PARTICULARITĂȚI ALE UNEI NUVELE STUDIATE

MOARA CU NOROC de Ioan Slavici

Ioan Slavici, scriitor de marcă al epocii marilor clasici și ”maestru al nuvelei
realiste”, de numele căruia se leagă câteva momente esențiale ale evoluției prozei
noastre prin asumarea realismului clasic în nuvele. Din nuvelistica lui Slavici se
detașează, prin complexitatea acțiunii și construcția riguroasă a personajelor, opera
”Moara cu noroc”, ”prima nuvelă memorabilă construită cu elemente de psihologie
abisală”, publicată în anul 1881 în volumul de debut ”Novele din popor”, după ce
apăruse inițial în revista junimistă ”Convorbiri literare”.
Opera ilustrează particularitățile nuvelei ca specie: are un singur fir narativ
(înstrăinarea lui Ghiță de familie prin complicitatea la fărădelegile lui Lică), un număr
redus de personaje (Ana, Ghiță, soacra, Pintea, Lică, porcarii lui- Răuț, Săilă, Buză-
Ruptă), accentul punându-se pe complexitatea de caracter a protagonistului.
Moara cu noroc” este o proză de factură realistă prin tema familiei și a
dorinței de înavuțire, prin răsfrângerea obiectivă și veridică a realităților ardelenești
ale timpului, prin crearea unor personaje tipice bine ancorate social și surprinse, în
general, în transformare (Ghiță este tipul cârciumarului, Pintea este jandarmul, Lică
este tâlharul), prin aplicarea unor tehnici narative precum detaliul semnificativ în
descriere (drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare (Lică Sămădăul),
observația, analiza, prin obiectivitatea perspectivei narative, surprinderea relației
dintre om și mediul în care trăiește, dar și prin stilul neutru, rece, în care sunt
proiectate evenimentele ficționale.
Din perspectiva conținutului, este o nuvelă psihologică, deoarece accentul este
pus pe conflictul psihologic, pe înfățișarea frământărilor de conștiință ale personajului
principal, care trăiește un conflict interior, moral. Slavici se remarcă prin finețea
observației în ceea ce privește descrierea stărilor sufletești și a transformărilor
comportamentale determinate de acestea. Analiza psihologică se realizează prin tehnici
de investigare psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate,
gestică, mimică.
La nivel tematic, nuvela urmărește efectele dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire, pe fondul surprinderii lumii transilvănene a secolului al XIX-lea. Nuvela
abordează și tema familiei tradiționale, una dintre cele mai prolifice din literatură,
permițând surprinderea unui complex proces de interrelaționări umane, pe care o
subsumează temei destinului și o pune sub semnul dramei comunicării.
Tema este completată de motivul literar al hanului (perceput ca loc al
dezumanizării), de motivul lui Mefistofel (întruchipat de Lică Sămădăul, unealtă a
destinului), dar și de motivul banului (agent al dezumanizării personajului).
Relevantă pentru tema dezumanizării în goana după înavuțire este scena cu
valoare de prolog, de la începutul nuvelei, în care Ghiță, cizmar nemulțumit de

1
condiția lui socială, discută cu soacra lui despre arendarea hanului de la Moara cu
noroc. Dacă bătrâna este simbol al mentalității tradiționale, al valorilor morale conform
cărora este mai presus înțelegerea, liniștea sufletească decât câștigul material dublat de
înstrăinare, Ghiță, reprezentant al viziunii capitaliste care începea să se cristalizeze în
epocă, este convins că omul își poate schimba destinul. Confruntarea dintre cei doi are
valoare anticipativă, căci vorbele bătrânei vor fi confirmate prin deznodământul tragic.
În plus, Ghiță se face vinovat de hybris, căci crede că poate fi mai puternic decât
destinul care i-a fost hărăzit. Scena sugerează unul dintre conflictele puternice ale
nuvelei, care va genera și situația-limită în care se va afla protagonistul, sfâșiat între
patima banului și iubirea față de familie.
O altă scenă ilustrativă pentru temă este cea din finalul nuvelei, în care Ghiță
o aruncă pe soția lui, Ana, în brațele lui Lică, din dorința de a se răzbuna pe acesta
pentru că i-a distrus viața. Scena evidențiază momentul de maximă degradare morală a
personajului, care preferă să-și folosească soția drept momeală pentru a-și scuza
slăbiciunea de a se fi lăsat târât de Lică în afacerile lui necurate. Uciderea Anei este
ultimul prag al prăbușirii personajului, care va plăti cu viața pentru greșelile lui (este
împușcat de Răuț, omul lui Lică).
Imaginea terifiantă a oaselor celor doi soți, care se văd prin cenușa hanului,
sugerează ideea că nimeni nu se poate opune destinului și că abaterile de la normele
morale vor fi întotdeauna pedepsite. Scena ilustrează, de altfel, viziunea moralizatoare
a lui Slavici, conform căreia cei buni sunt răsplătiți, iar cei răi sunt pedepsiți.
Mai mult, așa cum era de așteptat, faptul că Slavici alege modelul nuvelei
realiste cu accente psihologice pentru conturarea temei dezumanizării influențează toate
elementele de construcție narativă.
Pe de o parte, conflictul exterior, de natură socială, dintre Ghiță și Lică, este
abordat din perspectiva efectelor pe care acesta le produce asupra psihologiei
protagonistului. În consecință, prin stil indirect liber și monolog interior naratorul
obiectiv/omniscient propune fragmente întregi de analiză psihologică menită să redea
zbuciumul interiorității lui Ghiță. Astfel, tânărul cârciumar simte în el „ceva mai tare
decât voința” proprie, se izolează de familie, nu se mai teme nici măcar de moarte,
singura lui dorință ajunge să fie răzbunarea pe Lică, iar în cele din urmă o ucide cu
sânge rece pe Ana. Relevant este episodul în care Ghiţă, deşi este conştient că-şi
abandonează nevasta în braţele lui Lică, nu ezită s-o facă, sperând că Pintea va putea să-
i spele ruşinea. Nu se întâmplă acest lucru, Ghiţă îşi omoară, fără remuşcări nevasta, iar
Lică scapă, zdrobindu-şi capul de trunchiul unui copac.
Pe de altă parte, reperele spațio – temporale confirmă aceeași strânsă legătură
dintre realitatea socială și problemele morale sau psihologice pe care apariția
capitalismului le presupune. Descrierea amănunțită a locului și timpului în care se
desfășoară acțiunea, prin utilizarea detaliului semnificativ, țin de o tehnică pur realistă.
Însă naratorul include o serie de amănunte care conferă nuvelei un sens simbolic, cu

2
puternice implicații etice. De exemplu, spațiul în care se petrece majoritatea acțiunilor
poartă numele Moara cu noroc, sintagmă ce dă și titlul nuvelei. Mai degrabă ironic, așa
cum se poate deduce din deznodământul narațiunii, acest nume demonstrează că
distanța dintre noroc și ghinion este tot mai mică într-o lume în care câștigul înseamnă
crimă sau înșelăciune. Chiar dacă nu oferă o atenție la fel de mare ca în cazul prezentării
spațiului, nici timpul desfășurării evenimentelor nu este omis. După cum naratorul nu
ezită să confere indicilor temporali și o încărcătură simbolică. Cârciuma este luată în
arendă de Ghiță chiar de sărbătoare de Sf. Gheorghe care, în tradiția creștină,
simbolizează înfrângerea răului, însă păcatele acestei lumi, înmulțite chiar pe parcursul
acțiunii, pot fi ispășite doar în finalul nuvelei, ce stă sub semnul Paştelor – zilele ce
preced acest praznic fiind numite de creștini Săptămâna Patimilor.
În concluzie, consider că tema dezumanizării produse de obsesia îmbogățirii
pune exemplar în evidență viziunea lui Slavici despre societatea rurală românească
de la sfârșitul secolului al XIX-lea. De asemenea, corelând într-un stil simplu, concis
cele mai adecvate tehnici narative – descrierea realistă prin care obține efectul de iluzie
a vieții, dar și analiza psihologică în sondarea universului interior al personajelor -,
autorul nuvelei Moara cu noroc poate fi considerat un precursor al prozei cu tematică
rurală din secolul XX, de la Liviu Rebreanu și până la Marin Preda.