Mănăstirea Argeșului

Pe Argeş în jos, Care-i şi întrece. Ci mi se culca Ea s-apropia

Pe un mal frumos, „Iată zidul meu! Şi un vis visa, Şi îi aducea
Negru-vodă trece Aici aleg eu Apoi se scula Prânz de mâncătură,
Cu tovarăşi zece, Loc de mănăstire Ş-astfel cuvânta: Vin de băutură.
Nouă meşteri mari, Şi de pomenire. „Nouă meşteri mari, Cât el o zărea,
Calfe şi zidari, Deci voi, meşteri mari, Calfe şi zidari! Inima-i sărea,
Şi Manole, zece, Calfe şi zidari, Ştiţi ce am visat În genunchi cădea
Care-i şi întrece. Curând vă siliţi De când m-am culcat? Şi plângând zicea:
Merg cu toţi pe cale Lucrul de-l porniţi, O şoapta de sus „Dă, Doamne, pe lume
Să aleagă-n vale Ca să-mi ridicaţi, Aievea mi-a spus O ploaie cu spume,
Loc de mănăstire Aici să-mi duraţi Că orice-am lucra Să facă pâraie,
Şi de pomenire. Mănăstire naltă Noaptea s-a surpa Să curgă şiroaie,
Iată, cum mergeau Cum n-a mai fost altă, Pân-om hotărî Apele să crească,
Că-n drum ajungeau Că v-oi da averi, În zid de-a zidi Mândra să-mi
Pe-un biet ciobănaş V-oi face boieri, Cea-ntâi soţioară, oprească,
Din fluier doinaş, Iar de nu, apoi Cea-ntâi surioară S-o oprească-n vale
Şi cum îl vedea V-oi zidi pe voi, Care s-a ivi S-o-ntoarcă din cale!
Domnul îi zicea: V-oi zidi de vii Mâini în zori de zi Domnul se-ndura,
„Mândre ciobănaş, Chiar în temelii!” Aducând bucate Ruga-i asculta,
Din fluier doinaş! La soţ ori la frate. Norii aduna,
Pe Argeş în sus Meşterii grăbeau, Deci dacă vroiţi Ceru-ntuneca
Cu turma te-ai dus, Sforile-ntindeau, Ca să isprăviţi Şi curgea deodată
Pe Argeş în jos Locul măsurau, Sfânta mănăstire Ploaie spumegată
Cu turma ai fost. Şanţuri largi săpau, Pentru pomenire, Ce face pâraie
Nu cumva-ai văzut Şi mereu lucrau, Noi să ne-apucăm Şi umflă şiroaie.
Pe unde-ai trecut Zidul ridicau, Cu toţi să jurăm Dar oricât cădea
Un zid părăsit Dar orice lucra Şi să ne legăm Mândra n-o oprea,
Şi neisprăvit Noaptea se surpa! Taina s-o păstrăm: Ci ea tot venea,
La loc de grindiş, A doua zi iar, Ş-orice soţioară, Şi s-apropia.
La verde-aluniş?” A treia zi iar, Orice surioară Manea mi-o vedea,
„Ba, doamne, am A patra zi iar Mâini în zori de zi Inima-i plângea,
văzut Lucrau în zadar! Întâi s-a ivi, Şi iar se-nchina,
Pe unde-am trecut Domnul se mira Pe ea s-o jertfim Şi iar se ruga:
Un zid părăsit Ş-apoi îi mustra, În zid s-o zidim!” „Suflă, Doamne-un
Şi neisprăvit. Ş-apoi se-ncrunta vânt
Câinii cum îl văd, Şi-i ameninţa Iată-n zori de zi Suflă-l pe pământ,
La el se repăd Să-i puie de vii Manea se trezi, Brazii să-i despoaie,
Şi latră-a pustiu Chiar în temelii! Ş-apoi se sui Paltini să îndoaie,
Şi urlă-a morţiu.” Meşterii cei mari, Pe grad de nuiele Munţii să răstoarne,
Cât îl auzea, Calfe şi zidari, Şi mai sus, pe schele, Mândra să-mi
Domnu-nveselea Tremurau lucrând, Şi-n câmp se uita, întoarne,
Şi curând pleca, Lucrau tremurând Drumul cerceta. Să mi-o-ntoarne-n
Spre zid apuca Zi lungă de vară Când, vai! Ce zărea? cale,
Cu nouă zidari, Ziua pân-în seară, Cine că venea? S-o ducă de vale!”
Nouă meşteri mari Iar Manole sta, Soţioara lui, Domnul se-ndura,
Şi Manole zece Nici că mai lucra, Floarea câmpului! Ruga-i asculta
1
Şi sufla un vânt Zidul se suia Mult mai luminoasă Zidul rău mă strânge,
Un vânt pe pământ Şi o cuprindea Şi mult mai frumoasă! Ţâţişoara-mi plânge,
Paltini că-ndoia, Pân’ la gleznişoare, Iar cei meşteri mari, Copilaşu-mi frânge,
Brazi că despoia, Pân’ la pulpişoare, Calfe şi zidari, Viaţa mi se stinge!”
Munţii răsturna, Pân’ la costişoare, Cum sta pe grindiş, Cum o auzea,
Iară pe Ana Pân’ la ţâţişoare. Sus pe coperiş, Manea se pierdea,
Nici c-o înturna! Dar ea, vai de ea, Vesel se mândreau Ochii-i se-nvelea,
Ea mereu venea, Tot mereu plângea Ş-apoi răspundeau: Lumea se-ntorcea,
Pe drum şovăia Şi mereu zicea: „Ca noi, meşteri mari, Norii se-nvârtea,
Şi s-apropia „Manole, Manole Calfe şi zidari, Şi de pe grindiş,
Şi amar de ea, Meştere Manole! Alţii nici că sânt De pe coperiş,
Iată c-ajungea! Zidul rău mă strânge, Pe acest pământ! Mort bietul cădea!
Ţâţişoara-mi plânge, Află că noi ştim Iar unde cădea,
Meşterii cei mari Copilaşu-mi frânge!” Oricând să zidim Ce se mai făcea?
Calfe şi zidari, Manole turba Altă mănăstire O fântâna lină,
Mult înveselea Şi mereu lucra. Pentru pomenire, Cu apa puţină,
Dacă o vedea, Zidul se suia Mult mai luminoasă Cu apă sărată
Iar Manea turba, Şi o cuprindea Şi mult mai frumoasă. Cu lacrimi udată!
Mândra-şi săruta, Pân’ la costişoare, Domnu-i asculta
În braţe-o lua, Pân’ la ţâţişoare, Şi pe gânduri sta,
Pe schele-o urca, Pân’ la buzişoare, Apoi poruncea
Pe zid o punea Pân’ la ochişori, Schelele să strice,
Şi, glumind, zicea: Încât, vai de ea, Scări să le ridice.
„Stai, mândruţa mea, Nu se mai vedea, Iar pe cei zidari,
Nu te speria, Ci se auzea Zece meşteri mari,
Că vrem să glumim Din zid că zicea: Să mi-i părăsească
Şi să te zidim!” „Manole, Manole Ca să putrezească
Ana se-ncredea Meştere Manole! Colo pe grindiş,
Şi vesel râdea. Zidul rău mă strânge, Sus pe coperiş.
Iar Manole ofta Viaţa mi se stinge!” Meşterii gândeau
Şi se apuca Şi ei îşi făceau
Zidul de zidit, Pe Argeş în jos, Aripi zburătoare
Visul de-mplinit. Pe un mal frumos, De şindrili uşoare,
Zidul se suia Negru-vodă vine Apoi le-ntindeau
Şi o cuprindea Ca să se închine Şi-n văzduh săreau
Pân’ la gleznişoare, La cea mănăstire, Dar pe loc cădeau,
Pân’ la pulpişoare. Falnică zidire, Şi unde picau
Iar ea, vai de ea! Mănăstire naltă Trupu-şi despicau.
Nici că mai râdea, Cum n-a mai fost altă. Iar bietul Manole,
Ci mereu zicea: Domnul o privea Meşterul Manole,
„Manole, Manole, Şi se-nveselea Când se încerca
Meştere Manole! Şi astfel grăia: De-a se arunca,
Ajungă-ţi de şagă, „Voi, meşteri zidari, Iată c-auzea
Că nu-i bună, dragă. Zece meşteri mari! Din zid că ieşea
Manole, Manole, Spuneţi-mi cu drept, Un glas năduşit,
Meştere Manole! Cu mâna la piept, Un glas mult iubit
Zidul rău mă strânge, De-aveţi meşterie Care greu gemea
Trupuşoru-mi frânge!” Ca să-mi faceţi mie Şi mereu zicea:
Iar Manea tăcea Altă mănăstire „Manole, Manole,
Şi mereu zidea. Pentru pomenire Meştere Manole!
2