STRUCTURI PLEONASTICE ÎN PRESA NOASTRĂ ACTUALĂ

Prof. univ. dr. Theodor HRISTEA

„Il y a quelque chose d’insupportable dans l’avalanche

de pléonasmes qui s’abat quotidiennement sur nous.”
(MICHEL MASSIAN, p. 220)

1. Deşi este extrem de frecvent în mai toate limbile europene de cultură, iar
aspectele sub care se prezintă sunt foarte numeroase şi variate, pleonasmul n-a beneficiat
încă de o cercetare sintetică şi aprofundată pe măsura importanţei pe care o prezintă. În
lingvistica românească i-au fost consacrate mai multe contribuţii (inegale ca întindere şi
valoare), dar fenomenul în ansamblul lui rămâne prea puţin cunoscut îndeosebi marelui
public, care continuă să ignore o serie de structuri pleonastice prezente mai ales în presa
noastră scrisă şi audiovizuală1. Principalul neajuns al celor mai multe dintre contribuţiile
mai jos citate şi în primul rând al celor două dicţionare (semnate de Gabriel Angelescu şi
de Doina Dascălu) rezidă în aceea că, în majoritatea cazurilor, pleonasmele sunt numai
semnalate, nu şi explicate de aşa natură, încât cititorul sau utilizatorul acestor lucrări
lexicografice să înţeleagă, spre exemplu, de ce averse de ploaie, mijloace mass-media sau
aniversarea unui număr de ani sunt structuri pleonastice realmente supărătoare prin
marea lor frecvenţă atât în exprimarea orală, cât şi în scrisul multora dintre contemporanii
noştri.
2. Pentru mulţi vorbitori nici noţiunea de pleonasm nu este foarte clară, din care
cauză se impune, mai întâi, lămurirea acestui concept, iar, în final, relaţiile lui cu ceea ce
ne-am obişnuit să numim tautologie.
Pătruns în română din franceză, unde datează încă din secolul al XVI-lea,
termenul pleonasm a fost creat în limba greacă veche (pleonasmos), pornindu-se de la
pleon, care înseamnă „mai mult”. Exprimarea pleonastică se realizează, într-adevăr, cu
mai multe cuvinte decât este necesar (ca în cunoscutele exemple: Avansaţi înainte!,
Prefer mai bine sau Continuăm mai departe). Asemenea exprimări redundante contravin
unui principiu arhicunoscut şi general admis, care este principiul economiei lingvistice.
Deşi acest principiu este valabil pentru orice limbă, prezenţa pleonasmului a fost
constatată în toate idiomurile mai cunoscute şi deci mai importante. De aceea nu e de
mirare că unii specialişti înclină să vadă în acest fenomen un fel de tendinţă universală a
vorbirii ca facultate specific omenească. După cum se va vedea imediat, în cazuri cu totul

1
Din bibliografia românească a pleonasmului menţionăm selectiv şi în ordine strict alfabetică: Gabriel
Angelescu, Dicţionar de pleonasme, Bucureşti, Editura Coresi, 1995; Mioara Avram, Probleme ale
exprimării corecte, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 222-228; Vasile Breban (coordonator), Limba
română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 215-222;
Doina Dascălu, Dicţionar de pleonasme, Bucureşti, Editura Vox, 1997; Alexandru Graur, Capcanele limbii
române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 76-83; Theodor Hristea, Probleme de
cultivare şi de studiere a limbii române contemporane, Bucureşti, Academia Universitară Athenaeum,
1994, p. 117-130; Valeria Guţu-Romalo, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi. Versiune nouă,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 133-135; Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Corectitudine şi greşeală în
semantică, LLR, nr. 3-4 din 1995, p. 7-9; Dorin N. Uritescu, Greşeli de exprimare, Bucureşti, Editura
Steaua Procion, 1999, p. 23-117 etc.
speciale, această tendinţă se şi justifică mai mult ori mai puţin, dar, în acelaşi timp, ea are
anumite limite, pe care normele exprimării corecte sau literare ne împiedică să le
depăşim.
3. Precum se ştie, de multe ori încercăm să dăm mai multă forţă gândirii şi
exprimării noastre, ceea ce explică obişnuitele pleonasme: Intră înăuntru!, Ieşi afară!,
Taci din gură!, Întoarce-te înapoi! sau Am văzut cu ochii mei şi Am auzit cu urechile
mele. Că asemenea construcţii sunt relativ fireşti o dovedeşte existenţa lor şi în alte limbi
de cultură mai importante decât româna. Cf., printre altele, frc. Je l’ai vu de mes propres
yeux, Je l’ai entendu de mes oreilles, engl. I saw it (him) with my own eyes etc2. Faptul că
vrem să insistăm asupra unui lucru sau asupra unei idei nu scuză, fireşte, chiar orice
exprimare pleonastică. Dimpotrivă, avem toate motivele să afirmăm că majoritatea
pleonasmelor izvorăsc din grabă şi neatenţie, din lipsa autocontrolului (care ar trebui să
funcţioneze în permanenţă şi în cazul oricărui vorbitor), din incultură lingvistică şi din
semidoctism, iar (în mod particular) din insuficienţa cunoştinţelor noastre lexico-
etimologice. O dovedeşte, printre multe altele, şi greşita folosire a neologismului diurnă,
explicabil prin substantivarea formei de genul feminin a adjectivului latinesc diurnus, -a.
Cine ignoră originea mai îndepărtată şi în special modul de formare a acestui substantiv
va spune cu seninătate diurnă zilnică şi diurnă pe zi, cum am auzit rostindu-se într-o
emisiune televizată şi chiar într-o şedinţă parlamentară. Greşeala nu poate fi evitată decât
dacă se ştie că lat. diurnus este format de la substantivul dies „zi”, tot aşa cum antonimul
nocturnus este derivat de la nox, noctis, care înseamnă „noapte”. Întrucât dies, prezent în
structura neologismului diurnă, a fost moştenit în română şi a devenit zi, a spune diurnă
pe zi sau diurnă zilnică înseamnă a repeta aceeaşi noţiune, exprimată o dată prin lat. dies
şi a doua oară prin urmaşul românesc al acestui cuvânt care este substantivul zi. De aici
rezultă că pleonasmul este un anumit gen de repetiţie, manifestată, după cum vom vedea,
sub forme dintre cele mai variate.
4. Tot cu o repetiţie sui-generis avem de a face şi în cazul expresiei mărinimie
sufletească, a cărei structură pleonastică este şi mai greu de înţeles. Lăsând la o parte
faptul că mărinimia nu poate fi decât o calitate sufletească, este important de ştiut că, la
început, s-a spus, probabil, numai magnanimitate de către bunii cunoscători ai limbii
latine şi ai francezei. Subst. lat. compus magnanimitas (împrumutat şi în franceză unde a
devenit magnanimité) este format din adj. magnus, -a „mare” + subst. anima „suflet”, dar
şi „inimă” + suf. -itas, -itatis (devenit în română -itate şi, moştenit, -ătate). Ulterior,
acelaşi cuvânt a fost şi calchiat, adică „tradus”, păstrându-i-se structura din latină şi
devenind, în română, mărinimie (cu varianta marinimie, scrisă şi mar-inimie)3. Precum
vedem, compusul românesc rezultat prin calchiere este şi el format din adj. mare + subst.
inimă „suflet” + suf. -ie (care corespunde lat. -itas). Din moment ce în structura lui
mărinimie intră subst. inimă cu sensul amintit, adăugarea adjectivului sufletesc devine

2
Este interesant şi important de remarcat că nici lucrările normative ale limbii franceze (în care sunt citate
zeci de pleonasme) nu condamnă asemenea exprimări, iar, când le resping cu rezervele de rigoare, arată
totuşi că ele au o justificare de natură semantică şi stilistică. Aceasta ne obligă ori măcar ne îndreptăţeşte să
avem faţă de ele o atitudine permisivă. În fond, astfel de construcţii aparţin unei categorii mai largi şi foarte
eterogene de pleonasme, care n-au fost aproape deloc studiate şi pe care le putem numi tolerabile sau
acceptabile. Ele nu lipsesc nici din opera unor mari scriitori, cum dovedeşte acest citat din Anatole France
(reprodus după ROBERT, s.v. propre): „Voici ce que j’ai entendu de mes propres oreilles et vu de ma
propre vue”.
3
Pentru aceste variante şi pentru atestări, vezi DLR, tom. VI, p. 277, col. 1, s.v. mărinimie.
superfluă sau redundantă şi în aceasta rezidă natura pleonastică a expresiei în discuţie.
Este aici un alt gen de repetiţie pleonastică, pe care mulţi vorbitori n-o înţeleg, întrucât nu
observă că noţiunea de suflet este o dată exprimată prin cel de al doilea element
component al lui măr-inim-ie, iar a doua oară prin baza derivativă a adjectivului sufletesc
(format de la suflet + suf. -esc).
5. Un alt pleonasm adeseori auzit sau întâlnit chiar în scris este alcoolemie în
sânge. Cei care spun ori chiar scriu în felul acesta nu-şi dau seama că repetă noţiunea de
sânge exprimată atât de acest cuvânt, cât şi de unul dintre elementele alcătuitoare ale
termenului alcoolemie. În franceză, de unde provine acest neologism, el sună alcoolémie
şi este format din două elemente, care sunt alcool (de origine arabă) şi haima, haimatos
(rostit în greacă hema, hematos „sânge”). Acelaşi element de provenienţă grecească se
mai întâlneşte în hematie „globulă roşie”, hemoragie „scurgere abundentă de sânge”,
hemoptizie, hemofilie şi altele al căror sens se găseşte în dicţionarele noastre uzuale. Cum
în franceză nu există consoana h, grecescul haima [hema], intrat în compusul amintit, a
fost redus la -em- şi a devenit astfel mai greu de recunoscut. În orice caz, în urma
precizărilor etimologice făcute, e clar că alcoolemie înseamnă chiar „alcool în sânge”, tot
aşa cum glicemie (< frc. glycémie) are sensul de „zahăr în sânge”. A spune alcoolemie în
sânge înseamnă a dubla (în mod inutil şi nejustificat din punct de vedere etimologic) unul
dintre elementele alcătuitoare ale compusului alcoolemie. Acesta trebuie folosit fără
determinantul în sânge, paralel cu sintagma, de asemenea corectă, alcool în sânge.
6. Tot din domeniul medicinei amintim aici o altă structură pleonastică,
înregistrată nu numai în presă, ci chiar în exprimarea unor cadre medicale care mai fac şi
alte greşeli de exprimare. E vorba de durere nevralgică, în loc de nevralgie, pur şi
simplu. Ceea ce nu ştiu cei care se exprimă în felul acesta e faptul că nevralgie
(împrumutat din frc. névralgie) este un compus alcătuit din două elemente greceşti, şi
anume: nevron „nerv” + algos „durere” (care intră în structura termenului analizat). De la
névralgie s-a format, în franceză, adjectivul nevralgique, care, împrumutat în română, a
devenit nevralgic (păstrând în componenţa lui elementul grecesc algos). În mod evident,
este corect şi suficient să spunem numai nevralgie, nu durere nevralgică şi nici nevralgie
dureroasă (care este un alt pleonasm, explicabil tot prin ignorarea structurii etimologice a
neologismului în discuţie). Nevralgie înseamnă chiar „durere (adeseori acută) pe traiectul
unui nerv senzitiv”, aşa că asocierea acestui termen cu adjectivul dureros este profund
greşită, oricât de firească ar părea ea.
7. Exemplele discutate până aici şi multe altele care vor fi semnalate în
continuare arată cât de importante sunt, adeseori, cunoştinţele etimologice de care avem
nevoie pentru a recunoaşte un pleonasm şi pentru a-l evita în propria exprimare.
Următoarea structură pleonastică (analizată aici mai pe larg, după ce am respins-o, fără
succes, într-o emisiune radiofonică) vine să confirme justeţea ultimei afirmaţii. Mă refer
la sintagma arhicunoscută averse de ploaie, pe care meteorologii noştri au îndrăgit-o atât
de mult, încât nu prea îi văd renunţând la ea. O nouă şi mai detaliată explicaţie este,
totuşi, o invitaţie în acest sens4. Neologismul aversă provine din frc. averse, care, la

4
Deşi atestările ar putea părea de prisos, reţin numai două dintre cele relativ recente: „În cursul nopţii îşi
vor face apariţia aversele de ploaie şi descărcările electrice” (Radio); „Vremea va fi închisă şi favorabilă
averselor de ploaie” (TV). Presa scrisă se află la întrecere cu cea audiovizuală în folosirea acestui pleonasm
învederat şi, în acelaşi timp, inveterat: „Mai sunt posibile averse răzleţe de ploaie în jumătatea de nord a
ţării” (în „ROMÂNIA LIBERĂ”, nr. 1264 din 26 mai / 1994, p. 1, col.1); „La Detroit, la ora meciului
rândul lui, este izolat din expresia pleuvoir à (la) verse „a ploua ca şi când ai vărsa cu
găleata” (în care subst. verse este un derivat postverbal din verser „a vărsa”). Dacă ne
adresăm dicţionarelor franţuzeşti şi româneşti pentru a afla ce înseamnă averse şi,
respectiv, aversă, constatăm că ambele substantive echivalente semantic sunt aproape
invariabil definite prin „ploaie bruscă, abundentă şi de scurtă durată”. Din moment ce
subst. aversă (cu pluralul averse) conţine în el ideea de „precipitaţii abundente”,
adăugarea determinantului de ploaie devine inutilă, întrucât se exprimă de două ori
acelaşi lucru. În alţi termeni, noţiunea de ploaie este inclusă în sfera semantică a lui
averse. Precum vedem, ne aflăm în faţa unui alt gen de repetiţie, care ar putea fi numită
semantică. Metaforic se poate spune, desigur, averse de lacrimi (după frc. averses de
larmes), dar nu este deloc necesar să spunem şi averse de ploaie, ci neapărat: ploi în
averse, ploi sub formă de averse sau ploi cu caracter de averse (alături de averse locale
şi averse răzleţe). Sintagma averse trecătoare (pusă în circulaţie tot de Institutul de
Meteorologie şi Hidrologie) este şi ea pleonastică, având în vedere că aversele sunt nu
numai ploi abundente, ci şi de scurtă durată, deci trecătoare.
8. Pentru că nu ştiu ce înseamnă în latină diluvium, unii spun şi, probabil, chiar
scriu potop diluvian, cum ne-a fost dat să auzim pronunţându-se, cu toată seriozitatea,
într-o emisiune radiofonică. Pe cei care înclină să pună sub semnul întrebării existenţa
aberaţiei lexicale citate îi putem asigura că aceasta nu este singura atestare de care
dispunem. Sub o formă uşor alterată a adjectivului diluvian, am avut „şansa” de a
înregistra chiar în scris varianta (de două ori incultă) potop deluvian cu e, în loc de i
(explicabil prin „hipercorectitudine” sau prin fenomenul disimilării vocalice după
formula i-i > e-i). Acum câţiva ani, ne-a căzut în mână o lucrare plină de afirmaţii
fanteziste şi de grave inexactităţi referitoare la limba şi la poporul român. De aici am
aflat, spre exemplu, că „rumânii sunt singurii supravieţuitori ai Potopului Deluvian”5.
Presupunând că mai există şi alţii care nu ştiu ce-i cu adjectivul diluvian, precizăm că
acesta este un derivat de provenienţă franceză (diluvien), format de la substantivul
latinesc diluvium cu sensul de „potop”, „inundaţie”. În mod corect (şi la fel ca în
franceză) se poate vorbi de o epocă diluviană sau de ploi diluviene (adică „foarte
abundente”)6, dar nu trebuie combinat adjectivul citat cu substantivul potop, din moment
ce rădăcina lui exprimă acelaşi lucru ca şi termenul determinat căruia i se alătură.
9. O altă ciudăţenie de care este responsabilă presa noastră sportivă este
combinarea substantivului fan cu adjectivul fanatic, din a căror alăturare a rezultat fani
fanatici (înregistrat, până acum, de trei ori numai sub forma de plural). Şi acest pleonasm
merită să fie adus la cunoştinţa unui public mai larg, întrucât el tinde să se răspândească,
ajutat fiind nu numai de cei care l-au pus în circulaţie, ci şi de toţi cei care nu-şi dau
seama de ridicolul asociaţiei lexicale citate. Existent în franceză, germană, italiană etc.,
fan este un termen anglo-american, care înseamnă „admirator entuziast şi suporter fanatic

SUA-Elveţia, sînt posibile averse de ploaie” (în „EVENIMENTUL ZILEI”, nr. 604 din 18 iunie / 1994, p.
6, col. 5) etc.
5
Vezi Lucian Iosif Cueşdean, Sistemul Sumerian al limbii române, Bucureşti, Editura Orfeu, 2000, p. 5.
Acelaşi autor, care s-a bucurat şi de ospitalitatea unui important post de televiziune, mai afirmă, de pildă, că
româna este cea mai veche limbă de pe continentul nostru şi că din ea provin toate celelalte idiomuri
europene! Împingând protocronismul până la limitele absurdului, nu ne mai rămâne decât să susţinem că
Adam şi Eva au vorbit şi au păcătuit gândind şi exprimându-se tot în limba română.
6
În ROBERT (s.v. diluvien) şi în alte lucrări lexicografice franţuzeşti se citează sintagmele époque
diluvienne, pluies diluviennes etc., dar nu şi déluge diluvien (care ar fi o absurditate).
al unui cântăreţ, al unui actor sau al unui sportiv, iar mai nou (cel puţin la noi) şi al unei
întregi echipe de fotbal”. În engleză (unde a apărut mai întâi) fan este o scurtare chiar din
fanatic, prin fenomenul lingvistic cunoscut sub numele de trunchiere. Aceasta fiind
realitatea, ceea ce citim în principalul cotidian din capitala ţării este mai mult decât
surprinzător: „Meciul retur, găzduit de o arenă «Inonu», care gemea şi vibra sub
presiunea strigătelor a 30.000 de fanatici fani, se anunţa extrem de dificil după ce în tur,
la Praga, Slavia administrase turcilor prima înfrângere în acest sezon”7. Precum se vede,
aici duc graba şi neatenţia combinate întotdeauna cu incultura lingvistică.
10. Unii nu înţeleg nici alte structuri pleonastice întâlnite tot în exprimarea unor
oameni din lumea sportului, care pronunţă şi chiar scriu „întrecerile turneului olimpic”,
„întrecerile turneului internaţional de lupte grecoromane” etc. Pentru a pricepe de ce nu
trebuie asociat substantivul întrecere cu turneu, este necesar să lămurim, mai întâi,
originea acestui neologism, greşit prezentat în toate dicţionarele noastre care îl
înregistrează şi care îl explică prin frc. tournée. Împrumutat în română, acesta a devenit,
într-adevăr, turneu, dar numai cu sensul pe care îl are în combinaţiile lexicale turneu
electoral, turneu teatral şi turneu dramatic. Ultimele două presupun „deplasarea unui
artist sau a unui ansamblu artistic în mai multe localităţi sau ţări, pentru a da o serie de
reprezentaţii după un program dinainte stabilit”. Sensul de „concurs, competiţie” sau
„întrecere”, care i se atribuie în dicţionare tot lui turneu, se explică, indiscutabil, prin frc.
tournoi (definit în ROBERT, s.v. prin „concours, compétition à plusieurs séries
d’épreuves ou de manches”). O definiţie asemănătoare i se dă aceluiaşi termen în LEXIS
(s.v. p. 1815), unde citim despre tournoi: „compétition comprenant plusieurs séries de
manches, mais ne donnant pas lieu à l’attribution d’un titre”. Nefiind corect înţeles,
tournoi a fost confundat cu mai vechiul şi mult mai cunoscutul turneu, care îi semăna ca
formă, dar nu şi ca înţeles. Numai aşa se explică faptul că astăzi putem vorbi, în egală
măsură, atât despre turneu electoral sau teatral, cât şi despre un turneu (internaţional) de
şah, de tenis etc. Este însă greşit să spunem întrecerile turneului, din moment ce, în cazul
de faţă, turneu înseamnă chiar „întrecere” sau „competiţie”. Întrucât cele două
substantive sunt sinonime, a spune întrecerile turneului înseamnă, de fapt, a spune
întrecerile întrecerii (sau ale competiţiei), o combinaţie lexicală care este nu numai
pleonastică, ci – în ultimă analiză – la fel de ridicolă ca şi fani fanatici.
11. Unele pleonasme se dovedesc foarte rezistente la criticile care li se aduc,
ceea ce nu ne împiedică să revenim asupra lor. Din această categorie face parte a aduce
aport, care circulă paralel cu a aduce un aport şi mai ales cu a-şi aduce aportul (în loc
de a contribui sau a-şi aduce contribuţia). De ce neologismul aport nu trebuie combinat
cu verbul a aduce este uşor de înţeles numai dacă nu pierdem din vedere că, în franceză,
substantivul amintit este un derivat de la verbul apporter, care înseamnă chiar „a aduce”.
Spunând a aduce un aport sau a-şi aduce aportul realizăm o repetiţie de tip pleonastic ca
în următoarele două exemple care provin din presa scrisă şi anume din acelaşi cotidian
bucureştean8: „Dietele vegetariene aduc un aport scăzut de proteine”; „Expunerea la

7
Vezi „ADEVĂRUL”, nr. 3943 din 1-2 martie / 2003, p. 11, col. 2. În fuga condeiului, un alt jurnalist de la
acelaşi cotidian bucureştean a putut asocia chiar subst. surprize cu adjectivul neaşteptate, scriind împotriva
oricăror aşteptări: „De fapt, întâlnirile de astăzi aduc în sufletul dv. noi speranţe şi surprize neaşteptate” (în
„ADEVĂRUL”, nr. 4189 din 17 decembrie / 2003, p. 7, col. 6).
8
Vezi „ADEVĂRUL”, nr. 4159 din 11 noiembrie / 2003, p. 15, col.4.
soare ... timp de 5-15 minute pe zi este suficientă pentru a aduce un aport adecvat de
vitamina D” (în loc de: „a aduce necesarul de vitamina D”).
12. Răsfoind, cândva, o publicaţie care apare tot în Capitală9, am putut constata
că un pleonasm pe care îl înregistrasem în limba vorbită nu lipseşte nici din scrisul unor
conaţionali care ne dau sfaturi şi ne fac diverse asigurări. Astfel, participanţilor la un
concurs de iniţiere în estetică şi autoînfrumuseţare li se garantează că vor învăţa, printre
altele, cum să-şi îngrijească zilnic mâinile şi „să-şi epileze părul de prisos” (în loc de să
se epileze, pur şi simplu). Verbul a epila provine din frc. épiler, a cărui rădăcină este lat.
pilus, care înseamnă „fir de păr”. Prin urmare, dacă vorbim de epilare, nu e nevoie să mai
adăugăm cuvântul păr, întrucât sensul acestuia este inclus în structura verbului de origine
franceză şi a infinitivului său lung transformat în substantiv.
13. Unele pleonasme s-au impus aproape definitiv în limbă, aşa că e foarte greu
(dacă nu chiar imposibil) să mai fie eliminate. Printre acestea se numără şi sintagma
pedeapsă penală, împotriva căreia protestează unii jurişti, în timp ce alţii încearcă să-i
găsească o justificare. Bine atestată atât în presă, cât şi în texte juridice, sintagma citată
figurează chiar în Dicţionarul Academiei (vezi DLR, tom. VIII, p. 397, col.1), unde se
poate citi: Sancţiune (sau pedeapsă) penală = „prevăzută de codul penal”. În continuare
se dă şi un citat care provine din ziarul „ROMÂNIA LIBERĂ”, nr. 7042, an. 1967: „Au
apărut în proces numai ca martori, deşi erau pasibili de pedeapsă penală”. Adjectivul
românesc penal înseamnă „relativ la pedepse” ori „care antrenează după sine pedepse”,
deci are caracter represiv. În franceză, de unde am împrumutat acest adjectiv, există pénal
(cu exact acelaşi sens) şi el provine din lat. poenalis, un derivat de la poena, -ae
„pedeapsă, sancţiune”. În mod evident, ideea de represiune este cuprinsă în rădăcina
adjectivului penal, din care cauză, în termeni strict etimologici şi semantici, asocierea
acestuia cu substantivul pedeapsă ori cu sinonimul lui, sancţiune, constituie unul dintre
cele mai clare pleonasme vehiculate atât în stilul nostru publicistic, cât şi în cel juridico-
administrativ.
14. Un pleonasm pierdut din vedere chiar de către lingvişti (fiindcă îl folosesc ei
înşişi în diverse împrejurări) este, neîndoielnic, urări de bine. În exprimarea altor
categorii de vorbitori, frecvenţa acestei grupări lexicale este atât de mare, încât nu-i
exclus să se ajungă, cu timpul, la un adevărat „frazeologism” (sau unitate de tip
frazeologic). Pe măsură ce această combinaţie lexicală se aude tot mai des, ea este din ce
în ce mai puţin percepută ca o exprimare pleonastică şi deci nerecomandabilă. Că n-ar
trebui să spunem urări de bine, ne putem da seama amintindu-ne că orice urare pe care o
facem cuiva conţine, în mod obligatoriu, exprimarea unei dorinţe de bine. Chiar în
Dicţionarul Academiei, citim despre verbul a ura: „(Construit de obicei cu dativul) A
adresa cuiva sau a exprima o dorinţă de bine cu prilejul unei aniversări, al unui început de
acţiune etc.”; „a închina un pahar în sănătatea cuiva, pentru succesul sau fericirea cuiva”
(vezi DLR, tom. XII, p. 277, col. 2). Precum se vede, nu-i putem ura cuiva ceva rău,
fiindcă am săvârşi o altă greşeală de exprimare şi de gândire cunoscută în logică şi în
lingvistică sub denumirea de contradictio in adiecto „contradicţie în adaos” (adică prin
ceea ce se adaugă). Conţinutul semantic al acestui verb ne obligă să-i urăm cuiva: poftă
mare!, noapte bună!, somn uşor!, călătorie plăcută! etc. sau să-i facem urări de sănătate,
fericire, succes, voie bună şi multe altele (pentru care vezi, de asemenea, atestările din
DLR, p. 281, unde lipseşte, totuşi, sintagma urări de bine).
9
Este vorba de revista „SĂNĂTATEA”, numărul apărut în aprilie / 1984, p. 6, col. 3.
 15. Alături de pleonasmele specific româneşti (cum sunt toate cele discutate până
aici) există şi altele care fac parte din larga categorie a greşelilor împrumutate din alte
limbi şi în primul rând din franceză. Timp de cel puţin două secole, contactul direct cu
limba şi cultura franceză a dus, inevitabil, şi la adoptarea unor structuri pleonastice
existente în această limbă, dar respinse, de obicei, de lucrările ei normative. În afară de
ziar cotidian, marea majoritate, panaceu universal, protagonist principal şi altele
discutate în trei articole din „ROMÂNIA LITERARĂ” (vezi HRISTEA, p. 121-126),
merită să fie amintită şi analizată aici mai pe larg expresia a opune un veto, pe care
politicienii şi jurnaliştii noştri au preluat-o fără nici un discernământ din franceză, unde
ea a fost adeseori semnalată şi criticată10. În această limbă se întâlnesc, într-adevăr,
exprimări de felul lui: opposer son veto (à une décision), opposer son veto (à une loi) sau
opposer son veto (à un décret) etc. În mod corect ar trebui spus că cineva îşi exercită
dreptul de veto sau uzează de un asemenea drept atunci când e vorba de promulgarea
unor legi sau de luarea unor decizii importante, cum sunt cele din parlamentul unei ţări
sau de la ONU. Cei care se exprimă pleonastic pierd din vedere sau nu ştiu că lat. veto
înseamnă „mă opun”, din care cauză substantivul internaţional care provine din acest
verb n-ar trebui combinat cu frc. opposer sau cu rom. a opune (cum se obişnuieşte în
presa scrisă şi audiovizuală). Iată numai două atestări din „ADEVĂRUL”, considerat „cel
mai important cotidian din România”: „Rusia va vota împotrivă. Ivanov s-a ferit să
pronunţe cuvântul „veto”, însă membrii (sic!) ai anturajului său au confirmat că ...
intenţia de a opune veto este cât se poate de reală”11. Următorul citat se referă tot la
Rusia, care şi-a anunţat din nou „intenţia de a se opune prin veto rezoluţiei respective”
(vezi nr. 3957 din 18 martie / 2003, p. 9, col.3 al aceluiaşi cotidian). După ce am făcut
precizările etimologice de rigoare, oricine va înţelege că a se opune prin veto, spre
exemplu, înseamnă „a se opune prin ... mă opun”!12
16. Tot un produs al influenţei franceze este şi expresia spot publicitar,
neînregistrată ca unitate frazeologică nici chiar în cele mai recente dicţionare româneşti.
În franceză se foloseşte spot publicitaire, de aproximativ două decenii, paralel cu spot de
publicité. Întrucât, în cazul de faţă, sensul lui spot este chiar „scurt mesaj publicitar
transmis prin intermediul radioului sau al televiziunii”, s-ar părea că adăugarea
determinantului publicitar nu mai este deloc necesară. Din această cauză, sintagma spot
publicitar a fost considerată pleonastică într-o emisiune televizată şi aceasta este
realitatea. Din păcate, nu s-ar putea renunţa la ea decât dacă ar fi înlocuită cu mesaj
publicitar sau cu mesaj publicitar audiovizual, cum recomandă unele lucrări normative
ale limbii franceze13. Neînsoţit de un determinant (în cazul de faţă publicitar), spot ar
avea un sens destul de vag, dacă nu chiar neclar sau ambiguu. Şi aceasta pentru că e un
10
Vezi îndeosebi THOMAS (p. 425), care afirmă cât se poate de clar: „Veto est un mot latin invariable, qui
signifie «je m’oppose». En conséquence, opposer son veto est considéré comme un pléonasme”.
11
Vezi „ADEVĂRUL”, nr. 3952 din 12 martie / 2003, p. 9, col. 4.
12
Alte pleonasme franţuzeşti citează MASSIAN (p. 219-222). Dacă unele dintre corespondentele lor
româneşti pot fi considerate inovaţii independente ale limbii noastre (de pildă a îngheţa de frig faţă de geler
de froid), altele, cum sunt: a colabora împreună, mediu ambiant, a prefera mai bine, eu, personal etc. se
explică măcar în parte (iar, uneori, chiar în întregime) ca traduceri ale structurilor pleonastice franţuzeşti
citate şi repudiate de acest autor sau de alţii. E vorba de: collaborer ensemble, milieu ambiant, préférer
plutôt, moi, personnellement şi altele (pentru care vezi HRISTEA, p. 117-130).
13
Vezi, de pildă, LAROUSSE (s.v. spot), LEXIS (p. 1782, col. 2), ROBERT (p. 2138, col.1) şi mai ales
HANSE (p. 899), unde se poate citi această indicaţie prea categorică: „On dira un message publicitaire au
lieu d’un spot publicitaire”.
anglicism polisemantic, cum rezultă din lucrările lexicografice care îl înregistrează ca
simplă unitate lexicală14. Din nevoia clarităţii, au apărut, mai întâi, în franceză cele două
determinante (publicitaire şi de publicité), iar, ca însoţitor al lui spot, primul s-a impus şi
în română, fără a fi foarte supărător. De aceea putem conchide că spot publicitar face
parte din categoria pleonasmelor semantice pe care le-am numit acceptabile sau
tolerabile.
17. Nu acelaşi lucru se poate spune despre următoarele combinaţii lexicale pe
care le-am înregistrat, cel mai adesea, în diverse emisiuni radiofonice sau televizate:
alegeri electorale (adjectivul electoral înseamnă „privitor la alegeri”), bordul de
conducere (engl. amer. board are sensul „consiliu de conducere”), bioritmul vieţii (grec.
bios = „viaţă”), conducere managerială (manager este cel care conduce o întreprindere
etc.), ceremonie solemnă (indiferent de natura ei, o ceremonie are întotdeauna caracter
solemn, adică grav, serios, sărbătoresc), decapitat la vârf (un alt pleonasm ridicol)15,
florilegiu antologic (neologismul florilegiu este un sinonim al lui antologie), greutate
ponderală (cum se scrie în „NAŢIONAL”, nr. 1796 din 31 ian./2003, p. 14, col. 5,
ignorându-se existenţa lat. pondus, -eris „greutate”), apoi înalţi prelaţi bisericeşti (prelat
înseamnă chiar „înalt demnitar bisericesc”), mari magnaţi (rădăcina lui magnat este lat.
magnus „mare”), muncă laborioasă (lat. labor = „muncă”), platfus la picior (germ.
Plattfuß = „picior plat”), remuşcări de conştiinţă16, sfârşit de week-end, tăcere
silenţioasă şi multe altele, pe care spaţiul nu ne permite nici măcar să le înregistrăm.
18. Un alt exemplu pe care îl discutăm mai pe larg arată că există şi pleonasme
gramaticale, care au fost şi mai puţin studiate atât în română, cât şi în alte limbi. Un
exemplu adeseori citat şi chiar ridiculuzat este dar însă, un pleonasm destul de frecvent
în limba populară şi în vorbirea familiară. El rezultă din asocierea celor două conjuncţii
sinonime dar şi însă, care, neexprimând un grad înalt de opoziţie, se combină relativ uşor
dând naştere unei structuri pleonastice care nu lipseşte cu totul nici din exprimarea
vorbitorilor instruiţi şi cultivaţi (inclusiv a unor scriitori de indiscutabil prestigiu). Măcar
o dată, incorecta alăturare a celor două conjuncţii adversative i-a scăpat chiar unui
prozator erudit şi bun stilist cum a fost, fără îndoială, Alexandru Odobescu: „Dar însă şi
eu am crescut pe câmpul Bărăganului” (citat după DLRms, s.v. dar)17.
19. Ultimul exemplu adus în discuţie ne îndreptăţeşte să afirmăm că există chiar
pleonasme pe care am putea să le numim grafice, întrucât elementul superfluu sau
redundant nu este perceput decât în aspectul scris al comunicării. De cele mai multe ori,
pleonasmul grafic este determinat de un alt fenomen lingvistic numit, în ironie,
hipercorectitudine. Denumirea aceasta acoperă numeroase greşeli (din toate
compartimentele limbii), izvorâte tocmai din teama de a nu greşi, dublată întotdeauna de
insuficienta cunoaştere a regulilor de exprimare corectă. Citatul care urmează şi care
provine dintr-un săptămânal bucureştean ilustrează foarte bine combinarea celor două

14
Vezi DLR (tom. X, p. 1422), DEX2 şi MDN (s.v. spot) iar, mai recent, DCR2 (p. 217, col.2).
15
Decapitarea nu se poate face decât la vârf (care, în unul dintre sensurile lui, este sinonim cu cap –
continuator, în limba română, al lat. caput). Pe de altă parte, lat. caput intră în structura verbului decapita
împrumutat din frc. décapiter şi lat. decapitare.
16
Formă hibridă explicabilă prin încrucişarea sau combinarea sinonimelor remuşcări + mustrări de
conştiinţă.
17
O altă atestare (de data aceasta din varianta poetică a stilului beletristic) se întâlneşte în următoarele
versuri ale lui Grigore Alexandrescu: „Sângele de martiri e plantă ce rodeşte / Curând, târziu, odată, dar
însă nelipsit” (citat după DLRLC, vol. II, p. 11, col. 1, s.v. dar).
fenomene lingvistice atât de diferite în multe privinţe: „[Ea] şi-a dat seama ... de
pactizarea tacită a autorităţilor române cu cow-boy-ii hotărâţi să arunce lasoul de gâtul
moţilor nerodaţi în afaceri cu aurul ţării” (vezi „FORMULA AS”, nr. 593 din 1-8
decembrie / 2003, p. 3, col. 1). Grafia greşită cow-boy-ii (cu al doilea -i absolut de prisos)
nu poate fi înţeleasă decât dacă facem unele precizări de natură morfologică.
Americanismul cow-boy face parte din categoria substantivelor masculine care se termină
în -i semivocalic şi care au pluralul identic cu singularul (de exemplu: un tei – doi tei, un
copoi – doi copoi, un răţoi – doi răţoi ş.a.m.d.). Întrucât y din cow-boy are în rostire
valoarea unui -i semivocalic, e clar că el este, în acelaşi timp, şi semn al pluralului (care
nu trebuie marcat încă o dată prin i din alfabetul latin). După y (care, în cazul de faţă,
funcţionează şi ca desinenţă de plural masculin) nu se mai poate adăuga decât un singur
-i, pentru a marca forma articulată a substantivului în discuţie.
20. În încheiere, atragem atenţia că pleonasmul nu trebuie confundat cu
tautologia, aşa cum se întâmplă chiar în unele lucrări de specialitate (româneşti şi
străine)18. Ceea ce este comun ambelor fenomene lingvistice e faptul că amândouă sunt
nişte repetiţii, însă fiecare cu specificul său. În limba română, tautologie provine din
franceză, unde cuvântul are aceeaşi înfăţişare grafică şi este format din două elemente
greceşti: tautos „acelaşi” + logie < logos „cuvânt, vorbire”. Precum vedem, în termeni
strict etimologici (şi în conformitate cu definiţia dată în GRAM. ACAD., vol. II, p. 415)
tautologie înseamnă repetarea aceluiaşi cuvânt (cu acelaşi sens, dar cu funcţie sintactică
diferită) ori chiar a unei întregi propoziţii: „Dealu-i deal şi valea-i vale, Mândra-i
mândră până moare” (spune un cântec popular). Cf. şi „Dorul meu e numai dor, / nu-l
pot spune tuturor”, etc. Nu-i greu de observat că, în timp ce pleonasmul se realizează, de
obicei, prin repetarea unor cuvinte diferite, dar cu acelaşi sens (ori cu un sens apropiat),
tautologia presupune repetarea aceluiaşi cuvânt ori grup lexical ca în exemplele citate sau
în altele (de pildă: „Când iubeşte, iubeşte şi când urăşte, urăşte”; „Ceea ce bei e cafea,
cafea, nu nechezolul de altădată” etc.). Mai precizăm că, în cunoscutele construcţii
voinicul voinicilor sau frumoasa frumoaselor, repetiţia tautologică este o modalitate de a
exprima superlativul în limba română. Exemple de altă natură ar putea fi, desigur,
adăugate, însă nu este cazul. Cu ajutorul unor noi fapte, s-ar putea, de asemenea,
demonstra mai pe larg că, spre deosebire de pleonasm (care constituie, cel mai adesea, o
greşeală de exprimare), tautologia este, de obicei, un procedeu stilistic, care necesită încă
multe clarificări şi o mai precisă delimitare de fenomenele lingvistice înrudite.

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE ŞI LEXICOGRAFICE

1. DCR2 = Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente (ediţia a II-a),

Bucureşti, Editura Logos, 1997.
2. DEX2 = Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a), Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 1996.
3. DLR = Dicţionarul limbii române (serie nouă). Tom. VI-XIV, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1965 şi urm.

18
Vezi, în acest sens, şi precizările făcute de Gh. N. Dragomirescu în Mică enciclopedie a figurilor de stil,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 61-65. Pentru diversele tipuri de tautologie (care
interesează mai puţin în discuţia de faţă), vezi, de asemenea, Al. Graur, Tautologia în limbă, SCL, nr. 4 din
1962, p. 443-448 şi mai ales Mioara Avram, Pleonasmul şi tautologia (II), în LLR, nr. 4 din 1996, p. 3-6.
4. DLRLC = Dicţionarul limbii române literare contemporane (vol. I-IV),
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1955-1957.
5. GRAM. ACAD. = Gramatica limbii române (vol. I-II). Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită. Tiraj nou. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1966.
6. HANSE = Joseph Hanse, Nouveau dictionnaire des difficultés du français
moderne (deuxième édition), Paris-Louvain-la-Neuve, 1987.
7. HRISTEA = Theodor Hristea, Probleme de cultivare şi de studiere a limbii
române contemporane, Bucureşti, Academia Universitară Athenaeum, 1994.
8. LAROUSSE = Le petit Larousse. Grand format en couleurs. Édition entièrement
nouvelle, Paris, Larousse Bordas, 1998.
9. LEXIS = Dictionnaire de la langue française. Lexis. Direction de Jean Dubois,
Paris, Librairie Larousse, 1989.
10. LLR = Limba şi literatura română, editată de Societatea de Ştiinţe Filologice din
România, Bucureşti, 1971 şi urm.
11. MASSIAN = Michel Massian, Et si l’on écrivait correctement le français?, Paris,
Hachette, 1995.
12. MDN = Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura
SAECULUM I.O., 2000.
13. ROBERT = Le nouveau petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de
la langue française, Paris, 1995.
14. SCL = Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1950
şi urm.
15. THOMAS = Adolphe V. Thomas, Dictionnaire des difficultés de la langue
française, Paris, Librairie Larousse, 1956.