l demasca pe Lica, ceea ce si reuseste.
Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghita il face pe acesta
sa isi doreasca o confruntarea cu Lica. Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care,
atunci cand se intoarce la han o omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in
bratele Samadaului, iar apoi este omorat de Raut, omul samadaului.
 Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. Acesta este
punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura faptelor.
Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora
focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor. Astfel, toate conflictele
romanului se termina, se mistuie in foc alaturi de protagonisti, lasand loc cortinei, vocei
naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin batrana, care,
contempland scena dezastrului, afirma: ”asa le-a fost data”.
Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester), fiind rezultate
ale propriilor fapte, actiuni si ganduri, actionand liber, neconstranse decat de forta destinului.
Protagonistul nuvelei, Ghita este centrul de iradiere a semnificatiilor,destinul sau ilustrand „teza
morala” a textului. El este un personaj complex, dilematic, de mare forta in reprezentarea omului
care se lasa dominat de slabiciunea sa. Cand linistea familiei sale este tulburata de aparitia lui
Lica Samadaul, Ghita incearca sa i se impotriveasca ferm si demn. Numai ca prima eroare, aceea
de a nu renunta la arenda hanului, declanseaza situatia de criza. Tentativa esuata de a se
impotrivi lui Lica, e urmata de alunecarea treptata sub influenta samadaului . Intre cei 2 se naste
un conflict de orgolii barbatesti.
Scena procesului reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un moment de
culminatie a crizei morale. Desi convins de vinovatia lui Lica, Ghita depune marturie falsa,
optiune nu determinata de frica, ci de constiinta faptului ca Lica are stapani puternici care il
protejeaza. Totusi, optiunea finala a protagonistului este de a se situa cu sacrificiul suprem de
partea legii. Ultimele scene sunt de un intens dramatism. Intelegand ca si-a distrus iremediabil
familia , iar revinirea la valorile morale autentice nu mai este posibil, eroii vor plati cu viata
abaterea de la norma etica.
Din punctul meu de vedere, consider ca tema erodarii fondului uman prin patima imbogatirii este
dezvoltata pe baza convingerii scriitorului ca literatura trebuie sa aiba o finalitate educativa. In
primul rand, deznodamantul nuvelei are o accentuata dimensiune moralizatoare, fiindca eroii
care incalca principiile morale sunt sanctionati aspru in final. In al doilea rand, scriitorul reuseste
sa surprinda cu adevarata arta instalarea gradata a crizei sufletesti si evolutia ei pana in fata
deznodamantului implacabil.
In concluzie, se poate afirma ca, intre marii clasici ai literaturii romane, Slavici ramane creatorul
nuvelei realist-psihologice, iar „Moara cu noroc” este dovada cea mai stralucita.
 
În concluzie, se poate afirma ca, intre marii clasici ai literaturii romane, Slavici ramane creatorul
nuvelei realist-psihologice iar întâlnirea cu nuvela „Moara cu noroc” este, pentru orice cititor, o
experienţă de viaţă, deoarece intră într-o lume plăsmuită după propria viziune a autorului. Fiind
o nuvelă psihologică, ea nu aduce în faţa contemporanilor un model de conduită morală, ci un
model al dezumanizării.
 ↑Înapoi la Cuprins

 
 
2. PARTICULARITĂȚILE NUVELEI : MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI
 
2. Particularitățile nuvelei : Moara cu noroc de Ioan Slavici
Scrie un eseu despre particularităţile nuvelei, prin referire la o operă literară studiată. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- precizarea a două caracteristici ale speciei literare nuvelă, existente în opera literară studiată;
- prezentarea, prin referire la nuvela studiată, a patru elemente de construcţie a subiectului şi/ sau
ale compoziţiei (de exemplu: acţiune, secvenţă narativă, conflict, relaţii temporale şi spaţiale,
construcţia personajelor, incipit, final, perspectivă narativă, tehnici narative etc.);
- evidenţierea relaţiilor dintre două personaje, reprezentative pentru nuvela studiată; - exprimarea
unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema în nuvela
pentru care ai optat.
 
Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic,
concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, în funcţie de contribuţia
lor la desfăşurarea acţiunii. Nuvela prezintă fapte verosimile într-un singur conflict, cu o intrigă
riguros construită, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe acţiune.
Nuvelele pot fi clasificate, dupa modalitatea de realizare a subiectului, în: nuvele istorice,
psihologice, fantastice, filosofice sau anecdotice, iar în funcţie de curentele literare în care se
înscriu ca formulă compozitională: renascentiste, romantice, realiste sau naturaliste. O nuvela
este şi “Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici, publicată în 1881 în volumul “Novele din popor”,
alături de Pădureanca şi Budulea Taichii,
Tema prezintă consecinţele nefaste ale setei de înavuţire , în societatea ardelenească a secolului
al XIX-lea. Titlul ales este mai degrabă ironic, mutarea la Moara cu noroc aduce destrămarea
familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion.
Construcţia subiectului, pe coordonate spaţio-temporale bine precizate (acţiunea are loc la hanul
Moara cu noroc aflată într-o zonă a Ardealului, în valea dintre dealuri, la o răscruce, iar timpul
este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de două repere temporale, cu valoare religioasă:
de la Sf. Gheorghe până la Paşti) creează impresia de veridicitate.
Conflictul nuvelei este unul complex, de natură socială (prezintă confruntarea dintre doua lumi,
dintre doua mentalităţi diferite: Ghiţă, care, în încercarea de a-şi depăşi statutul social se
confruntă cu Lică Sămădăul, personajul antagonist, ceea ce creează conflictul exterior), dar şi de
natură psihologică şi morală (conflictul interior trăit de Ghiţă care este pus să aleagă între dorinţa
sa de înavuţire, şi liniştea familiei sale).
Acestea sunt prezentate din punctul de vedere al unui narator omniscient, cu o perspectivă
narativă obiectivă, dată de impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a III-a şi
atitudinea detaşată în
descrierea acţiunii. De asemenea, mai apare tehnica narativă a punctului de vedere, concretizată
prin intervenţiile bătrânei de la începutul şi din finalul nuvelei. În incipitul nuvelei, în prolog,
bătrâna rosteşte o replicş ce anticipeazş oarecum acţiunea nuvelei, şi destrămarea familiei lui
Ghiţă: “omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale
te face fericit”. Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele de încheiere din finalul nuvelei, o concluzie
moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor exprimate în incipit: “se vede că au lăsat
ferestrele deschise (...) simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Nuvela capătă
astfel o construcţie circulară, simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în final se
revine la aceasta, după ce a fost confirmată. Personajele ce iau parte la acţiune sunt, asemeni
oricărei nuvele, nu foarte numeroase, dar bine individualizate. Astfel, accentul nu cade pe actul
povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Slavici se dovedeşte astfel, un bun observator al
caracterelor umane şi al vieţii rurale. Ghiţă se impune atât prin complexitate, cât şi prin putere de
individualizare. El ilustrează consecinţele negative pe care le are asupra omului dorinţa de
înavuţire. Este unul dintre personajele nuvelei care evoluează odată cu acţiunea, el
transformându-se din tipul cârciumarului dornic de înavuţire, în individul aflat sub determinare
psihologică şi morală. Ghiţă suferă un proces de dezumanizare, ezitarea lui în faţa alegerii dintre
valorile simbolizate de Ana (familie, iubire, liniştea căminului) şi cele simbolizate de Lică
(bogaţie, înavuţire, atracţia malefică a banilor) şi slăbiciunea lui în faţa tentaţiilor îl conduc către
un sfârşit tragic. Lică rămâne constant de-a lungul întregii nuvele, sfârşitul său brutal fiind în
concordanţă cu temperamentul şi comportamentul său. Ana suferă şi ea transformări interioare,
datorate în special schimbării lui Ghiţă şi îndepărtării acestuia de ea. Iniţial, deşi Ghiţă era un
simplu cizmar, cei doi aveau un cămin liniştit şi o familie fericită. După luarea “Morii cu noroc”
în arendă, odată cu statutul lor social se schimbă si atitudinea lui Ghiţă faţa de Ana. Ghiţă începe
să se ferească de soţia sa , devine violent şi mohorât, se poartă brutal cu cei mici. Cei doi se
înstrăinează într-atât, încât Ghiţă ajunge să o împingă pe Ana în braţele lui Lică, iar aceasta să i
se ofere lui Lică deoarece “acesta e om”, pe când “Ghiţă e doar muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti”. Sfârşitul celor doi este unul tragic. Realizând că a fost înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana,
iar el, la rândul său, este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică. Bătrâna şi copiii supravieţuiesc
incendiului, pentru că sunt singurele fiinţe inocente şi morale. Aceste trăsături reies atât din
descrierile pe care naratorul obiectiv le face personajelor prin portrete sugestive (caracterizare
directă), cât şi din gesturile, limbajul şi relaţiile pe care acestea le dezvoltă între ele (caracterizare
indirectă). Apar, de asemenea, mijloace de investigaţie psihologică, precum scenele de dialog,
monologul, monologul interior, notaţia gesturilor şi a mimicii, care fac din “Moara cu noroc” o
nuvelă psihologică”. În concluzie, prin conflict, faptele verosimile şi personajele prezentate,
precum şi prin accentuarea complexităţii acestora , cu prezentarea “acelui amestec de bine şi rău
ce se află la oamenii adevăraţi”, “Moara cu noroc” devine o veritabilă nuvelă realistă, una din
capodoperele lui Ioan Slavici.
 ↑Înapoi la Cuprins

 
 
3. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
 
Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj... în nuvela
”Moara cu noroc” de Ioan Slavici
 
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin promovarea unei
literaturi autentice, care să înlocuiască “formele fără fond”, aspect evidenţiat de scrierile celor
patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.
Afirmându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici a fost unul dintre scriitorii adepţi ai
realismului clasic. Opera “Moara cu noroc” a fost publicată în anul 1881 în volumul de debut
“Novele din popor” şi este o nuvelă, specie genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un
singur fir narativ, construcţie riguroasă şi conflict concentrat, în cadrul căreia personajele relativ
puţine gravitează în jurul protagonistului. Caracterul acesteia este realist,prin temă, tehnica
detaliului semnificativ şi perspectiva narativă obiectivă, de factură psihologică. În “Istoria
literaturii române” Ovidiu Papadima afirma că “<<Moara cu noroc>> e…. prima nuvelă
memorabilă construită la noi cu elemente ale psihologiei abisale” , subliniind faptul că accentul
este pus pe conflictul interior al personajului principal.
Realismul nuvelei rezidă în principala sursă de inspiraţie, respectiv societatea transilvăneană, în
special satul, pe care îl cunoştea îndeaproape şi ce reprezintă toposul în care se desfăşoară
întâmplările, conflictele şi în care vieţuiesc personajele, ce acţionează ghidate de principii etice
specifice. Slavici reuşeşte să înfăţişeze în lucrarea sa un univers “copiat de pe uliţele împodobite
ale satului” (Mihai Eminescu).
Tema este de asemenea edificatoare pentru clasificarea operei literare, fiind cea a consecinţelor
nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de îmbogăţire. Aceasta este tratată într-un mod complex şi
poate fi analizată din mai multe perspective. Din perspectiva socială, este prezentată dorinţa lui
Ghiţă de a încerca să-şi schimbe statutul social pentru a asigura un trai mai bun familiei sale. Din
punct de vedere al scopului moralizator pe care şi-l propune,  nuvela prezintă repercusiunile
iubirii excesive pentru bani, schiţând un destin implacabil al avarului (fatum). Dezumanizarea lui
Ghiţă este exponentul perspectivei psihologice. Viziunea lui Slavici despre lume susţine faptul
că valorile adevărate sunt cinstea, dragostea pentru familie şi modestia. Încă din primele rânduri
ale operei, bătrâna ilustrează această viziune asupra realităţii “Omul să fie mulţumit cu sărăcia
sa, căci, daca e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Tot soacra lui Ghiţă este
cea care, în finalul operei, relevă optimismul autorului, marcând ideea conform căreia orice s-ar
întâmpla, viaţa merge “mai departe”. Totuşi, lumea lui Slavici este una în care faptele rele sunt
sancţionate (Ana pentru înclinația spre adulter, Ghiţă pentru obsesia pentru bani, Lică pentru
crimele comise), el fiind un adevărat moralist.
La nivel morfologic, titlul este alcătuit din substantivul comun “Moara”, articularea acestuia
arătând singurlaritatea istorisirii, care consemnează toposul acţiunii. Asocierea cârciumii cu
termenul “noroc” este mai degrabă una ironică, date fiind întâmplările aflate sub semnul
ghinionului ce vor avea loc în acest cadru, deşi iniţial “pentru Ghiţă cârciuma era cu noroc”.
Acţiunea nuvelei este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţite de o
viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omnipresent(ubicuu). Se remarcă de asemenea
tehnica punctului de vedere, bătrâna având rol de personaj- raisonneur(reflector). Interferenţa
dintre planul naratorului şi cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber
(“La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu
joace?”). Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu
dialogul şi monologul.
Contextul spaţio-temporal este precizat, ca în orice altă nuvelă realistă. Cârciuma de la Moara
cu noroc este aşezată la o răscruce de drumuri, izolată. Descrierea reperelor spaţiale este
evidenţiată prin tehnica detaliului semnificativ, conferind veridicitate celor enunţate “De la
Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini la dreapta şi la stânga satelor aşezate prin
colţurile văilor.”. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, perioadă cuprinsă între două
coordonate religioase: de la Sf. Gheorghe până la Paştele din anul următor.
În nuvela psihologică, conflictul central este unul moral, interior, aparţinând protagonistului.
Personajul principal, Ghiţă se luptă cu dorinţa de cinste, alături de familia sa şi cu setea de bani
care încearcă să-l domine. Conflictul interior se manifestă şi în plan exterior prin relaţiile pe care
hangiul le are pe de o parte cu familia sa, de care se distanţează şi cu Lică Sămădăul, pe de altă
parte, pe care îl confruntă.
Alcătuită din 17 capitole, “Moara cu noroc” prezintă un singur fir narativ în cadrul căruia
evenimentele se succed în ordine logică şi cronologică, fiind încadrate de simetria spuselor
bătrânei, ce au rol de teze morale, din începutul şi din finalul operei, aceasta consemnând
sfârşitul tragic pus sub semnul sorţii -“aşa le-a fost data”. De asemenea, se poate observa
prezenţa celor “cinci cruci” în prolog şi în epilog, înfăţişând încă o dată un principiu religios, mai
exact conceptul predestinării.
Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce corespund unui
tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia iniţială, prezintă contextul spaţio-temporal şi familia lui
Ghiţă, cel ce hotărăşte să ia în arendă hanul de la Moara cu noroc pentru a strânge bani în scopul
unui trai mai bun. Perioada pe care şi-o propune s-o petreacă în acest loc este de 3 ani. La
început, afacerile merg bine, cârciuma având un succes nesperat, reflectat în câştigurile obţinute,
cei doi soţi bucurându-se de munca lor. Apariţia lui Lică Sămădăul, un personaj controversat, şef
al porcarilor şi al turmelor de porci constituie intriga nuvelei, momentul ce declanşează
conflictul interior al lui Ghiţă, care, tulburat, ia măsuri împotriva lui. Hangiul merge la Arad să
cumpere arme, doi câini şi îşi angajează încă o slugă, pe Marţi.
În cadrul desfăşurării acţiunii sunt surprinse toate etapele dezumanizării lui Ghiţă. Cârciumarul
devine rece, violent, se îndepărtează de familie, în vreme ce afacerea cu Lică este din ce în ce
mai profitabilă. Scena ce consemnează transformarea, în mod inconştient, a lui Ghiţă în supusul
lui Lică este aceea în care sămădăul îi dă însemnele tuturor celor 23 de turme de porci şi
împrumută bani. Dornic să se îmbogăţească, este complicele lui Lică la numeroase nelegiuri,
fiind anchetat de două ori în jefuirea arendaşului şi uciderea unei femei şi a unui copil, fiind
eliberat pe “chezăşie”. Frământările şi neputinţa de a renunţa la înţelegerea încheiată îl fac să-şi
ceară iertare de la soţia sa, Ana. Se aliază cu jandarmul Pintea, ce se afla de mult timp pe urmele
sămădăului, însă nu îi spune tot adevărul, dorind să păstreze o parte din banii obţinuţi împreună
cu cel devenit acum duşmanul său.
Punctul culminant ilustrează apogeul involuţiei lui Ghiţă, care îşi aruncă soţia în braţele lui
Lică, şi, dorind să se răzbune pe porcar, merge să-l anunţe pe Pintea că acesta are asupra lui banii
furaţi. Femeia se lasă în voia bărbatului, dezgustată de laşitatea soţului său.
Deznodământul este unul tragic întrucât planul hangiului nu decurge precum se aştepta. Dându-
şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o omoară pe Ana, el fiind la rândul său omorât de Răuţ , una
din slugile lui, la ordinul lui Lică. Sămădăul se sinucide,izbindu-se cu capul de un stejar, pentru a
nu fi prins de Pintea, în vreme ce Moara cu noroc ardea din cauza unui foc provocat de oamenii
lui Lică.
Personajele lui Ioan Slavici sunt inspirate din realitatea imediată, fiind exploatate anumite
tipologii. Protagonistul, Ghiţă, este surprins în procesul său treptat de înstrăinare faţă de propria-
i familie şi propriile-i valori. Acesta porneşte de la un simplu cizmar, sărac dar cinstit, un soţ
afectuos, pentru ca, în prezenţa posibilităţii de îmbogăţire să-şi dorească să nu fi avut familie- “
întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii”. Este surprins de la libertate la sclavie
inconştientă pentru personajul demonic apărut în viaţa sa. Cu toate acestea, alături de el se află
până aproape în ultimul moment, Ana, soţia sa, o mama grijulie, ce pune familia mai presus de
orice, dar care totuşi este şi victimă a celor doi bărbaţi (soţul său ajunge să o considere un
obstacol -“Îmi stai în cale”, iar sămădăul îi ruinează familia) şi vinovată pentru adulter. La rândul
său, Ana trece printr-o tulburare de ordin moral, fără a-i fi însă afectată conştiinţa.
Un alt personaj complex este Lică Sămădăul, antagonistul, cel ce strică echilibrul familiei lui
Ghiţă. Este un personaj plat, mereu egal cu sine, întrucât toate acţiunile întreprinse sunt situate
pe acelaşi făgaş, fiind un amestec de pasiune şi disimulare, bun cunoscător al omului, o persoană
vicleană ce acţionează spre bunăstarea sa. Este bun cunoscător al psihologiei umane, ştiind cum
să supună, să domine şi să fascineze, manifestând o influenţă asupra tuturor personajelor cu care
intră în contact.
Trăsăturile personajelor se desprind din fapte, vorbe, gesturi şi din relaţiile cu alte personaje,
fiind valorificată astfel caracterizarea indirectă. Naratorul realizează portrete sugestive,
detaliile fizice surprinzând şi trăsături morale sau statutul social (statutul lui Lică - “porcar, însă
dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă”).
Stilul nuvelei este sobru, concis, figurile de stil lipsind cu desăvârşire. Limbajul naratorului şi al
personajelor valorifică limbajul popular şi oralitatea. Tudor Vianu remarcă modalitatea lui
Slavici de a scrie, notând că acesta “introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui
Creangă”, însă îi lipseşte “jovialitatea şi verva”. Aceste caracteristici se realizează prin dialogul
ce conferă dinamism textului, utilizarea expresiilor şi cuvintelor populare “dacă e vorba”,
”muiere” şi a regionalismelor “sămădău”, “arendaş”.
Slavici conturează prin caracterul didactic, moralizator al nuvelei, o utopie în cadrul căreia
dreptatea primează, având în vedere sfârşitul operei, în care toate personajele sunt
sancţionate pentru faptele lor. Scena în care bătrâna pleacă cu copiii poate semnifica
încercarea ei de a impregna în personalitatea lor tiparul ideal, clădit pe valori precum
onoarea şi de a-i îndepărta de patima banilor.
În concluzie, “Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică întrucât prezintă toate caracteristicile
definitorii ale acestei specii, urmărind prin tematica sa dezumanizarea personajului principal din
pricina banului, accentul fiind îndreptat către planul tumultului interior, incipitul şi finalul
înglobând premisa şi concluzia conflictului.
 ↑Înapoi la Cuprins

 
 
 
4. RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL
 
Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici
        Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între  povestire şi roman), cu o
acţune  riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă personaje  complexe bine
individualizate.
        În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura specie de ficţiune 
acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea perioadă nuvela avea  caracter istoric
(„Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în anul 1881, a fost  inclusă în volumul  „Novele din 
popor” al lui Slavici, nuvela „Moara cu noroc”.
 
        „Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici) monografic viaţa
satului  ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, momentul  pătrunderii
influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici conflictul  porneşte de la încălcarea unor
norme etice şi de aceea teza moralizatoare  străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela
„Comoara” cu aceeaşi temă,  în care personajul reuşeşte să conştientizeze că patima banului pune
stăpânire  pe sufletul său şi astfel renunţă la comoara pe care o găsise, Ghiţă,  protagonistul
nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil din punct de vedere  moral, accentuând latura realistă a
operei.
        Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia negativă a 
acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin relaţia  cu o credinţă
populară conform căreia o moară părăsită e bântuită de spirite  rele.
        Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte cuvinte, 
consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.
        Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această perspectivă, devine 
personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.

        Incipitul conţine  replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură populară 

demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba,  nu bogaţia, ci
liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile  prologului, prefigurând tema şi conflictul
dominant, validate prin motive  anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al
oscilării lui  Ghiţă între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima  pentru
bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât  ciulinii- anticipare a destinului
tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se  dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure
arsă în jurul căreia  roiesc nişte corbi- simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci- 
semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele  locuri rele) . Astfel, prin
aceste motive anticipative, incipitul este de tip  “captatio benevolentiae”, adică pregăteşte
cititorul pentru ce urmează.

        Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică 
Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi  Ghiţă, un cizmar
cinstit care vine la moară pentru binele familiei. Generat de  primul, conflictul interior este între
dorinţa lui Ghiţă de a rămâne un om  cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a
acumula bani.
        Neliniştea se  instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre cei doi 
ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul  malefic al lui Lică.
Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune „cine  trece, cine zice şi cine ce face”, primind
însemnele porcilor săi şi acceptând  să primească în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi,
Ghiţă nu mai are cale  de întoarcere şi aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune îşi
ia  anumite măsuri care se dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă nouă, nişte  câini). Cu ultimele
semne ale moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la  câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică.
Comite însă două greşeli: nu îi  mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe care îi schimba îi
rămânea lui  şi o foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l surprinde pe Lică la han cu  dovezile
asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că a greşit, dar că nu o  poate lăsa pe Ana în urma lui,
Ghiţă îşi înjunghie soţia cu gândul de a se  sinucide apoi.
        Opera este clasică  prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele 17 capitole. 
Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin raportare  la medii, la fapte şi
la alte personaje), dar preponderente sunt mijloacele  proyei analitice, respectiv: prezentarea
confluctului interior, folosirea  stilului indirect liber (autorul redă presupusele gânduri ale
personajelor fără  a folosi vorba de tip dicendi), a monologului şi a dialogului.
        Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind  ideea principală a operei şi se
află  în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis, destinele  personajelor sunt
trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au  dat cu răul” trebuie să plătească acest
lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi  scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş,
în lipsa lor  producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector  vină să
încheie moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.
        Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final, care
sugerează  ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă caracterul 
moraliyator al operei, conflictul evidenţiind încălcarea unei norme morale care  nu poate rămâne
nepedepsită. Astfel, din relaţia incipit - final putem deduce  concepţia scriitorului potrivit căreia
legile morale persistă asupra existenţei  umane.
Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în „Moara cu  noroc”
principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez :  sinceritatea, cinstea, cumpătarea, opera
devenind o pledoarie pentru echilibrul  moral; scriitorul român este astfel „un autor pe deplin
sănătos în concepţie”.  (M. Eminescu)