1.

MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI – ESEU STRUCTURAT

Considerata ca o specie a epocii moderne, nuvela a fost cultivata cu predilectie

in secolele XIX si XX, avand avantajul unei concentrari epice mai accentuate decat
a romanului. Intr-un spatiu diegetic relativ restrans, cu un singur fir narativ, nuvela
urmareste destinul unui personaj complex, prins in reteaua unor conflicte puternice.
Viziunea artistica este astfel centrata asupra protagonistului care domina prim-
planul.
Caracteristicile acestei specii sunt ilustrate riguros de nuvela „Moara cu noroc”
de Ioan Slavici. Primul mare scriitor modern al Transilvaniei, consolideaza
dimensiunea realist-obiectiva a viziunii artistice asupra universului existential al
satului de provincie, operand o deschidere a prozei romanesti spre psihologic. O
dovada stralucita este nuvela „Moara cu noroc”, publicata in 1881.
Capodopera lui Slavici este o nuvela psihologica, remarcabila nu numai prin
complexitatea personajului principal, ci si prin realismul viziunii artistice care se
concretizeaza intr-o imagine veridica a unei lumi din Transilvania sfarsitului de
veac XIX.
Tema realist-psihologica a degradarii umane provocate de patima inavutirii se
dezvolta in relatie cu tema romantica a destinului.
Titlul nuvelei inchide in el o amara ironie, „Moara cu noroc” fiind numele hanului
asezat la rascruce de drumuri, o raspantie care „intoarce” destinul eroilor spre zodia
tragicului, schimband liniste colibei in zbucium, nefericire.
Compozitia nuvelei este clasica, cele 17 capitole urmarind sirul evenimentelor in
ordine cronologica. Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic al
unui personaj-reflector: mama Anei, care este numita simbolic „batrana”.
Cugetarea ei reprezinta o avertizare asupra fortelor conflictule : „Omul sa fie
multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit.” Dupa principiul simetriei, finalul se constituie tot ca un discurs direct
al personajului-reflector : „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost
data”. Naratiunea este asadara construita in ”rama” cugetarilor batranei. Aceasta
reprezinta o „voce” prin care se exprima mentalitatea unei lumi morale care isi
intemeiaza existenta pe valori autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea
exprima viziunea scriitorului asupra lumii si asupra existentei umane.
Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu geografic real, in pusta aradeana
( Fundeni, Ineu, Oradea sunt toponime reale), intr-o zona de rascruce, plina de
mister. Evenimente se desfasoara pe durata unui an. Timpul real, obiectiv este
dublat de un timp simbolic, „saptamanii luminate a Pastelui” ii corespunde o
durata malefica, un timp simbolic al ”tarziului” („era tarziu, intr-un tarziu, tarziu
dupa miezul noptii”). Nu intamplator, jaful crima, tradarea , uciderea Anei si
sinuciderea se petrec noaptea.
Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de conflicte
puternice . Planul realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind un singur fir
narativ- element definitoriu al nuvelei. Al doilea plan este de tip analitic: planul
interior, in care sunt urmarite dilemele morale, conflictul psihologic ce se amplifica
treptat in constiinta lui Ghita.
Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa, infruntand situatia sociala si
economica gri in care se afla. Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate
de a asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului soacrei, sa ia in
arenda hanul ”Moara cu noroc”. Un timp afacererile prospera, iar familia pare sa
traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor (”pusta aradeana”), insa cu potential.
Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va
declansa un sir de evenimente, in urma carora Ghita se va degrada pana la
dezumanizare, si va sfarsi tragic. Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in
acest episod; se contureaza atat cel exterior intre Ghita si Lica, cat si cel interior, al
constiintei carciumarului.
Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care
este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la
afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra
hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o femeie si copilul sau
sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica, pe urmele caruia se afla de
mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este
de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu
gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si reuseste.
Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghita il
face pe acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica. Totusi, cel care va cadea in
propria cursa va fi Ghita, care, atunci cand se intoarce la han o omoara pe Ana
pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi este
omorat de Raut, omul samadaului.
Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.
Acesta este punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de destin
fiecaruia, pe masura faptelor. Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final
grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator care cuprinde moara,
stergand urmele faradelegilor. Astfel, toate conflictele romanului se termina, se
mistuie in foc alaturi de protagonisti, lasand loc cortinei, vocei naratorului care
prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin batrana, care,
contempland scena dezastrului, afirma: ”asa le-a fost data”.
Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester),
fiind rezultate ale propriilor fapte, actiuni si ganduri, actionand liber, neconstranse
decat de forta destinului. Protagonistul nuvelei, Ghita este centrul de iradiere a
semnificatiilor,destinul sau ilustrand „teza morala” a textului. El este un personaj
complex, dilematic, de mare forta in reprezentarea omului care se lasa dominat de
slabiciunea sa. Cand linistea familiei sale este tulburata de aparitia lui Lica
Samadaul, Ghita incearca sa i se impotriveasca ferm si demn. Numai ca prima
eroare, aceea de a nu renunta la arenda hanului, declanseaza situatia de criza.
Tentativa esuata de a se impotrivi lui Lica, e urmata de alunecarea treptata sub
influenta samadaului . Intre cei 2 se naste un conflict de orgolii barbatesti.
Scena procesului reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un moment
de culminatie a crizei morale. Desi convins de vinovatia lui Lica, Ghita depune
marturie falsa, optiune nu determinata de frica, ci de constiinta faptului ca Lica are
stapani puternici care il protejeaza. Totusi, optiunea finala a protagonistului este de
a se situa cu sacrificiul suprem de partea legii. Ultimele scene sunt de un intens
dramatism. Intelegand ca si-a distrus iremediabil familia , iar revinirea la valorile
morale autentice nu mai este posibil, eroii vor plati cu viata abaterea de la norma
etica.
Din punctul meu de vedere, consider ca tema erodarii fondului uman prin patima
imbogatirii este dezvoltata pe baza convingerii scriitorului ca literatura trebuie sa
aiba o finalitate educativa. In primul rand, deznodamantul nuvelei are o accentuata
dimensiune moralizatoare, fiindca eroii care incalca principiile morale sunt
sanctionati aspru in final. In al doilea rand, scriitorul reuseste sa surprinda cu
adevarata arta instalarea gradata a crizei sufletesti si evolutia ei pana in fata
deznodamantului implacabil.
In concluzie, se poate afirma ca, intre marii clasici ai literaturii romane, Slavici
ramane creatorul nuvelei realist-psihologice, iar „Moara cu noroc” este dovada cea
mai stralucita.

În concluzie, se poate afirma ca, intre marii clasici ai literaturii romane, Slavici
ramane creatorul nuvelei realist-psihologice iar întâlnirea cu nuvela „Moara cu
noroc” este, pentru orice cititor, o experienţă de viaţă, deoarece intră într-o lume
plăsmuită după propria viziune a autorului. Fiind o nuvelă psihologică, ea nu aduce
în faţa contemporanilor un model de conduită morală, ci un model al
dezumanizării.
↑Înapoi la Cuprins

2. PARTICULARITĂȚILE NUVELEI : MOARA CU NOROC DE

IOAN SLAVICI

2. Particularitățile nuvelei : Moara cu noroc de Ioan Slavici

Scrie un eseu despre particularităţile nuvelei, prin referire la o operă literară
studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- precizarea a două caracteristici ale speciei literare nuvelă, existente în opera
literară studiată;
- prezentarea, prin referire la nuvela studiată, a patru elemente de construcţie a
subiectului şi/ sau ale compoziţiei (de exemplu: acţiune, secvenţă narativă, conflict,
relaţii temporale şi spaţiale, construcţia personajelor, incipit, final, perspectivă
narativă, tehnici narative etc.);
- evidenţierea relaţiilor dintre două personaje, reprezentative pentru nuvela studiată;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o
idee sau tema în nuvela pentru care ai optat.

Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un
conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint,
în funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii. Nuvela prezintă fapte
verosimile într-un singur conflict, cu o intrigă riguros construită, accentul fiind pus
mai mult pe definirea personajului decât pe acţiune. Nuvelele pot fi clasificate,
dupa modalitatea de realizare a subiectului, în: nuvele istorice, psihologice,
fantastice, filosofice sau anecdotice, iar în funcţie de curentele literare în care se
înscriu ca formulă compozitională: renascentiste, romantice, realiste sau naturaliste.
O nuvela este şi “Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici, publicată în 1881 în volumul
“Novele din popor”, alături de Pădureanca şi Budulea Taichii,
Tema prezintă consecinţele nefaste ale setei de înavuţire , în societatea ardelenească
a secolului al XIX-lea. Titlul ales este mai degrabă ironic, mutarea la Moara cu
noroc aduce destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion.
Construcţia subiectului, pe coordonate spaţio-temporale bine precizate (acţiunea are
loc la hanul Moara cu noroc aflată într-o zonă a Ardealului, în valea dintre dealuri,
la o răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de două
repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşti) creează
impresia de veridicitate.
Conflictul nuvelei este unul complex, de natură socială (prezintă confruntarea
dintre doua lumi, dintre doua mentalităţi diferite: Ghiţă, care, în încercarea de a-şi
depăşi statutul social se confruntă cu Lică Sămădăul, personajul antagonist, ceea ce
creează conflictul exterior), dar şi de natură psihologică şi morală (conflictul
interior trăit de Ghiţă care este pus să aleagă între dorinţa sa de înavuţire, şi liniştea
familiei sale).
Acestea sunt prezentate din punctul de vedere al unui narator omniscient, cu o
perspectivă narativă obiectivă, dată de impersonalitatea naratorului, naraţiunea la
persoana a III-a şi atitudinea detaşată în
descrierea acţiunii. De asemenea, mai apare tehnica narativă a punctului de vedere,
concretizată prin intervenţiile bătrânei de la începutul şi din finalul nuvelei. În
incipitul nuvelei, în prolog, bătrâna rosteşte o replicş ce anticipeazş oarecum
acţiunea nuvelei, şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie mulţumit cu sărăcia
sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Acelaşi
personaj rosteşte şi cuvintele de încheiere din finalul nuvelei, o concluzie
moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor exprimate în incipit: “se vede că
au lăsat ferestrele deschise (...) simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost
dat”. Nuvela capătă astfel o construcţie circulară, simetrică, se porneşte de la o
idee, de la o temere , şi în final se revine la aceasta, după ce a fost confirmată.
Personajele ce iau parte la acţiune sunt, asemeni oricărei nuvele, nu foarte
numeroase, dar bine individualizate. Astfel, accentul nu cade pe actul povestirii, ci
pe complexitatea personajelor. Slavici se dovedeşte astfel, un bun observator al
caracterelor umane şi al vieţii rurale. Ghiţă se impune atât prin complexitate, cât şi
prin putere de individualizare. El ilustrează consecinţele negative pe care le are
asupra omului dorinţa de înavuţire. Este unul dintre personajele nuvelei care
evoluează odată cu acţiunea, el transformându-se din tipul cârciumarului dornic de
înavuţire, în individul aflat sub determinare psihologică şi morală. Ghiţă suferă un
proces de dezumanizare, ezitarea lui în faţa alegerii dintre valorile simbolizate de
Ana (familie, iubire, liniştea căminului) şi cele simbolizate de Lică (bogaţie,
înavuţire, atracţia malefică a banilor) şi slăbiciunea lui în faţa tentaţiilor îl conduc
către un sfârşit tragic. Lică rămâne constant de-a lungul întregii nuvele, sfârşitul său
brutal fiind în concordanţă cu temperamentul şi comportamentul său. Ana suferă şi
ea transformări interioare, datorate în special schimbării lui Ghiţă şi îndepărtării
acestuia de ea. Iniţial, deşi Ghiţă era un simplu cizmar, cei doi aveau un cămin
liniştit şi o familie fericită. După luarea “Morii cu noroc” în arendă, odată cu
statutul lor social se schimbă si atitudinea lui Ghiţă faţa de Ana. Ghiţă începe să se
ferească de soţia sa , devine violent şi mohorât, se poartă brutal cu cei mici. Cei doi
se înstrăinează într-atât, încât Ghiţă ajunge să o împingă pe Ana în braţele lui Lică,
iar aceasta să i se ofere lui Lică deoarece “acesta e om”, pe când “Ghiţă e doar
muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Sfârşitul celor doi este unul tragic. Realizând
că a fost înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, iar el, la rândul său, este omorât de Răuţ, din
ordinul lui Lică. Bătrâna şi copiii supravieţuiesc incendiului, pentru că sunt
singurele fiinţe inocente şi morale. Aceste trăsături reies atât din descrierile pe care
naratorul obiectiv le face personajelor prin portrete sugestive (caracterizare directă),
cât şi din gesturile, limbajul şi relaţiile pe care acestea le dezvoltă între ele
(caracterizare indirectă). Apar, de asemenea, mijloace de investigaţie psihologică,
precum scenele de dialog, monologul, monologul interior, notaţia gesturilor şi a
mimicii, care fac din “Moara cu noroc” o nuvelă psihologică”. În concluzie, prin
conflict, faptele verosimile şi personajele prezentate, precum şi prin accentuarea
complexităţii acestora , cu prezentarea “acelui amestec de bine şi rău ce se află la
oamenii adevăraţi”, “Moara cu noroc” devine o veritabilă nuvelă realistă, una din
capodoperele lui Ioan Slavici.
↑Înapoi la Cuprins

3. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi

limbaj... în nuvela ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin

promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască “formele fără fond”, aspect
evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion
Luca Caragiale şi Ioan Slavici.
Afirmându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici a fost unul dintre
scriitorii adepţi ai realismului clasic. Opera “Moara cu noroc” a fost publicată în
anul 1881 în volumul de debut “Novele din popor” şi este o nuvelă, specie genului
epic în proză, de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, construcţie riguroasă şi
conflict concentrat, în cadrul căreia personajele relativ puţine gravitează în jurul
protagonistului. Caracterul acesteia este realist,prin temă, tehnica detaliului
semnificativ şi perspectiva narativă obiectivă, de factură psihologică. În “Istoria
literaturii române” Ovidiu Papadima afirma că “<<Moara cu noroc>> e…. prima
nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale psihologiei abisale” ,
subliniind faptul că accentul este pus pe conflictul interior al personajului principal.
Realismul nuvelei rezidă în principala sursă de inspiraţie, respectiv societatea
transilvăneană, în special satul, pe care îl cunoştea îndeaproape şi ce reprezintă
toposul în care se desfăşoară întâmplările, conflictele şi în care vieţuiesc
personajele, ce acţionează ghidate de principii etice specifice. Slavici reuşeşte să
înfăţişeze în lucrarea sa un univers “copiat de pe uliţele împodobite ale satului”
(Mihai Eminescu).
Tema este de asemenea edificatoare pentru clasificarea operei literare, fiind cea a
consecinţelor nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de îmbogăţire. Aceasta este
tratată într-un mod complex şi poate fi analizată din mai multe perspective. Din
perspectiva socială, este prezentată dorinţa lui Ghiţă de a încerca să-şi schimbe
statutul social pentru a asigura un trai mai bun familiei sale. Din punct de vedere al
scopului moralizator pe care şi-l propune, nuvela prezintă repercusiunile iubirii
excesive pentru bani, schiţând un destin implacabil al avarului (fatum).
Dezumanizarea lui Ghiţă este exponentul perspectivei psihologice. Viziunea lui
Slavici despre lume susţine faptul că valorile adevărate sunt cinstea, dragostea
pentru familie şi modestia. Încă din primele rânduri ale operei, bătrâna ilustrează
această viziune asupra realităţii “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, daca e
vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Tot soacra lui Ghiţă este
cea care, în finalul operei, relevă optimismul autorului, marcând ideea conform
căreia orice s-ar întâmpla, viaţa merge “mai departe”. Totuşi, lumea lui Slavici este
una în care faptele rele sunt sancţionate (Ana pentru înclinația spre adulter, Ghiţă
pentru obsesia pentru bani, Lică pentru crimele comise), el fiind un adevărat
moralist.
La nivel morfologic, titlul este alcătuit din substantivul comun “Moara”,
articularea acestuia arătând singurlaritatea istorisirii, care consemnează toposul
acţiunii. Asocierea cârciumii cu termenul “noroc” este mai degrabă una ironică,
date fiind întâmplările aflate sub semnul ghinionului ce vor avea loc în acest cadru,
deşi iniţial “pentru Ghiţă cârciuma era cu noroc”.
Acţiunea nuvelei este relatată prin prisma unei perspective narative obiective,
însoţite de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi
omnipresent(ubicuu). Se remarcă de asemenea tehnica punctului de vedere, bătrâna
având rol de personaj- raisonneur(reflector). Interferenţa dintre planul naratorului şi
cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber (“La început se
vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu
joace?”). Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce
alternează cu dialogul şi monologul.
Contextul spaţio-temporal este precizat, ca în orice altă nuvelă realistă. Cârciuma
de la Moara cu noroc este aşezată la o răscruce de drumuri, izolată. Descrierea
reperelor spaţiale este evidenţiată prin tehnica detaliului semnificativ, conferind
veridicitate celor enunţate “De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste
ţarini la dreapta şi la stânga satelor aşezate prin colţurile văilor.”. Acţiunea se
desfăşoară pe parcursul unui an, perioadă cuprinsă între două coordonate religioase:
de la Sf. Gheorghe până la Paştele din anul următor.
În nuvela psihologică, conflictul central este unul moral, interior, aparţinând
protagonistului. Personajul principal, Ghiţă se luptă cu dorinţa de cinste, alături de
familia sa şi cu setea de bani care încearcă să-l domine. Conflictul interior se
manifestă şi în plan exterior prin relaţiile pe care hangiul le are pe de o parte cu
familia sa, de care se distanţează şi cu Lică Sămădăul, pe de altă parte, pe care îl
confruntă.
Alcătuită din 17 capitole, “Moara cu noroc” prezintă un singur fir narativ în
cadrul căruia evenimentele se succed în ordine logică şi cronologică, fiind încadrate
de simetria spuselor bătrânei, ce au rol de teze morale, din începutul şi din finalul
operei, aceasta consemnând sfârşitul tragic pus sub semnul sorţii -“aşa le-a fost
data”. De asemenea, se poate observa prezenţa celor “cinci cruci” în prolog şi în
epilog, înfăţişând încă o dată un principiu religios, mai exact conceptul
predestinării.
Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce
corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia iniţială, prezintă contextul
spaţio-temporal şi familia lui Ghiţă, cel ce hotărăşte să ia în arendă hanul de la
Moara cu noroc pentru a strânge bani în scopul unui trai mai bun. Perioada pe care
şi-o propune s-o petreacă în acest loc este de 3 ani. La început, afacerile merg bine,
cârciuma având un succes nesperat, reflectat în câştigurile obţinute, cei doi soţi
bucurându-se de munca lor. Apariţia lui Lică Sămădăul, un personaj controversat,
şef al porcarilor şi al turmelor de porci constituie intriga nuvelei, momentul ce
declanşează conflictul interior al lui Ghiţă, care, tulburat, ia măsuri împotriva lui.
Hangiul merge la Arad să cumpere arme, doi câini şi îşi angajează încă o slugă, pe
Marţi.
În cadrul desfăşurării acţiunii sunt surprinse toate etapele dezumanizării lui Ghiţă.
Cârciumarul devine rece, violent, se îndepărtează de familie, în vreme ce afacerea
cu Lică este din ce în ce mai profitabilă. Scena ce consemnează transformarea, în
mod inconştient, a lui Ghiţă în supusul lui Lică este aceea în care sămădăul îi dă
însemnele tuturor celor 23 de turme de porci şi împrumută bani. Dornic să se
îmbogăţească, este complicele lui Lică la numeroase nelegiuri, fiind anchetat de
două ori în jefuirea arendaşului şi uciderea unei femei şi a unui copil, fiind eliberat
pe “chezăşie”. Frământările şi neputinţa de a renunţa la înţelegerea încheiată îl fac
să-şi ceară iertare de la soţia sa, Ana. Se aliază cu jandarmul Pintea, ce se afla de
mult timp pe urmele sămădăului, însă nu îi spune tot adevărul, dorind să păstreze o
parte din banii obţinuţi împreună cu cel devenit acum duşmanul său.
Punctul culminant ilustrează apogeul involuţiei lui Ghiţă, care îşi aruncă soţia în
braţele lui Lică, şi, dorind să se răzbune pe porcar, merge să-l anunţe pe Pintea că
acesta are asupra lui banii furaţi. Femeia se lasă în voia bărbatului, dezgustată de
laşitatea soţului său.
Deznodământul este unul tragic întrucât planul hangiului nu decurge precum se
aştepta. Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o omoară pe Ana, el fiind la
rândul său omorât de Răuţ , una din slugile lui, la ordinul lui Lică. Sămădăul se
sinucide,izbindu-se cu capul de un stejar, pentru a nu fi prins de Pintea, în vreme ce
Moara cu noroc ardea din cauza unui foc provocat de oamenii lui Lică.
Personajele lui Ioan Slavici sunt inspirate din realitatea imediată, fiind exploatate
anumite tipologii. Protagonistul, Ghiţă, este surprins în procesul său treptat de
înstrăinare faţă de propria-i familie şi propriile-i valori. Acesta porneşte de la un
simplu cizmar, sărac dar cinstit, un soţ afectuos, pentru ca, în prezenţa posibilităţii
de îmbogăţire să-şi dorească să nu fi avut familie- “ întâia oară în viaţa lui ar fi voit
să n-aibă nevastă şi copii”. Este surprins de la libertate la sclavie inconştientă
pentru personajul demonic apărut în viaţa sa. Cu toate acestea, alături de el se află
până aproape în ultimul moment, Ana, soţia sa, o mama grijulie, ce pune familia
mai presus de orice, dar care totuşi este şi victimă a celor doi bărbaţi (soţul său
ajunge să o considere un obstacol -“Îmi stai în cale”, iar sămădăul îi ruinează
familia) şi vinovată pentru adulter. La rândul său, Ana trece printr-o tulburare de
ordin moral, fără a-i fi însă afectată conştiinţa.
Un alt personaj complex este Lică Sămădăul, antagonistul, cel ce strică echilibrul
familiei lui Ghiţă. Este un personaj plat, mereu egal cu sine, întrucât toate acţiunile
întreprinse sunt situate pe acelaşi făgaş, fiind un amestec de pasiune şi disimulare,
bun cunoscător al omului, o persoană vicleană ce acţionează spre bunăstarea sa.
Este bun cunoscător al psihologiei umane, ştiind cum să supună, să domine şi să
fascineze, manifestând o influenţă asupra tuturor personajelor cu care intră în
contact.
Trăsăturile personajelor se desprind din fapte, vorbe, gesturi şi din relaţiile cu alte
personaje, fiind valorificată astfel caracterizarea indirectă. Naratorul realizează
portrete sugestive, detaliile fizice surprinzând şi trăsături morale sau statutul social
(statutul lui Lică - “porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă”).
Stilul nuvelei este sobru, concis, figurile de stil lipsind cu desăvârşire. Limbajul
naratorului şi al personajelor valorifică limbajul popular şi oralitatea. Tudor
Vianu remarcă modalitatea lui Slavici de a scrie, notând că acesta “introduce
oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă”, însă îi lipseşte
“jovialitatea şi verva”. Aceste caracteristici se realizează prin dialogul ce conferă
dinamism textului, utilizarea expresiilor şi cuvintelor populare “dacă e vorba”,
”muiere” şi a regionalismelor “sămădău”, “arendaş”.
Slavici conturează prin caracterul didactic, moralizator al nuvelei, o utopie în
cadrul căreia dreptatea primează, având în vedere sfârşitul operei, în care
toate personajele sunt sancţionate pentru faptele lor. Scena în care bătrâna
pleacă cu copiii poate semnifica încercarea ei de a impregna în personalitatea
lor tiparul ideal, clădit pe valori precum onoarea şi de a-i îndepărta de patima
banilor.
În concluzie, “Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică întrucât prezintă toate
caracteristicile definitorii ale acestei specii, urmărind prin tematica sa
dezumanizarea personajului principal din pricina banului, accentul fiind îndreptat
către planul tumultului interior, incipitul şi finalul înglobând premisa şi concluzia
conflictului.
↑Înapoi la Cuprins

4. RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL

Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici
Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între povestire şi
roman), cu o acţune riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă
personaje complexe bine individualizate.
În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura
specie de ficţiune acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea
perioadă nuvela avea caracter istoric („Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în
anul 1881, a fost inclusă în volumul „Novele din popor” al lui Slavici, nuvela
„Moara cu noroc”.

„Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici)

monografic viaţa satului ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-
lea, momentul pătrunderii influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici
conflictul porneşte de la încălcarea unor norme etice şi de aceea teza
moralizatoare străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela „Comoara” cu
aceeaşi temă, în care personajul reuşeşte să conştientizeze că patima banului pune
stăpânire pe sufletul său şi astfel renunţă la comoara pe care o găsise, Ghiţă,
protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil din punct de vedere moral,
accentuând latura realistă a operei.
Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia
negativă a acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin
relaţia cu o credinţă populară conform căreia o moară părăsită e bântuită de spirite
rele.
Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte
cuvinte, consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.
Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această
perspectivă, devine personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.
 Incipitul conţine replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură
populară demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e
vorba, nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile
prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin motive
anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui Ghiţă
între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima pentru bani
care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât ciulinii- anticipare a
destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se dovedeşte un loc nefast; în
depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia roiesc nişte corbi- simbol al
morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci- semn că oamenii şi-au părăsit
credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele locuri rele) . Astfel, prin aceste motive
anticipative, incipitul este de tip “captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul
pentru ce urmează.

Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică,

reprezentat prin Lică Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte
întreaga zonă, şi Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la moară pentru binele familiei.
Generat de primul, conflictul interior este între dorinţa lui Ghiţă de a rămâne un
om cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a acumula bani.
Neliniştea se instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre
cei doi ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul
malefic al lui Lică. Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune „cine trece,
cine zice şi cine ce face”, primind însemnele porcilor săi şi acceptând să primească
în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu mai are cale de întoarcere şi
aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune îşi ia anumite măsuri care se
dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă nouă, nişte câini). Cu ultimele semne ale
moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la câştigul necinstit şi de a-l trăda pe
Lică. Comite însă două greşeli: nu îi mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe
care îi schimba îi rămânea lui şi o foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l
surprinde pe Lică la han cu dovezile asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că
a greşit, dar că nu o poate lăsa pe Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia cu
gândul de a se sinucide apoi.
Opera este clasică prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele
17 capitole. Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin
raportare la medii, la fapte şi la alte personaje), dar preponderente sunt mijloacele
proyei analitice, respectiv: prezentarea confluctului interior, folosirea stilului
indirect liber (autorul redă presupusele gânduri ale personajelor fără a folosi vorba
de tip dicendi), a monologului şi a dialogului.
Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind ideea principală a
operei şi se află în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis,
destinele personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au
dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi scapă; în
preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor producându-se
tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector vină să încheie
moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.
Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final,
care sugerează ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă
caracterul moraliyator al operei, conflictul evidenţiind încălcarea unei norme
morale care nu poate rămâne nepedepsită. Astfel, din relaţia incipit - final putem
deduce concepţia scriitorului potrivit căreia legile morale persistă asupra
existenţei umane.
Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în „Moara
cu noroc” principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez : sinceritatea,
cinstea, cumpătarea, opera devenind o pledoarie pentru echilibrul moral; scriitorul
român este astfel „un autor pe deplin sănătos în concepţie”. (M. Eminescu)
↑Înapoi la Cuprins

5. CARACTERIZAREA PERSONAJULUI GHIȚĂ DIN MOARA

CU NOROC – ESEU STRUCTURAT

Personajul literar este o instanta narativa prin intermediul careia scriitorul isi
exprima indirect ideile, conceptiile, sentimentele. Particularitatile de constructie a
acestor fiinte fictionale sunt determinate de factori muntipli: viziunea despre lume
si optiunile estetice ale autorului, curentul artistic si specia literara, tipologia
eroilor, subiectul operei si temele ei. In nuvela „Moara cu noroc”, de exemplu, Ioan
Slavici isi construieste personajele in acord cu un canon realist obiectiv, sustinut de
convingerea ca opera literara trebuie sa aiba un pronuntat caracter national si o
finalitate etica: „Pentru ca sa fie frumos, un lucru trebuie sa fie, inainte de toate,
bun si adevarat”.
Ghiţă este unul din personajele principale ale nuvelei, este viabil si complex,
un tip uman in care contradicţiile semanifesta puternic. Esenţa lui este dramatica,
pendulează la început intre atracţia banului, patima pentru inavutire şi dorinţa de a
rămâne drept şi cinstit. El este centrul de iradiere a semnificatiilor, destinul sau
ilustrand viziunea despre existenta a autorului si „teza morala” textului. O
particularitate de constructie a personajului principal este insumarea a mai multor
ipostaze, a caror succesiune evidentiaza statutul lui psihologic.
Prima ipostaza este cea a omului moral care respecta codul etic al comunitatii
si se integreaza in ea, prin statutul sau social de cizmar si apoi, ca arendar al
hanului. Ca adevarat „pater familias”, el manifesta iubire si devotament fata de ai
sai, resimtind acut dorinta de a-i proteja. Cand linistea familiei sale este tulburata
de aparitia lui Lica Samadaul, Ghita isi apara valorile morale, incercand sa se
impotriveasca demn lui Lica. Numai ca prima eroare, de a nu renunta la arenda
hanului, declanseaza situatia de criza. Intre cei 2 se naste un conflict de interese si o
confruntare intre orgoliile barbatesti.
 Tentativa esuata de a se impotrivi lui Lica e urmata de alunecarea treptata sub
influenta Samadaului. Se cristalizeaza astfel cea de-a doua ipostaza ,cea a omului
dilematic. In interior, se produce o grava scindare launtrica determinata de un
conflict moral intre valorile etice pe care si-a sprijit pana acum existenta si ispita
raului caruia nu-i poate rezista. Setea mereu mai arzatoare de imbogatire copleseste
treptat dorinta lui Ghita de a ramane om cinstit si astfel se instituie a treia ipostaza-
cea a omului, imoral- asociata unui conflict psihologic. Devenirea sa tragica se
adanceste prin ”caderea„ dintr-o ipostaza in alta, dinspre omul moral spre cel
imoral.
Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in momentele
de incordare, consemnandu-le gesturile, limbajul si relatiile dintre ele, prin
caracaterizare indirecta. De asemenea, realizeaza portrete sugestive prin
caracterizare indirecta.
Naratorul surprinde în mod direct transformările parsonajului: Ghiţă
devine „ de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai
zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el ”, iar
când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe
braţ ” (caracterizare directă).
Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările
personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „ Ei! Ce să-mi
fac?. . . Aşa m-a lăsat Dumnezeu!.. . Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare
decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în
spinare”.ebacalaureat.ro
Trasatura dominanta a personajului principal este slabiciunea pentru bani „Are
si el,ca tot omul, o slabiciune: ii rade inima cand isi vede sporul” afirma batrana,
precinzand explicit carenta morala a lui Ghita. Ea o asociaza insa cu bucuria
castigului cinstit, in timp ce Ana se teme de „castig nelegiuit”. Scena procesului
( cap XI) reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un moment de
culminatie a crizei morale. .Desi convins de vinovatia lui Lica, Ghita depune
marturie falsa, optiune nu determinata de frica, ci de constiinta faptului ca Lica are
stapani puternici care il protejeaza. Totusi, optiunea finala a protagonistului este de
a se situa cu sacrificiul suprem de partea legii.
Ultimele secvente narative sunt de un intens dramatism. Ghita renunta la jocul
dublu, la disimularea geloziei si a urii, actionand intaia oara cu fermitate. Dar cand
se intoarce la han intelege ca este prea tarziu , o ucide pe Ana, apoi moare si el,
impuscat de Raut, omul lui Lica. Revenirea la valorile umane autentice nu mai este
cu putinta si eroii platesc cu viata incalcarea normelor morale.
Destinul dramatic al personajelor este proiectat pe fundalul unei lumi din
Transilvania secolulului al XIX-lea. Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu
geografic real, in pusta aradeana ( Fundeni, Ineu, Oradea sunt toponime reale), intr-
o zona de rascruce, plina de mister. Evenimente se desfasoara pe durata unui an.
Timpul real, obiectiv este dublat de un timp simbolic, „saptamanii luminate a
Pastelui” ii corespunde o durata malefica, un timp simbolic al ”tarziului” („era
tarziu, intr-un tarziu, tarziu dupa miezul noptii”). Nu intamplator, jaful crima,
tradarea , uciderea Anei si sinuciderea se petrec noaptea.
Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de conflicte
puternice . Planul realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind un singur fir
narativ- element definitoriu al nuvelei. Al doilea plan este de tip analitic: planul
interior, in care sunt urmarite dilemele morale, conflictul psihologic ce se amplifica
treptat in constiinta lui Ghita.
Seria de evenimente este structurata pe principiul cronologic cu naratiune
heterodiegetica, iar perspectiva narativa este obiectiva, Ioan Slavi optand pentru
formula naratiunii in ”rama”, drama existentiala a eroilor fiind inchisa intre 2
cugetari. Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic al unui
personaj-reflector: mama Anei. Cugetarea ei reprezinta o avertizare asupra fortelor
conflictule : „Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci
liniştea colibei tale te face fericit.”
In finalul nuvelei rasuna din nou vocea batranei, exprimand ideea
predestinarii „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Este
evidentiata mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta pe valori
autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea scriitorului
asupra lumii si asupra existentei umane.
Din punctul meu de vedere, Ioan Slavici surprinde existenta lumii
contemporane prin crearea unor personaje compexe si verosimile. Consider ca tema
erodarii fondului uman prin patima imbogatirii, este dezvoltata pe baza convingerii
scriitorului ca literatura trebuie sa aiba o finalitate educativa. In primul rand, mi se
pare firesc ca deznodamantul nuvelei sa aiba o accentuata dimensiune
moralizatoare, fiindca eroii care incalca principiile morale sunt sanctionati aspru in
final. In al doilea rand, scriitorul reuseste sa surprinda cu adevarata arta instalarea
gradata a crizei sufletesti si evolutia ei pana in fata deznodamantului implacabil,
demonstrand convingator tema principala a nuvelei.
In concluzie construindu-si personajul pe scenariul arhetipal al ispitirii si al
caderii in pacat, Slavici surprinde consecintele nefaste pe care demonul lacomiei le
are asupra caracterului si destinului uman. Nuvela „Moara cu noroc” ilustreaza
drama abdicarii de la demnitate si moralitate , esecul existential generat de
slabiciuni si ambitii fara de masura.