MOARA CU NOROC – NUVELĂ PSIHOLOGICĂ

Ioan Slavici
Publicată în anul 1880, nuvela Moara cu noroc a făcut de la început o impresie stranie mentorului Junimii,
care nota: “o foarte curioasă şi interesantă novelă a lui Slavici”. Receptări critice ulterioare au integrat-o în trei
categorii tipologice distincte, în funcţie de preeminenţa unei teme:
 nuvelă realista – dezumanizarea provocată de câştigul necinstit;
 nuvelă psihologică – dezintegrarea eului sub presiunea unor forţe devastatoare;
 nuvelă tragică – destinul.
Nuvela psihologică are trăsături ce îi conferă specificitate: manifestă orientare spre universul actualităţii
imediate;analizează procesul de integrare a individului patriarhal în modernitate, reliefând efectele dramatice
asupra vieţii sale sufleteşti; construieşte conflicte ce vizează nivelul existenţial al individului, nu numai pe cel
social sau sentimental, putând implica totuşi mentalul colectiv;descoperă complexitatea sufletelor simple (ţărani,
târgoveţi, hangii, jandarmi); manifestă interes pentru anumite teme – frica, obsesia, erosul – cu tot ceea ce ele
presupun (exacerbarea percepţiei, alienare, stări onirice), uzează de analiza psihologică.
O raportare punctuală la trăsăturile nuvelei psihologice poate integra Moara cu noroc în această categorie.
Orientarea spre universul actualităţii imediate este vădită din incipit: lumea incipient capitalistă, apropiată
cronologic epocii lui Slavici.
Efectele noii lumi asupra individului patriarhal sunt dramatice. Ghiţă are o existenţă subminată chiar în
pârghiile ei sistemice. Nu lipseşte din trăirile personajului spaima, uneori paralizantă, alteori ascuţindu-i simţurile.
Suflet simplu în aparenţă, cel puţin datorită statutului social, Ghiţă îşi dezvăluie pe parcurs complexitatea.
Sondarea subiectivităţii sale îi evidenţiază tensiunile, căutările, traumele vieţii interioare. Prin dialog, monolog
interior, stil indirect liber se realizează analiza psihologică având ca obiect interioritatea lui Ghiţă.
Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe. La început, face pregătiri ca pentru a
rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările
sale exterioare – se face ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt
întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte cu gândul că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa
de câştig. Conştiinţa îi este pervertită, pentru Ghiţă începând dedublarea. Axa vieţii sale morale s-a frânt. Nimic
nu-i mai poate asigura coerenţa interioară. Înstrăinat de toţi, el se înstrăinează şi de sine. Are un tipic acces de
autoscopie nevrotică.
Ghiţă va parcurge şi ultima probă a supunerii: înfrângerea prin femeie. Gestul ultim, al uciderii Anei, urmat
firesc de propria moarte, încheie drumul unei deveniri psihice nuanţate.
Firul narativ al nuvelei poate fi uşor rezumat, punctându-i-se principalele momente. Ghiţă, cizmar sărac,
hotărăşte să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc.Neîntâmpinând obstacole, el se mută împreună cu soţia,
soacra şi copilul la cârciumă. La început, norocul pare să le surâdă. Banii încep să se adune (parcă prea uşor). Dar
liniştea este perturbată de sămădăul Lică. Ghiţă înţelege că acesta este adevăratul stăpân al locului şi că trebuie să i
se supună. Treptat, Ghiţă devine părtaş la fărădelegile lui Lică. Se îndepărtează de cei dragi, dominat de nevoia
îmbogăţirii, de conştiinţa vinovăţiei şi a sorţii atotstăpânitoare.
Când ruptura de Ana pare săvârşită, iar propria prăbuşire încheiată, Ghiţă se hotărăşte să-l dea prins pe Lică
jandarmului Pintea. Vechi partener al lui Lică, transformat interior, Pintea îl urmăreşte cu încăpăţânare, voind să-l
prindă cu orice preţ. Planul lui Ghiţă nu izbuteşte, o ucide pe Ana, el însuşi e ucis de unul dintre oamenii
sămădăului, iar Lică se sinucide, izbindu-şi capul de un copac. Supravieţuitori sunt bătrâna şi cei doi copii,
personaje neimplicate de fapt în conflict.
Acest fir narativ – în realitate mult mai nuanţat – este prins într-o construcţie narativă a cărei complicaţie îşi
dovedeşte funcţionalitatea subtilă.
Moara cu noroc atinge aproape dimensiunile unui roman, dar statutul de nuvelă este păstrat totuşi prin faptul
că numărul personajelor este redus, conflictul rămâne linear şi evenimentele epice au loc într-o perioadă relativ scurtă de
timp. Naraţiunea, obiectivă, alternează cu descrierea şi dialogul. Vocea naratorului este una egală, fără inflexiuni care să
trădeze o atitudine faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura lor. Moralistul Slavici, totuşi, nu este absent.
Comentariul moral asupra faptelor este făcut din interiorul lumii evocate, prin intermediul altor personaje, cum ar fi, de
exemplu, bătrâna mamă a Anei, a cărei replică de la începutul nuvelei capătă valoarea unei norme susţinută de evoluţia
întregului subiect: “Omul să fie mulţumit …”
 Vocea naratorului introduce şi alte voci, ale personajelor, care apar în sevenţele dialogate.Astfel, dialogul
capătă funcţia de a caracteriza personajul, dezvăluindu-i modul de a fi.
Compoziţia nuvelei este clasică, cele 17 capitole (fără titlu) urmărind şirul întâmplărilor în ordine
cronologică.
Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei,
care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare
asupra forţelor conflictuale, având rol moralizator(forţele conflictuale sunt „sărăcia”/ „nu bogăţia”; „liniştea
colibei”/ „noroc nou”): „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit.”
Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral
(lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare). Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la
început. Soacra se teme de schimbare. S-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să
le părăsească. Se îndoieşte (îi vine să râdă) de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă (sugestia este a
inadecvării esenţei la formă). La final, temerile se dovedesc a fi fost premonitorii. Vinovată: soarta: “aşa le-a fost
dat.”
În prim-plan narativ este însă Ghiţă. El îşi forţează destinul. Iese dintr-o colectivitate, care îi dădea stabilitate, şi
se mută într-un loc pustiu pe care-l vrea transformat după propria măsură. Reuşita pare a se apropia. Dar întâmplări
neprevăzute, ceilalţi vin să năruiască încercarea de a construi. Subminat de noua colectivitate – agresivă –,
personajul nu caută sprijin în colectivitatea căreia îi aparţine, ci acţionează singur. Se sileşte să se amăgească cu
gândul că e mai puternic decât celălalt. În momentul în care criza se acutizează, personajul iese din sine, se
eliberează de responsabilitatea propriilor fapte, punându-le pe seama sorţii. Capitolele XI–XVII sunt pline de
referiri la puterea întâmplării, a sorţii, la voinţa cerului sau a lui Dumnezeu. Sigur pe sine în punctul de plecare,
Ghiţă se simte tot mai mult copleşit de o forţă exterioară numită soartă. Nici Ana nu scapă nepedepsită de o vină de
care, în fond, nu este responsabilă. Prinşi de tăvălugul unor întâmplări cărora nu le găsesc întreaga semnificaţie, cei
doi vor sfârşi pedepsiţi. “Întâmplarea e forţa uriaşă care precipită într-o ciocnire de cataclism toate aceste destine
omeneşti şi le distruge. Prevestirea, orbirea, alternanţa vinei, destinul, întâmplarea sunt marile motive ale
conflictului tragic.” (Magdalena Popescu, Slavici)
După principiul clasic al simetriei, finalul nuvelei se constituie tot ca discurs direct al personajului-
reflector:”Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost data.” Naraţiunea este astfel plasată în „rama”
cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.
Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al
părţilor, despre logica unei construcţii clasice. In planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni
nu se poate sustrage sorţii.
Nuvela „Moara cu noroc” aduce în prim-plan caractere puternice, firi pasionale şi complexe, care trăiesc la
limita dintre moral şi imoral, într-o lume dominată de violenţă şi de patima înavuţirii. Eroii sunt realizaţi cu
detaşare şi realism, metoda dominantă fiind analiza psihologică.
Protagonistul – Ghiţă – şi antagonistul – Lică – se definesc antitetic.
Ghiţă este un personaj complex, analizat atât în contradicţiile propriei structuri interioare, cât şi în relaţie cu cei
apropiaţi şi cu evenimentele unei lumi debusolate. El face parte din „triunghiul” de personaje care domină nuvela,
împreună cu Ana, soţia sa, şi cu Lică Sămădăul.
Protagonistul nuvelei, Ghiţă este centrul de iradiere a semnificaţiilor, destinul său ilustrând toate cele trei
straturi tematice ale nuvelei (social, psihologic şi moral), ilustrând „teza morală” a textului – formulată de
personajul-raisonneur al cărţii, bătrâna. Cel care poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât
antieroul care se lasă învins de balaurul răului. Scenariul arhetipal pe care îl reeditează traseul său existenţial nu
este decât o altă „ispitire şi cădere în păcat”. Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară,
o degradare continuă, ci o traiectorie sinuoasă, generată de criza morală. Eroul lui Slavici este, aşadar, un
personaj complex, dilematic, care evoluează de la tipicitate – cârciumar dornic de avere – la individualitate.
Procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior
şi dialogul polemic. Devenirea sa tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral
spre cel imoral.