TEMA X.

NIVELUL GRAMATICAL AL LIMBII

Obiective:

- să definească noţiunile sens gramatical, formă gramaticală, categorie gramaticală;

- Să determine specificul unor categorii gramaticale în diferite limbi;
- să delimiteze mijloacele de redare a sensurilor gramaticale în diverse idiomuri .

Gramatica este un ansamblu de reguli referitoare, pe de o parte, la formarea cuvintelor şi la

modificările ei, iar, pe de altă parte, la îmbinarea cuvintelor în procesul comunicării.

Gramatica constituie o parte organică a ştiinţei limbii, ea nu poate fi elaborată în afara

gramaticilor ştiinţifice: gramaticii descriptive, istorice şi comparative etc. (p. 127)

Ca teorie a limbii, gramatica ştiinţifică îşi propune să rezolve problemele ei fundamentale,

cum ar fi:

1. Problema teoretică a necesităţii şi a posibilităţii de a distinge cele două discipline ale

gramaticii: morfologia şi sintaxa;
2. Problema unităţilor fundamentale ale gramaticii. În domeniul vizat se atestă divergenţe
de opinii în legătură cu stabilirea numărului acestor unităţi şi cu definirea lor (morfemul,
sintagma, propoziţia, enunţul etc.). Definirea propoziţiei s-a dovedit a fi dificilă, savanţii
elaborând circa 300 de definiţii, dintre care nici una nu este exhaustivă şi universală;

3. Teoria părţilor de vorbire;

4. Teoria categoriilor gramaticale etc.

• Gramatica descriptivă relevă structura gramaticală a limbii într-o anumită perioadă de

dezvoltare a ei, fără să ia în consideraţie rolul pe care perioada în cauză îl are în
evoluţia sistemului limbii.

• Gramatica istorică (fondată în prima jumătate a secolului al XIX-lea), reprezintă o etapă

remarcabilă în evoluţia concepţiilor şi a metodelor de investigare a structurii gramaticale.

• Gramatica comparată. Studiul comparativ al limbilor înrudite ne dă posibilitatea să

urmărim procesul istoric al apariţiei şi dezvoltării lor. În cadrul gramaticilor
contrastive se compară (sau, mai bine-zis, se confruntă) formele şi construcţiile
gramaticale atât în idiomuri înrudite, cât şi, mai cu seamă, în cele neînrudite.
Confruntarea procedeelor gramaticale în limbi diferite ca origine dezvăluie importanţa
practică şi este foarte utilă în învăţarea limbilor străine.

MORFOLOGIA ŞI SINTAXA – COMPARTIMENTELE GRAMATICII

Structura gramaticală a limbii este dezvăluită în cadrul morfologiei şi sintaxei.

• Morfologia (engl.: morphology; germ.: Morphologie, Formenlehre; ital.: morfologia;

span.: morfologia; fr.: morphologie) stabileşte regulile de formare a cuvintelor şi
principiile după care acestea se modifică pentru a fi organizate în propoziţii. Din
perspectiva doctrinei saussuriene, potrivit delimitării menţionate, morfologia
examinează şi descrie faptele de limbă ca sistem, situate pe axa paradigmatică (comp.
paradigmele de declinare şi cele de conjugare în diverse idiomuri),

• Sintaxa (engl.: syntax, fr.: syntaxe; germ.: Syntax, Satzlehre; ital.: sintassi; span.:
syntaxis) stabileşte regulile după care cuvintele se îmbină între ele pentru a forma
propoziţii şi fraze. Din perspectiva doctrinei saussuriene, sintaxa presupune analiza
fenomenelor de limbă ca proces, acestea situându-se pe axa sintagmatică (spre
exemplu, relaţiile sintactice dintre unităţile constituind sintagmele, propoziţiile şi
frazele).

Cele două compartimente denotă o legătură interdependentă; în viziunea acad. Al Graur:,

„morfologia nu are existenţă independentă de sintaxă, căci formele cuvintelor ... nici n-ar
exista, dacă nu ar avea o întrebuinţare sintactică, tot aşa după cum sintaxa n-ar exista, dacă
nu i s-ar pune la dispoziţie cuvinte pe care să le organizeze în fraze”

Gramatica şi compartimentele acesteia au o structură mai abstractă, în comparaţie cu structura

lexicului.

Categoriile gramaticale fac abstracţie de sensul lexical şi pun în evidenţă relaţiile

paradigmatice şi sintagmatice dintre unităţile limbii.

SENS GRAMATICAL, FORMĂ GRAMATICALĂ, CATEGORIE GRAMATICALĂ

Valorile generale, comune, care nu sunt determinate de sensul concret, individual al

cuvântului, caracterizând grupuri mari (clase) de unităţi lexicale, se numesc sensuri
gramaticale. De ex., verbul am creat are un oarecare sens lexical (A face ceva ce nu exista
înainte), semnificând, totodată, că acțiunea a avut loc până la momentul vorbirii, că agentul
ei este emițătorul, pers. I, că acțiunea este reală etc.

• Sensul lexical îşi are sursa de referinţă în realitatea extralingvistică şi desemnează

această referinţă;

• Sensul gramatical este dat şi definit de poziţia relativă şi virtuală a

semnificantului în limitele sistemului gramatical din care face parte şi trimite la acest
sistem, la poziţia, ordinea ce o ocupă clasa respectivă în sistem.
Sensul lexical este deschis către detaliile ce indică unele partcularităţi, rămâne deschis spre
polisemie şi conotaţii; sensul gramatical este închis şi se determină prin mărci grupate, de
obicei, în opoziţii binare şi în număr limitat.

Sensurile gramaticale se formează în baza celor lexicale.

FORMELE GRAMATICALE

Formele pe care le ia cuvântul pentru a exterioriza anumite sensuri gramaticale, sunt numite
forme gramaticale.
Pentru a reda diferite sensuri gramaticale (gen, număr, caz; mod, timp, diateză etc.), acelaşi
cuvânt (nume, verb) obţine un şir întreg de forme, de ex.: „lucrez”, „lucrezi”, „lucrat”,
„lucrau”, „lucrai” etc.

De remarcat că formele gramaticale, apte a exprima multiple semnificaţii gramaticale, nu

schimbă sensul lexical al cuvântului. Verbul „a studia”, indiferent de forma ce o ia, îşi
păstrează sensul lexical : „a învăța, a însuşi cunoştinţe”.

O formă nu poate avea decât o singură desinenţă.

Printr-o singură formă gramaticală este posibil a exprima multiple sensuri gramaticale; astfel,
desinenţa „-a” din cuvântul „cas -a” dezvăluie forma articulată hotărât, genul feminin, cazul
nominativ / acuzativ, numărul singular.

Deosebim forme analitice şi sintetice.

• Formele analitice inserează, alături de elementul de bază, unul auxiliar: forma

analitică nominală conţine articolul şi prepoziţia, iar forma analitică verbală include
cel puţin un verb auxiliar. Iată câteva mostre: rom.: „am citit”, span.: „he leido”, fran.:
„j'ai lu” etc.; rom.: „mai frumos”, span.: „mas hermoso”, ital.: „piu bello”, fran.: „plus
beau” etc.

• Formele sintetice nu includ elemente auxiliare, iar sensurile gramaticale sunt

redate graţie modificării morfologice a cuvântului, bunăoară: rom.: „citesc”, „citeşti”,
„citeşte” ş.a., „citisem”, „citisei”, „citise” ş.a.; fran.: „je lirai”, „tu liras”, „il lira” ş.a.

Categoria gramaticală denotă un mod de organizare a elementelor sistemului limbii superior

noţiunilor formă gramaticală şi sens gramatical.

Categoria gramaticală denotă un sens mai general şi poate fi exprimată printr-un ansamblu
de forme gramaticale, de ex., categoria modului verbal, cea a gradelor de comparaţie ale
adjectivelor etc. Examinând categoria de număr la substantive, remarcăm o opoziţie binară a
formelor de singular şi a celor de plural: formelor de tipul „băiat”, „frate”, „om”, „fetiţă”,
„soră”, „drum”, „animal” ş.a. li se opun formele „băieţi”, „fraţi”, „oameni”, „fetiţe”,
„surori”, „drumuri”, „animale” ş..a.

Sensul gramatical şi forma gramaticală reprezintă elementele opoziţiei gramaticale,

inerente oricărei categorii gramaticale. Fiecare limbă se caracterizează printr-o mare
varietate a numărului de membri opozanţi în limitele categoriei respective:

Caracteristicile definitorii ale unei categorii gramaticale sunt [5]:

• Sistemul de opoziţii, cuprinzând, cel puţin, doi termeni. Nu s-ar putea vorbi despre
existenţa, de ex., în limba română, a categoriei gramaticale de număr, dacă toate
substantivele s-ar comporta ca cele de tipul „singularia tantum” sau „pluralia tantum”.

• Corelează una sau mai multe distincţii din planul semnificaţiei cu una sau
mai multe distincţii din planul expresiei. Categoriile gramaticale se identifică prin
relaţia dintre conţinut şi formă. În română, de exemplu, deşi există diferenţa de
semnificaţie acuzativ / instrumental, aceste două valori nu constituie unităţi distincte în
cadrul categoriei cazului, deoarece discrepanţa semnalată nu este marcată prin
intermediul unor flexiuni diferite. (în limba rusă, de ex., unde instrumentalul se opune
acuzativului în planul conţinutului şi în planul expresiei, situația diferă: „pişu ručkoi” /
„dostaiu ručku” etc.

• Corelaţia dintre planul semnificaţiei şi cel al expresiei este atestată pentru o

clasă numeroasă şi omogenă de cuvinte. Astfel, distincţia aspectuală ce poate fi
sesizată în cadrul cuplului de verbe a dormi / a adormi nu constituie un argument spre
a identifica, în limba română, categoria gramaticală a aspectului, dată fiind
actualizarea ei unică şi izolată.

• Unei distincţii din planul semnificaţiilor gramaticale îi corespunde o

marcare gramaticală clară, prin afixe flexionare, fixe sau mobile: „cântând”,
„casă”, „am cântat” ş.a.

MORFEMUL. TIPURI DE MORFEME

Unităţile semnificative minimale studiate de morfologie se numesc morfeme.

Din punct de vedere morfologic, cuvintele se disociază în multiple elemente constitutive. În

idiomurile flective, bunăoară româna, germana, rusa etc., cuvântul include, de obicei,
rădăcina (radicalul), afixele (prefixe, sufixe ş.a.) şi desinenţele.

• Rădăcina reprezintă elementul nedisociabil morfologic, comun cuvintelor din aceeaşi

familie. De ex., în cuvintele: lemn, lemnos, lemnar etc. delimităm rădăcina LEMN-, iar
 în seria: duce, duceam, duse, au dus, conducător, reducere, induce etc depistăm rădăcina
DUC. Demarcăm două tipuri de morfeme: morfeme radicale (= morfeme lexeme) şi
morfeme extraradicale (= morfeme grameme), ce exprimă valori gramaticale.
Morfemele extraradicale sunt variate şi includ prefixe, sufixe, postfixe ş.a., având o
poziţie diferită în raport cu rădăcina.

• Prefixele anticipează rădăcina, servind la formarea cuvintelor noi (de ex.: rom.: legal
– ilegal; nou – a înnoi; fran.: regulier – irregulier; place – emplacer; engl.: justice –
injustice etc.), iar în unele idiomuri se folosesc şi la exprimarea semnificaţiilor
gramaticale (rus.: kriciati – zakriciati; spati – pospati etc.).

• Sufixele se divizează în cele morfologice şi lexicale. Sufixele morfologice sunt utilizate

la exteriorizarea categoriilor gramaticale (de ex., în limba română sufixul –ază/ează se
atestă la formarea pers. a 3-a sing. şi plural, prezent indicativ: lucrează, subliniază ş.a.; su-
fixul -u- apare în paradigma perfectului simplu: făcui, făcuşi, făcu etc.). Sufixele lexicale se
ataşează pentru a forma cuvinte noi; Bunăoară, sufixul –tor din română serveşte pentru
constituirea numelui de agent: (a) învăţa – învăţător; (a) lucra – lucrător; (a) povesti –
povestitor ş.a.; acelaşi rol îi revine sufixului –tore din italiană: traduttore ş.a.

• T e m a cuvântului care cuprinde rădăcina şi sufixul ce i se asociază, iar uneori şi

prefixul, de ex., participiul perfect „înverzite” inserează prefixul în-, rădăcina verz-, sufixul -
it, constituind tema, şi desinenţa -e; forma de viitor indicativ din franceză „remettrons” se
disociază în prefixul re-, rădăcina mettr-, ce intră în componenţa temei, şi desinenţa de viitor
indicativ, pers. 1-a plural – ons. Curios de semnalat că în idiomurile aglutinante, bunăoară
cele turcice, se atestă doar sufixe, foarte variate şi destul de numeroase, pe când prefixele
lipsesc.

• Desinenţa este afixul exclusiv gramatical, care se adaugă după rădăcină sau temă
pentru a exprima genul, numărul şi cazul la substantive, genul, numărul şi cazul la
adjective, articole, pronume, numerale şi participii; persoana, numărul, timpul, modul
la verbe. Desinenţele din structura morfematică a cuvintelor sunt raportate de către unii
lingvişti la categoria afixelor, pe când alţi cercetători o exclud din cadrul afixelor. O formă
gramaticală poate avea doar o singură desinenţă. Spre deosebire de afixele ce se divizează
în cele gramaticale şi lexicale (de ex., sufixele), desinenţele nu pot fi decât marcheri
gramaticali.

DIVERSITATEA CATEGORIILOR GRAMATICALE ÎN IDIOMURILE LUMII

Raportul dintre o categorie gramaticală şi sensurile gramaticale ce o constituie e un raport dintre

comun şi individual, general şi particular, abstract şi concret.

Astfel, categoria cazului cuprinde în română cinci forme:

 • în rusă – 6 cazuri;

• în polonă și lituaniană există 7 cazuri;

• în limbile estoniană şi finlandeză – câte 15 forme,

• maghiara atestă 21 de cazuri;

• în tabarasană, vorbită în Daghestan, există 52 de sensuri ale aceleiaşi categorii.

Cauza fenomenului rezidă în monosemantismul afixelor cazuale în idiomurile menţionate: unul

şi acelaşi sufix este specializat pentru a desemna un singur caz. În multe idiomuri la redarea
valorilor cazuale are un rol deosebit flexiunea, mai cu seamă în limbile flective (indo-
europene, semito-hamitice ş.a.).

Categoria genului este formată în limba română din trei valori opozitive, fiecare exprimând
sensul gramatical concret: masculin, feminin, neutru, iar în franceză atestăm două semnificaţii:
masculin şi feminin. În fiecare idiom ce o posedă, categoria dată comportă anumite
particularităţi. Substantivele animate sunt incluse, de regulă, la genul masculin şi cel feminin,
iar cele inanimate sunt repartizate la genul neutru în idiomurile unde există o atare
semnificaţie.

Astfel, în latină substantivele „puer” (copil), „homo” (om), „miles” (soldat) etc. sunt de genul
masculin, „uxor” (soţie), „mater” (mamă) ş.a. sunt feminine, iar „templum” (templu), „carmen”
(cântec), „”consilium” etc. sunt de genul neutru. A se compara însă: „vox”, f. (voce), „lex”
(lege), „papaver”, n. (mac), saccus” , m. (sac) etc., substantive ce scot la iveală lipsa unei
corelaţii univoce dintre animat / inanimat şi semnificaţiile de gen.

În decursul timpului s-au modificat şi conţinutul şi formele de redare ale categoriilor

gramaticale: în categoria genului, opoziţia animat / inanimat a fost substituită cu opoziţia
ternară masculin – feminin – neutru;

Schimbările nu s-au manifestat în toate limbile în acelaşi mod:

• Engleza, de ex., tinde spre desfiinţarea genurilor, iar polona, asemenea limbilor română
şi spaniolă, dezvoltă un gen personal; în limba rusă au căpătat amploare formele de
aspect etc.

• Româna recurge la multiple mijloace apte a reda opoziţia singular–plural: alternanţa

vocalică şi consonantică, desinenţe, sufixe etc. În limba română remarcăm tendinţa de a
desemna pluralul, concomitent, prin mai mulţi marcheri, de ex.: masă – mese, om –
oameni etc.

• În limbile indoneziene la formarea pluralului este preferată reduplicarea: „orang” (om)

– „orang – orang” (oameni).
 MODALITĂŢILE DE EXPRIMARE A SENSULUI GRAMATICAL ÎN DIFERITE
LIMBI

Afixele şi desinenţele au o însemnătate deosebită la redarea semnificaţiilor şi a categoriilor

gramaticale, dezvăluind multiple particularităţi în limbile lumii. Pe lângă afixe, există şi mijloace
extramorfologice ce echivalează funcţional cu afixele, bunăoară:

• alternanţele fonetice,

• accentul,

• intonaţia,

• reduplicarea,

• cuvintele auxiliare,

• topica etc.

Intonaţia este un mijloc de demarcare a propoziţiilor după conţinut; de izolare a diverselor părţi
de propoziţie; a construcţiilor inserând moduri nepersonale etc.

În limbile izolante, de ex., în limbile chineză, vietnameză, thai ş.a., intonaţia este indispensabilă
pentru a deosebi cuvintele între ele şi pentru a exprima relaţiile gramaticale.

Accentul apare la demarcarea: 1) formelor cazuale, de ex., în limba rusă: ókna (nom. pl.) –
okná (gen. sing.); rúki (nom. pl.) – rukí (gen. sing.); a formelor verbale de timp (română:
„mână” – verb la prezent indicativ, pers. a 3-a sing.; „mână” – verb la perfectul simplu
indicativ, pers. a 3-1 sing.); a verbelor de nume („mână” – verb la indicativul perfectul simplu
şi „mână” – substantiv); a formelor de mod sau de aspect (rus.: nasâpáti – nasâpati) etc.

Reduplicarea: repetarea, totală sau parţială, a rădăcinii, a unei silabe sau a întregului
cuvânt, servind adesea pentru a exprima diverse sensuri gramaticale. Fenomenul este
frecvent în idiomurile malaio-polineziene unde repetarea este un mijloc de a reda pluralul,
valorile aspectuale şi unele grade de comparaţie. Spre exemplu, malaeza, indoneziana, samoa
ş.a. formează pluralul prin reduplicare. În indoneziană, substantivul „sudara” (cetăţean) are
forma reduplicată de plural: „sudara – sudara” (cetăţeni); „brita” (ştire) are pluralul: „brita –
brita” (ştiri).

Supletivismul. Presupune constituirea formelor aceluiaşi cuvânt de la rădăcini diferite,

pentru a delimita diverse semnificaţii gramaticale. Atât în limbile indo-europene vechi, cât şi în
cele moderne, supletivismul apare la pronumele personale, verbe, adjective, adverbe şi
substantive. Toate limbile indo-europene au moştenit verbul neregulat „a fi” ce cuprinde
multiple forme supletive, de ex., lat.: „sum” (eu sunt) , „esse” (a fi” – „fui” (am fost); „eram”
rom.: „eram” etc. Pronumele personale denotă forme supletive de caz, bunăoară: lat.: ergo
(nom. sg.) – „me” (acc. sg.) rom.: „eu” – „mă”; fran.: „je” – „me, moi”; ital.: „io” – „mi”; span.:
„yo” – „me”. A se compara în rusă: „ia” – „menia” ş.a.

Cuvintele auxiliare. În ipostaza cuvintelor auxiliare sunt întrebuinţate, în diverse idiomuri,

prepoziţiile, conjuncţiile, articolele, particulele, verbele auxiliare etc.

• Prepoziţiile servesc pentru a exterioriza variate raporturi dintre cuvinte (spaţiale,

temporale, opoziţionale, sociative, finale, cauzale), pentru a exprima analitic semnificaţiile
cazuale etc.

• Conjuncţiile au menirea de a realiza conexiunea între cuvinte sau propoziţii,

exteriorizând raporturi de coordonare (copulative, adversative, disjunctive ş.a.) şi de
subordonare (atributive, completive (direct, indirect), circumstanţiale: temporal, de loc, de
mod etc.). În unele limbi: ca formanţi analitici, în componenţa unor moduri.

• Adverbele, în calitate de cuvinte auxiliare, servesc pentru a forma gradele de comparaţie

(în special, a superlativului) pe cale analitică: rom.: „foarte delicată”, „extrem de
alarmaţi”; fran.: „tres jolie” (foarte frumoasă); „trop fatigue ” (tare obosită); ital.: „molto
bene” (foarte bine); engl.: more beautiful” „mai frumos”; „the most beautiful” (cel mai
frumos); rus.: „bolee udobnâi” (mai comod) etc.

• Articolul însoţeşte numele, precizându-i categoriile morfologice. Se atestă în limbile

romanice (română, italiană, franceză, spaniolă ş.a.), germanice (germană, engleză,
olandeză ş.a.); dintre idiomurile slave apre în limba bulgară, iar dintre cele semito-hamitice
– în arabă.

• Topica. Topica constituie un mijloc foarte important de redare a valorilor gramaticale în

diferite limbi, iar în idiomurile analitice şi cele izolante este indispensabilă pentru a
delimita părţile de propoziţie şi părţile de vorbire. Topica – de diverse tipuri, în funcţie
de raportul dintre subiect, obiect şi verbul predicat şi alţi factori de ordin gramatical,
stilistic şi structural.Ordinea cuvintelor în propoziţie variază între doi „poli”: topica fixă, ce
include un singur tip (S – V – O sau S – O – V), pe de o parte, şi topica liberă, pe de altă
parte, în limbile ce nu cunosc, în fond, restricţii vizând consecutivitatea cuvintelor în
propoziţie. În asemenea idiomuri menţionăm tipurile: S – V –O ; S – O – V ; O – S –V; V – S
– O ; O – V – S ; V –O –S .