„Moara cu noroc”, de Ioan Slavici

ESEU
~ tema și viziunea despre lume într-o nuvelă studiată~
~ trăsături ale nuvelei ~
~ construcția personajelor ~

Prof. dr. Luminiţa Dima

În proza marilor clasici ai literaturii române – Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L.

Caragiale și Ioan Slavici – se remarcă varietatea atât la nivel tematic (banul, dezumanizarea individului,
satirizarea unor moravuri, etc.), cât și la nivelul orientării estetice (romantismul, clasicismul, realismul,
naturalismul). Ioan Slavici este o personalitate artistică „proteică”, potrivit criticului literar Pompiliu
Marcea (,,Ioan Slavici”). Talentul puternic al scriitorului ardelean se manifestă plenar în nuvelistica sa.
„Până astăzi - susține Pompiliu Marcea - autorul Morii cu noroc rămâne marele nuvelist al literaturii
noastre, nu doar părintele ei.” Capodopera „Moara cu noroc” este una dintre nuvelele exemplare ale
literaturii noastre, fiind apreciată superlativ de Mihai Eminescu și Titu Maiorescu. Succesul „Morii cu
noroc” este datorat și vizibilei modernități ilustrate de complexitatea tipurilor psihologice, de tendința
de concentrare a acțiunii, de acumularea lentă a incidentelor și a detaliilor premonitorii (care
prevestesc). Nuvela slaviciană se înscrie în realismul psihologic prin conflicte puternice,
obiectivitate, verosimilitate, veridicitate, analiză psihologică, personaje complexe,
construcție epică riguroasă și stil sobru.

Specie a genului epic în proză, cu dimensiune mai mică decât romanul și mai mare decât schița,
nuvela are un singur plan/fir narativ, o intrigă puternică, generând mai multe conflicte prin care se
evidențiază caracterul personajelor. Cum bine știm, definitorii pentru nuvelă sunt obiectivitatea/
tendința de obiectivare, verosimilitatea, complexitatea personajelor și rigoarea construcției epice,
relevante pentru imaginea esențializată a unei lumi și a unor destine. Nuvelistul prezintă în viziune
realistă momentele semnificative ale existenței unui erou complex și adesea contradictoriu.
Mai întâi, titlul nuvelei „Moara cu noroc” este semnificativ în plan tematic și simbolic.
Metaforă configurativă, sintagma „moara cu noroc” sugerează atât perspectiva unei afaceri prospere,
cât și eșecul profesional, conjugal și existențial al eroului. „Moara cu noroc” este numele hanului situat
la răscruce de drumuri, un topos care schimbă tragic destinele personajelor, transformă liniștea familiei
în neliniște, în nefericire, însingurare, trădare și moarte. Moara care „a încetat a mai măcina și s-a
prefăcut în cârciumă” (Cap. II), nu-i aduce lui Ghiță cizmarul prosperitatea dorită, ci nenorocirea. Ioan
Slavici, înaintea lui Mihail Sadoveanu, pune în circulație motivul hanului ca loc de popas și de
întâmplări extraordinare. Hanul devine un „centrum mundi”, un loc care strânge ca într-un ghem toate
firele narative, oferind fundalul pe care se proiectează toate conflictele dintre personaje. Dacă în proza
sadoveniană, hanul este un topos mitic, sacru, în schimb, în proza lui Slavici și cea a lui I. L. Caragiale,
semnifică un loc profan, blestemat.
Apoi, nuvela „Moara cu noroc” are dimensiuni ample; se compune din șaptesprezece capitole fără
titlu, urmărind evenimentele în succesiune cronologică. Din punct de vedere dimensional, poate fi
considerat un microroman. Primul capitol are funcția unui prolog, iar ultimul joacă rolul epilogului. În

1
lectura marelui istoric și critic literar G Călinescu, „Moara cu noroc” „este o nuvelă solidă cu subiect
de roman. Marii crescători de porci din pusta ardeleană și moravurile sălbatice ale porcarilor au ceva
din grandoarea istoriilor americane cu imense prerii și cete de bizoni” (ILROP). Epilogul și prologul
sunt marcate de un personaj-reflector, mama Anei, bătrâna/femeia înțeleaptă. Incipitul clasic de tip
enunțiativ este un discurs etic cu funcție anticipativă: „omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă
e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.” Finalul, construit după clasicul principiu al
simetriei, este redat de monologul bătrânei care meditează din nou la cele întâmplate la han, subliniind
ideea fatalității/predestinării: „simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost data!...”
În continuare, prezentăm tematica nuvelei realiste și psihologice „Moara cu noroc”, recurgând la
analiza făcută de criticul literar Mircea Zaciu care distinge trei straturi tematice în nuvela lui Ioan
Slavici Cel dintâi, considerat și o supratemă, cea a destinului/a predestinării, este reprezentat de
cuvintele memorabile ale soacrei lui Ghiță. Monologul din incipitul nuvelei este interpretat de Mircea
Zaciu drept „o parataxă a naratorului, drama fiind proiectată în spațiul unor dezbateri morale, general
umane în deplin spirit slavician”. Autorul moralist sugerează subtextual incapacitatea psihologiei
comune de a înțelege mobilurile reale ale catastrofei.
Al doilea strat tematic, cel sociologic, vizează procesul dezumanizării prin „chivernisire
malonestă” (îmbogățire necinstită). Ioan Slavici urmărește și planul economico-social, însă acesta nu
este dominant; el rămâne pretextul anecdotei tragice. În lectura competentă a criticului clujean Mircea
Zaciu, „conținutul întâmplărilor narate trebuie identificat în fascinația ideii de forță, în simbolul puterii
pe care îl reprezintă Lică Sămădăul” (Ibidem). Dornic să se îmbogățească pentru a oferi familiei sale o
viață mai bună și pentru a fi respectat în comunitate, cizmarul Ghiță ia în arendă cârciuma de la „Moara
cu noroc” și se bucură de prosperitate până în momentul în care îl cunoaște pe vestitul Lică Sămădăul,
stăpânul temut al acelor locuri. Apariția la han a sămădăului (Cap. III) constituie intriga ce declanșează
conflictul și derularea acțiunii (Cap. IV-XIV).
Conflictul exterior, manifestat între Lică și Ghiță, generat de interesele materiale și de
orgoliile masculine, se răsfrânge în plan psihologic, provocând o gravă scindare lăuntrică. Se naște un
latent conflict moral între valorile etice în care Ghiță a crezut până atunci și ispita irezistibilă a banului
(a răului). Conflictul psihologic este generat de dorința lui Ghiță de a rămâne om cinstit, în ciuda setei
tot mai arzătoare de îmbogățire. Ghiță devine treptat complice al Sămădăului în afaceri necinstite,
lăsându-se stăpânit de lăcomie și de suspiciune. Se înstrăinează de soția sa, Ana, „cea înțeleaptă și
așezată”, care îl avertizează că Lică este „un om rău și primejdios”. De altfel, Lică Sămădăul exercită o
seducție demonică asupra tuturor personajelor, dictându-le comportamentul și schimbându-le destinul.
Mircea Zaciu afirmă că „pentru întâia oară în literatura noastră, un raport esențial <<călău-
victimă>>, cu jocul complicat al imponderabilelor psihologii de o parte și de alta, e rostit într-o analiză
de o finețe a intuiției magistrală […]. Ana trăiește și ea prin Lică revelația subjugătoare, o atracție
frenetică și eliberatoare, dezlegând-o pentru un moment de abandon din amara experiență alături de un
bărbat nevolnic” (Ibidem).
Adevărat geniu al răului, Lică Sămădăul îi domină pe toți prin forță și îi stăpânește prin
frică. Putem aprecia că sentimentul analizat de nuvelist cu admirabilă acuratețe psihologică este frica,
devenită dominantă pentru personaje și accentuată de presiunea hazardului. Frica deteriorează relațiile
dintre personajele nuvelei, generând neîncredere, pervertire și agresivitate. Obsesia banilor, cultivată de
Lică, îi convertește lui Ghiță vrednicia în slăbiciune. Tragedia din finalul nuvelei este provocată nu
doar de împrejurările de la moară, ci și de firea profundă a personajelor care atrage situațiile
catastrofice. Deznodământul soluționează conflictele prin moartea eroilor ca în tragedia antică. Ghiță
își ucide soția și este la rândul său ucis de Răuț din porunca lui Lică, iar Sămădăul se sinucide. Din
2
incendiul purificator ce mistuie cârciuma de la „Moara cu noroc” în noaptea de Paște, supraviețuiesc
doar bătrâna și copiii, singurii neparticipanți la derularea conflictelor
În cele din urmă, personajele nuvelei sunt complexe și verosimile, caracterizate atât direct, cât și
indirect, în portrete mixte, relevante pentru statutul lor social, moral și psihologic. Analiza psihologică
inaugurată de Slavici în proza românească este realizată prin dialog și monolog interior. Potrivit
lui Tudor Vianu, scriitorul ardelean creează modelul analizei psihologice. Ghiță, cel mai complex
personaj din nuvelistica lui Slavici, evoluează de la tipicitate la individualizare, parcurgând etapele
dramatice ale dezumanizării. Personaj realist, complex, „rotund”, dinamic și dilematic, Ghiță își
schimbă radical și verosimil comportamentul și destinul. Treptat, el își pierde echilibrul interior și
demnitatea; oscilează între tentația de a se îmbogăți malonest și dorința de a rămâne cinstit. Devine
lacom, orgolios și însetat de răzbunare, distrugându-și iremediabil căsnicia și viața. De vulnerabilitatea
lui profită Lică al cărui demonism influențează nefast destinul tuturor celor care intră în contact cu el.
Ana intră și ea sub fascinația diabolică a lui Lică și sfârșește tragic, ucisă de soț din gelozie. Ioan
Slavici excelează în prezentarea sufletului feminin.
Prin urmare, intriga și conflictele puternice, obiectivitatea, verosimilitatea, veridicitatea,
complexitatea personajelor și rigoarea construcției epice justifică încadrarea operei „Moara cu noroc”
în specia nuvelă realistă și psihologică. Mesajul etic al nuvelei ne avertizează pe noi, cititorii, asupra
consecințelor nefaste ale ispitei îmbogățirii.