Cealaltă Ancuţă

de Mihail Sadoveanu

Volumul „Hanu Ancuţei” a apărut la 1928, fiind considerat de N. Manolescu „capodopera de la

răscruce” („Sadoveanu sau Utopia cărţii”). Povestirea este definită drept specie a genului epic limitată la o
singură întâmplare, relatată de cele mai multe ori la peroana I de către un erou devenit narator, ceea ce
imprimă o anumită originalitate de interşanjare a instanţelor comunicării narative, putându-se încadra în genul
short-story. Povestirea este un act de pură istorisire, reactualizând, ca într-un tipar mitic, acţiunea întemeierii
unei lumii prin cuvânt. Din perspectivă structurală asistăm la simplificarea epicului, accentul fiind deviat de pe
fabulă (diegeză) pe discursul narativ, pe ceremonial şi atmosferă, pe plăcerea de a povesti şi strălucire verbală,
dublate de atitudinea reflexivă, contemplativă a povestitorului de factură apollinică.
Această scurtă culegere de povestiri a lui Sadoveanu stă sub semnul construirii unui univers
mitic şi fabulos, fiind structurată după principiul „Decameronului”, de Boccaccio, al
„Heptameronului” Margaretei de Navarra sau al „Povestirilor din Canterbury”, de Geoffrey Chaucer.
Din perspectivă structurală asistăm la simplificarea epicului, accentul fiind deviat de pe fabulă (diegeză)
pe discursul narativ, pe ceremonial şi atmosferă, pe plăcerea de a povesti şi strălucire verbală, dublate de
atitudinea reflexivă, contemplativă a povestitorului de factură apollinică.
Spre deosebire de nuvelă, care e focalizată asupra personajului-protagonist, povestirea este centrată
pe acţiune. Întâmplarea evocată are un desen epic simplu, dar captivează prin caracterul exemplar, şi este
plasată într-un timp şi spaţiu limitate. De fiecare dată când „se rosteşte” o povestire, magia unei lumi de
demult reînvie într-o naraţiune puternic subiectivizată, relatată frecvent de către un personaj-narator, (avem
deci naraţiune homodiegetică). Nararea se realizează în relaţie cu un auditoriu a cărui atenţie trebuie stârnită
şi menţinută de narator; de aceea povestirea presupune un ceremonial al zicerii, care include formule de
captare sau de verificare a atenţiei auditoriului, devenit nu numai instanţă importantă a comunicare, dar şi
principala cauză a prezenţei personajului trialogic (specific de cele mai multe ori genului dramatic, dar nu
numai). Două consecinţe importante ale acestei strategii sunt oralitatea stilului – ce derivă firesc din relaţia
explicită narator-ascultător - şi apelul la formula povestirii în ramă. T. Todorov încadrează, de aceea
povestirea în reţeaua tematică a TU-ului sau a discursului, a naraţiei cu adresant obligatoriu. Roland Barthes
defineşte povestirea ca un schimb între narator şi naratar, schimb întemeiat pe dorinţa unuia de a povesti şi a
altuia de a recepta experienţa umană.
Secvenţele prin care se concretizează rama au funcţii multiple. Prin secvenţe descriptive se schiţează
un cadru propice evocării şi se creează atmosfera favorabilă intrării în timpul povestit, în vreme ce secvenţele
dialogate au rolul de a institui comunicarea între narator şi ascultători, de a stârni curiozitatea acestora şi de a
pregăti, printr-un adevărat ritual, actul istorisirii. „Hanul Ancuţei” începe cu un memorabil exerciţiu textual de
proiecţie în mit a unei lumi reale, deschisă însă către orizonturi atemporale. Acţiunea de la han se petrece
„într-o toamnă aurie”, epitet ce trimite direct către o „vârstă de aur”, izvodită dintr-o îndepărtată memorie
ancestrală. Este acel segment temporal nedeterminat, situat in illo tempore, „într-o îndepărtată vreme”, timpul
fabulos al faptelor neobişnuite din poveşti, marcat de evenimente meteorologice care-l situează şi mai puternic
într-un orizont mitic.Timpul real al întâmplărilor şi al poveştilor este nedeterminat. Mai important este timpul
mitic, accentuat de semne ciudate, de faptul că „au căzut de Sântilie ploi năpraznice” şi de apariţia unui
„balaur negru în nouri deasupra puhoaielor Moldovei”. Spaţiul este fixat la răscruce de drumuri şi destine
(hanul), este un topos al povestirii, este martor şi simbol al continuităţii, este cronotop. Spaţiul narativ este,
de asemenea, investit cu valenţe simbolice, este „un loc de petrecere şi de popas”. Din acest metatext cu
caracter de generalitate se deschid planurile narative. Acum, hanul-cetate, motiv fundamental al operei
sadoveniene, devine un suprapersonaj. Hanul „nu era han - era cetate”, cu nişte „ziduri groase de ici până
colo” care limitează lumea realului de lumea imaginarului. Hanul, „metafora imaginarului” (N.Manolescu
Imaginarul sadovenian), este învăluit într-o aură de legendă folclorică, unde un anume climat îngăduie
cele mai neverosimile şi fermecătoare întâmplări. Hanul impune retrospecţia; perspectiva temporală
favorizează acea înclinaţie spre atributele fantastice ale locurilor.Calitatea fundamentală a hanului este de
suprapersonaj, cronotop, „cetate..”, graniţă între lumea realului şi lumea povestirii.
Atmosfera de la han era de totală voioşie, de „bună-voie” între oameni, cu „zile line de toamnă”, cu
cântec de lăutari. Acest cadru este creat de un narator abstract, cu o prezenţă extrem de discretă în discurs, o
voce auctorială, ce îşi asumă funcţia de regie şi funcţia de interpretare (descrie hanul, schiţează portrete,

1
comentează afirmaţiile personajelor-narator, intervine în dialog). Această voce distribuie rolurile
povestitorilor care îşi rosteau povestea vieţii şi se retrăgeau apoi în spaţiul nedesluşit din care se iviseră: Ioniţă
comisul, narator-personaj, povesteşte o hazlie întâmplare cu „iapa lui Vodă”; călugărul Gherman, narator-
martor, necreditabil, spune o poveste cu un vestit tâlhar Haralambie; moş Leonte, narator-martor,
necreditabil, învăluind în mister multe detalii ale naraţiunii, vorbeşte despre un balaur groaznic; căpitanul
Isac, narator-personaj, evocă o poveste nefericită de dragoste din tinereţe e.t.c., situaţi în două planuri
temporale, în timpul fabulei şi în timpul discursului. În total sunt zece naratori ai întâmplărilor evocate.
Lor li se adaugă „Ancuţa cea tânără”, hangiţa care împărţea vin, mâncări, râsete şi vorbe bune” .
La sadovenianul han al Ancuţei, cele nouă povestiri se rostesc în trei seri magice, în care este
reînviată o lume exemplară cu oameni „şi lucruri care astăzi nu se mai văd” Intrarea în timpul evocat se
împlineşte prin dialogul care incită curiozitatea ascultătorilor şi prin gesturi ritualice. Ca în orice povestire
în ramă, acest dialog stabileşte o relaţie de comunicare între personajul-narator şi auditoriul său, având
funcţia unui prolog care creează un orizont de tulburată aşteptare a minunatei întâmplări.
Cea de-a cincea povestire, Cealaltă Ancuţă, este un fel de axă a construcţiei din Hanul Ancuţei
(precedată de patru şi urmată de alte patru). Secvenţa ramă cu care se deschide, îl aduce în prim-plan pe
Ienache Coropcarul, personajul-narator. Dominanta afectivă a discursului său, nostalgia, precum şi
elementele de protret al lui Ienache sunt reliefate prin comentariul supranaratorului: „Încă mai părea cuprins
de sfială după istorisirea căpitanului Neculai Isac. Totuşi, glasul lui ne-a deşteptat la viaţa acelui ceas”.La
nivelul discursului, secvenţa narativă se realizează prin modalitatea reprezentării: începe prin a face o
paralelă între „vremea veche” şi „lumea nouă becisnică”, evocă detalii pitoreşti ale tinereţii sale de negustor.
Formulele de adresare sunt ceremonioase şi creează o atmosferă magică: „să ştiţi dumneavoastră, cinstite
căpitan Neculai şi comise Ioniţă...”, completate cu o sintaxă paraverbală: diegeza începe după ce, printr-o
tehnică a amânării menită să incite curiozitatea, el îşi umple luleaua cu gesturi ritualice. Această formulă de
adresare instaurează pactul afectiv prin funcţia conativă (de apel) a limbajului.
Tema literară a inserţiei este iubirea interzisă. Desenul epic este alcătuit din episoade spectaculoase,
spaţiul întâmplărilor este determinat geografic – „în târg la Ieşi şi la apa Moldovei” – şi are ca punct de
referinţă hanul. Durata evenimentelor este concentrată – trei zile -, timpul fiind nedeterminat. Este principalul
motiv pentru care N Manolescu consideră că spaţiul este transformat în timp : „Povestitori şi eroi ies din
adâncul timpului ca dintr-un spaţiu misterios”. Subiectul este construit pe principiul cronologic.
Protagonistul povestirii narate de Ienache Coropcarul , este Toderiţă Catană, un răzeş temerar din
ţinuturile Vasluiului care a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara, sora boierului Bobeică.
Martorul asistă la întemniţarea răzeşului „nebun şi nemernic” în Turnul Golii. Modalitatea reprezentării
impune viziunea subiectivă prin împletirea funcţiei fatice şi emotive a limbajului: „Cel prins era întru adevăr
nalt şi voinic... om frumos şi îndrăzneţ” (Ienache), „un rău ş-un mişel ... fără de minte” (Costea Căruntu).
Elementele de portret conturează un caracter excepţional al eroului privit cu admiraţie de toţi. Acţiunea, de o
cutezanţă demenţială, reuşeşte numai datorită sprijinului pe care-1 găseşte la bunica hangiţei de astăzi, muiere
frumoasă ca dânsa şi numită tot Ancuţa. Se sugerează că ea aliază vicleniei puteri tainice ; privind luna poate
auzi ce-şi vorbesc oamenii la mari depărtări. Aşa aranjează fuga îndrăgostiţilor.
Constatăm îndată că actul magic este aici pivotul întregii acţiuni, el hotărând succesul acesteia. Mai
mult, Ancuţa devine o zeitate proteguitoare a faptelor dictate de focul dragostei, chiar atunci când autorii lor
calcă în picioare raţiunea. Răpitorului domniţei îi strigă înfricoşată dar şi plină de admiraţie : „Tu eşti nebun,
Todiriţă Cătană, aşa cum spun şi alţi oameni", îl învaţă însă apoi ce să facă, grăind către el — cum spune
Sadoveanu — „cu foc şi cu patimă". Figura Ancuţei de altă dată capătă un nimb magic. Cât se săvârşeşte
planul pus la cale de ea, femeia rămâne tăcută, nemişcată pe malul apei. Ascultă cu încordare şi-i „sticleşte
luna-n ochi". Pânda aceasta, când hangiţa pare să cheme în ajutor puteri suprafireşti, îi trezeşte ,,frică"
povestitorului. Ocrotitoare a simţămintelor amoroase, făptură complice cu astrul selenar, graţie căruia poate
realiza fapte miraculoase, înnobilată de patina vechimii, străbuna Ancuţei, intră pe nesimţite în familia lui Iştar,
Afrodita şi Cybele.
Cînd potera care o însoţeşte pe duduca Varvara, trimisă la Mănăstirea Aagapia de către fratele ei,
ajunge la han, Ancuţa şi Ienache – devenit actant, prin „distribuirea rolului” în acţiune – îi spun lui
Costea Căruntu că Toderiţă a pornit spre Timişeşti. Apoi hangiţa îl sfătuieşte să treca apa Moldovei pe
podul plutitor de la Tupilaţi. Arnăutul se încrede în cuvintele Ancuţei şi o însoţeşte pe duduca Varvara pe
podul plutitor. Cei doi dispar în noapte, strigaţi zadarnic de arnăuţii rămaşi pe mal. Acest punct culminat

2
este urmat de un final deschis. În zori, Costea este descoperit pe plută „strâns în funii până la sânge”,
alături de moşneagul podar. Misterul rămâne nedezlegat, naratorul-martor ezitând între gândul că duduca
Varvara a dispărut prin puterea vrăjilor hangiţei şi ideea că Todiriţă şi-a salvat iubita şi a împlinit un act
justiţiar. Apa este „un neant substanţial”, o imagine a morţii după cum afirma G. Bachelard. Într-adevăr,
apa înghite trupul însângerat al ţigăncuşei, transformându-se în „apă moartă”.
În literatura română termenul fantastic este folosit în calitatea lui de element funcţional. El
produce un context esoteric, cu valori ritualice, deschizând opera tocmai prin ambiguitate artistică.
Echivocul, disimularea, sistemul referinţelor şi al convenţiilor, dedublările sunt ipostaze ale fantasticului.
Intenţiile povestirilor sunt supuse patosului sancţionării sau al reparaţiilor pe plan etic. În povestiri se
recreează mitul, se retranscrie întâmplarea cu multiple elemente de fabulos (Roger Caillois).La
Sadoveanu se judecă povestirea în raport cu altele, se presupune o competiţie, după model boccaccian.
Impresia e de ciclu nesfârşit. Povestirea este o parabolă cu intenţii moralizatoare, cu semnificaţii general-
omeneşti.
Fabulosul e un timp sărbătoresc prin definiţie, ieşit cu desăvârşire din ceea ce este „natural”, deşi aparţine
„realului” îngemănat cu sacrul, cu magicul. Vremea povestirilor, este, deci, vremea fericirii, sărbătoare a
spiritului.
Farmecul zicerii este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular, arhaic, regional. Limbajul
personajelor este antitetic celui folosit de naratorul-personaj, indicând diferenţa socială şi culturală.
Expresivitatea limbajului este dată de prezenţa figurilor de stil cu rol de caracterizare a personajelor sau a
atmosferei de legendă. În critica literară, scrierile lui Sadoveanu sunt considerate “o imensă arhivă
lingvistică” (G. Ţepeneag şi Gh. Bulgăr). Arhaismul de mult uitat este pus în preajma cuvântului nou.
Culoarea temporală este dată nu atât de arhaisme, cât de cuvinte utilizate cu sensurile lor învechite. Sunt foarte
frecvente expresiile frazeologice: “a slobozi cuvânt”, “a ase îndeletnici cu oala”, “a sta în cumpănă” etc. La
crearea culorii temporale mai concură elemente de morfosintaxă şi topică uşor arhaizate, scriitorul apelând cu
măsură la fapte de limbă vechi cum ar fi: articularea adjectivului prenominal antepus (“acest loc”) şi a
pronumelui relativ (“carele”), folosirea perfectului compus arhaic (“s-a fost ridicat”), adjectivul “nouă” cu
valoare de plural (“încălţări nouă”) etc.
Ca orice naraţiune homodiegetică, Cealaltă Ancuţă impune o perspectivă narativă internă
surprinzător de modernă, ce trimite la un anumit tip de oralitate tocmai prin subiectivitatea relatării.
Astfel, povestirea nu rămîne o simplă modalitate de înregistrare a scenelor şi a evenimentelor, ci se naşte
dintr-o tensiune continuă între infromatorul dramatizat şi un adresant, adică cititorul-auditor.Fluenţa
narativă specifică prozei sadoveniene, magia povestirii se naşte din acest limbaj viu, familiar şi totodată
ceremonial, ca şi arta de a povesti ce presupune”... fundamentala identitate dintre a exista, a visa şi a
reprezenta prin povestire” (Jorge Luis Borges). Emitentul se adresează direct receptorului de la care
aşteaptă o reacţie. De aici şi mărcile de oralitate ale discursului narativ şi accentul pus pe funcţia fatică
prin care povestitorul se asigură că este stabilită comunicarea cu publicul. Mărcile oralităţii pot apărea sub
forma prezenţei pronumelui personal de politeţe, a pers. a II-a, plural, a pers. I singular sau prin prezenţa
vocativelor, a construcţiilor incidente, a interjecţiilor.
Concluzie: tehnica povestirii în ramă pune în evidenţă o structură multinaratorială, cu o
perspectivă multiplă asupra faptelor petrecute. Tehnica narativă a acestei povestiri se înscrie în structura
telescopică a planurilor narative care se identifică în întregul text din „Hanu Ancuţei”.
Hanul Ancuţei este o epopee, nu printr-o monumentalitate exterioară, nu ca reprezentare a unor
straturi (totalitate), ci prin realizarea sublimului, atribut esenţial al viziunii epopeice” (Ion Vlad,
Povestirea.Destinul unei structuri epice).