TIPURI DE TEXTE

Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se

comunică idei.

1. Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în

timp şi spaţiu.
- Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o
cronologie a evenimentelor;
- Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul
compus;

2. Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi

se concentrează asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de
către autor.
- Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri,
fenomene ale naturii etc.
- Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a
unor scene din viaţa social, a unui interior sau a unui obiect etc.;portetul – descrierea
fizică şi/ sau morală a unui personaj), cât şi în texte nonliterare (ghiduri turistice,
texte ştiinţifice, prezentarea unor produse etc.);
- Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul
descrierii şi părţile acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt
percepute proprietăţile obiectului descris; adverbele care precizează coordonatele
spaţiale ale obiectului descries sau ale perspective din care acesta este descris;
- Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul.
- Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narrative – timpul
naraţiunii avansează, în timp ce timpul acţiunii stă pe loc.

3. Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea,

oferă explicaţii în legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor
persoane, demonstrează cum se face un lucru, cum funcţionează un aparat, cum se
fac obiectele etc.;
- Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din
realitate;
- Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice, textele
de tip utilitar (modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele
publicitare, anunţurile, buletinul meteo etc.);
- Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem
informaţi?, Cum suntem informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)?
- În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată.

4. Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu

un anumit punct de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii
retorice (vezi separat argumentarea).

În concluzie, scopul şi elementul accentuat sunt în strânsă legătură cu

modul de expunere selectat:

SCOP ELEMENT ACCENTUAT MOD DE EXPUNERE

Destindere Public Narativ
Autoexprimare Autor Descriptiv
Informare Subiect Expozitiv
Convingere Autor – Subiect/ Public - Subiect Argumentativ
 REGISTRE LINGVISTICE
REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul
vorbirii, determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate
lexical şi sintactic, de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori.

A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie

comunicativă, limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de
serviciu, la spectacol, într-un compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în
cercul familiei, al rudelor).
Se identifică prin următoarele caracteristici:
 poliglosia (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);
 se dezvoltă spontan;
 degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);
 numarul mare de cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);
 aproximări („S-a cam speriat.”)
 ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);
 forme neliterare ale cuvintelor;
 repetiţii;
 clişee lingvistice;
 locuţiuni;
 diminutive, augmentative;
 superlative populare;
 formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative,imperative;
 propoziţii exclamative şi interogative;
 expresii peiorative;
 supranume (poreclele);
 elemente paraverbale (debitul verbal, pauza, prelungirea unor sunete, timbrul
vocal etc.)
B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul
oral, remarcându-se prin:
 folosirea termenilor concreţi;
 registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice),
limbajul tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);
 redundanţă;
 accidente fonetice;
 locuţiuni şi expresii populare;
 sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic,
propoziţii exclamative, dativul etic, vocativul etc.);
 polisemie bogată;
 elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni).
C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular
originar (rural) de oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi
ale vorbirii:
 efecte sonore în realizarea enunţului;
 diminutive sau augmentative;
 derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);
 forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-lfoloseşte”);
 vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);
 folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi acopiilor.”);
 articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama,lui Irina);
 dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);
 formule de adresare;
 superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);
 verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor
gramaticale);
 forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);
 „şi” adverbial (cumulativ, iterativ);
 interjecţii;
 locuţiuni;
 expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);
 acorduri forţate (haină kakie);
 coordonarea sintactică;
 propoziţii incidente;
 propoziţii eliptice de predicat;
 tautologia;
 repetiţia;
 anacolutul;
 dezacorduri (subiect - predicat);
 paralelism sintactic;
 propoziţii exclamative şi interogative;
 elemente paraverbale;
 oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii,
interogaţii, repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul
oratoric).

D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:

 respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);
 păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;
 vocabular bogat, nuanţat;
 prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;
 evitarea repetiţiilor;
 elemente afective puţine şi controlate;
 sintaxă complexă:
 procedee retorice ale discursului etc.

E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale

limbii române vechi:
 cuvinte de origine slavă;
 arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);
 folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii
kirilice a unor cuvinte);
 formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră”
(„Noi luptasem...”);
 sintaxă greoaie (latină);
 pluralul majestăţii;
 forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele”
pentru pronumele relativ 'care') etc.

F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării,

caracterizat fiind, printre altele, de:
 forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');
 lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');
 forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);
 perfectul simplu (predilect în Oltenia);
 forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.

G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri
sociale: elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
 permanenta schimbare a fondului lexical;
 fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
 folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” -
'informator'; „mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga”
- 'diriginta' etc.).

H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii

sociale şi culturale sau profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor
cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a
epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-
bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).

UTIL IN ARGUMENTARE (1)

Mijloace lingvistice adecvate unei aprecieri:

• verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune etc.;
• adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii
evaluative: probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.;
• conectori exprimând cauzalitatea, consecuţia şi concluzia:pentru
că, întrucât, încât, deci, prin urmare;
• elemente corelative care indică un raţionament de tipul cauză-efect: dacă…
atunci; cu cât…cu atât;
• conectori de ierarhizare a argumentelor: în primul rând/ mai întâi,în al doilea
rând etc., apoi, în concluzie/ aşadar, deoarece, de exemplu,precum se ştie (se
cunoaşte);
• conectori ce indică gruparea argumentelor în jurul unei teme: în ceea ce
priveşte, din punctul de vedere al…;
• conectori de introducere a exemplelor: de exemplu, precum,astfel;
• conectori de introducere a unei comparaţii: la fel ca..., spre deosebire de ...;
UTIL IN ARGUMENTARE (2)
Exprimarea legăturilor logice între idei

Tip de raţionament Operator specific

Enumerare – tip de raţionament În primul rând, în al doilea rând, în
folosit în numirea argumentelor continuare, în sfârşit
Adunare – tip de raţionament folosit în În plus, încă, în afară de, pe lângă
numirea argumentelor cu dovezi şi
exemplificarea dovezilor
Explicare – tip de raţionament folosit Explicarea
în susţinerea argumentelor cu dovezi şi cauzelor: fiindcă,datorită, pentru că
exemplificarea dovezilor Explicarea consecinţelor:deoarece, din
cauză că, în consecinţă, prin urmare
Alternativă – tip de raţionament Sau... sau..., fie...fie..., pe de o parte...pe
folosit în producerea de de altă parte...
contraargumente
Comparaţie – tip de raţionament Cum, ca şi cum, de parcă, la fel ca,diferit
folosit în susţinerea dovezilor şi de
exemplificarea lor
Opoziţie sau restricţie – tip de Din contră, totuşi, deşi, este contrar cu ...
raţionament folosit în producerea
contraragumentelor
Sinteză şi final – tip de raţionament În concluzie, rezumând, în final,pentru a
folosit în finalizarea discursului concluziona, în consecinţă,rezultă că ...

STILURILE FUNCTIONALE (4)

 STILUL COLOCVIAL ( FAMILIAR , COTIDIAN )

Este stilul comunicarii obisnuite dintre oameni , in viata de zi cu zi .

Modalitatile de comunicare sunt : dialogul oral ( cea mai frecventa), dialogul
scris ( schimb de scrisori ) , monologul scris ( notite , jurnal intim ) , monologul oral
( relatari si anecdotica , urari , felicitari si toasturi ) .
Intrebuintarea acestui stil este generala , este singurul stil ,, stapanit,, de toti
vorbitorii si insusit treptat inca din primii ani de viata . Este unicul stil in care este
posibila si se realizeaza dezvoltarea spontana , neintentionata a limbii.
Caracteristici :
- naturaletea , relaxarea , degajarea in exprimare : comunicarea nu se
supune unor reguli, factori de constrangere si control precum in alte stiluri ale
limbii ;
- continua oscilare intre economie si abundenta in exprimare .
- Economia se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice , a cuvintelor “de
umplutura”, a abrevierilor de tot felul , dar mai ales prin elipsa , ca urmare a vorbirii
dialogate , precum si prin mijloace extralingvistice ( mimica , gestica ) care permit
intreruperea comunicarii , restul fiind sugerat .
- Abundenta in exprimare este materializata prin repetitie , prin utilizarea zicalelor ,
proverbelor , locutiunilor si expresiilor , prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt
substituite prin perifraze .
- incarcatura emotionala : comunicarile sunt pe de o parte expresia directa a
starilor emotionale , pe de alta parte ele urmaresc sa impresioneze pe destinatar .
Lingvistic , aceasta trasatura este concretizata prin intrebuintarea diminutivelor si
augmentativelor , a cuvintelor peiorative , a superlativelor populare si a unor
sintagme afective etc.
- inclinatie spre satira si umor , exprimata printr-o varietate de procedee :
porecle , contaminari ( ,, Bine-ai venit nepurcele ! ,, ) , calambur ( ,, Ai iesit la
vanatoare de lei ? ,, ) unitati neologice ( Curat murdar ! ,, )

STILURILE FUNCTIONALE (5)

 STILUL BELETRISTIC

Are un domeniu propriu de manifestare, cel al esteticului.

Se opune celorlalate stiluri functionale , in care esentialul il constituie transmiterea de
informatii . In stilul artistic transmiterea informatiei este corelata cu efectul produs
de o anumita forma de transmitere a informatiei asupra destinatarului . Prin
urmare , forma devine element esential si modelator in transmiterea
informatiei ; forma , ca expresie a unui continut determinat , este unica si
irepetabila .
Modalitati de comunicare: sunt valorificate deopotriva naratiunea, descrierea,
dialogul si monologul, in scris sau oral (in creatia populara).
Creatii: vezi toate speciile genurilor literare (liric, epic si dramatic)
Caracteristici:
- Conventionalitatea : in timp ce toate celelalte stiluri comunicarea urmareste sa
redea realul sau ceea ce este considerat ca real , in stilul artistic comunicarea
este expresia unei alte realitati imaginate de autor ; destinatarul nu-si pune
problema falsului , el stie ca e vorba de fictiune , de conventie ; textul literar
scoate in evidenta functia poetica a limbajului deoarece scriitorul este foarte
atent nu numai la ceea ce spune , ci si la CUM SPUNE ;
- Deschiderea catre toate mijloacele de expresie, indiferent carui stil functional ar
apartine; se apeleaza la toate sferele vocabularului , astfel incat in opera literara
apar deopotriva : regionalisme , elemente de jargon si de argou , arhaisme si
neologisme ;
- Limbajul expresiv, obtinut prin valorificarea figurilor de stil.

ATENTIE!
1. Limbajul literaturii (beletristic) NU este acelasi lucru cu limba literara(=
aspectul cel mai elaborat al limbii, supus regulilor la toate nivelele lingvistice).
2. In limbajul liric, fenomenele neliterare (pleonasm, dezacord etc) sunt
considerate licente poetice.

STILUL PUBLICISTIC este acea modalitate de comunicare prin care publicul

este informat , influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu
evenimentele sociale si politice , economice , artistice etc.
Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in presa si publicatii ) ,
monologul oral ( la radio si televiziune ) , dialogul oral ( dezbaterile publice ) ,
dialogul scris ( interviuri consemnate scris ) .
Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa
rotunda, stirea, anuntul publicitar etc.
Caracteristici :
- Contopirea celor doua componente - intelectuala si afectiva , tranzitiva
( obiectiva , informativa ) si reflexiva ( subiectiva , afectiva ) , in vederea indeplinirii
sarcinilor de informare si formare de convingeri ;
- Caracterul eterogen si mobil deoarece se situeaza in mijlocul realitatii cotidiene ;
este stilul cel mai sensibil la nou, la schimbari lingvistice;
- Apeleaza la elemente specifice celorlalte stiluri , datorita ariei tematice foarte
largi ;
- Imprumuta diverse trasaturi proprii beletristicii : preocuparea pentru inovatia
lingvistica ( creatii lexicale proprii ) , utilizarea unor procedee menite a starni
curiozitatea cititorilor , titluri eliptice , adeseori formate dintr-un singur cuvant ,
constructii retorice ( repetitii , interogatii , enumeratii , exclamatii etc. ), utilizarea
larga a sinonimelor ; tendintele de aglomerare sintactica ; tendinta eliminarii
conjunctiilor copulative , folosirea figurilor de stil, valorificarea sensurilor figurate ale
cuvintelor.

STILUL TEHNICO - STIINTIFIC - indeplineste functia de comunicare in domeniul

stiintei si tehnicii .
Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in lucrari si documente
stiintifice si tehnice ) , monologul oral ( in prelegeri , expuneri , sau comunicari ) ,
dialogul oral ( in cadrul colocviilor , seminariilor si dezbaterilor stiintifice )
Compozitii pe baza textelor stiintifice: analiza stiintifica ( filozofica ,
economica , politica , botanica etc. ),studiul stiintific, comunicarea stiintifica , referatul
stiintific ,eseul stiintific.
Caracteristici :
- Corectitudine - in comunicare sunt preferate variantele literare la toate nivelele
limbii) ;
- Obiectivitate - comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva ; accentul cade pe
comunicare de notiuni , cunostinte , idei etc. , astfel ca functia limbajului este
cognitiva ;
- Lipsa marcilor afective - intr-un text stiintific autorul , cel care transmite un
asemenea mesaj , nu se implica in comunicare , prezinta un adevar stiintific de
necontestat , iar receptarea se face obiectiv , pentru ca se adreseaza intelectului ,
gandirii abstracte , logice (exceptie: polemica stiintifica)
- Accesibilitate - comunicarile se disting prin claritate , prin precizie si proprietate ;
formularile , frazele sunt clare , precise iar topica frazei este fireasca, fara inversiuni ;
ele sunt insotite adesea de mijloace auxiliare extralingvistice- tabele , diagrame ,
schite fotografii harti etc. ;
Particularitati lingvistice:
a)la nivel lexical:
-fiecare domeniu al stiintei si tehnicii are o terminologie proprie;
-termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
-sunt frecvente neologismele;
-se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebrat, contraofensiva,
cvasicomplet, extrafin, izotermic) si elemente de compunere savante (aerodrom,
biografie, cardiologie, cronologie, futurologie);
-termenii lexicali se folosesc in forme apropiate de cele internationale (computer,
microbiologie, televiziune);
 b)la nivel morfologic sunt frecvente:
-substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective;
-infinitivul cu valoare de imperativ in observatii si note;
-inlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c)la nivel sintactic predomina subordonarea fata de coordonare;
d)la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului
stiintific:
-coordonarea sub diferite forme: enumeratie si repetitie, paralelism si antiteza;
-citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
-figuri de stil si constructii retorice in cazul unei atitudini polemice;
-digresiunile incluse in textul comunicarii sau prezente ca note, adnotari in subsolul
paginii;
-succesiunea intrebare-raspuns ca modalitate de constructie a discursului stiintific.

1. STILUL OFICIAL ( ADMINISTRATIV ) indeplineste functia de

comunicare in sfera relatiilor oficiale .
In ordinea frecventei si a importantei apar urmatoarele modalitati de
comunicare : monologul scris ( in documente si acte oficiale ) , monologul
oral ( cuvantari in ocazii oficiale ) , dialogul scris ( corespondenta
oficiala ) ,dialogul oral ( in relatiile oficiale dintre institutii si public ) .
Compunerile cu destinatie oficiala sunt: darea de seama, procesul-verbal,
autobiografia, cererea, raportul, declaratia, referatul, curriculum vitae, memoriul de
activitate, scrisoarea de intentie.
Caracteristicile generale ale stilului :
- stricta respectare a normelor limbii literare : corectitudinea fonetica ,
gramaticala , ortografica , lexicala si grafica ;
- caracter obiectiv , impersonal ; comunicarile ( scrise sau orale ) sunt neutre
expresiv , lipsite de incarcatura afectiva ;
- accesibilitatea , claritatea si precizia : comunicarile oficiale nu permit decat o
singura interpretare ;
- absenta oricarei nuante afective , prezenta formalismului , a exprimarii rigide ;
lipsesc lexicul afectiv , mijloacele de expresie figurata , epitetele apreciative .
- specificitatea acestui stil o da utilizarea unor clisee lingvistice (terminologie
specifica) de tipul : ,,Subsemnatul ..... ; ,, In conformitate ...,, ;,, Conform
hotararii ...,, etc.
Caracteristicile specifice ale stilului:
a. la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele provenite din infinitive lungi (calificare, executareetc.)
- infinitivele cu val. de imperative (a se vedea capitolul…)
- viitorul cu valoare de imperativ ( institutiile vor acordafonduri…)
- reflexivul pasiv (comitetele se aleg…)
- forme verbale impersonale (vi se face cunoscut ca ….)
- pluralul autoritatii (va rugam sa aprobati…)
- preferinta pt anumite adverbe si locutiuni (in vederea, in scopul, pe baza, in
consens cu….)
- locut. cu subst.mod ( in mod independent, in mod necesar, in mod obligatoriu…)
b. la nivel sintactic:
- grupuri predicative cu vb. a trebui, a putea;
- constructii infinitivale
c. la nivel stilistic:
- coordonarea ca mijl. principal de organizare;
- elipsa
- respectarea unor reguli de organizare grafica

STILUL.CALITATILE PARTICULARE
Inafara calitatilor generale, stilul individual poate fi caracterizat si printr-o serie de
insusiri particulare. Din combinarea acestora rezulta originalitatea exprimarii.
Cele mai cunoscute calitati particulare sunt:

1. NATURALETEA - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o

cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata,
de a uimi auditoriul.Opuse naturaletei sunt afectarea siemfaza.
2. DEMNITATEA - impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau
a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; ea cere sa
se evite ce este vulgar, trivial, grosolan, necuviincios.

3. ARMONIA - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin

recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului
reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei
estecacofonia.
4. FINETEA - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima
intr-un mod indirect ganduri, sentimente, idei (subtilitate in exprimare).
5. SIMPLITATEA – reliefarea valorii sugestive a cuvintelor si expresiilor
simple. Opus este simplismul, expresie a superficialitatii
6. RETORISMUL – folosirea unor cuvinte si structuri care imprima
comunicarii o nota entuziasta, patetica. Daca este formal, devine cusur.
7. UMORUL – sesizarea si reliefarea aspectelor ridicole ale vietii. Are o
gama foarte variata, de la umorul jovial, plin de haz , pana la umorul negru,
tragic sau absurd.
8. IRONIA – consta in evidentierea aspectelor negative ale vietii prin
disimulare.Poate fi persiflare, zeflemea, batjocura, autoironie, sarcasm etc.
9. CONCIZIA – utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare exprimarii.
Opusa conciziei este poliloghia.
 10. ORALITATEA – folosirea particularitatilor de expresie proprii limbii vorbite.

NOTA In cerintele de anii trecuti de la bacalaureat, am intalnit siVARIETATEA

STILISTICA, luata drept calitate particulara a stilului; aceasta consta in amestecul de
stiluri ale limbii in exprimare.

STILUL.CALITATI GENERALE
In vorbirea curenta, STILUL inseamna felul propriu al unei persoane de a se exprima
in scris (stil individual)
In lingvistica, termenul de STIL are mai multe acceptii:
1. Modul particular in care sunt folosite resursele limbii in diferitele domenii ale
activitatii sociale (stiluri functionale);
2. Maniera personala in care scriitorul utilizeaza anumite procedee ale expresiei
literare, creand un stil literar.

In orice act concret al vorbirii, se evidentiaza doua tipuri de trasaturi: unele

care arata apartenenta comunicarii la un anumit stil functional, si altele care
arata ca apartine unui anume vorbitor.

Vorbirea oricarui om cultivat trebuie sa indeplineasca cateva conditii obligatorii,

numite CALITATI GENERALE ALE STILULUI. Acestea sunt:

1. CLARITATEA = expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta

claritatii in comunicare duce la obscuritate, nonsens, paradox si echivoc;tot de
nerespectarea claritatii tin si pleonasmul si tautologia.
Claritatea se realizeaza la nivel lexical prin folosirea cuvintelor cu sensuri cunoscute,
de larga circulatie, si evitarea termenilor dificili, iar la nivel sintactic prin folosirea
constructiilor firesti, in spiritul limbii si evitarea frazelor lungi, obositoare.
2.CORECTITUDINEA = respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste
sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice
suntsolecismul (dezacordul dintre subiect si predicat) si anacolutul (amestecul de
constructii sintactice).
3.PROPRIETATEA = modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a
exprima mai exact intentiile autorului;lipsa de proprietate provine din folosirea
cuvintelor/constructiilor cu sensuri nepotrivite, sau dinamestecul elementelor
caracteristice unor stiluri variate.
4.PURITATEA = folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii
literare.
Sunt considerate neliterare (deci abateri de la puritate) urmatoarele grupuri de
cuvinte:
• potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme (cuvinte vechi, iesite din
uzul curent al limbii), neologisme (cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a
fost inca pe deplin validat) siregionalisme, (cuvinte a caror intrebuintare este locala,
specifica unei zone).
• potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea
sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de
termeni neliterari: argoul (un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care
confera cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu
cunosc codul) si jargonul (un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati
profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai rapida).
• mai sunt neliterare si formele cu modificari de sunete (caderi, adaugari,
inlocuiri).
NOTA: LIMBA LITERARA NU ESTE ACELASI LUCRU CU LIMBA DIN OPERELE LITERARE
(STILUL BELETRISTIC!!!!)

5. PRECIZIA = utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru

intelegerea comunicarii;opuse ei sunt: stilul prolix(comunicare incarcata de cuvinte
de prisos) si digresiunile (abaterile de la ideea centrala a textului prin paranteze sau
constructii incidente).

DENOTATIE SI CONOTATIE
SENSURILE CUVANTULUI

Cuvântul este o structură fonică (invelis sonor, format dintr-un sunet sau un
grup de sunete care se noteaza grafic prin litere) la care se asociază un sens, şi
este capabilă să îndeplinească o funcţie în comunicare.
Numim sens lexical înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt.
Semnificaţie înseamnă actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare,
considerat izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri. Într-un context dat, o
unitate lexicală nu poate avea decât o singură semnificaţie. Semnificaţia rezultă din
relaţiile pe care unitatea lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context.
Cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează o singură
semnificaţie) se numesc monosemantice. Ele au înţeles unic( termenii de
specialitate, zilele săptămânii, lunile anului, numeralele).
Cuvintele care au mai multe sensuri (şi în contexte diferite realizează mai
multe semnificaţii) se
numesc polisemantice.
Atat cuvintele monosemantice, cat si cele polisemantice, au, în general, un
sens comun, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul
denumeşte (denotează),el trezeşte în minte imaginea obişnuită,
comuna, independenta de context a unui obiect, a unei acţiuni.Atunci el este folosit
cu sensul propriu; ex: ochi=organ al vazului(Ma doare un ochi).Orice cuvânt al
limbii trimite la un obiect la modul general. Această relaţie directă care se stabileşte
între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar sensurile
respective sunt sensuri denotative.
Cuvintele polisemantice au, pe langa sensul de baza si alte tipuri de
sensuri, secundare si figurate. Ele stabilesc o relatie indirecta intre cuvant si
obiectul desemnat. Aceasta relatie se
numeste conotatie, iar sensurilesunt conotative. Valoarea conotativă a cuvântului
se pune în evidenţă numai în context. Acesta dirijează înţelegerea.
Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului se întemeiază pe o
modificare a sensului de bază, cu care pastreaza o relatie tip cauza-efect, parte-
intreg, asemanare calitativa/cantitativa/formala etc.ex: ochi de geam, ochi de apa,
ochi de impletitura, ou ochi, ochi de aragaz.
 Sensurile figurate sunt strict dependente de context ; prin ele, cuvântul are
alt înţeles decât cel firesc, atribuindu-i-se însuşiri ale altor obiecte sau acţiuni, de
ex.: deasupra ma pazea ochiul rece al noptii.
Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte.
Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu
sensurile derivate.

FUNCŢIILE COMUNICĂRII
Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele
situatiei de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în
perspectiva unuia dintre factorii comunicării:
• emitator - funcţia emotivă
• receptor – funcţia conativă
• mesaj – funcţia poetică
• cod - funcţia metalingvistică
• context (sau referent)– funcţia referenţială
• canal de transmitere – funcţia fatică

1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţiaEMOTIVA, care

trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura
emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a
emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca
emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii, exclamaţii,
prin lungirea emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţiaare un rol deosebit de
important în exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi
augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia
vorbitorului.

2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ceserveşte

la incitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri,
rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la
receptor. Funcţia conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului,
bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi imperativului
(mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi negative. Constructia
mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.

3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care limbajul se

orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum
se spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se
spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile
turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la
emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea nu apare singura:
în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia
 referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă,
iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola,
satira), apare şi functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite
de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera
specifică.

4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în

vedere înţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupuneintervenţii prin care se
verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale
semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie
în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în
vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii
(morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul de
situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii

5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este ceaREFERENŢIALĂ. Aceasta

ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare
personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul.
Funcţia referenţială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară, trimite la context şi
stabileşte referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea,
contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.

6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea

serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta
până la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La nivelul
contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică
degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-
un stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă:
• emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice
• conativă în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame
• poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
• metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic
• referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici
• fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic

CE PUTEM DEDUCE DESPRE AUTORUL TEXTULUI SI DESPRE

SITUATIA DE COMUNICARE?CUI SE ADRESEAZA TEXTUL?
►
►
►
Autorul=Emiţătorul= sursa de informaţie dintr-o situaţie de comunicare;
Numele autorului este indicat în subsolul textului, alaturi de titlu
In general, titlul sugerează faptul că autorul este un:
1. scriitor → text beletristic;
2. om de ştiinţă → text tehnico-ştiinţific;
3. Instituţie legislativă ( Parlamentul României )→ text juridico-administrativ
( oficial ) ;
4. jurnalist→ text publicistic ( jurnalistic ) .
Cititorul=Receptorul = beneficiarul informaţiei dintr-o situaţie de comunicare;
Acesta poate fi:
1. specializat ( un specialist în domeniu: critic literar / jurist/ om de ştiinţă );
2. în curs de specializare ( elevi, studenţi );
3. nespecializat ( cititor obişnuit ).
Mesajul = fraza care poartă informaţia esentiala a textului(poate fi extrasa din
text, sau poate fi sintetizata de cititor);
Codul= limba română;
Canalul =scris;
Referentul = informaţia despre ceva;despre ce este vorba în mesaj;
Contextul= poate fi vorba de contextul la care se refera mesajul, sau/si de
contextul in care este emis mesajul

VORBIRE DIRECTA/VORBIRE INDIRECTA

 Trecerea din vorbirea directă in vorbirea indirectă

VORBIRE DIRECTA = TEXT DIALOGAT

Ex.: Dar vocea de dincolo adaogă:

- Coniţă! Uite Ionel! Vrea să-mi răstoarne maşina!… Astâmpără-te, că te
arzi!
- Ionel! Strigă iar madam Popescu; Ionel vin’ la mama!
- Sări, coniţă! Varsă spirtul ! s-aprinde!
- Ionel! Strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el.

VORBIRE INDIRECTA=TEXT NARATIV

Ex. Vocea de dincolo(servitoarea) o strigă insistent pe doamna,

adaugand că Ionel vrea să-i răstoarne maşina, apoi îi spune lui Ionel să se
astâmpere, pentru că se va arde.
Madam Popescu îl cheamă pe Ionel să vină la ea.
Si mai ingrijorata, slujnica o roagă pe stapana să îi sară în ajutor,
fiindcă Ionel varsă spirtul şi se poate aprinde ceva.
Mama îl strigă iar pe Ionel şi se ridica repede să meargă după el.

MODIFICARI SURVENITE:
► eliminarea liniei de dialog;
► transformarea persoanei I şi a-II-a a
verbelor şi a pronumelor în persoana
a III-a;
► semnalarea replicilor prin verbe care
exprimă acţiunea de “a spune”;

► plasarea, după aceste verbe, a unor

cuvinte precum: că, să , ca să, dacă,
unde, când, care etc. (elemente de
subordonare in fraza);
► reproducerea cât mai exactă a
cuvintelor vorbitorului, transpunand
narativ marcile afectivitatii;
► transformarea modului imperativ în
conjunctiv;
► transformarea cazului V în Ac sau D;

► eliminarea exclamaţiilor,
interogatiilor, interjectiilor

TIPOLOGIA TEXTELOR
 TIPOLOGIA TEXTELOR (.M. Adam)
Tipuri sau Mărci lingvistice Genuri de texte ce întrebări ce
secvenţe de text
probabile aparţin sau care au o evidenţiază
Obiectivul lor secvenţă ce aparţine specificul textului
unui anume tip de text
TEXTULNARATIV - repere temporale, mai - romane, nuvele, Cine? Ce face?

ales: atunci, apoi, mai basme... Unde? Când? Cum?

târziu... - fapte diverse De ce?
- timpuri verbale: prezent - pasaje de basm, schiţă,
şi perfect compus sau nuvelă...
perfect simplu
- lexic: frecvenţa verbelor
şi adverbelor ce insistă
asupra acţiunii
Testul descriptiv - repere spaţiale, mai ales: - pasaje de roman, Ce este descris? De
aici, mai departe, lângă ... nuvelă, pastelul cine? Cum? De ce?
- timpuri verbale: - planşe anatomice
imperfect sau prezent - pasaje de ghid turistic
- lexic: frecvenţa
substantivului şi
adjectivului; verbe ale
stării; câmpuri lexicale ce
asigură unitatea tematică
Testul scenic sau - punctuaţie specifică - piese de teatru Cine vorbeşte? Cu
„dialogal / - mărci ale enunţării - scene în texte epice cine? Despre ce?
conversaţional - conversaţii „pe viu" Unde? Când? De
ce?
Textul - estomparea completă a - unele articole de presă Despre ce suntem
informativ emiţătorului - rubrici de presă de informaţi?
a informa - articulaţii de tip crono- tipul „meteo", anunţuri" De cine? Cum? De
logic: mai întâi, apoi...; ce?
timp verbal: prezentul
- lexic specific orizontului
tematic
Textul explicativ - estomparea emiţătorului - manuale şcolare Ce este explicat? De
- a face să - conectori logici: cauză - - unele texte ştiinţifice cine? Cum? De ce?
Înţeleagă efect: deoarece, deci...
- timp verbal: prezentul
- lexic specific orizontului
tematic
Textul injonctiv - estomparea emiţătorului - reţete La ce se referă
a indica modul de - timpuri verbale: - prospecte indicaţiile? Cine le
acţiune imperativ sau infinitiv dă? De ce?
Textul - conectori logici: - expuneri, prezentare Cine argumentează?
argumentativ deoarece, în consecinţă, de carte Ce argumentează?
a convinge cu toate acestea... - editoriale, cronici şi Pe cine doreşte să
- lexic, în funcţie de comentarii de presă convingă? Cui i se
strategia adoptată: neutru opune? De ce?
sau valorizant vs.
devalorizant
Iarasi foarte folositor pentru bacalaureat - oral , mai ales pentru aceia dintre voi care
nu pot invata teorie foarte multa; cititi cu atentie mai ales coloana a 2-a (marci
lingvistice probabile), ca sa va fixati cateva trasaturi ale fiecarui tip de text. Voi
reveni cu detalii, pentru textele narativ si descriptiv (argumentativul l-am explicat
deja)

TEXTUL LITERAR SI TEXTUL NONLITERAR

Materialul este luat de pe net, dar consider ca este foarte bine realizat si va ajuta sa
realizati diferenta literar/nonliterar, importanta in rezolvarea unor cerinte de la proba
orala a bacalaureatului.

MESAJUL poate fi structurat sub forma unui TEXT

LITERARsau NONLITERAR, în funcţie de scopul comunicării şi modul
particular de concretizare a informaţiei transmise.

A. TEXTUL LITERAR particularizează comunicarea

artistică, pentru că în el se recunoaşte originalitatea reflectării lumii
înconjurătoare de către creatorul operei artistice (populare sau culte). În text se
manifestă funcţia poetică a limbajului, prin
excelenţă reflexiv,întrucât expresivitatea conţinutului primează şi nu
informaţiile oferite.
B. TEXTUL NONLITERAR este elaborat pentru a comunica un
conţinut în care acţionează, cu precădere, funcţia referenţială.Vizează domenii
diverse, de la cele ştiinţifice şi juridico-administrative la mass-media audio-
vizuală, concretizându-se; cu ajutorul registrelor lingvistice (oral/ scris;
popular/ cult; regional, colocvial, argoul şi jargonul). Indiferent de textul funcţional
reprezentat în comunicare, emiţătorul abordează obiectiv realitatea şi
foloseşte un limbaj comun, convenţional, prin excelenţă tranzitiv (scopul
principal este de a transmite informaţii).
TEXTUL LITERAR
- caracter reflexiv
- subiectivitatea emiţătorului
- încălcarea intenţionată a normelor lingvistice

- limbaj expresiv, realizat cu ajutorul figurilor de stil şi al procedeelor artistice

- acţionează funcţia poetică
- modalizare afectivă maximă

TEXTUL NONLITERAR
- caracter tranzitiv
- obiectivitatea emiţătorului
- respectarea normelor de redactare a textului funcţional
- limbaj specializat pe domenii de activitate

- acţionează funcţia referenţială

- modalizare afectivă minimă
SITUATIA DE COMUNICARE
 FUNCŢIILE LIMBAJULUI
Scopul limbajului este acela de a transmite informaţii, esenţială
este funcţia sa de comunicare.
Comunicarea organizează enunţul în forme diferite, ceea ce
duce la existenţa unor diferite tipuri de mesaj, care presupun mai
multe funcţii ale limbajului.
Funcţia limbajului -relaţie între o anumită formă lingvistică şi
situaţia/ contextul/ poziţia socială ori interpersonală în care această
formă lingvistică este utilizată; însumează comunicarea ideilor,
exprimarea atitudinilor etc.
Fiecărei funcţii îi corespund, în procesul comunicării, forme lingvistice
specifice; chiar dacă un mesaj nu are o singură funcţie, una dintre ele
predomină şi impune un anumit uz al unităţilor lingvistice în enunţ.

FUNCTIILE CORESPUNZATOARE
Factori care
intervin în
procesul
comunicării
(ROMAN JAKOBSON)

EMIŢĂTOR 1. EMOTIVĂ (numită şi interjecţională)

- este centrată asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii
vorbitorului faţă de conţinutul enunţului. Stratul pur emotiv al limbajului
este constituit din interjecţii; dincolo de emoţia pură, limba posedă însă şi
alte caracteristici formale menite să marcheze participarea afectivă a
vorbitorului la enunţ (persoana I la pronume şi verb, intonaţia*
interogativă/ exclamativă, lungimea sunetelor etc): Vai, ce tare plouă!
DESTINATA 2. CONATIVĂ (numită şi persuasivă sau retorică)
R - orientează enunţul către destinatar (receptor). Expresia gramaticală a
(RECEPTOR funcţiei conative este marcată de pers. a II-a la pronume şi verb,
) de vocativ la substantiv şi de imperativ la verb; intonaţia
exclamativă/interogativă caracterizează şi ea enunţurile a căror funcţie
primordială este centrată asupra receptorului: Ascultă-mă! De ce nu mă
crezi?
REFERENT 3. REFERENŢIALĂ (numită şi denotativă, informativă)
(CONTEXT) - este orientată spre referentul mesajului, este funcţia primordială într-o
mare parte a enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii; îi aparţin
enunţuri neutru-informative ca: Pisica este un animal domestic.
COD 4. METALINGVISTICĂ
- este predominantă în frazele care aparţin metalimbajului, deci care
transmit informaţii despre un anumit cod*, devenit el însuşi obiect de
 descriere în enunţ; distincţia care stă la baza identificării acestei funcţii se
face între limbajul obiectual (care spune ceva despre obiect, referent)
şi metalimbaj (care spune ceva despre limbaj); explicaţiile pot privi
argourile, limbajulcopiilor, (in)corectitudinea unei forme gramaticale,
decodificarea unui alt cod ş.a.: Nu se spune „ei este, ei face", ci „ei sunt,
ei fac"; „Şuţ" înseamnă „hoţ”; Săgeată înainte înseamnă „sens unic".
CONTACT 5. FATICĂ
- asigură menţinerea contactului dintre vorbitor şi interlocutor. Enunţul
poate cuprinde fraze care atragatenţia destinatarului sau confirmă faptul
că el rămâne în continuare atent, atât în comunicarea directă, cât şi în cea
mediată: Acum urmăriţi-mă cu atenţie!; Alo, mai eşti pe fir?
MESAJ 6. POETICĂ(numită şi estetică sau literară)
- este centrată asupra mesajului, constituind funcţia predominantă a
artei verbale. Ea nu apare izolată în text, ci se combină cu celelalte funcţii,
de ex. în diversele genuri poetice: poezia epică, dominată de
enunţuri expozitive formulate la persoana a III-a. implicăo participare a
funcţiei referenţiale; poezia lirică,dominată de persoana I, cuprinde enunţuri
în careintervine puternic funcţia emotivă, iar poezia liric-adresativă, cu
valori retorice, formulată la pers. a II-a (oda, epistola), implică funcţia
conativă.

STRUCTURA UNUI ESEU DE TIP ARGUMENTATIV

Un eseu argumentativ simplu trebuie impartit in segmente clare, dintre care trei trebuie sa fie
întotdeauna prezente.
1. Introducerea:
In cele mai multe tipuri de scriere, primul lucru pe care îl face autorul este de a
introduce subiectul pe care arede gând sa îl prezinte. Scopul primului paragraf este
de a capta atenţia cititorului si de a-i da câteva repere referitoare la subiect.
Paragraful iniţial urmează de obicei o serie de paşi, de la situaţii mai generale înspre
situaţia specifica ce urmează sa fie abordata. Deşi nu exista nici o formula pentru
redactarea introducerii, următoarele elemente apar de cele mai multe ori:

Propoziţia de introducere: Prima propoziţie a eseului trebuie sa fie suficient de

interesanta pentru a determina cititorul sa citească mai departe. Aceasta
propoziţie ar putea fi una provocativă sau o întrebare majora. In oricare dintre cazuri, va
trebui ca cititorul sa fie introdus in subiect si focalizat asupra subiectului ce va fi discutat.
Formularea tezei(ipotezei): E de obicei ultima propoziţie a primului paragraf si
serveşte ca linie directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinuta de-a
lungul întregului eseu. Pentru mulţi pare ciudata situarea la bun început a concluziei
pe care o vor desprinde, ei preferând sa lase pentru sfîrşitul eseului exprimarea poziţiei
lor in argumentare. Cu toate acestea, e firesc si dezirabil ca cititorul sa fie informat
despre teza ce va fi susţinuta in eseu.
2 . Cuprinsul: Susţinerea tezei/ipotezei
Odată ce in introducere a fost pregătit terenul pentru discuţie si a fost prezentata
poziţia ce va fi adoptata, urmează partea cea mai extinsa a eseului in care se vor
prezenta argumentele menite sa convingă cititorul. Un eseu bun va convinge
cititorul ca întrucât anumite elemente sunt adevărate si pentru ca anumite convingeri
sunt împărtăşite de autor si de cititor, cititorul trebuie prin urmare sa accepte ca
valide concluziile autorului.
Modul cel mai obişnuit de a susţine teza este de a face o aserţiune si de a oferi apoisuporturi,
dovezi, exemple care sa o confirme E, de asemenea posibil, sa se înceapă cu o rezumare a
exemplelor (dovezile) si apoi sa se extragă concluzia .
O practica obişnuita in eseul argumentativ este ca autorul sa îşi prezinte opiniile si
apoi sa considere critic posibilele păreri opuse (contraargumentele). E de asemenea
posibil sa se înceapă cu expunerea punctelor de vedere cu care autorul nu e de acord, sa le
critice cu scopul de a face loc părerii sale.
3 . Concluziile
In condiţiile in care s-a spus deja in introducere ce părere va fi susţinuta, mulţi autori
de argumentari sunt nesiguri ce sa scrie in concluzie. Concluzia e o parte foarte
importanta a eseului pentru ca însumează teza si argumentele in favoarea ei,
lăsând cititorului o imagine clara asupra poziţiei pe care o adopta autorul. Nu e
recomandat ca la acest stadiu sa se introducă idei noi, care nu au fost abordate in eseu.
E de asemenea neînţelept a folosi concluziile ca loc de exprimare a opiniei proprii, ca loc
pentru ‘ceea ce cred eu’. Făcând aşa, cititorul poate avea impresia ca oricine poate
gândi ce doreşte. In principiu, ideea e adevărata. Cu toate acestea, autorul trebuie sa-si
amintească scopul pentru care a scris eseul. Acesta e nu doar de a spune cititorilor care
e poziţia sa fata de subiect, ce gândeşte, ci si de a-i convinge de validitatea
argumentelor sale, pe care sa dorească si ei sa le susţină, sau măcar sa le cunoască.
De aceea, e absolut ineficient a spune ca oricare poziţie fata de subiect e in egala
măsura de îndreptăţita.
 Trasaturile cele mai frecvent intalnite ale concluziei unui eseu argumentativ sunt:
Sinteza argumentului: In concluzie, autorul trebuie sa reformuleze si sa rezume foarte
scurt principalele puncte ale argumentului.
Reformularea tezei: Autorul reformuleaza si susţine importanta tezei, întrucât întregul
eseu a gravitat in jurul demonstrării sale. Unii considera ca a rescrie teza intocmai este o
metoda retorica foarte eficienta. Alte persoane considera ca este bine a se reformula
teza.

Propoziţiile de final: Aceasta secţiune semnalează sfârşitul eseului si da o impresie de

final cititorului. Iată câteva posibile moduri de scriere a ultimelor propoziţii:
 Discuta viitorul subiectului prezentat. Aceasta poate accentua importanta eseului. De
asemenea, aceasta poate ajuta cititorul sa aplice noua informaţie sau sa vadă lucrurile
global
 Da cititorului ceva la care sa se gândească, poate un mod de a utiliza eseul in viata de
zi cu zi
 Revine la primele propoziţii pentru a da o forma circulara eseului
 Pune întrebări, ori cititorului, ori întrebări generale, care sa ajute cititorul sa obţină o
noua perspectiva asupra subiectului

De-a lungul întregului eseu, autorul trebuie sa aibă in minte cititorul căruia i se
adresează si care sunt aşteptările acestuia. Ţinând seama de aceste lucruri,
elaborarea unui eseu va fi mai eficienta.

Va propun si un model de argumentare, creat de o fosta eleva:

Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre ură, pornind de

la ideea exprimată în următoarea afirmaţie: „Pe când iubirea, de orişice fel ar fi
ea, luminează viaţa şi-o îndulceşte, ura o-ntunecă, o umple de amărăciune şi-o
face nesuferită”. (Mihai Eminescu, Opere)

Introducere:
Cine oare nu a incercat macar o data sa inteleaga dedesubturile iubirii si urii?...
Mă număr printre cei care susţin ideea enunţată în citatul dat şi anume aceea că
iubirea, de orice fel, este sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, pe
când ura nu face altceva decât să aducă amărăciune şi frustrare în viaţa oamenilor.
(opinie proprie+ipoteza-atentie, relationare cu citatul!!!)
Cuprins
În primul rând, atât iubirea pe care o dăruim cât şi cea pe care o primim, ne face
să privim viaţa şi din alte puncte de vedere şi să uităm de lucrurile materiale. Aşa,
noi oamenii, ne dăm seama că având iubire avem o viaţă frumoasă şi învăţăm să
preţuim momentele cu adevărat minunate. Acest lucru îl poate face orice tip de
iubire, fie ea părintească, pasională, pentru prieteni sau pentru oricare dintre semenii
noştri, dar consider că dacă în viaţa unui om se regăsesc toate acestea, acel om
 poate spune că este cu adevărat împlinit. Fireşte că iubirea aduce şi suferinţă, dar
numai cunoscând toate trăirile pe care iubirea le aduce ne vom da seama că nu
există sentiment mai înălţător ca acesta.(argument 1 cu exemplificare )
În al doilea rand, sunt de parere că ura nu ar trebui să existe în viaţa noastră
întrucât ne face să uităm de noi, să nu acordăm atenţie lucrurilor frumoase din viaţă
şi să ne concentrăm doar pe a le face rău celor din jurul nostru. Astfel nu vom deveni
decât nişte oameni frustraţi care îşi vor da seama în final că viaţa a trecut pe lângă ei
şi nu s-au bucurat de lucrurile cu adevărat importante.(argument 2/contraargument
cu sustinere)
Concluzie
Aşadar, fiecare are dreptul de a alege ceea ce face cu viaţa lui dar în cele din
urmă toţi ne vom da seama că, asa cum am sustinut prin cele afirmate anterior, prin
iubire toate lucrurile frumoase sunt posibile, că acest sentiment ne face mereu să
tresărim de emoţii şi ca nu mai există vreunul care să dea mai multă frumuseţe vieţii,
pe când ura ne va aduce doar o viaţă tristă şi întunecată.(reformularea
ipotezei+perspectiva generalizatoare asupra temei eseului)

Va mai aduc in plus o lista utila de conectori (adverbe, locuţiuni adverbiale,

conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale, structuri verbale); acestia ajuta la
exprimarea ideilor de:

 succesiune, continuitate : în primul rând, în al doilea rând, etc, pe de o

parte... pe de altă parte, în plus, de asemenea
 contrast: dar, însă, ci, în contrast cu, dimpotrivă
 ierarhizare: înainte de toate, mai presus de toate, mai important decât
 comparaţie: la fel cu, tot aşa, ca în comparaţie cu, în mod asemănător
 probabilitate: probabil, posibil, este cu putinţă, s-ar putea ca
 certitudine: cu siguranţă, desigur, fireşte, nu este nici o îndoială că
 concesie: deşi, totuşi, cu toate acestea, chiar dacă
 concluzie: deci, aşa, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, la
urmaurmelor