I.

ARGUMENT

Limba naturală este ,, un system où tout se sient” (Ferdinand de Saussure),

cu elemente de centru, de periferie şi antisistem. În general, limba este privită ca un
fenomen social care apare şi se dezvoltă numai în societate, fenomen supus unei perpetue
transformări şi ale cărui aspecte sunt cercetate, inventariate şi explicate de lingvistică,
oferind multiple şi permanente domenii şi teme de cercetare. Orice studiu asupra limbii
presupune, în afara pregătirii minime de specialitate, o temeinică documentare şi luarea în
considerare a aspectelor celor mai importante semnalate anterior în acest sens.
Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic şi din
subgrupul oriental al limbilor romanice, care a evoluat din latina orientală, contactul
prelungit cu limbile slave fiind la originea unei părţi importante din vocabular. Începând
cu secolul al-XIX-lea, o influenţă puternică asupra vocabularului limbii române o
exercită limba franceză., aproximativ 38% din neologisme1 fiind de origine franceză sau
italiană.
Eponimia, ca termen lingvistic şi fenomen preluat, de asemenea, din
franceză este un mijloc de îmbogăţire a vocabularului ce nu poate fi atribuit în totalitate
doar unei singure categorii din mijloacele de îmbogăţire a vocabularului : mijloace
interne şi mijloace externe. Atribuite mijloacelor interne, eponimele se regăsesc în
arhaisme (bogdan - moldovean, corasan - ciment) , regionalisme (georgiţe –
lăcrămioare, bandraburcă - cartof) şi termeni formaţi pe teren românesc [relon: Re = R<
România+ (nai)lon] prin compunere şi abreviere sau adjective relaţionale şi substantive
care au la bază nume proprii româneşti (caragialesc, braşoveanca), formate prin derivare
sau schimbarea valorii gramaticale. Ca mijloc extern, eponimele însumează neologismele
împrumutate îndeosebi din limbile romanice, cu precădere franceza (neologismele), dar şi
din limbile slavă, maghiară, turcă sau din greacă (împrumuturi vechi). Aşadar suntem
îndreptăţiţi să considerăm eponimia un fenomen mixt ca şi mijloc de îmbogăţire a
vocabularului.

1
Marius Sala (coordonator), Mihaela Bîrlădeanu, Maria Iliescu, Liliana Macarie, Ioana Nichita, Mariana
Ploae-Hanganu, Maria Theban, Ioana Vintilă-Rădulescu, Vocabularul reprezentativ al limbilor
romanice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988
 Am considerat importantă şi binevenită studierea şi tratarea acestei teme
din motive ce privesc frecvenţa fenomenului în îmbogăţirea vocabularului , ponderea
studierii ca fenomen lingvistic, măsura în care este cunoscut şi acceptat de vorbitorii
limbii române.
Eponimele au la bază nume proprii, trecerea unui nume propriu în nume
comun are loc necontenit în istoria unei limbi şi este un fenomen cu o evoluţie mai lungă
sau mai scurtă, după caz, în final, numele comun pierzându-şi mai mult sau mai puţin
legătura cu numele propriu de bază. Nu este nicidecum un fenomen izolat ci insuficient
studiat, necunoscut sau care nu a prezentat interes lingvistic deosebit, cunoscut sub altă
denumire, unii specialişti utilizând termenul de deonimie sau deonomastică, ,,termeni
prin care se sugerează pierderea calităţii de nume propriu”,2 sau confundat cu
antonomaza ( termen asupra căruia se va reveni în Capitolul IV).
În limba română, eponimia este un fenomen parţial, fragmentar şi relativ
în mică măsură studiat, neexistând o lucrare dedicată în întregime problemei cuvintelor
derivate din nume proprii. Subiectul a fost tratat într-un număr redus de articole sau
capitole din lucrări mai vaste3, fără a se accentua fenomenul ci cu referiri la tematica
deonomastică în general şi studiul procedeului de trecere de la propriu către uzul comun.
Octavian Laiu-Despău realizează şi publică primul şi singurul Dicţionar de eponime
2
Octavian, Laiu - Despău, Dicţionar de eponime, De la nume proprii... la nume comune, Editura Saeculum
I.O,
Bucureşti, 2007
3
Mioara, Avram, Formaţiile deonomastice în lexicografia românească, în Studii şi cercetări lingvistice,
XLVII,
1996, nr. 1-6, p. 9-31
Elena, Barborică, Nume proprii devenite apelative, în Limbă şi literatură, vol. I, 1978, p. 75-77
Fulvia, Ciobanu, Substantive proprii devenite comune, în Limbă şi literatură, XII, 1996, p. 283-293
Alexandru, Graur, Nume de persoane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
Alexandru, Graur, Nume de locuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
Ion, Nuţă, De la nume proprii la nume comune în terminologia viticolă, în Limba română, XXX, 1981,
nr. 3,
p. 201-210
Valeriu, Rusu, Nume proprii care au devenit substantive, în Viaţa Medicală, 2004, nr. 29, 30.
Lazăr, Şăineanu, Semasiologia limbii române, Editura de Vest, Timişoara, 1999
(2007), majoritatea termenilor regăsindu-se şi în Dicţionar de antonomază (2006) a lui
Radu Muşat, unii cu diferenţe de interpretare.
Un alt aspect ce priveşte importanţa şi necesitatea aprofundării acestei
teme este cel referitor la diferenţierea procedeului de trecere a numelor proprii în nume
comune (eponimia), unul din mijloace fiind folosirea antonomazei, de cel de utilizare a
numelor proprii în nume comune. În ultimul caz, numele propriu îşi păstrează statutul şi
regulile de ortografiere, dar desemnează nu un individ, ci o clasă, comportându-se
semantic ca un nume comun, iar sintactic, tot ca un nume comun cu excepţia cazurilor în
care numele propriu nu primeşte articol. Consider necesară rezumarea interpretărilor
existente în procedeul de utilizare a numelor proprii ca nume comune pentru întărirea
diferenţierii totale ca fapt de limbă, a eponimiei, de acest aspect.
Interpretarea denominativă se referă la o entitate denumită Nume sau cu
sens de ,, membru al familiei X” (Sunt doi Ioni în acest roman. / Fii Popeştilor
studiaseră în străinătate.). Interpretarea fracţionară caracterizează clasa denotată de
nume , formată din părţi ale referentului numelui propriu (Cunoscuse înainte o Vitoria
puternică şi îndârjită. Această Vitoria , din faţa sa, îi era străină.) În cazul interpretării
metaforice, clasa desemnează proprietatea a fi ca Numele (Recunosc printre semenii mei,
Caţavencii, Brânzoveneştii şi Tipăteştii generaţiei de astăzi.) 4
Deşi ambele fenomene au la bază utilizarea numelor proprii este evidentă
şi clară diferenţa dintre utilizarea numelor proprii în nume comune şi eponimie.
O altă confuzie între eponimie şi utilizări asemănătoare ale numelor
proprii se poate crea între fenomenul lingvistic care ne interesează şi clişeele specifice
stilului jurnalistic unde, numele unor personalităţi politice ale momentului ,,au o pondere
însemnată, funcţionând ca veritabile repere ale actualităţii”5. Anumite modalităţi de
utilizare a numelor proprii, caracteristice acestui limbaj se datorează dezinvolturii presei
libere de astăzi, caracterizată de stilul umoristic şi ironic, una dintre acestea fiind
derivatele ad-hoc de la numele de persoană ( iliescian, tăricenist, funariot, putinizare,
funeriadă, etc.), un obicei exagerat şi ,, de un gust foarte îndoielnic”6 al presei de scandal.
4
[Link]
5
Rodica, Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală – Nume proprii şi clişee jurnalistice-
http:// www. [Link]/ carte. php?id=29
6
Ibidem 5
De asemenea, jurnaliştii în mod deosebit, dar nu numai uzează de folosirea numelui
propriu ca un simplu determinant cu funcţie de identificare ( caracteristică a limbajului
politic naţional şi internaţional) a unui guvern prin numele prim-ministrului, a unei legi
sau amendament prin iniţiatorul ei, caracterizarea unei idei sau a unui concept atribuit
respectivei persoane şi alte parafraze ale numelui utilizat: ,, cabinetul Tăriceanu”, ,,
guvernul Boc”, ,, amendamentul Popovici”, ,, concept Ion Iliescu”, ,, taxa Băsescu”, ,,
anii Văcăroiu”, ,, lista lui Tărăcilă”, etc. În aceste situaţii nu se poate vorbi în niciun caz
de eponimie ci, eventual, de un abuz de antonomază.7
Lucrarea de faţă constituie o aprofundare şi o încercare de a explica şi
detalia eponimia, ca fenomen prezent în lingvistica românească. Studiul îşi propune să
ofere o viziune relativ clară a acestuia , alcătuind un material documentar şi practic
pentru cei interesaţi de acest aspect în general şi de cel al limbii române în particular. În
conţinutul lucrării se regăsesc, de asemenea, numeroase puncte de vedere şi opinii critice,
fiind totodată o sinteză a ideilor de bază din cele mai importante exegeze privitoare la
eponimie.
Folosirea eponimelor ar putea părea celor care utilizează o anumită limbă,
un fenomen marginal şi care nu prezintă productivitate lingvistică. Studiul ce constituie
subiectul acestei lucrări încearcă demonstrarea opiniei contrare şi sublinierea faptului că,
acest procedeu de formare a termenilor ce se constituie ulterior în componente ale
vocabularului unei limbi, ocupă un loc foarte important în limba vorbită, prin intensitatea
prezenţei în anumite domenii: medicină, ştiinţele naturii, fizică, chimie, matematică,
istorie şi arheologie, geografie, sociologie, religie şi nu în ultimul rând, în lingvistică şi
literatură. În aceste domenii este evidentă productivitatea fenomenului şi se explică, în
principal, din dorinţa impetuoasă de recunoaştere internă şi internaţională a progresului
ştiinţei, tehnicii, artei, şi implicit, de recunoaştere a meritelor şi contribuţiei
personalităţilor lor în acest sens.
Sub aspectul importanţei practice se doreşte ca, rezultatele obţinute în
urma studiilor întreprinse să contribuie la suprimarea unor incertitudini şi neclarităţi
privind eponimia în limba română, găsindu-şi reflectare în conţinutul unor lucrări

7
Ibidem 5
aplicative, contribuind la elaborarea unor studii de sinteză, fiind o sursă de informare
lingvistică.
Bazele teoretice şi metodologice ale lucrării se axează pe o bibliografie
selectivă, corespunzătoare fenomenului cercetat, anexată in extenso la finalul lucrării.
Pentru întemeierea premiselor teoretice privind eponimia, în general, ca fenomen
lingvistic şi în particular, sub aspectul prezenţei şi perceperii în limba română am
consultat lucrări importante în domeniu şi care au atins, în anumite capitole sau numai
paragrafe, tema abordată. O atenţie deosebită am acordat lucrărilor lingviştilor francezi8,
în care fenomenul este studiat în detaliu şi sub diferite aspecte, termenul fiind cunoscut şi
utilizat, ca atare, spre sfârşitul secolului XX.
Lucrarea aprofundează teoriile prezente în studiile existente, studii în care
tema este abordată tangenţial sau cu referiri ocazionale, în limba română şi constituie o
încercare de a explica şi detalia acest fenomen prezent în lingvistica românească, în baza
documentelor studiate. Astfel, scopul şi obiectivele lucrării derivă din necesitatea
semnalării unor aspecte privind prezenţa şi importanţa eponimiei în limbajul cotidian,
legătura ei cu anumite discipline, ramuri şi teorii , semnalarea utilizării inadecvate sau în
necunoştinţă a unor eponime sau a fenomenului în ansamblu, confundarea acestora cu
alte structuri lingvistice şi elucidarea acestor probleme prin descrierea multiaspectuală a
componenţei lexico-semantice şi a structurii derivaţionale a eponimelor.
Noutatea lucrării rezidă din caracterul complex al investigaţiilor, din
structurarea şi ordonarea în manieră proprie a informaţiilor ce au permis constituirea unui
studiu închegat şi amplu referitor la eponimie în general, în limba română în particular,
evitând o simplă enumerare de ipoteze vehiculate anterior.

8
Pierre, Germa, Du nom propre au nom commun, dictionnaire des éponymes, Éditure Bonneton, Paris,
1993
R., Kokourek, La langue française de la technique et de la science, Brandstetten, Viesbaden, 1991,
[Link]
Françoise, Vanhemleryck, Et si on jouait avec les eponyms?,
Banque de dépannage linguistique, [Link]
H., Van Hoof, La traduction des eponyms médicaux banalisés de langue anglaise, in Meta, XLVI, 1,
 Pentru atingerea obiectivelor au fost stabilite , în prealabil, o serie de
sarcini, atât de ordin general cât şi particular, mai importante fiind următoarele:
identificarea semnificaţiei termenului şi a etimologiei acestuia; stabilirea raportului nume
propriu-nume comun; selectarea unor eponime menite să conducă la formarea unei
viziuni de ansamblu asupra fenomenului şi a caracteristicilor acestuia; analiza în plan
evolutiv a termenului studiat cu implicaţii lingvistice, etimologice, stilistice,
sintagmatice; identificarea surselor şi procedeelor de formare a eponimelor, a
particularităţilor etimologice ale acestora, în scopul facilitării analizei lor semantico-
structurale; justificarea statutului de nume comun a numelor proprii devenite comune;
determinarea locului eponimelor în sistemul lexical al limbii române şi valorile
morfologice însuşite; determinarea componenţei lexicale şi a structurii derivaţionale a
eponimelor; stabilirea criteriilor de clasificare; identificarea utilizărilor speciale ale
termenului de ,, eponim”.
În interpretarea faptelor am adoptat o optică interdisciplinară, folosind
date, informaţii şi idei din domeniul istoriei, geografiei, medicinei, fizicii, chimiei,
botanicii, sociologiei şi, bineînţeles, al lingvisticii. Sarcinile propuse au condiţionat
utilizarea unor metode şi procedee de cercetare aplicate în practica lingvisticii actuale:
metoda descriptivă, metoda comparativ-istorică, metoda tipologică, metoda teritorial-
geografică, metoda analizei structurale, metoda analizei semantice, procedeul analizei
derivaţionale.
Fenomenul analizat cu exemple concrete se regăseşte în fiecare domeniu,
eponimele fiind prezente în toate domeniile precizate anterior şi fiind utilizate ca atare,
fie că desemnează concepte, fenomene, stări, obiecte, fie caracteristici sau însuşiri
relaţionale sau care fac trimitere la o categorie generală, la un arhetip. De asemenea, sunt
abordate categorii particulare de eponime , substantive proprii de marcă care devin
substantive comune, în acest caz, termenul de eponim fiind sinonim cu antonomaza şi
utilizări speciale ale termenului studiat.
Structura lucrării corespunde scopului şi obiectivelor stabilite şi
cuprinde capitolul introductiv, cu referiri la motivaţia şi importanţa alegerii temei şi
metodele de cercetare folosite, apoi, într-o ordine pe care am considerat-o firească,
capitolele referitoare la eponime ca etimologie, evoluţie şi terminologie lingvistică,
tipologia ca nume-sursă, mijloace de formare, clasa morfologică, utilizări particulare,
concluziile studiului precum şi anexele în care sunt incluse referinţele, listă de abrevieri şi
indice de nume.