TEMA XII PRINCIPALELE TIPURI ALE SCRIERII

Obiective:

- Să comenteze principalele tipuri ale scrierii: pictografia, ideografia, fonografia;

- să explice tipurile scrierii ideografice: scrierea ieroglifică, cuneiformă ş.a.;
- să argumenteze avantajele scrierii fonografice;
- să compare scrierea silabografică şi alfabetică;
- să estimeze rolul scrierii în cultura umanităţii.

Istoria scrisului cuprinde diferite sisteme de scriere, primele apărute în epoca bronzului
(sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr.). În general este acceptat faptul că adevărata scriere a limbii
(nu doar a numerelor) a fost inventată în mod independent în cel puțin două locuri: Mesopotamia
(în special în Sumerul antic) în 3200 î.Hr. și în Mesoamerica în 600 î.Hr.. 12 scrieri
mesoamericane sunt cunoscute, cea mai veche fiind cea olmecă sau cea zapotecă, ambele din
Mexic.

În unele cazuri cercetătorii civilizațiilor antice consideră scrierea drept elementul de diferențiere
între „oraș” și „sat”. Acești cercetători definesc „satul” ca fiind așezarea în care nu au avut loc
schimburi de informații scrise, în timp ce „orașul” este așezarea în care este folosită scrierea
pentru schimburi de informații și pentru înregistrarea acestora.[1]

Protoscrierea
Articol principal: Protoscriere.

Istoria scrisului poate începe cu cele mai vechi mijloace de comunicare vizuală care s-au păstrat:
reprezentările picturale din paleolitic care, cu trecerea timpului, au evoluat în „protoscriere”.
Funcția acestor „ornamentații” nu era în primul rând comunicarea ci exprimarea, tocmai de aceea
se vorbește de o „artă preistorică”. Cu toate acestea, aceste reprezentări picturale constituie baza
documentară pe care se construiește, chiar dacă și ipotetic, istoria primului mijloc de
comunicare: vorbirea. Principala ocupație a omului în acea perioadă era vânătoarea, prin urmare
reprezentările acestuia erau de obicei animale. Pe baza cunoștințelor asupra datei de dispariție a
unor specii sau asupra schimbării totale a habitatului altor specii s-a putut determina că toate
ciclurile de picturi preistorice cunoscute datează din ultima perioadă a paleoliticului superior,
acum 30.000 - 10.000 de ani, când deja apăruse homo sapiens. Pentru a picta se foloseau, în afara
degetelor, peneluri primitive din fibre vegetale sau cărbuni de lemn. Se mai foloseau unele
materiale moi care puteau absorbi culoarea, ca de exemplu păr de animale sau mușchi vegetal.
Ca substanțe colorante se utiliza ocrul cu toate nuanțele sale, de la galben la brun auriu și
cărbunele de lemn; verdele și albastrul nefiind cunoscute. Cel puțin în zona europeană, la gravuri
se folosea un cuțit special din silex.[2] Nu se știe exact de ce omul a început să reproducă
elemente din jurul său. Se consideră că omul atribuia acestor reprezentări de animale o valoare
magică care să-l favorizeze în timpul vânătorii. Deoarece unele reprezentări se găsesc în locuri
mai puțin accesibile, se consideră că acestea nu aveau doar o funcție simplu decorativă.[3]
Primele sisteme de scriere apărute la începutul epocii bronzului nu au reprezentat o invenție
bruscă. Mai degrabă, ele s-au dezvoltat pe baza unor tradiții mai vechi ce constau din diferite
sisteme de simboluri care nu pot fi clasificate ca scrieri proprii deși au multe caracteristici izbitor
de asemănătoare cu scrierea. Aceste sisteme pot fi descrise ca fiind „protoscriere”. Aceste
sisteme folosesc simboluri ideografice și/sau primele simboluri mnemonice pentru a transmite
informații încă au fost, probabil, lipsite de conținut lingvistic direct. Aceste sisteme au apărut în
perioada neoliticului timpuriu, încă din mileniul al VII-lea î.Hr..

Mesopotamia
Articole principale: Scriere cuneiformă și Literatură sumeriană.

Tăblițe de argilă găsite la Uruk

În momentul în care a inventat scrierea, civilizația sumeriană era deja o civilizație urbană
organizată în mici orașe-stat. Regiunea lor era săracă în resurse, sursele lor de hrană bazându-se
pe cultivarea cerealelor și creșterea animalelor (de obicei oi). Cu excepția lemnului de palmier
(greu de prelucrat) nu se găsea lemn în general și piatra era puțină, prin urmare mesopotamienii
au fost nevoiți să se folosească de singura bogăție care se găsea peste tot: argila. Alături de apa
adusă prin canalele artificiale de irigații, argila a dus la creșterea economică și a fost folosită ca
suport al textelor scrise.

Primele dovezi de scriere sunt tăblițele din jurul orașului Uruk din anul 3200 î.Hr.; acestea sunt
mici bucăți de argilă, aproximativ dreptunghiulare, care au gravate pe ele imagini simplificate de
animale, plante, unelte - numite „pictograme” - precum și semne abstracte mult mai numeroase
care au fost interpretate ca numere.[4] Folosirea pictogramelor a fost prima încercare sistematică
de a fixa vorbirea, dar era o utilizare destul de limitată, cu pictogramele se puteau reprezenta
obiecte concrete dar nu se putea reda articularea propoziției. Pentru că acest cod era știut doar de
cel care cunoștea semnificația desenelor, tăblițele de la Uruk nu au putut fi complet descifrate.

În 300 de ani, Mesopotamia a făcut (deși parțial) pasul următor (nereușit încă de alte civilizații):
semnul în loc să indice un obiect, a început să reprezinte un sunet, ajungându-se astfel la
posibilitatea ca scrierea să exprime limba cu relațiile existente între cuvinte.[5] Cele două tipuri de
semne au continuat să existe deoarece ideogramele nu au fost înlocuite complet de scrierea
fonetică. Semnele numite silabice, ce aveau valoare gramaticală și foloseau la exprimarea acelor
părți de vorbire care, prin natura lor, nu puteau fi reprezentate figurativ, erau derivate din
ideograme, al căror sens îl pierdeau păstrând doar sunetul. Așadar sumeriana nu a atins niciodată
stadiul final din evoluția scrierii (crearea unui alfabet), neelaborându-se semne distincte pentru
fiecare vocală și consoană.

Grafia semnelor s-a modificat continuu, în același timp cu evoluția sensului. Stilizarea s-a
accentuat din cauza dificultăților de a trasa linii complexe pe stratul de argilă proaspătă. În cele
din urmă semnele au ajuns să aibă aspectul de cui, cuneo, de unde derivă denumirea de
cuneiforme.

Dacă la început semnele erau realizate de la dreapta la stânga și citite vertical, odată cu creșterea
dimensiunii tăblițelor, semnele au căpătat succesiune orizontală și se citeau de la stânga la
dreapta. Această schimbare a avut loc doar la scrierea pe tăblițe, cea din gravurile în metal sau
piatră și-a menținut structura primitivă deoarece acestea erau materiale prețioase care erau
importate din zone îndepărtate și serveau pentru înregistrarea evenimentelor cele mai importante.
A apărut prin urmare o diferență între scrierea oficială și cea curentă.

Argila a rămas materialul preferat pe care se scria datorită și garanției de păstrare pe care o
oferea. Nu există dovezi că într-o epocă mai târzie s-a încercat trecerea de la scrisul pe argilă la
scrisul pe papirusuri. Tot timpul cât a fost folosită cuneiforma s-au înregistrat doar pe argilă texte
administrative, religioase și economice.

Stilizarea cuneiformei era semnul unei societăți împărțite între cei care pot citi și cei care nu știu
a citi, sarcina de a redacta și citi textele fiind încredințată unui grup restrâns de experți - scribii.
Un scrib trebuia să învețe ani și ani la rând sutele de semne cuneiforme, de multe ori polivalente.
A citi și a scrie era o profesie adevărată, foarte obositoare, dar care ducea la obținerea unui statut
privilegiat de putere în cadrul societății. Scribii nu doreau ca să se răspândească cultura și să-și
piardă privilegiile, de aceea cu trecerea timpului scrierea cuneiformă nu s-a simplificat, ci
dimpotrivă, s-a complicat și mai rău în anumite momente. Deși nu se știe din ce cauză,
cuneiforma s-a răspândit în tot Orientul Apropiat.[6]

Cuneiforma a fost adoptată cu unele mici schimbări de popoarele care le-au urmat sumerienilor
în Mesopotamia (akkadieni, babilonieni, asirieni) și de popoarele vecine care vorbeau limbi
diferite (hitiții, perșii, etc.) În mileniul al III-lea î.Hr., Mesopotamia a fost unificată de regele
Sargon I care a întemeiat Imperiul Akkadian; akkadienii dezvoltând ulterior cuneiformele și
îmbogățind patrimoniul scris cu diferite texte, în special texte militare. Limba akkadiană s-a
răspândit așa de mult încât a devenit limba diplomației. Chiar și Egiptul care avea sistemul său
propriu perfecționat de scriere (vezi mai jos) a folosit akkadiană-cuneiformă în corespondența
diplomatică. Limba sumeriană a sfârșit prin a rămâne patrimoniul unui grup restrâns de preoți și
literați.[7] În mileniul al II-lea î.Hr., în timpul babilonienilor, scrierea cuneiformă a atins forma sa
clasică, așa cum apare în Codul lui Hammurabi. Babilonienii au inventat dicționare și gramatici
și au practicat studiul limbiilor străine. Numeroase tăblițe ale bibliotecii regale au fost scoase la
lumină prin săpături la Ninive, capitala imperiului asirian. Un sfert din aceste tăblițe sunt
dicționare și gramatici ale limbilor sumeriană, babiloniană și asiriană. Asirienii au folosit scrierea
ca element de integrare a reprezentărilor din marile lor opere monumentale, creând o formă de
comunicare compusă din imagine și limbaj.[8] Cuneiforma a fost scrierea de circulație a
Orientului pentru multe secole. În secolul al V-lea î.Hr., Darius cel Mare a folosit cuneiforma
pentru a grava în limba persană informații despre faptele sale de vitejie. Și după această dată,
deși akkadiana dispărut ca limbă vorbită, cuneiforma a supraviețuit ca scriere în mediile
tradiționaliste religioase, cele mai noi texte cu cuneiforme provin din secolul I î.Hr. tot din
cetatea Uruk, locul unde cu pestre trei mii de ani în urmă a apărut această scriere.

Egiptul antic
Articole principale: Hieroglifă egipteană și Limba egipteană.

Hieroglife egiptene (Muzeul Luvru)

În Egiptul antic scrisul a fost inventat prin modalități diferite de cele din Mesopotamia, mai ales
din cauze istorico-politice. Egiptul, încă de la apariția sa, avea o monarhie capabilă să unifice
țara și să impună o unitate politică care a lipsit mult timp în Mesopotamia. Scrierea era necesară
monarhiei egiptene pentru a înregistra acțiunile faraonului și astfel să-și consolideze puterea.
Apariția scrierii a fost o consecință a atenției deosebite pe care o manifestau [preoții] egipteni
ceremoniilor funerare; conservarea cadavrelor având o însemnătate nemaiîntâlnită la alte
civilizații și ducând la un sistem elaborat de mumificare. Textele scrise, care erau considerate
magice, îi însoțeau pe morți în mormânt, devenind astfel un element principal al ritualului
funerar. Apariția scrierii în Egipt poate fi considerată bruscă, etapele anterioare ale prescrierii
nefiind documentate ca în Mesopotamia. Hieroglifele sunt structurate încă de la apariția lor într-
un sistem lingvistic ce alătură ideograma (semn-cuvânt) și semnul fonetic (semn-sunet). Chiar
dacă au existat un număr mic de semne alfabetice suficiente pentru a scrie orice, nu au fost
folosite pentru crearea unui alfabet propriu-zis.

Cele mai vechi documente care au fost găsite sunt datate în perioada 3100 î.Hr., la puțin timp
după apariția scrierii în Mesopotamia. Deși unii cercetători au avansat ideea că egiptenii au
copiat scrierea de la mesopotamieni, ideea este improbabilă datorită originalității sistemului
egiptean.[9]

Scrierea hieroglifică era destinată obiectelor funerare și operelor cu caracter monumental, acestea
fiind destinate să dureze etern. Datorită grijii deosebite și deci a încetinelii cu care scribii realizau
și aranjau semnele, acest tip de scriere era deosebit de incomod pentru comunicările cotidiene.
Prin urmare, încă din perioada primelor dinastii, a apărut o formă de scriere cursivă mult mai
rapidă, în care semnele și-au pierdut caracterul de imagini, păstrând totuși principiile de bază ale
scrierii: grecii au numit noua scriere „hieratică”, iar în momentul final al evoluției sale se
folosea doar în textele religioase.

De-a lungul întregii civilizații faraonice, cele două forme de scriere (hieroglifică și hieratică)
coexistă, fiind folosit ca suport diferite materiale: piatră pe care scribii-dăltuitori scluptau
inscripții oficiale, fragmente de ceramică sau calcar (ostraca) folosite pentru notări scurte cu
penelul, tăblițe din lemn, uneori acoperite cu un strat de ceară, folosite de obicei pentru
exercițiile din școli. În hieratică se foloseau și fâșii din in folosite de obicei la îmbălsămarea
mumiilor. Nu a existat niciun obiect sacru sau profan care să nu conțină scriere, există statui
acoperite complet de inscripții.
În ultimele secole ale civilizației faraonice, scrierea hieratică a fost înlocuită cu o scriere mult
mai rapidă, cursivă, numită „demotică”. Aceasta era folosită doar în documente particulare dar
în cele din urmă s-a impus în scrierea oficială și în toate domeniile vieții civile, fiind forma
obișnuită de scriere în perioada ptolemaică și romană. Piatra din Rosetta care a fost folosită la
descifrarea hieroglifelor conține același text în demotică, hieroglifică și în greacă.

Din cauza posibilităților pe care le oferea papirusul, plantă care creștea din belșug în mlaștinile
Nilului, egiptenii nu au fost nevoiți să realizeze o schematizare mai accentuată a hieroglifelor așa
cum s-a întâmplat cu cuneiformele mesopotamiene care erau zgâriate pe tăblițele din argilă.
Folosirea ușoară a scrierii cu cerneală pe sulurile de papirus a dus la folosirea complicatelor
hieroglife pe toată durata civilizației egiptene antice, hieroglife uneori asemănătoare cu benzile
desenate din zilele noastre[10].

Plinius cel Bătrân, în opera sa Naturalis Historia[11][12], a descris prelucrarea papirusului de către
egipteni: pentru a se obține hârtia, măduva plantei era extrasă și împărțită în mai multe fâșii
foarte subțiri. Aceste fâșii se suprapuneau în două straturi, unul orizontal și celălalt vertical. Se
obținea astfel un fel de împletitură care era apoi presată și uscată la soare. După aceste prelucrări
rezulta o hârtie suficient de netedă, eventualele asperități erau nivelate cu ciocanul. Fragmentele,
odată lipite împreună, alcătuiau o fâșie lungă din care se obțineau foi cu diferite lungimi. Foile,
în funcție de necesități și pentru a putea fi folosite, erau rulate.

Scribii egipteni (sau sesh[13]) obișnuiau să refolosească papirusurile, conștienți de valoarea

acestora. Ei ștergeau unele texte mai mult sau mai puțin bine, așa zisele palimpseste. Cele mai
multe texte care au supraviețuit din antichitate sunt astfel de manuscrise șterse și rescrise.[14]
Scribul punea pe genunchi papirusul desfăcându-l din sulurile legate și aranjate cu grijă, apoi își
înmuia penelul (o tulpină de trestie macerată la vârf) într-un mic vas cu apă pentru a dilua
cerneala sau culorea preparată din elemente naturale prin adăugarea gumei de lipit: negrul de
fum era folosit pentru obținerea cernelii negre (folosită la majoritatea textelor), din ocru (oxid de
fier extras din argila din Egipt) se obținea cerneală roșie (folosită la sublinierea și încadrarea
unor părți ale textului - din latinescul ruber „roșu” derivă termenul modern rubrică)

Apariția alfabetului
Articole principale: Alfabet, Fonem și Istoria alfabetului.

Alfabetul ugaritic - 1300 î.Hr.[15]

[arată]Istoria
alfabetului
De la stânga la dreapta:
alfabetul latin, grec, fenician, ebraic, arab.
  v • d • m

În zona mediteraneană evoluția formelor de scriere a atins punctul final prin apariția unui sistem
alfabetic: adică un sistem care conține o listă de 20-30 de litere care indică cele mai simple
sunete în care se poate descompune o limbă și care permit scrierea acestei limbi. După cum
reiese din informațiile de mai sus, omul a început să scrie prin metodele cele mai complicate
(pictografic, silabic, ideografic) și, prin încercări succesive, a ajuns să inventeze cel mai simplu
sistem - cel alfabetic. Nu se cunoaște exact cine sunt autorii acestei invenții și nici locul. Sunt
cercetători care consideră că primele forme de litere au derivat din scrierea egipteană. Limba
egipteană avea semne alfabetice dar egiptenii nu au realizat niciodată importanța lor, altfel ar fi
abandonat de mult sistemul hieroglific folosit de-a lungul întregii civilizații faraonice. Alți
cercetători au considerat ca fiind încercări de alfabetizare inscripțiile nedescifrate descoperite în
Sinai și Palestina (așa zisele inscripții proto-sinaitice și proto-caneene).
La jumătatea mileniului al II-lea î.Hr. în regiunea siriano-palestiniană sunt prezente două forme
de alfabet: cel cuneiform din Ugarit și cel linear fenician. În anii 1920, la Ugarit, Siria, s-au găsit
numeroase tăblițe de argilă, unele cu o formă de scriere cuneiformă cunoscută, altele cu o scriere
diferită de orice formă de scriere cuneiformă, având o structură alfabetică de treizeci de litere.
Tăblițele au fost datate ca fiind din secolul al XV-lea î.Hr. sau din 1300 î.Hr.. Alfabetul ugaritic a
fost folosit de limbi foarte diferite, dar distrugerea civilizației ugaritice în secolul următor și lipsa
argilei în Palestina au dus la dispariția rapidă a acestei scrieri.

Fenicia
Articol principal: Alfabetul fenician.

Alfabetul fenician este un alfabet folosit inițial pentru scrierea limbii feniciene, despre care se
crede în general că a dus la apariția altor alfabete folosite astăzi, precum cel latin, arab, ebraic,
grec și cel chirilic. Cele mai vechi scrieri folosind alfabetul fenician datează aproximativ din anul
1000 î.Hr., în inscripții găsite în orașele și coloniile feniciene de pe țărmul Mediteranei, ca de
exemplu Byblos (azi în Liban) și Cartagina (nordul Africii). Dar cel mai vechi alfabet este cel
ugaritic și datează din 1200 î.Hr., cu 200 de ani mai vechi decât cel fenician. Ideea că alfabetul
fenician ar sta la originea tuturor alfabetelor, pe lângă faptul că este o ideea eronată, se datorează
descoperirii alfabetului ugaritic abia în 1920 pe când cel fenician a fost descoperit cu circa 220
de ani înaintea acestuia.[16]

Grecia antică
Articol principal: Alfabetul grec.

Inscripția de pe Cupa lui Nestor, în alfabetul evian, secolul al VIII-lea î.Hr.

Majoritatea specialiștilor consideră că alfabetul fenician a fost adoptat de greci la începutul

secolului al VIII-lea î.Hr., probabil, în Evia[17]. Cele mai timpurii inscripții cunoscute grecești
sunt câteva fragmente care sunt datate în această perioadă, 770-750 î.Hr., și acestea corespund
formelor literelor feniciene din cca. 800-750 î.Hr..[18] Cel mai vechi text cu un conținut
substanțial cunoscut până în prezent este inscripția Dipylon și textul de pe așa-zisa Cupă a lui
Nestor, amândouă datate la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr., inscripții care erau proprietate
personală și care conțin dedicații către un zeu.

Alfabetul grec își are originile în alfabetul fenician și nu este legat de scriptura linială B sau
alfabetul silabic cipriot, sistemele folosite anterior pentru a reprezenta limba greacă în scris. A
dat naștere pentru mai multe alfabete folosite în Europa și Orientul Mijlociu, inclusiv latin și
chirilic. În afară de funcția sa de reprezentare scrisă a limbii greci, literele alfabetului grec sunt
folosite azi ca simboluri în matematică și alte științe exacte.

Italia și Roma antică

Articol principal: Alfabetul latin.

După unele izvoare antice (Caiu Corneliu Tacit, Dionis din Alicarnas) exista o tradiție potrivit
căreia scrisul a fost introdus în Peninsula Italică din timpurile eroice (în epoca mitică dinaintea
istoriei). Deși ideea este fantezistă, s-au găsit totuși în insulele Eolie (sau Lipari) cioburi de
ceramică produse local cu semne de scriere miceniană ceea ce dovedește o infiltrație egee în
Italia undeva în jurul secolului al XIV-lea î.Hr.[19] Sursele latine (Marcus Tullius Cicero, Titus
Livius, Tacit), dar și datele arheologice, confirmă că apariția scrierii alfabetizate a avut loc la
sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr. - de-a lungul secolului al VII-lea î.Hr.. Din alfabetul
calcidezilor care au întemeiat o colonie la Cuma[20] a derivat alfabetul etrusc care a apărut în jurul
anului 700 î.Hr., o tăbliță de fildeș datată în această perioadă și conținând un text în limba etruscă
se află la biblioteca Marsiliana d'Albegna, Toscana.[21] Alfabetul grec a fost adaptat cerințelor
limbii etrusce, care era diferită structural de cea greacă.

Romanii au împrumutat alfabetul grecilor din Cuma, dar nu se știe sigur dacă direct sau prin
intermediul etruscilor.[22]

Romanii foloseau diferite materiale pentru a scrie: tăblițe din lemn pe care scriau cu pensula,
cioburi de vase și scoici pe care scriau cu pana (un fel de trestie) sau tăblițe de lemn acoperite cu
un strat de ceară pe care scriau cu stiletul (un fel de ac). Tăblițele de lemn acoperite cu ceară erau
folosite la luarea notițelor, pentru socotit sau la școală, se legau des pentru a se obține diptice sau
poliptice. Ca și în Grecia, nu se știe când a fost introdus papirusul, dar romanii l-au numit
„volumen” și-l foloseau des la scrierea cărților, iar în epoca imperială a fost folosit și la nevoi
domestice, scrisori, documente legale.

China
Articole principale: Scrierea chineză și Caractere chineze.
Exemple de semne descoperite la Jiahu (cca.6600 î.Hr.)

Recent, cercetătorii au descoperit inscripții făcute pe carapace de broaște țestoase în China (situl
arheologic Jiahu din provincia Henan).[23] Obiectele au fost datate la anul circa 6600-6200 î.Hr.,
deci inscripțiile ar fi cu peste 2000 de ani mai vechi decât cele din Mesopotamia. Totuși, pentru
că descifrarea inscripțiilor încă nu s-a putut realiza, nu se poate stabili dacă ele reprezintă într-
adevăr un text sau protoscriere.

Ca și în Egipt, în China s-a folosit la scriere penelul și cerneala, fie pe materiale moi (țesături de
obicei din mătase) sau uneori pe materiale mai neobișnuite (os, bronz, carapace de broască
țestoasă).

Primele inscripții cu scriere chineză datează din 1500 î.Hr. și prezintă un sistem de ideograme
diferit ca grafie de cele din Mesopotamia sau cele din Egipt. În primele stadii ale scrierii chineze
au avut loc numeroase schimbări și diferențieri în forma semnelor. Inițial scriitorii chinezi au
încercat să ordoneze și să clasifice cantitatea uriașă de semne, realizând vocabulare și dicționare
fonetice, asemănător cu ceea ce au realizat scribii asirieni și babilonieni. Dar evoluția scrierii nu
a dus la un sistem alfabetizat, posibil din cauza complexității limbajului, iar principiul ideografic
a rămas fundamental neschimbat până astăzi.

Scrierea ideografică a atins în China funcționalitatea maximă a funcționării sale. Limba vorbită
s-a despărțit în mai multe idiomuri, ceea ce a dus la fărâmițarea națiunii în popoare diferite care
nu puteau comunica între ele în niciun fel. Spre deosebire, limba scrisă nu a cunoscut trecerea de
la semne-cuvânt la semne-sunet și a permis întărirea oligarhiei ai cărei membri comunicau între
ei doar în scris.[24]

India

Secvență de zece semne indiene descoperite în apropiere de poarta de nord a site-ului Dholavira
Cunoștințele despre civilizația din valea Indului care a înflorit între mileniile al III-lea și al II-lea
î.Hr. se bazează pe săpături majoritar recente.

Semnul distinctiv al culturii Indului sunt sigiliile din steatit produse în mari cantități. Inscripțiile
de pe acestea nu au fost descifrate nici până astăzi[25]. Documentele scrise (în special aceste
sigilii) prezintă o scriere de tip pictografic, foarte stilizată însă, diferită de oricare alta din
antichitate. Numărul caracterelor a fost evaluat la cca. 400 și astfel este exclus să fie o scriere
alfabetică.

Europa

Amuletă din Neolitic, făcând parte din cele trei tăblițe de la Tărtăria descoperite de arheologul
Nicolae Vlassa în 1961 la Tărtăria, județul Alba

În Europa cele mai vechi scrieri par a fi cele de pe Tăblițele de la Tărtăria, descoperite la Tărtăria
în județul Alba, România, și datate la circa 4000 î.Hr. Aceste inscripții sunt prea sumare pentru a
putea fi descifrate.