GLOSAR SEMIOTIC

Semiotica e un domeniu vast, integrator, interdisciplinar, sursele ei fiind multiple: filosofia,

logica, lingvistica, psihologia, antropologia ş.a. Pe de o parte, aceste surse alimentează în permanenţă
cercetările semiotice, pe de altă parte, semiotica însăşi furnizează "materie primă" şi metode de investigare
pentru alte ramuri ale ştiinţei. Ea include în corpusul său atât termeni semiotici "veritabili", dar şi termeni
"recrutaţi" de semiotică din alte domenii: lingvistica, ştiinţa comunicării, poetica, retorica, naratologia, ştiinţa
textului.
Accepţie
Variantă a semnificatului care reprezintă restrângerea sensului în funcţie de context. Accepţiile
uzuale sînt incluse în dicţionare şi sînt marcate prin diferite semne grafice. Există însă o multitudine
de accepţii ocazionale reprezentate de utilizarea specifică a unui sens într-un context nou.
Act de limbaj (de vorbire)
Act realizat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete. Teoria actelor de vorbire a
fost formulată de J. L. Austin şi dezvoltată ulterior de J. R. Searle. După Austin, actele de vorbire se
clasifică în: acte locuţionare, acte ilocuţionare, acte perlocuţionare. Actele locuţionare sunt acte de
emitere a unor enunţuri cu o anumită structură fonetică, gramaticală și semantică. Actele
ilocuţionare asociază conţinutului propoziţional al unui enunţ o forţă convenţională specifică,
determinată de intenţiile comunicative ale emiţătorului. Astfel, promisiunile, aserţiunile,
mulţumirile, scuzele, felicitările etc. sunt acte ilocuţionare. Actele perlocuţionare se caracterizează
prin efectele pe care le produce asupra receptorului rostirea unor enunţuri cu o anumită forţă
ilocuţionară. La fel ca şi actele ilocuţionare, actele perlocuţionare depind de contextul comunicării.
Efectele perlocuţionare sunt determinate de mecanisme exterioare planului verbal.
Actant
Termen utilizat în sintaxă, semantică, naratologie. în teoriile semantice moderne, actantul
desemnează o persoană sau un lucru angajat în proces şi care joacă un "rol" în funcţie de raportul faţă
de proces şi de alţi actanţi. Actantul se defineşte şi nu există decât numai prin "rolul" semantic pe care îl
joacă în procesul actanţial. Cei mai vehiculaţi actanţi sunt: pacientul, agentul, beneficiarul, sursa,
locativul.
Actualizare
Desemnează utilizarea unei unităţi a limbii în vorbire. În cazul actualizării rolul contextului este foarte
important. Actualizarea se realizează de către emiţător care dă o reprezentare reală unui sens într-un
context lingvistic şi extralingvistic.
Ambiguitate
Proprietate a enunţurilor de a prezenta simultan două sau mai multe interpretări posibile.
Ambiguitatea apare drept o consecinţă a fenomenelor de omonimie şi polisemie. Ambiguitatea poate
fi lexicală, morfologică, sintactică şi pragmatică, în funcţie de tipul de omonimie prezent în enunţ. În
stilistică, ambiguitatea reprezintă un procedeu bazat pe echivocul lexical / gramatical rezultat din
posiblitatea de a interpreta diferit un cuvânt sau un enunţ, în funcţie de context.
Anaforă
În sintaxă anafora desemnează reluarea unui termen exprimat anterior printr-un substitut. Termenul
exprimat anterior se numeşte antecedent. Relaţia antecedent -substitut este valabilă numai în cadrul
contextului, în afara contextului substitutul este lipsit de referinţă proprie. În stilistică, figură sintactică
realizată prin repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte la începutul unor versuri sau fraze
succesive.
Analiză
Ansamblul de tehnici şi procedee utilizate în investigarea lingvistică. Cercetarea lingvistică
recurge la mai multe tipuri de analiză: analiza în constituenţi imediaţi, analiza contextuală,
gramaticală, fonetică, fonologică, morfemică, semică (componenţială), stilistică, contrastivă,
analiza erorilor, analiza discursului, analiza conversaţiei.
Analogie
Se referă la obiectele ce prezintă un anumit grad de asemănare (forme analoge, imagini analoge
etc). Analogia constituie un factor important al schimbării lingvistice. Prin analogie se creează
1
forme noi. Unele dintre ele se impun în limbă, altele sunt considerate greşite. De asemenea, analogia joacă
un rol important în semiotică (mai ales în determinarea gradelor de iconicitate vis-a-vis de referentul
reprezentat).
Arbitrar
În teoria lui F. de Saussure arbitrarul vizează raportul nemotivat care există între semnificat şi
semnificant, adică între conceptul exprimat de un cuvânt şi complexul sonor al acestuia.
Articulaţie dublă
Prima articulaţie a limbajului o reprezintă unităţile dotate cu sens (morfemele gramaticale şi
cuvintele). Aceste unităţi au o dublă faţă, pentru că posedă atît planul expresiei, cît şi planul conţinutului.
Ele se divizează în unităţi mai mici lipsite de sens, în unităţi monoplane. Aceste unităţi se numesc
foneme (pentru manifestarea orală) sau grafeme (pentru manifestarea scrisă) şi reprezintă cea de-a
doua articulaţie. Dubla articulaţie este caracteristică numai pentru limbile naturale, care se deosebesc
de alte sisteme de semne prin faptul că oferă posiblitatea de a construi un număr practic nelimitat de
unităţi semnificative, utilizînd un număr limitat de foneme şi cuvinte.
Cataforă
Termenul cataforă se află în legătură cu anafora. Dacă în cazul anaforei sursa (adică elementul care
procură referinţa) este anterioară, atunci în cazul cataforei se face aluzie la un segment textual ulterior.
Sursa referenţială care ocupă o poziţie posterioară faţă de cataforă se numeşte subsecvent.
Cod
Sistem de semne prin care se transmite informaţia de la emiţător la receptor sau se transmite o
informaţie dintr-un sistem în altul. Există o multitudine de coduri: limbile naturale, codul grafic, codul
sonor, codul rutier, codul Morse, codul Braille etc. În semiotică, codul reprezintă un ansamblu de
semne şi o combinaţie a lor care permite producerea mesajelor. Codurile din semiotică diferă în funcţie de
domeniile concrete de manifestare (literatură, teatru, muzică, cinematografie, pictură etc.)
Codificare / Codaj
În semiotică, operaţie complexă prin care anumite semne ale codului sunt selectate, combinate şi
introduse în canal într-o anumită formă codificată de către emiţător. In teoria informaţiei, ansamblul
operaţiilor de constituire a unui mesaj într-un cod dat.
Coerență
Componentă definitorie a textului, ansamblu de entităţi textuale care asigură unitatea logico-
semantică şi structurală a unui text, astfel încât acesta să formeze un tot întreg din punctul de vedere al
semnificaţiei.
Coeziune
Componentă esenţială a textului, proprietate de natură sintactico-semantică care asigură
continuitatea sau progresia sensului prin acţiunea "centripetă" a diverselor sale forme de realizare,
susţinute de mijloace lingvistice de relaţionare. Coeziunea textuală subsumează mai multe procedee:
recurenţa, paralelismul, proformele, elipsa si jonctivele prin care textul se constituie ca o construcţie
din secvenţe verbale legate.
Competenţă
Introdus în uz de N. Chomsky, termenul dat desemnează posibilitatea vorbitorilor unei limbi de
a înţelege şi a construi un număr infinit de fraze. Competenţa se defineşte în opoziţie cu performanţa
care vizează actualizarea competenţei prin uz lingvistic. Mai mult, competenţa este o aptitudine
lingvistică a vorbitorilor nativi, ce le permite acestora să distingă pe cale intuitivă enunţurile gramaticale
de cele negramaticale. Afară de competenţa lingvistică definită de N. Chomsky, cercetătorii mai disting
şi o competenţă comunicativă. Acest concept se bazează pe ideea că actul comunicativ nu se produce
numai ţinându-se cont de sistemul de norme gramaticale ale limbii, ci şi de un sistem de norme socio-
culturale. Astfel, spre deosebire de competenţa lingvistică a vorbitorilor, cea comunicativă se
caracterizează printr-o diversitate mult mai largă, dat fiind că subsumează şi o componentă socio-
culturală.
Conector
În sintaxă, cuvânt sau grup locuţional a cărui funcţie este de a realiza legăturile logico-
sintactice şi semantice dintre propoziţii şi fraze, marcându-le explicit (sin. "conjuncţie"). în teoria
2
textului, cuvânt sau îmbinare de cuvinte (din clasa adverbului sau a conjuncţiei) a căror funcţie este să
asigure legătura logico-sintactică şi semantică dintre părţile unui discurs, contribuind, în felul acesta, la
realizarea coeziunii textuale.
Conotatie
Orice sens afectiv, emotiv, evaluativ al unui cuvnt supraadăugat sensului denotativ (prim) al
acestuia. Dacă denotaţia este una singură, conotaţiile pot fi foarte variate, având caracter individual,
subiectiv, accidental, social etc. De regulă, conotaţiile sunt puse în legătură cu posibilităţile
expresive ale vorbitorului care se manifestă în cel mai înalt grad atunci când se identifică cu figurile de
stil.
Context
În lingvistică, împrejurarea verbală a unităţii de limbă supuse analizei, care îi condiţionează prezenţa,
forma şi funcţia, În pragmatică, orice informaţie de bază care este împărtăşită de emiţător şi de
receptor, contribuind la interpretarea unui anumit mesaj de către receptor. În mod tradiţional,
cercetătorii fac distincţie între context lingvistic (verbal) şi non-lingvistic (extralingvistic,
extraverbal), ultimul cunoscând o varietate de tipuri: empiric, fizic, natural, practic, istoric,
cultural.
Conţinut
În lingvistică şi în semiotică, latura cognitivă a semnului sau a mesajului lingvistic. La
Hjelmslev, se opune expresiei şi corespunde parţial cu semnificatul. Conţinutul unui cuvânt reflectă
raportul dintre nivelul mental şi realitatea înconjurătoare.
Convenţie
Deprindere stabilită prin tradiţie într-o comunitate de oameni, care poate avea forţă de constrîngere şi
poate influenţa adesea atât limbajul, cât şi comportamentul social. Convenţiile acţionează la fel ca nişte
semne înzestrate cu semnificaţii stabile.
Decodare / Decodificare / Decodaj
În procesul comunicării, operaţie efectuată de receptor cu scopul de a identifica apartenenţa unui
mesaj la un anumit cod şi de a-i interpreta semnificaţia. În lingvistica discursivă, decodarea înseamnă
interpretare.
Deducţie
Raţionament având forma unui silogism (a = b; b=c; => a=c), în care concluzia este rezultatul
punerii în relaţie a premisei majore (adevărul general) cu premisa minoră (situaţia particulară).
Deixis
Mod de organizare pragmatică a discursului în raport cu situaţia de enunţare. Deixis
desemnează localizarea şi identificarea persoanelor, obiectelor, proceselor, evenimentelor,
activităţilor despre care se vorbeşte şi la care se face referire în raport cu contextul spaţio-temporal
creat de actul enunţării. Punctul zero spaţio-temporal (aici-acum/hic-nunc) este determinat de
poziţia locutorului în momentul enunţării. Tipurile principale de deixis sînt deixis personal (pron.
personale eu/ tu etc), deixis spaţial (adverbe de loc -aici / acolo, etc. pronumele demonstrative - acesta
/ acela etc), deixis temporal (anumite adverbe şi forme temporale ale verbului - acum/ atunci etc).
Denominaţie
Actul prin care se atribuie un nume unui denotat (referent). Denominaţia presupune instituirea
unei relaţii dintre un semn şi un referent real prin conceptualizare.
Denotaţie
În opoziţie cu conotaţia, denotaţia reprezintă sensul fundamental, invariant al unui cuvânt. Denotaţia
realizează funcţia referenţială a limbajului. De asemenea, denotaţia reprezintă o codificare culturală,
exprimând atitudinea colectivă a vorbitorilor faţă de referent.
Dezambiguizare
Termenul desemnează tehnici şi procedee pe care lingvistica le aplică pentru a explica fenomenul
de omonimie, precum şi pentru a-1 soluţiona.
Diacronie
Introdus de F. de Saussure în opoziţie cu termenul sincronie.După el este sincronic orice fapt de
limbă care aparţine stării dintr-o anumită perioadă a unui sistem lingvistic şi este diacronic tot ceea ce
3
înseamnă evoluţie de la o stare a sistemului la alta. Distincţia sincronie / diacronie i-a permis lui
Saussure formularea unei idei fundamentale potrivit căreia limba poate fi studiată static (descriptiv) sau
dinamic (evolutiv).
Diagramă
După Peirce, diagrama este un semn iconic la care relaţia de asemănare cu obiectul reprezentat nu
este de natură substanţială, cum ar fi, de exemplu, în cazul fotografiei sau desenului, ci de natură pur
relaţională (grafic, hartă, tablou, organigramă etc).
Discurs
Preluat din retorica tradiţională, termenul discurs a pătruns şi s-a impus în lingvistică pentru a
desemna o realitate verbală distinctă în raport cu altele. Confonn opiniei lui E. Coşeriu, discursul
este un act sau o serie de acte de vorbire coerente, realizate de un individ, într-o anumită situaţie, pe
cînd textul este un produs al acestei activităţi. în cercetările mai recente se menţionează că discursul,
descriind o activitate socială în baza unui sistem de acţiuni, se caracterizează printr-un nivel motivaţional,
unul intenţional şi unul performativ, iar textul nu este altceva decît rezultatul activităţii discursive,
rezultat ce pretinde o descriere în termeni logico-semantici.
Enunţ
Termenul desemnează o structură lingvistică constituită din una sau din mai multe propoziţii. El
are avantajul de a anihila distincţia clasică "propoziţie-frază", înglobând ambele tipuri de structuri.
Dintr-o altă perspectivă, enunţul se opune enunţării drept produs al acesteia, ca rezultat al actului de
folosire concretă a limbii.
Enunţare
De la bun început enunţarea a fost definită ca act individual de folosire a limbii, ca act de
manifestare a creativităţii lingvistice a vorbitorilor unei limbi. In opoziţie cu enunţul, desemnează actul
propriu-zis al producerii vorbirii, ci nu rezultatul acestui act. în cercetările din ultimul timp
problematica enunţării s-a extins, incluzând aspecte cum ar fi: modalitatea, argumentarea, per-
formativitatea, deixisul, implicaturile etc, aspecte care scot în lumină raportul dintre actul
comunicării şi contextul comunicativ.
Epistemă
Se referă la condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii, adică la ceea ce este ştiut / crezut în raport cu
părerile şi cunoştinţele unei colectivităţi într-o epocă dată. Prin urmare, epistema este, în mare
măsură, determinată istoric şi socio-cultural.
Expresie
După Hjelmslev există două planuri: planul expresiei si planul conţinutului. În măsură mare planul
expresiei corespunde semnificantului saussurian, iar cel al conţinutului - semnificatului. Astfel, planul
expresiei, fiind partea materială a limbii, vizează învelişul sonor al fonemelor, morfemelor, cuvintelor,
sintagmelor sau expresia lor grafică.
Extensiune
Este în opoziţie cu intensiunea (sau comprehensiunea). Desemnează o clasă de obiecte reale sau
ideale cărora li se aplică un element al cunoaşterii. Dihotomia extensiune / intensiune, în unele cazuri,
poate corespunde cuplului denotaţie / conotatie.
Feedback,
Retroacţiune, conexiune inversă. Termen din domeniul ciberneticii aplicat în ştiinţa comunicării.
Feedback-ul aduce emiţătorului informaţii despre mesaj, creându-i posibilitatea de a determina dacă
mesajul a fost recepţionat şi înţeles corect. Feedback-ul este o formă sui-generis de comportament
în comunicare.
Focalizare
În semiotica naraţiunii, procedeu de construire a textului literar prin intermediul căruia autorul
propune o anumită perspectivă asupra povestirii. Termenul a fost introdus în uz de către G. Genette,
pentru care focalizarea este o selecţie a informaţiei narative în raport cu informaţia completă a autorului.
Focus
Un segment al enunţului care constituie, în cadrul discursului, centrul interesului comunicativ,
aducînd, în procesul comunicării, o doză nouă de informaţie. Orice discurs bine pus la punct
4
presupune existenţa unei secvenţe ce conţine informaţie veche şi a unei secvenţe ce conţine
informaţie nouă. Distincţiei informaţie nouă /informaţie veche îi corespunde, din perspectiva inte-
resului, distincţia focus / fundal.
Formă
În concepţia lui F. de Saussure limba este o formă ce rezultă din fuziunea a două substanţe: fizică şi
psihică. Prin urmare, în accepţie saussuriană, forma este un decupaj specific al realităţii. După
Hjelmslev, însă, există forme pentru fiecare dintre cele două substanţe: forma expresiei si forma
conţinutului. De asemenea, în lingvistică forma mai este considerată drept echivalent al expresiei
(semnificantului) ce se opune conţinutului (semnificatului).
Glosem
Întrodus de Hjelmslev care desemnează orişicare unitate minimală distinctivă, invariantă,
ireductibilă atât din planul expresiei, cît şi din planul conţinutului.
Hermeneutică
Disciplină filosofică care are drept obiect interpretarea semnelor, simbolurilor.
Iconic
După Peirce, semnul iconic trimite la obiectul său, tinde să reproducă referentul, sugerează
imaginea lui. Cînd este vizual, semnul iconic copiază obiectul (fotografia, pictura realistă, harta,
diagrama etc). Prin urmare, caracteristica esenţială a semnului iconic este raportul lui de similaritate cu
obiectul denotat.
Ideogramă
Semn grafic care exprimă în mod direct idei (concepte). Pentru prima dată ideogramele apar în
China şi în Egipt. In cazul ideogramelor, cuvîntul este denotat printr-o reprezentare legată prin
asociere cu ceea ce denotă cuvântul.
Idiolect
Ansamblul competenţelor lingvistice ale unui individ într-o anumită perioadă a existenţei lui.
Idiolectul este variabil şi are un caracter pur individual.
Idiom
Termenul desemnează orişicare fel de varietate lingvistică, fără a concretiza dacă această
varietate reprezintă o limbă, un dialect, un subdialect, un grai etc.
Indicial
Semn care fixează, singularizează şi oferă atenţiei referentul. Caracteristic pentru semnul indicial este
raportul de contiguitate cu obiectul denotat (febra - simptom al bolii, urma animalelor pe zăpadă
etc).
Intensiune
Concept logic, opus extensiunii, care desemnează multitudinea caracteristicilor, proprietăţilor
esenţiale, definitorii ale unei clase de obiecte.
Intertextualitate
Elaborat de naratologii francezi, în special de Julia Kristeva şi R. Barthes, îşi are de fapt
originea în concepţiile de polifonie şi dialogism ale formalistul rus M. Bahtin. Analizând specificul
romanului lui Dostoievski, M. Bahtin a scos în evidenţă posibilitatea unui text de a fi interpretat în
mai multe moduri, în mai multe "chei". Noţiunea de intertextualitate este definită de Kristeva drept o
interacţiune de texte care se produce în interiorul unui singur text. În sens larg, prin intertextualitate se
înţelege preluarea, transformarea, absorbirea în interiorul unui text a altor tipuri de texte: texte concrete sau
secvenţe de texte. În sens restrîns, intertextualitatea rezidă în preluarea directă într-un text a unui
fragment ce aparţine unui alt text.
Isomorfîsm
Isomorfismul presupune paralelismul total sau parţial dintre două structuri diferite. De ex.,
isomorfismul dintre limbă şi cultură (B.P. Whorf, E. Sapir) sau isomorfismul dintre planul expresiei şi
cel al conţinutului (L. Hjelmslev).
Isotopie
Termenul a fost preluat din fizică şi introdus în semantică de A. J. Greimas pentru a desemna o
totalitate de categorii semantice care creează posibilitatea interpretării uniforme a textului. Isotopia
5
este pusă în legătură cu ambiguitatea, în sensul reducerii celei din urmă, şi creării posibilităţii unei
inţelegeri unitare a discursului.
Lexem
Unitate de bază a lexicului, care ţine de nivelul limbii în opoziţie cu vocabularul care ţine de
nivelul vorbirii. În semantica structurală, lexemul se prezintă ca o totalitate de seme (ori un semem)
asociată cu un complex sonor. Prin urmare, lexemul este monosemantic, spre deosebire de cuvinte
care pot fi şi polisemantice.
Linearitate
După Saussure, este una dintre proprietăţile fundamentale ale semnului lingvistic. Linearitatea
semnelor lingvistice rezidă în faptul că acestea sunt dispuse într-o succesiune temporală pe axa
sintagmatică a limbii. Vorbind despre caracterul liniar al semnului lingvistic, F. de Saussure avea, fireşte,
în vedere linearitatea semnificantului, întrucât semnificatul, cealaltă faţetă a semnului, nu poate fi nici
liniar, nici non-liniar.
Macrocontext
În stilistică, suită de date contextuale prezente în mintea cititorului atunci când lecturează un text;
asociaţiile şi analogiile care apar în procesul lecturii depind de nivelul cultural al lectorului.
Macrostructură: Mod de structurare a schimburilor verbale care alcătuiesc o conversaţie.
Mesaj
Suită de semnale aparţinând unui cod, organizată conform unui sistem de reguli, care este
transmisă de emiţător receptorului prin intermediul unui canal. Orice mesaj conţine o anumită cantitate
de informaţie.
Metalimbaj
Termenul a fost pus în uz de logicieni (R. Carnap şi A. Tarski) şi reprezintă un limbaj al cărui
obiect este alt limbaj. Metalimbajele sunt proprii, mai ales, disciplinelor ştiinţifice. În lingvistică,
metalimbajul se referă la capacitatea limbii naturale de a se autodescrie. De aceea unii lingvişti
consideră metalimbajul drept o "limbă" a gramaticii.
Metasemiotică
Termen generic care încorporează semioticile ştiinţifice, cum ar fi matematica, logica, lingvistica,
unde problemele sunt abordate prin intermediul metalimbajului.
Microstructură: Mod de structurare a unităţilor de rang inferior în cadrul conversaţiei.
Modalitate
Categorie care priveşte tot ce este spus în enunţ, facînd parte din cadrul general al acestuia.
Logicienii şi lingviştii disting, într-un act de enunţare, între un conţinut reprezentativ şi o atitudine a
locutorului faţă de acest conţinut. Anume implicarea vorbitorului în enunţ constituie modalitatea.
Monem
Termen introdus de A. Martinet care reprezintă cea mai mică unitate lingvistică dotată cu sens.
Prin urmare, coincide cu morfemul.
Motivat
Caracteristică a unor semne lingvistice (puţine la număr) în opoziţie cu majoritatea absolută a
semnelor care au un caracter arbitrar, adică nemotivat din punctul de vedere al relaţiei dintre semne şi
realitatea extraverbală.
Naratologie
Termenul a fost propus de Tz. Todorov (1969) pentru a desemna disciplina care se ocupă cu
studierea naraţiei (povestirii). Iniţial naratologia a adoptat tipul de cercetare structuralist. Actualmente,
studiile de naratologie depăşesc textul narativ propriu-zis şi se extind asupra tuturor formelor care
presupun relatarea secvenţială a unor evenimente (cinematografie, benzi desenate, scenarii de teatru
etc).
Ocultare
În opoziţie cu focalizarea, ocultarea înseamnă punerea între paranteze, implicarea unei secvenţe
narative, a unei opoziţii (fie narativă, fie semiotică, fie lingvistică).
Paradigmă
În mod tradiţional prin paradigmă se înţelege totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt
6
combinat cu desinenţele sale cazuale sau verbale, în funcţie de faptul dacă acest cuvânt aparţine clasei
numelui sau clasei verbului. Într-o accepţie mai largă, paradigma poate fi orice clasă de elemente
lingvistice, indiferent de principiul pe baza căruia au fost ele reunite. În lingvistica modernă, paradigma
este formată din ansamblul termenilor care pot apărea în acelaşi context alternativ, deci care sunt
legaţi printr-o relaţie de substituţie.
Paradigmatic
În opoziţie cu sintagmatic. Vorbirea se desfăşoară în timp. In fiecare punct al lanţului vorbirii
(care, în teoria structuralistă, constituie axa sintagmatică) are loc o alegere între elementele unei
paradigme. Prin urmare, în teoria structuralistă, relaţiile paradigmatice sînt relaţiile de tipul "sau / sau",
adică relaţiile dintre termenii alternativi care nu pot apărea concomitent într-un context dat. Totalitatea
relaţiilor paradigmatice dintr-o limbă formează axa paradigmatică care este verticală şi perpendiculară
pe axa sintagmatică reprezentată schematic printr-o linie orizontală.
Paralingvistic
Element care apare numai în procesul comunicării orale, nuanţînd expresia, transmiţind unele
semnificaţii suplimentare enunţului. Drept elemente paralingvistice se consideră a fi: timbrul, volumul,
inflexiunile vocii ritmul, tonul, pauza, modul de articulare a sunetelor.
Performanță
În opoziţie cu competenţă. Termenul a fost introdus de N. Chomsky pentru a desemna
manifestarea competenţei vorbitorului în situaţii concrete de vorbire. Conceptul de performanţă din
gramatica generativă corespunde, în mare parte, conceptului de vorbire din lingvistica structurală.
Pictogramă
Desen figurativ utilizat ca unitate de comunicare ce reproduce gîndirea sau vorbirea prin scene
figurative sau simbolice, avînd caracter de semn vizual. Pictogramă încearcă să redea imaginea
obiectului. In societăţile moderne pictogramă este folosită mai ales în producţie de firme şi panouri
informative.
Pragmatică
Termen introdus de Ch. Morris, pentru a desemna o disciplină al cărei obiect de studiu îl constituie
relaţiile dintre semne şi cei care le utilizează şi le interpretează, în prezent pragmatica este identificată
prin câteva elemente: 1) distingerea permanentă între procesele care se produc în cazul emiterii şi
receptării; 2) rolul fundamental care i se atribuie contextului în cristalizarea semnificaţiilor
discursive; 3) evidenţierea naturii intenţionale şi raţionale a comunicării verbale prin referirea la
conceptul de strategie comunicativă.
Presupoziţie
Ansamblul condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru ca un enunţ să fie raţional, logic. Se disting
presupoziţii semantice care ţin de conţinutul propoziţional şi presupoziţii pragmatice care au în
vedere situaţia sau cadrul discursiv în care sînt utilizate enunţurile. Presupoziţiile sînt, de fapt, nişte
indicaţii furnizate în planul secund, de parcă ar ţine de enunţuri care sînt în acelaşi timp anterioare
enunţării actuale şi care îi servesc ca bază, de unde şi numele lor ipre -"înainte" şi sup - "sub").
Proxemică
Studiu ştiinţific al relaţiilor spaţiale ca mod de comunicare. Fondator al proxemicii este
considerat antropologul american E.T. Hali.
Psiholingvistică
Studiu ştiinţific al cărui obiect îl constituie relaţia dintre structura mesajelor şi procesele psihice
proprii indivizilor care le produc şi le tălmăcesc într-o anumită situaţie de comunicare. Psiholingvistica
vizează nu numai modul de utilizare a codului verbal, ci şi al celui non-verbal în actele de
comunicare umană.
Psihosemiotică
Studiu interdisciplinar care se întemeiază pe integrarea parţială sau totală a unor domenii
înrudite şi care se ocupă de analiza universului individual în opoziţie cu universul colectiv.
Recurenţă: Repetiţie sistematică şi previzibilă a unui fenomen sau element. Referent
Obiectul extralingvistic pe care cuvîntul îl desemnează, la care se referă. Acest termen constituie
al treilea element în triunghiul semiotic compus din semnificant, semnificat şi referent. Referentul
7
poate fi atît un obiect real, cît şi unul ireal.
Representamen
După Peirce – aspectul material, perceptibil al semnului. Corespunde deci semnificantului
saussurian.
Retorică
Artă şi teorie a construcţiei discursului. Retorica vizează, în temei, comunicarea persuasivă.
Este considerată de unii autori drept o parte a semioticii generale. Retorica include cinci
compartimente: invenţia (inventio), dispoziţia (dispositio), elocuţia (elocutio), acţiunea (actio) şi
memoria (memoria).
Scriitură
Termenul a fost pus în uz de R. Barthes pentru a desemna o particularitate specifică textului literar
situată la horatul dintre limbă şi stil. În viziunea lui R. Barthes scriitura ar fi raportul dintre creaţie şi
societate. Dacă limba şi stilul sunt obiecte, atunci scriitura este o funcţie, în unele lucrări de teorie
literară însă conceptul de scriitură coincide cu conceptul de idiostil al autorului.
Sem
Trăsătură semantică distinctivă care face parte din componenţa sensului lexical al cuvântului.
Semul este unitatea minimală de semnificaţie şi serveşte drept element constituent al sememului
(sensul lexical al unui cuvânt). Prin urmare, sememul poate fi imaginat ca o totalitate de seme.
Semantică
Semantica lingvistică are drept obiect de studiu sensurile, semnificaţiile cuvântului, tipurile şi
cauzele schimbărilor de sens. Semantica logică studiază sensul cu ajutorul logicii matematice.
Alături de sintaxă si pragmatică, semantica reprezintă cel de-al treilea pilon al semioticii.
Semiologie
Aşa cum a fost definită iniţial de F. de Saussure, semiologia reprezintă "studiul semnelor în cadrul
vieţii sociale", lingvistica fiind o ramură a ei. Astfel, obiectul de studiu al semiologiei se apropie mult
de cel al semioticii. Termenul semiologie este utilizat cu preponderenţă în Franţa.
Semiotică
Studiul general al sistemelor de semne, al modului lor de funcţionare şi al proceselor interpretative.
Se face distincţie între semiotica generală şi semioticile regionale. Semiotica generală reprezintă
teoria globală a sistemelor de semne bazată pe limbajul uman ca instrument de modelare, pe când
semioticile regionale adaptează teoria semnelor la un domeniu anumit. De asemenea, se face
distincţie între semiotica teoretică şi aplicată, între semiotica descriptivă, experimentală şi
comparată.
Semioză
Termenul a fost introdus de C.S. Peirce pentru a desemna o acţiune sau o influenţă rezultată din
relaţia dinamică între trei factori: semn, obiect şi interpretant.
Semn
În sens larg, prin semn se înţelege orice obiect material sau abstract care aduce o informaţie
despre ceva ce nu este el însuşi. De regulă, semnul este un element perceptibil a cărui funcţie este de
a fi reprezentantul unui alt obiect non-perceptibil.
Semnul lingvistic a fost definit de F. de Saussure ca o entitate constituită din reuniunea
semnificantului şi semnificatului.
Semnal
Aplicat în semiotică, termenul de semnal capătă valori diferite. În general semnalul este opus
semnului. Pentru Adam Schaff, semnalul este un semn care provoacă, modifică sau face să înceteze o
activitate. In concepţia lui L. Prieto, semnalul aparţine categoriei indicilor, adică este un fapt imediat
perceptibil care ne informează despre ceva în legătură cu alte fapte care nu sunt perceptibile (cum ar fi
semnalele rutiere). Semnificant
Concept introdus de F. de Saussure. Semnificantul este latura materială a semnului lingvistic,
imaginea lui acustică.
Semnificat
Concept introdus de F. de Saussure. Semnificatul este latura ideală a semnului lingvistic, indisolubil
8
legată de semnificant.
Semnificaţie
Noţiune cvasisinonimă cu sensul lexical al cuvântului. În funcţie de autori, termenul
semnificaţie capătă mai multe accepţiuni.
Sens
Obiect de studiu al semanticii, sensul reprezintă o grupare ordonată de unităţi semnificative. Sensul
coincide, într-o măsură mare, cu semnificatul şi este cvasisinonim cu termenii semnificaţie, accepţie,
înţeles.
Simbol
Concept utilizat cu valori diferite în semiotică, lingvistică, poetică, psihologie, fîlosofie şi în alte
domenii ştiinţifice. În concepţia lui Ch. Peirce simbolul este un semn bazat pe o convenţie socială,
spre deosebire de semnele iconice şi cele indiciale. În teoria lui F. de Saussure termenul simbol
reprezintă legătură naturală între semnificat şi semnificant.În psihoanaliză, simbolul este considerat un
produs al inconştientului.
Sincronie
În opoziţie cu diacronie. Sincronic este orice fapt de limbă care aparţine stării dintr-un anumit
moment sau dintr-o anumită perioadă a unui sistem lingvistic. Sincronia vizează, prin urmare, un
anumit studiu al limbii la o anumită treaptă de evoluţie a ei.
Sintagmă
In opoziţie cu paradigmă. Sintagma este considerată drept o asociere de elemente lingvistice care
formează o unitate într-o organizare ierarhizată.
Sintagmatic
Relaţie sintagmatică - tip de relaţie a unităţilor lingvistice în lanţul vorbirii. Axa sintagmatică -
ansamblu de relaţii sintagmatice posibil de actualizat într-o limbă dată.
Sintaxă
În lingvistică, sintaxa este o parte a gramaticii, alături de morfologie, care studiază regulile de
combinare a cuvintelor pentru constituirea unor unităţi superioare, cum ar fi propoziţiile şi frazele. În
semiotică, sintaxa este concepută ca relaţie între semne.
Sistem
În lingvistică, termenul sistem desemnează totalitatea de elemente combinate între ele prin relaţii
strict condiţionate. Sistemul limbii se prezintă ca o reţea de relaţii diferenţiale şi opozitive.
Sociosemiotică
Disciplină ştiinţifică aflată la hotarul dintre semiotică şi sociolingvistică, având drept obiect de studiu
domeniul conotaţiilor sociale, implicit al limbajelor sociale.
Text
Macrosemn, secvenţă lingvistică scrisă sau vorbită care formează o unitate comunicaţională
complexă. Elementele difinitorii ale conceptului de text sunt coeziunea şi coerenţa. Coeziunea vizează
procedeele care permit elementelor din structura sintactică de suprafaţă să apară progresiv şi asigură
între ele o consecutivitate secvenţională. Coerenţa vizează procedurile care permit menţinerea
conectivităţii conceptuale, realizînd unitatea textului la nivel semantic.
Textualitate
Ansamblu de caracteristici sintactice, semantice şi pragmatice care fac ca o suită de unităţi
lingvistice să constituie un text.
Transcodaj
Set de operaţii prin care un ansamblu de unităţi semnificative sunt transpuse dintr-un cod în alt
cod, dintr-un limbaj în alt limbaj.
Zoosemiotică: Domeniu al semioticii care are drept obiect de studiu limbajele animale.