Aspecte de etimologie multiplă în limba română.

Analiză etimologică privind

termeni/epresii frazeologice din limbajul medical, floristic, etc

Costescu Emilia-Mihaela
Facultatea de Litere, studii de Limbă şi literatură română
Anul II, Master

1. Introducere

Conceptul de «etimologie multiplă» a fost pus în circulaţie în anul 1950 de către Al.
Graur1, care a demonstrat, cu diverse ocazii şi pe baza a numeroase exemple, că „ceea ce am
numit «etimologie multiplă» este o realitate, deci trebuie adesea să avem în vedere posibilitatea
de a găsi mai multe origini pentru un singur cuvânt” 2. Ion Coteanu şi Marius Sala definesc foarte
concis acelaşi concept drept „posibilitatea ca un cuvânt să aibă simultan câteva etimoane” 3 . Se
cuvine să atragem atenţia asupra faptului că existenţa mai multor etimologii date de diverşi
cercetători nu înseamnă numaidecât etimologie multiplă. Şi aici trebuie să ne referim la ambele
aspecte ale problemei: pe de o parte, un cuvânt sau o formă lingvistică poate avea, într-adevăr,
mai multe surse de provenienţă (planul realităţii); pe de altă parte, un lingvist poate opta pentru
mai multe soluţii etimologice, care fie sunt considerate, separat, la fel de plauzibile ca explicaţii,
fie sunt socotite, împreună, drept surse care au interferat ori care au acţionat pe diferite paliere,
conducând la introducerea sau la crearea unui cuvânt/unei expresii într-o anumită limbă (planul
cercetării). În acest sens, Marius Sala4 îl citează pe Al. Graur, după care verbul a mesteca provine
atât din lat. mixticare ‘a amesteca’, cât şi din lat. masticare ‘a frământa mâncarea în gură’, cele
două forme ajungând, printr-o evoluţie fonetică firească, la un singur cuvânt.

2. Aspecte privind etimologia multiplă

1
Pentru detalii bibliografice, cu referire la conceptul lansat de Al. Graur, vezi Hristea 1987, pag. 125
2
Al. Graur, Etimologii româneşti, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1963, pag 18
3
I. Coteanu, M. Sala, Etimologia şi limba română. Principii – probleme, Bucureşti, Editura Academiei
R.S.R, 1987, pag. 78
4
M. Sala, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999, pag. 66
 Amploarea remarcabilă a etimologiei multiple în română este explicată prin faptul că, mai
ales în secolul al XIX-lea, în epoca de modernizare, limba română a suferit mai multe influenţe
externe, care s-au exercitat simultan, conducând la apariţia unor împrumuturi identice sau
similare, prin filiere diferite.
Pe de altă parte, şi Al. Graur, anterior, şi I. Coteanu şi M. Sala, ulterior, văd etimologia
multiplă şi ca pe o „posibilitate” (nu doar ca pe o realitate). Mai mult decât atât, Coteanu & Sala 5
– deşi nu utilizează cuvântul incapacitate – vorbesc, totuşi, de „dificultatea de decizie” care îi
încearcă pe lingvişti în cazul acestui tip de etimologie. Se pare că nu ne putem dispensa de
factorul «indecizie» într-o asemenea discuţie, de vreme ce are şi el „realitatea” lui.
Etimologia multiplă se referă la situaţiile în care un cuvânt poate proveni în română din
mai multe limbi. Exemplul clasic este cel al lui lampa. Dacă nu este pronunţat lamba (când este
cu certitudine de origine greacă), cuvântul poate avea mai multe surse: franceză, germană, rusă
sau maghiară. Rezultă că un cuvânt poate avea mai multe etimoane. Diferă, bineînţeles,
momentul influenţei, zona, dar când prima atestare nu este concludentă sau nu există, nu avem
altă soluţie decât să acordăm prioritate criteriului formal. Chiar dacă rusă şi maghiară sunt limbi
strict de contact, iar franceză şi germană limbi de cultură, tot nu se poate spune de unde am
primit pentru prima dată termenul, mai ales ca uzul sau intens presupună o circulaţie orală
frecventă a cuvântului. Conceptul de etimologie multiplă se aplică şi la unele sufixe, cum sunt
ez, cu originea în latină sau în franceză. Etimologia multiplă internă presupune explicarea
modalităţii de formare a unui cuvânt, în interiorul unei limbi, prin raportare la două sau mai
multe baze lexicale din aceeaşi familie şi care sunt, în mod firesc, anterioare în limbă cuvântului
căruia vrem să-i stabilim originea. 6
Fr. Kiraly si Th. Hristea disting: - o etimologie multiplă internă, în relaţie cu
termeni care aparţin aceleiaşi familii lexicale (picta poate să vină atât de la pictor, cât şi de la
pictură); - o etimologie multiplă externă, cazul cel mai frecvent în care un termen poate fi
împrumutat din două şi chiar din mai multe limbi; - o etimologie multipla mixtă, în care un
cuvânt poate să aibă o dublă provenienţă internă şi externă. În lingvistica românească, cel care a
impus conceptul de etimologie multiplă internă este Theodor Hristea, care a demonstrat existenţa

5
I. Coteanu, M. Sala, Etimologia şi limba română. Principii – probleme, Bucureşti, Editura Academiei
R.S.R, 1987, pag. 79
6
Moroianu Cristian, Etimologia multiplă internă, în LR, XX, nr. 5, 1971, pag. 12
acestei modalităţi complexe de formare a cuvintelor cu ajutorul derivării regresive. Originea
neologismelor româneşti pune foarte probleme dintre care unele greu de rezolvat .În ultimul
timp, majoritatea lingviştilor noştri sînt, totuşi, de acord că cele mai multe împrumuturi
7
neologice din limba română au o etimologie multiplă. Faptul că majoritatea neologismelor
româneşti provin din surse multiple se explică prin aceea că el constituie vocabularul neologic.
Dintre acestea amintim aici: latină savantă, neogreacă, rusă, germană, italiana şi în special
franceza. Influenţa altor limbi este mai puţin importantă sau nu s-a manifestat asupra românei în
mod direct. Posibilitatea împrumutării unor neologisme din mai multe limbi de cultură ( în
aceeaşi epocă sau la distanţă în timpul şi în spaţiu) este trădată , în primul rînd , de existenţa unor
variante lexicale etimologice, nediferenţiale semantic în raport cu forma acceptată de limba
literară. Cf . aghent (< rus. аăент , germ. Agent ), faţă de agent (< fr. agent, it. agente); haracter
(< rus. характер), faţă de caracter ( < fr. caractere) şi caracter (cf. lat. Character, germ.
8
Charakter); coreografie (< it. coreografia), faţă de coregrafie (< fr. choregraphie). În astfel de
cazuri originea multiplă este cât se poate de clară. Cu toate acestea, din dicţionare nu rezultă
întotdeauna că neologismele respective au putut fi împrumutate din două sau chiar mai multe
limbi (de exemplu, etimologia lui monedă pe care CADE îl deduce exclusiv din lat. Moneta, iar
DN îl compară numai cu it. Moneta şi cu forma latină amintită). În realitate din latină şi în
special din italiană nu vine decît varianta monetă, pe cînd monedă este indiscutabil din
neogreacă, cum am precizat mai sus.

3. Analiză etimologică privind termenii/expresiile frazeologice: vaccin, vanilie, lucernă,

a-şi găsi bacăul, a nu pricepe boabă, adânci bătrâneţe.

În continuare am făcut o analiză etimologică a unor termeni din domeniul medical,

termeni ce denumesc plante, dar și expresii frazeologice.
Neologismul vaccin, -ă, este menţionat în MDA şi în DLR ca având o etimologie
multiplă latină (vaccinus, vaccina), italiană (vaccino, vaccina), franceză (vaccin, vaccine),
germană (Vakzin, Vakzine); în MDN este înregistrat cu etimologie multiplă franceză şi latină, iar

7
Al. Graur, Etimologii româneşti, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1963, pag. 26
8
Hristea Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Editura Științifică București, pag. 103
NDU îl înregistrează cu etimologie multiplă franceză şi germană. Dintr-o perspectivă istorică,
constatăm că varietatea surselor etimologice oferite de dicţionare, în cazul neologismului vaccin,
poate fi explicată prin cercetări incomplete ale istoriei unor astfel de neologisme pătrunse pe
terenul românesc.
În terminologia ştiinţifică, cuvântul vaccin este folosit pentru prima dată la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, de către medicul englez Edward Jenner 16, cunoscut pentru cercetarea şi
munca sa în introducerea vaccinului împotriva variolei. Acesta dă numele de vaccin (de la
latinescul vacca) unei substanţe care transmitea variola taurinelor şi numeşte vaccinare procesul
de protejare contra variolei. Descoperirea lui Edward Jenner a fost recunoscută foarte repede, iar
în mai puţin de zece ani, vaccinarea împotriva variolei a început să fie utilizată în întreaga lume.
Perioada la care ne referim coincide cu a doua etapă a procesului de creare a terminologiei
ştiinţifice româneşti, când limba franceză şi limba germană reprezentau cele două mari surse ale
spiritului ştiinţific european. În acest caz, comunicarea culturală la nivel ştiinţific se
concretizează prin acţiunea de influenţare a unor limbi de către alte limbi, dar nu trebuie trecute
cu vederea focarele de influenţare care au configurat supremaţia unora în faţa altora. Referitor la
etimologia neologismului vaccin, propunem o etimologie multiplă franceză şi germană, sursa
franceză oferind etimologia esenţială, în cadrul etimologiei multiple, fiind prima limbă din care
s-a făcut împrumutul, în plină perioadă de formare a limbii române moderne, iar sursa germană,
etimologia complementară esenţială, conlucrând la fixarea termenului în limba română, alături
de sursa franceză. Variantele sub care a circulat termenul în limba română (vacsîn, vacsină,
vacţină), precum şi derivatele (vacsinat, vacsinaţie, vacsîna, vacţinaţie) de la termenul neologic
confirmă cele două surse de orientare şi formare a terminologiei ştiinţifice româneşti.
Celelalte limbi menţionate ca surse etimologice (latina, italiana) sunt prezumtive,
inutil menţionate, atât timp cât termenul exista deja în limba română.
Interesant este cazul substantivului neologic vanilie,9 căruia toate dicţionarele citate, în
afară de NDU, îi atribuie etimologia multiplă neogreacă (ngr. βανίλλη), italiană (it. vaniglia),
franceză (fr. vanille). Conform ordinii citării, neogreaca ar reprezenta etimologia esenţială,
italiana pe cea adiţională, iar franceza, etimologia complementară. Urmărind faptele istorice cu
atenţie, putem stabili oarecum drumul lingvistic parcurs de acest împrumut neologic. Vanilia este
originară din America Centrală (sud-estul Mexicului şi Guatemala), fiind folosită încă din epoca
9
C. Pînzariu, Istoria elementelor lexical cu etimologie multiplă, revista „Philologica Jassyensia” , An X,
Nr. 1 (19), 2014, Supliment, pag. 47
precolumbiană, atât de către populaţia maya, cât şi de azteci, pentru a aroma o băutură specială
pe care o făceau din apă, boabe de cacao şi mirodenii.
Limba română împrumută şi ea aceste cuvinte, însă nu direct. Limba franceză îşi rezervă
dreptul de a ne fi furnizat marea majoritate a cuvintelor „exotice”, devenite internaţionale. Astfel,
etimologia multiplă franceză şi italiană menţionată în NDU ni se pare justă; sursa franceză (fr.
vanille) reprezentând etimologia esenţială, sursa italiană (it. vaniglia) oferind etimologia multiplă
complementară (în adaptarea fonetică a etimonului străin a contat forma acustică a etimonului
italian; prin echivalarea grupului /gli/ din italiană după modelul it. famiglia [familia] → rom.
familia), neologismul s-a încadrat cu uşurinţă în sistemul fonetic românesc.
Un alt termen din categoria plantelor este cuvântul lucernă ~ luţernă ~ luzernă.
Etimologia formelor10 luţernă ~ luzernă ~ lucernă s.f. ‘plantă furajeră’ este discutată de
profesorul Stelian Dumistrăcel în articolul publicat în SCL, de unde reluăm faptele şi detaliile
expuse mai jos, pe care le-am coroborat şi completat cu date din DLR [vol. publicat în 2008] şi
din alte lucrări). Cea mai veche formă dintre cele citate mai sus este luţernă. Ea a fost general
utilizată în cursul întregului secol al XIX-lea, iniţial, în Transilvania, de unde s-a difuzat masiv şi
în Moldova şi în Ţara Românească, funcţionând ca o formă literară în epocă. În cursul secolului al
XX-lea, forma luţernă continuă să fie folosită sporadic, de exemplu, în scrierile unor scriitori
precum Mihail Sadoveanu şi Cezar Petrescu. Majoritatea specialiştilor au apreciat că la originea ei
11
se află germ. Luzerne ; DEX [ultimul dicţionar menţionează lucernă ca intrare, iar luţérnă,
luţắrnă ca variante regionale, propunând, în mod nediferenţiat, pentru tot acest ansamblu de
forme, germ. Luzerne drept unic etimon]; DLR)24. Stelian Dumistrăcel argumentează în favoarea
etimologiei germane, referindu-se la cea mai veche atestare cunoscută cu forma luţernă, care
datează din 1806 şi provine dintr-o lucrare a lui Gheorghe Şincai, publicată la Budapesta, fiind
vorba probabil de o traducere din germană. În acelaşi sens pledează şi multe alte atestări ale
formei luţernă din secolul al XIX-lea (citate ad locum de profesorul Dumistrăcel; cf. şi DLR),
indicând, aşadar, şi ele, filiera germană, care ni se pare mai presus de orice îndoială: ea este
indicată mai ales de criteriul atestărilor şi, în plus, este sprijinită de criteriul lingvistic: rom. luţernă
corespunde perfect, atât semantic, cât şi formal, cu etimonul german avut în vedere, Luzerne.

10
V. Celac, Etimologia multiplă în limba română. Cadru metodologic și criterii, Anuar de Lingvistică și
Istorie Literară, LVII, Secțiunea Studii și articole, Iași, 2017, pag. 101
11
Arvinte 1971 = Vasile Arvinte, Die deutschen Entlehnungen in den rumänischen Mundarten (nach den
Angaben des rumänischen Sprachatlasses), Berlin, Akademie Verlag.
 Discutând originea expresiei a-şi găsi bacăul ‘a-şi găsi „naşul”/stăpânul’, Stelian
Dumistrăcel trimite, iniţial, la Hasdeu, pentru care „această izolare lingvistică evocă prestigiul
vameşilor (mai mult decât exigenţi) de la Bacău, ce provocau negustorilor şi călătorilor
neplăceri”12 . Apoi, după Al. Cihac şi, ulterior, A. Philippide, este consemnată şi o altă explicaţie:
a-şi găsi bacăul ar fi însemnat totuna cu a-şi găsi călăul, fiindcă bacău ar veni, în acest caz, de la
magh. bakó ‘călău’ . Fără să tranşeze categoric problema, St. Dumistrăcel pare să opteze pentru
cea de-a doua soluţie (în favoarea căreia a găsit mai multe argumente). Tot o etimologie
frazeologică multiplă descoperim şi cu privire la sintagma adânci bătrâneţe,13 care a primit, de la
B.P. Hasdeu şi de la V. Bogrea, două explicaţii diferite (dar amândouă acceptabile, în opinia
lingvistului ieşean), ambele pornind de la latină . La fel, în cazul expresiei a nu pricepe boabă,
St. Dumistrăcel se opreşte la două explicaţii: izolarea are la bază fie o imagine „agricolă”, fie o
practică divinatorie (ca atunci când o ghicitoare „în bobi” este încurcată de poziţia unei boabe).
Astfel de situaţii ce ilustrează conceptul de etimologie frazeologică multiplă internă (explicită
sau implicită) se mai pot găsi în valorosul dicţionar de expresii al profesorului ieşean, însă
trebuie subliniat că lingvistul respectiv nu abuzează de o asemenea practică, dat fiind faptul că
aceste demersuri se concentrează pe scoaterea la lumină a originii adevărate a expresiilor luate în
consideraţie (origini care, cel mai adesea, nu sunt „multiple”, ci „unice”).

Concluzii

12
S. Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe. Dicţionar de expresii româneşti, Ediţia a II-a revizuită şi
augmentată, Iaşi, Editura Institutul European, 2001 pag. 39

C. Munteanu, Despre etimologia frazeologică multiplă. Câteva distincții suplimentare, Editura

13

Universității de Vest, Timișoara, 2005, pag. 11

 Cele mai multe cazuri de etimologie multiplă se întâlnesc la neologisme, având în vedere
circulaţia termenilor şi răspândirea foarte largă a cuvintelor în diverse limbi ale lumii. Chiar
unele derivate în limba română, cum s-a arătat şi anterior, au fost considerate când creaţii
exclusiv româneşti, când împrumuturi.
Etimologia multiplă este o realitate, deci trebuie adesea să avem în vedere posibilitatea de
a găsi mai multe origini pentru un singur cuvînt, chiar acolo unde mai multe limbi prezintă fapte
similare, nu trebuie să disperăm a descoperi originea exactă a unui element al limbii.
În ceea ce priveşte conceptul de etimologie multiplă, aşa cum este el teoretizat în
lingvistica românească, se cuvine să admitem că este vorba de un model perfect plauzibil, care
trebuie, totuşi, să suporte câteva amendamente: în mod riguros, nu putem spune că unul şi acelaşi
lexem, pur şi simplu, este împrumutat din mai multe limbi-sursă.
În ceea ce priveşte practica etimologiilor multiple, aşa cum apare ea în dicţionarele limbii
române, trebuie să admitem că ea a fost utilizată intens şi abuziv, începând cu anul 1950. Acest
lucru s-a întâmplat din două motive: pe de o parte, pentru că direcţia a fost trasată de Al. Graur,
prin articolul său din 1950, şi ideea respectivă a fost ridicată la rang de dogmă (şi astfel s-a ajuns
să se dea, în 2011, în DELR, pentru rom. acord, o etimologie cvintuplă neargumentată,
nesusţinută de nicio distincţie); pe de altă parte, pentru că lexicografii îşi desfăşurau activitatea sub
comandamentul următor: „Dăm etimologiile cât mai succint posibil, fără detalii, fără argumente,
fără comentarii” (cf. Celac 2014, pentru detalii în această privinţă).
Dorim să insistăm şi asupra faptului că, pentru a demonstra o etimologie multiplă, ar
trebui să punem în evidenţă o anumită discontinuitate: aceasta este condiţia pentru a proba
filierele externe diferite, pentru a proba că avem a face cu dublete etimologice. Dar este
important ca această discontinuitate să fie caracteristică doar pentru etapa istorică originară şi
depăşită.
În esenţă, practica lexicografică a etimologiilor multiple ni se pare a fi o încercare de a
încadra o intuiţie ce aparţine paradigmei moderne a „etimologiei-istorie” în limitele procustiene
ale formulelor concise de tip „etimologie-origine”.

Bibliografie
 Arvinte V., Die deutschen Entlehnungen in den rumänischen Mundarten (nach den
Angaben des rumänischen Sprachatlasses), Berlin, Akademie Verlag, 1971
 Celac V., Etimologia multiplă în limba română. Cadru metodologic și criterii, Anuar de
Lingvistică și Istorie Literară, LVII, Secțiunea Studii și articole, Iași, 2017
 Coteanu I., M. Sala, Etimologia şi limba română. Principii – probleme, Bucureşti,
Editura Academiei R.S.R, 1987
 Dumistrăcel S., Pînă-n pînzele albe. Dicţionar de expresii româneşti, Ediţia a II-a
revizuită şi augmentată, Iaşi, Editura Institutul European, 2001
 Graur Al., Etimologii româneşti, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1963
 Hristea Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Editura Științifică
București, 2005
 Moroianu Cristian, Etimologia multiplă internă, în LR, XX, nr. 5, 1971
 Munteanu C., Despre etimologia frazeologică multiplă. Câteva distincții suplimentare,
Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005
 Pînzariu C., Istoria elementelor lexical cu etimologie multiplă, revista „Philologica
Jassyensia” , An X, Nr. 1 (19), 2014, Supliment
 Sala M., Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999