Sunteți pe pagina 1din 32

Abordări teoretice şi practice ale

dimensiunilor pragmatice şi
semantice ale textului (A)

Asist. Dr. Diana Moţoc


an II, semestrul 2, curs şi seminar
ANALIZA LEXICO-SEMANTICĂ
Concepte de bază în analiza lexico-semantică

 Lexic
Lexicul - reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi
- este considerat o unitate abstractă

„Cea mai concretă şi accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne


este dată de dicţionarele monolingve care pot însuma de la 50000 la
peste 150000 de cuvinte. În aceste condiţii, se procedează la
delimitări cantitative şi calitative [...] se impune distincţia dintre
lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau
intersubiectivitatea dintre vorbitori şi lexicul specializat, care
însumează diverse terminologii” (Bidu-Vrănceanu 2005,13).
 Lexic / vocabular.

Opoziţia face accesibilă analiza lexicală

Vocabularul - diferite submulţimi de cuvinte, delimitate din


diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi.
Cuvântul este unitatea de referinţă în definirea mai multor
concepte lexicale şi lingvistice.

Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea


cuvintelor ei.
Relaţia dintre lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg
şi parte.
Definiţii:

1. Lingvistica tradiţională: cuvântul este un grup de litere aflat


între două spaţii tipografice (blancuri);

2. Cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca


o combinaţie de morfeme (unităţi minimale cu sens);
Definiţii
3. Cuvântul este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot
fixa limitele prin trei procedee:
a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba
locul în enunţ, menţinerea înţelesului global fiind principala
condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă bine. / Învaţă bine
Ion.
b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de
acelaşi tip, păstrându-se înţelesul foarte general şi global al
enunţului: înlocuind pe învaţă cu cântă, scrie (se păstrează sensul
general face).
c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni:
secvenţa analizată se asociază numai cu nume de fiinţe.
Definiţii

În urma aplicării celor trei criterii se verifică autonomia


cuvântului care poate fi definit astfel:

numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ,


prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate
similară şi este permutabil.
Definiţii
4. Cuvântul este semn lingvistic, care reuneşte solidar şi arbitrar
imaginea obiectului numit (semnificat), cu imaginea corpului
fonetic al semnului (semnificant).

Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a trimite la


obiectele din realitatea extralingvistică, numite referenţi.

Această interpretare are în vedere doar cuvintele


denominative, fixând o relaţie constantă între referent şi
numele său.
Semnificaţie şi/sau sens

Deşi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi, pentru a desemna


procesul care asociază un obiect şi o noţiune unui semn, unii autori
disting semnificaţia, ca valoare stabilă, de sens, care depinde de
situaţiile concrete de comunicare.

Distincţia între semnificaţie şi sens se bazează pe interpretarea celei


dintâi ca imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile
diferenţiatoare ale obiectelor, iar particularizarea ei se realizează
prin contexte situaţionale sau verbale.

(ex. LUCEAFĂR actualizează semnificaţia ’planeta Venus’, iar


luceafărul de dimineaţă sau luceafărul de seară sunt utilizări
contextuale, care actualizează anumite sensuri).
Analiza lexico-semantică

 Criterii de organizare lexicală

Lexicul = o mulţime alcătuită din diferite submulţimi


delimitate în funcţie de diverse criterii: frecvenţă, stilistico-
funcţional, etimologic, psihologic şi semantic

= asigură atingerea obiectivelor analizei lexicale şi evidenţiază


caracterul sistematic al lexicului.
Criterii:

 Frecvenţa indică poziţia statistică a cuvintelor în ansamblul


vocabularului şi măsura în care această poziţie corespunde
cu deprinderile vorbitorilor.

Al. Graur, în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii


române (1954/1957), a alcătuit o listă de 1419 cuvinte
româneşti care s-au menţinut şi au fost productive în limba
română în toate timpurile. Lista reprezintă fondul principal
lexical al limbii române.
Marius Sala, în Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice,
(1988), apreciază reprezentativitatea cuvintelor după trei
criterii: frecvenţa, puterea de derivare şi bogăţia semantică, lista
alcătuită cuprinzând 2581 de cuvinte.
Criterii:

 stilistico-funcţional - conduce la clasificarea cuvintelor în


funcţie de aria socio-culturală, profesie, situaţie de
comunicare etc., în mai multe submulţimi:
 a) un vocabular de uz general, cunoscut şi utilizat de întreaga
comunitate lingvistică, indiferent de nivelul de cultură,
domeniul de activitate sau zona geografică din care provin
vorbitorii;
 b) un lexic specializat, adică diversele terminologii specifice
unor profesii: terminologia medicală, terminologia lingvistică,
terminologia ştiinţelor exacte etc.
Criteriu stilistico-funcțional

Există şi o altă delimitare a submulţimilor:

 a) vocabular cu termeni obligatorii pentru orice variantă a


limbii – vocabularul fundamental;
 b) vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură –
limba literară curentă (standard), un sistem mai mult virtual;
 c) vocabular specific ştiinţei şi tehnicii – limbajele specializate
sau terminologiile.
Factorul stilistico-funcţional este reprezentat la nivelul
dicţionarelor monolingve prin ceea ce se numeşte marcă
diastratică sau de uzaj.
Criterii:

 etimologic - se referă la organizarea vocabularului din perspectiva


genezei cuvintelor, derivatelor şi compuşilor, fără referire
obligatorie la originea istorică a cuvintelor.
Criteriu etimologic
Vocabularul limbii române se poate împărţi în
 cuvinte primare, care nu pot fi analizate în unităţi lexicale mai
mici,
şi
 cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace.

Majoritatea unităţilor lexicale ale limbii române se află într-o


ierarhie formativă, fie pe linia cuvântului bază, în aşa numita
familie lexicală, fie pe linia procedeului formal, prin derivare,
compunere, conversiune.
Criterii:

 psihologic - interesează sub aspectul organizării vocabularului


fiecărui vorbitor, constituit dintr-o parte activă şi una pasivă.
Criteriu psihologic

 Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate de


vorbitor în toate împrejurările în care construieşte şi exprimă
mesaje.
 Vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau
recunoscute de vorbitor, dar neîntrebuinţate.

Prin compararea şi suprapunerea subdiviziunilor vocabularului


individual al unei limbi, rezultă, în funcţie de frecvenţa în
vorbire la un moment dat, distincţia între vocabularul activ şi
vocabularul pasiv la nivel social, la nivelul întregii comunităţi
lingvistice.
Criterii:

 semantic - stabileşte la nivelul lexicului submulţimi care,


pe baza comparării şi diferenţierii sensului, pot fi
considerate paradigme lexico-semantice şi/sau câmpuri lexico-
semantice.
Criteriu semantic

Termenul paradigmă desemnează o grupare (o submulţime) de


cuvinte care au un sem (sau mai multe) comun.

Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenţiale) se


urmăreşte degajarea asemănărilor şi diferenţelor dintre sensurile
cuvintelor dintr-o paradigmă.

În acest tip de analiză, semul sau componenta de sens este


problema de bază, iar delimitarea semelor este o procedură
dificilă şi complexă.
Criteriu semantic
Semele nu trebuie confundate cu cuvintele dintr-o limbă, prin care
sunt în mod inevitabil desemnate, ci ele trebuie specificate prin
semne demarcative (ghilimele, croşete, bare oblice):

ex. ’cu braţe’ este semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU.

În căutarea unităţilor elementare semantice, componente ale


semnificaţiei cuvântului (semele), s-a ajuns la stabilirea unor
subsisteme de seme operante în câmpuri semantice particulare.
Ex. denominaţia animalelor domestice, a locuinţei, a culorilor, a
gradelor de rudenie în limba română etc.
Un ansamblu de seme defineşte un semem, adică
semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent
formal lexemul.
Ex.: câmpul semantic al gradelor de rudenie:
ansamblul de seme +(Rudă), +(Natural=de sânge),
+(Direct), +(Ascendent),+(Gradul II), +(Sex bărbătesc) este definiţia
semică a cuvântului BUNIC.
Dacă în acest ansamblu substituim semul (Gradul II) cu semul (Gradul
I), obţinem sememul cuvântului TATĂ.
Aceasta înseamnă că putem analiza câmpul semantic al gradelor de
rudenie prin microsistemul de seme distinctive +(Natural), +
(Ascendent), + (Gradul I), + (Sex Bărbătesc), în care absenţa unui
sem presupune opusul lui determinat, adică +(Contractual),
+(Indirect), + (Descendent), + (Gradul II), + (Sex femeiesc).
Câmpurile lexico-semantice sunt subansambluri din
ansamblul lexical al unei limbi, care grupează numai
denumiri înrudite din punct de vedere al sensului sau care au
un denominator semantic comun.
 Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme
lexico-semantice sau a unui ansamblu mai larg cum este câmpul
semantic, reprezentând semele comune tuturor membrilor
ansamblului lexical.

Ex. - arhisememul paradigmei „scaunelor” este (Obiect), + (Pe


care şezi).Prin asamblarea semelor + (Mobilă), + (Pe care
şezi), + (Cu picioare), + (Cu spătar), + (Pentru o
persoană), + (Confecţionat din material rigid), obţinem
sememele corespunzătoare cuvintelor TABURET, BANCĂ,
SCAUN, FOTOLIU, CANAPEA etc.
Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire a laturii semantice
a cuvântului este metoda analizei contextuale
(combinatorii). Cercetarea din această perspectivă este
justificată de faptul că termenul paradigmă îl implică pe cel
de sintagmă.

Sintagma desemnează combinarea într-un enunţ a cel puţin


două elemente de limbă care trebuie să se succeadă.

Sintagma este întotdeauna liniară şi numai unul din termenii


unei paradigme pot figura într-o sintagmă.
 Practicarea analizei contextuale urmăreşte o
anumită unitate lexicală sau semantică în raport cu
posibilităţile ei de combinare cu anumite clase de
cuvinte, stabilindu-se compatibilităţile şi
incompatibilităţile ei contextuale.
Clasele de cuvinte faţă de care se stabilesc posibilităţile
combinatorii sunt: animat/inanimat, animat-persoană/animat-
non-persoană, vegetal/non-vegetal etc.

Interesează mai puţin libertăţile şi preferinţele contextuale,


atenţia fixându-se pe incompatibilităţile sau restricţiile
contextuale, prin care se poate rafina analiza semantică.
Ex. - cuvintele echivalente semantic şi semic, BLOND şi
GALBEN, se diferenţiază prin restricţiile contextuale ale
primului termen, care admite numai contextul ’păr, piele a
omului’;

- prin extindere, ’despre oameni’

- sau în contextul specializat bere blondă.


Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri,
operaţie denumită dezambiguizare semantică şi contextuală.

Operaţiunea diferenţierii semantice prin context este condiţionată


şi de partea de vorbire căreia îi aparţine cuvântul analizat:
contextul este strict necesar în cazul adjectivelor şi verbelor, dar
mai puţin important la substantive.
Ex.:

ÎNALT se grupează în aceeaşi clasă cu SCUND, MIC, PITIC etc.


pe baza trăsăturii ‘extensiune verticală’, cum rezultă în contexte ca
om ÎNALT, munte ÎNALT; contextele de tipul sunet ÎNALT, voce
ÎNALTĂ determină încadrarea adjectivului în aceeaşi clasă
semantică cu ASCUŢIT, GRAV.