CURS II

Evoluția comunicării și
contribuţiile celor mai importante Școli
care au marcat cercetarea comunicării
2.1. Principalele etape în dezvoltarea comunicării
Apariţia vorbirii, cel mai important pas în dezvoltarea comunicării, a făcut obiectul de cercetare a
specialiştilor din diverse domenii de activitate (filozofie, antropologie, psihologie, istorie, lingvistică,
cibernetică, neurofiziologiei etc.) ceea ce a generat conturarea mai multor teorii: unele teorii susţin originea
onomatopeică a vorbirii, altele asociază originea vorbirii cu transmiterea informaţiilor prin intermediul
gesturilor, iar altele consideră apariţia vorbirii ca pe o etapă firească, consecutivă comunicării prin semnale,
ulterior prin gesturi.
Analizând apariţia şi evoluţia comunicării umane, Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach
prezintă în lucrarea Teorii ale comunicării de masă o teorie a tranziţiilor. Cu alte cuvinte, ei consideră că în
evoluţia comunicării se pot identifica cinci etape de dezvoltare: 1.etapa comunicării prin intermediul
semnelor şi semnalelor, 2. etapa vorbirii şi a limbajului, 3. etapa scrisului, 4. etapa tiparului 5. etapa
comunicării prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.1
Conform autorilor mai sus menţionaţi, în prima etapă, cea a semnelor şi semnalelor transferul de
„informaţii” se realiza ca şi în cazul celorlalte mamifere prin utilizarea unui număr limitat de sunete
rudimentare, ţipete, zgomote, gesturi, grimase, poziţii corporale. Scopul acestui tip de comunicare era acela
de satisfacere a nevoilor fiziologice. Utilizarea acestor „coduri” era determinată, conform studiilor ulterioare,
de anumite caracteristici anatomice: mărimea creierului, a limbii, configuraţia ţesuturilor moi aferente,
morfologia laringelui. Altfel spus, strămoşii noştri primitivi erau incapabili, din punct de vedere fizic să
vorbească.
Capacitatea oamenilor de a comunica pe baza sistemului de semne şi semnale a devenit din ce în ce
mai elaborată odată cu dezvoltarea fiziologică a creierului şi cu dezvoltarea capacităţii de învăţare, de
standardizare a unor gesturi. Cu toate acestea, lipsa limbajului, a capacităţii de abstractizare, ierarhizare,
sistematizare, de stocare şi reamintire a informaţiilor au limitat capacitatea de comunicare a oamenilor, au
limitat procesul de transmitere şi receptare a unor secvenţe lingvistice mai complexe. Acţiunile ce au generat
următorul pas în dezvoltarea procesului de comunicare au fost lente, anevoioase „milioane şi milioane de ani
au trebuit să treacă înainte să devină posibilă adoptarea a cel puţin câtorva gesturi standardizate – adică
învăţate şi transmise (…) pentru a se angaja în schimburile de bază necesare unei vieţi sociale.” 2.
A doua etapă, epoca vorbirii şi a limbajului, este asociată, după părerea unor cercetători, cu apariţia
omului de Cro Magnon, specie cu structura craniană, limba şi laringele identice cu ale oamenilor din zilele
noastre. Aceste transformări de ordin fiziologic i-au permis noului homo sapiens să articuleze, să emită
sunete pe care omul de Neanderthal nu le putea articula şi, ulterior, chiar şi să vorbească. „Deşi această
concluzie nu este universal acceptată, se pare că aceşti strămoşi imediaţi ai noştri au început să vorbească în
urmă cu 90 000 - 40 000 de ani.” 3 Transformarea cutiei craniene l-a ajutat pe omul de Cro Magnon să
desfăşoare unele activităţi necesare comunicării: să memoreze, să stocheze, să abstractizeze, să utilizeze
semne şi simboluri, să ierarhizeze, să sistematizeze informaţiile şi deci să transmită şi să recepteze mesaje
mai lungi şi mai complexe.
Toate aceste abilităţi au fost dobândite de-a lungul a mii de ani şi au contribuit semnificativ la
progresul condiţiei umane. Mărturie în acest sens sunt şi frumoasele picturi de pe pereţii peşterilor din
Spania şi sudul Franţei, precursoare ale comunicării scrise.
Următoarea etapă, cea a scrisului este rezultatul dorinţei şi necesităţii oamenilor de a „fixa”
vorbirea. Astfel, în jurul anului 4000 î.H.4, în Mesopotamia apar pictogramele, tăbliţe dreptunghiulare din
argilă pe care erau gravate şiruri de desene simbolice, deci imagini simplificate prin care erau redate obiecte,
fiinţe, plante, idei. Transmiterea precum şi receptarea semnificaţiei acestor simboluri erau rezultatul unui
proces de standardizare bazat pe un set de reguli însuşit atât de emiţător, cât şi de receptor. Ulterior, din
necesitatea de a scrie mai rapid, s-a ajuns la folosirea ideogramelor (semn grafic desenat prin care era redat
un cuvânt).
Pornind de la ideograme, un alt popor, cel sumerian, a ajuns, în jurul anului 3000 î.e.n., la
descoperirea şi utilizarea semnelor silabice (cele care reprezentau părţile de vorbire ce nu puteau fi
reprezentat figurativ), după cum o dovedesc tăbliţele descoperite la Djemet Nasr. Cu toate aceste, nici
sumerienii nu au reuşit să realizeze un alfabet (un semn distinct pentru fiecare vocală şi consoană).
Stilizarea permanentă a semnelor a dus la apariţia scrierii cuneiforme, care timp de secole a
reprezentat scrierea de circulaţia în orient.
 Tot în jurul anului 3000 î.e.n. în Egipt erau folosite hieroglifele, semne ce alăturau ideogramele
(semne-cuvinte) cu semnele fonetice (semne-sunete). Ulterior din scrierea hieroglifică s-a ajuns la scrierea
hieratică (caracterul de imagine al semnelor este diminuat semnificativ păstrându-se totuşi regulile de bază
ale scrierii), ca în ultimele veacuri ale marilor civilizaţii faraonice să se ajungă la utilizarea scrierii demotice,
un adevărat sistem stenografic.
În toată această perioadă, scrierea şi citirea textelor erau îndeletniciri realizate de o persoană special
desemnată, scribul, care avea nevoie de ani de studiu şi exerciţiu pentru a învăţa mulţimea de semne,
pictograme, ideograme. Aceşti specialişti ai scrisului şi cititului numiţi scribi, erau experţi şi în prepararea
cernelurilor. Totodată, ei erau şi posesorii instrumentelor de scris şi de şters scrisul.
In antichitatea îndepărtată, scribii pe lângă faptul că deţineau secretul scrisului şi cititului, deţineau
numeroase privilegii, dar şi o mare putere politică, socială, economică fiind unii dintre cei mai informaţi
indivizi. Scribii reprezentau prima verigă a democraţiei ce a condus la formarea unei clase de birocraţi pe
care un stat puternic centralizat - cel faraonic – se putea sprijini. Probabil că dorinţa scribilor de a-şi conserva
privilegiile a reprezentat unul dintre motivele pentru care scrierea cuneiformă, pe parcursul evoluţiei sale, în
loc să se simplifice s-a complicat din ce în ce mai mult.
De-a lungul timpului, scribii au fost organizaţi în ierarhii conform unor principii de specializare: unii
erau însărcinaţi cu scrierea, alţii cu copierea textelor, alţii calculau fiind însărcinaţi cu înregistrarea profitului,
trierea produselor şi organizarea distribuirii resurselor. Exista şi o categorie aparte: scribii aflaţi în serviciul
funcţionarilor şi al preoţilor.
In mileniul III, alături de scrierea textelor, scribul manifesta şi o preocupare intensă pentru lectură,
aceasta fiind considerată un adevărat ritual religios, iar cel care o practica avea un titlu pe măsură: purtător
al cărţii rituale sau preot lector.
De-a lungul timpului, scribii s-au distins ca o adevărată pătură de intelectuali, iar calitatea de scrib
dobândeşte o conotaţie socială precisă.
Analizând modul în care a evoluat scrierea, putem constata că treptat s-a trecut de la o scriere
greoaie reprezentată de pictograme la una mai simplă reprezentată de scrierea demotică, ajungându-se la
scrierea fonetică şi deci, la descoperirea şi utilizarea alfabetului. Cercetătorii nu au putut stabili cu exactitate
nici cine este autorul acestei descoperiri, alfabetul, nici locul în care s-a realizat, dar sunt de acord că la
mijlocul mileniului II î.e.n. era utilizat atât alfabetul cuneiform, cât şi cel linear fenician în întreaga zonă
siriano-palestiniană.
Deşi originile alfabetului nu sunt cunoscute, există teorii care avansează ideea ca istoria alfabetului a
început în Egiptul antic, în timp ce altele o plasează în Sinai şi în Palestina. Indiferent de locul naşterii, prin
crearea simbolurilor cu valoare fonetică a fost ruptă şi depăşită definitiv relaţia dintre imagini şi cuvinte.
Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach consideră că cel mai simplu şi eficient este alfabetul
grecesc, atestat la jumătatea mileniului I î. e.n.
Epoca tiparului: După inventarea scrisului, alfabetului, o etapă importantă în dezvoltarea
comunicării este generată de descoperirea tiparului cu caractere mobile independente. Deşi această tehnică se
pare că era cunoscută chinezilor din secolul al V-lea A.D. (în anul 868 chinezii au tipărit prima carte din
lume Diamond Sutra), în Europa va fi cunoscută şi utilizată începând cu secolul al XV-lea. În jurul anului
1450, aurarul Johann Gutenberg reuşeşte să sintetizeze cunoştinţele tehnice existente, să perfecţioneze unele
proceduri deja cunoscute, să creeze o presă de tipărit fără tamponul utilizat la xilografiere şi să inventeze „o
cerneală densă care să aibă aderenţă la suprafeţele metalice” 5. Deci, crează tiparul cu caractere mobile
independente.
Această descoperire a avut un impact major asupra dezvoltării comunicării şi educaţiei prin tipărirea
mai rapidă a cărţilor şi eliminarea erorilor de transcriere (până în secolul al XV-lea cărţile erau scrise de
mână). Produsele tiparului (cărţi, ziare, reviste) au contribuit la transmiterea mai rapidă şi eficientă a
informaţiilor, la stabilirea unor noi conexiuni, la dezvoltarea cunoaşterii, gândirii, la răspândirea unui mare
număr de idei şi sentimente.
Putem considera că invenţia aurarului din Mainz (Germania), tiparul cu caractere mobile
independente, a fost un catalizator care a contribuit la marile schimbări sociale ce au urmat.
Epoca mijloacelor de comunicare în masă. Progresul tehnic de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea s-a repercutat asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, economice, politice,
culturale deci, şi asupra comunicării, transmiterii informaţiilor. Apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de
comunicare a generat schimbarea raporturilor dintre indivizi, dintre indivizi şi autorităţi, a contribuit la
schimbarea percepţiilor, atitudinilor şi implicit a comportamentului social. De fapt, apariţia fiecărui nou
mijloc de comunicare a însemnat o etapă în dezvoltarea cunoaşterii, a umanităţii.
Trecând peste metodele empirice de comunicare acustică, optică şi chiar electrică, primul pas
important în comunicarea prin intermediul mijloacelor electronice a fost reprezentat de brevetarea, în anul
1837, a telegrafului electric. Părintele telegrafului, Samuel Morse este şi cel care realizează prima transmisie
prin intermediul telegrafului la data de 24 mai 1844.
Evoluţia telegrafului ia sfârşit în anul 1872 când Edison experimentează sistemul duplex ce permitea
transmiterea simultană pe acelaşi fir în sensuri opuse a două telegrame.
După această dată în prim-planul evoluţiei mijloacelor de comunicare în masă apare un alt
protagonist: telefonul, brevetat în anul 1876 de către Alexander Bell.
În anii ’90 ştafeta este preluată de telegrafia fără fir. Descoperirea undelor electromagnetice de către
fizicianul Rudolf Hertz îi permite italianului Guglielmo Marconi să construiască sistemul de telegrafie fără
fir. Astfel, vocea umană este transmisă pe calea undelor, istorică fiind experienţa de lângă Bologna, de la
Pontecchio din anul 1896. In acea perioadă (în jurul anilor 1890) erau cunoscute trei dispozitive capabile să
înregistreze şi să reproducă sunete: invenţia lui Edison, fonograful, invenţia lui C. Bell, grafofonul şi cea a
lui E. Berliner gramofonul.
La confluenţa telefoniei cu telegrafia fără fir ia naştere radiofonia.
Noul mijloc de comunicare în masă nu a fost opera unui singur inventator şi nu s-a realizat dintr-o
dată, ci parcurgându-se mai multe etape: o etapă a descoperirilor teoretice, urmată de una aplicativă
(construirea unor aparate experimentale) şi de una în care aceste descoperiri şi experimente au avut ca
rezultat construirea unui nou mijloc de comunicare în masă: radioul. Cele mai importante contribuţii în acest
sens le-au avut Heinrich Rudolf Hertz care în anul 1887 a studiat şi a produs undele magnetice (pornind de la
teoria electromagnetică a luminii, elaborată de fizicianul James Clark Maxwell), Alexandr Stepanovici
Popov, fizicianul care în anul 1894 a inventat antena, Guglielmo Marconi, „părintele radioului”, cel care a
sintetizat toate aceste descoperiri, reuşind să trimită un semnal fără să utilizeze firele electrice, realizând
sistemul cu unde scurte, prima legătură radio pe o distanţa de 14 km., pentru ca în anul 1903 să realizeze şi
prima legătură intercontinentală între Europa şi America.
Următorul pas în dezvoltarea mass-media este făcut de cinematografie şi televiziune. Şi acestea au o
istorie lungă şi sunt rezultatul mai multor descoperiri ştiinţifice şi tehnice. Cinematograful se leagă de
numele lui Th. Al. Edison, al fraţilor Lumiere. Ulterior, filmul a fost detronat de televiziune ale cărei
principii au fost descoperite în anii 1920, experimentate în anii `30 şi lansate la sfârşitul anilor `40.
Dacă la început distribuţia se realiza prin difuzare hertziană terestră, dar începând cu anii `70,
televiziunea foloseşte tot mai mult sateliţii de comunicaţii. S-ar putea afirma că importanţa sateliţilor pentru
progresul comunicaţiilor moderne este similară cu importanţa telegrafului pentru dezvoltarea ziarelor.
Vorbind despre televiziunea interactivă, ne referim la procesele de comunicare care preiau din caracteristicile
comunicării interpersonale păstrând controlul asupra conţinutului informaţional. Teleconferinţele video
permit unui număr mare de parteneri care dialoghează să se poată vedea simultan.
Alte elemente de sistem mass-media al unităţilor audio-video sunt videotextul prin intermediul
căruia se obţin informaţii (adrese utile, cotaţia bursieră etc) printr-un sistem de televiziune prin cablu şi
teleshoping-ul. Aceste elemente de sistem mass-media al unităţilor audio-video, deşi se difuzează prin
intermediul televiziunii, au apărut odată cu aplicaţiile multimedia: tehnologii care permit restituirea de
documente, informaţii ce pot fi alese şi aşezate divers: texte, grafice, sunet, imagini statice sau animate.
Dezvoltarea multimedia este legată de apariţia şi evoluţia din domeniul calculatoarelor, a internetului
cu tot ce implică el: e-mail, e-zine, e-book, desktop publishing. Noile tehnologii refac tabloul comunicării
umane la parametrii optimi ai funcţionării sale prin dispariţia distanţei şi implicit a timpului. Practic mesajele
circulă fără restricţii, emiţătorul, în orice moment, îşi poate personaliza mesajul. În ceea ce priveşte
caracterul aplicativ, noul sistem este considerat un mediu multidimensional sau „n dimensional”, o tehnică de
structurare şi distribuire a informaţiei în masă.

2.2. Repere în istoria cercetării comunicării

Înţelegerea procesului de comunicare, a funcţiilor, barierelor, modelelor, paradigmelor, tipurilor şi,
nu în ultimul rând, a proceselor complementare comunicării impune cunoaşterea principalelor etape din
istoria cercetării comunicării.
O încercare de sistematizare a cercetărilor legate de comunicare realizează Sultana Craia în lucrarea
Introducere în teoria comunicării. Cercetând numeroase lucrări, autoarea ajunge la concluzia că în cercetarea
comunicării se pot identifica şase etape: înainte de anul 1920; între 1920 şi 1940; între 1940 şi 1960, „vârsta
de aur a psihologiei sociale”; între 1960 şi 1978; între 1978 şi 1980, între 1980 şi anul 2000.
De fapt, autoarea realizează o cronologie a cercetărilor având ca reper unele lucrări apărute în
Europa şi în Statele Unite ale Americii, unele teorii, curente, fenomene, evenimente sociale, dar şi câteva
dintre progresele tehnice ce au avut consecinţe importante asupra dezvoltării procesului de comunicare.
Preocuparea pentru studierea comunicării apare destul de târziu, căci în veacul al XIX-lea, atenţia
era focalizată pe dezvoltarea sistemelor de comunicare, vectori importanţi ai progresului economic, ai
dezvoltării tehnice, dar şi instrumente utile în domeniul militar.
 Deşi în această perioadă, comunicarea este abordat din perspectivă tehnică şi economică, totuşi la
sfârşitul secolului al XIX-lea, şi în primele decenii ale veacului următor, studiul comunicării îşi lărgeşte
graniţele realizându-se anumite corelări între comunicare, atitutdini, comportament public, deci abordând şi
elemente, problematici din psihologia socială. Mai exact, atenţia cercetătorilor s-a focalizat pe raportul dintre
comunicare şi unele fapte sociale, dintre comunicare şi comportamentul mulţimii, al gloatei urmărindu-se, în
acelaşi timp, modul în care se formează şi acţionează opinia publică. Această mutaţie în abordarea
comunicării a fost posibilă datorită unor cuceriri tehnice: dezvoltarea căilor ferate, apariţia şi exploatarea
beneficiilor aduse de tipar, telegraf, radio.
Toate aceste descoperiri tehnice au dus la dezvoltarea comunicării de masă: creşterea numărului
marilor cotidiene ce difuzau informaţii generale, specilizarea publicaţiilor şi, implicit, apariţia revistelor
destinate anumitor publicuri (femeilor), dar şi la cristalizarea anumitor opinii şi comportamente în spaţiul
public. Acestora li se adaugă şi interesul manifestat de câţiva sociologi, psihologi pentru studierea factorilor
care stau la baza comportamentelor colective.
Două dintre lucrările care vor contribui la înţelegerea ulterioară a comportamentelor comunicaţionale
şi a proceselor de influenţă sunt eseul sociologului italian Scipio Sighele, Gloata criminală, publicat în anul
1891, la Torino şi republicat în anul 1901 şi lucrarea medicului şi sociologului Gustave Le Bon, Psihologia
mulţimilor, apărută în 1895. În ambele lucrări se avansează ideea manipulării sociale prin intermediul presei.
Sociologul italian Scipio Sighele merge până într-acolo încât în anul 1901, în cea de-a doua ediţie a cărţii
avansează ideea că ziariştii sunt nişte agitatori, iar cititorii lor sunt ghipsul ud pe care mâna sa îşi lasă
amprenta.6
În antiteză cu opiniile celor doi autori menţionaţi anterior se situează concepţiile psihosociologului
francez Gabriel Tarde care susţine importanţa publicului, formaţie spiritualizată, grup social al viitorului şi
care atrage atenţia asupra clivajului societăţii în publicuri. Cu alte cuvinte, autorul combate ideea existenţei
mulţimii, grup amorf, grup social al trecutului şi decretează epoca publicurilor. Totodată, Gabriel Tarde
susţine că apariţia şi dezvoltarea opiniei publice este generată inclusiv de presă, căci prin intermediul
cuvântului tipărit se multiplică şi răspândesc ideile, noutăţile, iar prin intermediul telegrafului se anulează şi
desfiinţează distanţa, graniţele. Cea mai importantă acţiune a publicurilor, în concepţia sociologului G.
Tarde, este conversaţia căci aceasta îi leagă pe indivizii cu aceleaşi idei, concepţii, preocupări, aspiraţii,
sentimente şi duce la formarea opiniei publice.
O altă direcţie în cercetarea comunicării, prezentă în această primă etapă, este marcată de
preocupările lingvistului elveţian Ferdinand de Saussure de a analiza limba ca structură, „instituţie socială”,
sistem organizat de semne prin intermediul căruia se pot reda ideile, limbajele (verbale sau de altă natură),
vorbirea (act individual), semnele şi legile care le guvernează, de a imagina o ştiinţă care să se ocupe de viaţa
semnelor în societate.
Etapa dintre 1920 şi 1940 este marcată de Primul Război Mondial, cu toate consecinţele sale, dar şi
de curentele şi şcolile ce apar în Europa (în 1926 la Praga, în 1930 la Frankfurt, în 1937 şi 1938 la Paris) şi în
America. Acestora li se adaugă apariţia unor institute (Institutul de Ştiinţă a Presei, la Paris, Institutul
Francez al Opiniei Publice) ce aveau ca obiect de cercetare presa şi opinia publică, efectele mesajelor
transmise prin intermediul radioului şi cinematografului, inclusiv efectelr comunicării publice din timpul
conflictului armat. Tot în această perioadă se înregistrează un deosebit interes pentru cercetarea unor
fenomene sociale precum propaganda, manipularea, intoxicarea, dezinformarea etc. Deci, este perioada în
care apar lucrările lui Carl Hovland, Paul Lazarsfeld şi Harold Lasswell.
Apariţia în anul 1934 a lucrării Mind, Self and Society (Mintea, sinele şi societatea) ce îi aparţine
filosofului şi teoreticianului psihologiei sociale George Herbert Mead (1863-1931) oferă posibilitatea
abordării procesului de comunicare şi din perspectiva individului, a psihologiei, dar şi a interacţiunii
simbolice dintre indivizii aceluiaşi grup. Deci, încă un pas în dezvoltatrea studiilor de comunicare.
Perioada dintre anii 1940-1960, vârsta de aur a psihologiei sociale este marcată, după opinia
autoarei Sultana Craia de elaborarea celor mai importante teorii asupra comunicării din punct de vedere
psihologic şi sociologic. Dezvoltarea, diversificarea şi înmulţirea numărului de mijloace de comunicare
publică oferă cercetătorilor ocazia abordării unor noi subiecte precum: funcţiile mass-media, mecanismele şi
efectele mass-media asupra grupurilor şi societăţii, asupra mentalităţilor, atitudinilor şi comportamentelor
colective, raportul dintre mass-media şi societate, comunicarea interculturală. În această perioadă se remarcă
Herta Herzog cu cercetări despre audienţa foiletoanelor, Jean Stoetzel, cu studii despre teoria opiniilor, Paul
Lazarsfeld, Harold D. Lasswell, Claude E. Shannon, Elihu Katz, Joseph T. Klapper cu lucrări în care
comunicarea este abordată din perspectivă socio-psihologică, deci accentul este pus pe mecanisme şi efecte.
Apariţia în anul 1950 a aşa numitului „Colegiul invizibil”(denumire acordată de Yves Winkin în
1981), reţea, mişcare intelectuală formată din psihologi, psihiatrii, antropologi preocupaţi de studiul
comunicării a deschis calea şi către studierea fenomenelor comunicării interpersonale, a simbolurilor,
riturilor etc., către aplicarea unor demersurile sistematice şi elaborarea unor teorii, axiome, concepte şi
scheme, care au rămas legate de numele lor. De exemplu, antropologul Gregory Bateson (1904-1980) este
fondatorul conceptului comunicare paradoxală, în raport cu dubla constrângere (double bind), psihiatrul Don
Jackson (1920-1968) este creatorul teoriei dublei constrângeri, a lui Bateson, în relaţia dintre psihanalist şi
pacient, iar filosoful şi psihanalistul Paul Watzlawick este cel care adânceşte cercetările în direcţia logicii
comunicării.
Tot în această perioadă, mai exact în anul 1948 este lansat şi conceptul de feed-back de către
matematicianul Norbert Wiener, autorul lucrării Cibernetica şi al teoriei potrivit căreia, procesul de
comunicare este unul aflat într-o permanentă ajustare. Nu trebuie omis nici faptul că tot în această perioadă
este lansată teoria matematică a comunicării de către Claude Elwood Shannon, dar şi celebrul model liniar al
comunicării de către politologul Harold Lasswell.

O nouă direcţie în studierea comunicării este abordarea raportului dintre comunicare, mass-media şi
politică, direcţie reflectată în lucrările lui Paul F. Lazarsfeld: The Peoples Choice (1944) şi Personal
Influence (1955). Deci, studierea comunicării a fost marcată de dorinţa de a cunoaşte şi înţelege modelele de
transmitere eficientă a unui mesaj de la un emiţător la un receptor şi transpunerea acestora în expresii
matematice şi reprezentări, în scheme grafice.
Între 1945 şi 1960, psihologia socială a luat avânt mai ales în S.U.A., cu consecinţe vizibile în
studiul comunicării de masă, îndeosebi în contextul răspândirii televiziunii ca nou mijloc de difuzare a
informaţiei şi de influenţare a opiniei publice.
Dacă până în 1960 interesau mai cu seamă procesul comunicării, structura acesteia, relaţiile (teoria
comunicării interactive iniţiată de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto), după 1960, atenţia teoreticienilor s-a
îndreptat spre problemele influenţei mass-media.
Prin cercetările din perioada 1960-1978 se contestă unele teorii, altele sunt dezvoltate şi nuanţate. În
această perioadă se remarcă cercetările lui Elihu Katz, Wilbur Schramm, Marshall McLuhan, Abraham
Moles şi subiecte precum: rolul televiziunii în schimbarea socială şi creşterea economică, efectele acesteia în
timpul campaniilor electorale din America.
Perioadă cuprinsă între 1978 şi 1980 este caracterizată de apariţia unor noi subiecte de cercetare:
raportul dintre mass-media şi publicitate, dintre informarea şi dezinformarea opiniei publice, rolul
mijloacelor de comunicare în procesele de informarea şi dezinformarea. Cu toate acestea, cercetarea
comunicării mai ales din perspectivă psihosocială nu este abandonată. Deşi în această perioadă apare un
mare număr de lucrări, nu se înregistrează nici o contribuţie notabilă.
Ultima etapă din istoria cercetării comunicării, prezentată de autoare are ca principale criterii
„internaţionalizarea comunicării”, dezvoltarea reţelelor informaţionale, dependenţa de produsele mediatice,
prezenţa poluării informaţionale. Lucrările publicate în această perioadă sunt demersuri de sistematizare,
clasificare, reevaluare a contribuţiilor anterioare.
O altă încercare de sistematizare a cercetărilor legate de comunicare ne este prezentată de Judith
Lazar. Conform opiniei sale, debutul cercetării în comunicare este legat de Şcoala de la Chicago şi de
studiile realizate de reprezentanţii acesteia John Dewey, Albion W. Small, William I. Thomas, George H.
Mead, Robert Ezra Park, Ernest W. Burgess, Everett C. Hughes, Herbert Blumer, David Riesman, Anselm
Strauss, Erving Goffman. Deşi s-au remarcat numeroşi cercetători în domeniul comunicării, Judith Lazar
consideră că „părinţii fondatori”7 ai comunicării pot fi consideraţi matematicianul sociolog Paul Felix
Lazarsfeld, psihosociologul de origine germană Kurt Lewin, psihologul Carl Hovland, politologul
Lasswell Harold.
Paul Felix Lazarsfeld „cel mai aplicat şi cel mai inovativ cercetător în domeniul comunicării
sociale”8 s-a remarcat prin depăşirea studiului pur teoretic şi realizarea unei punţi între cercetarea academică
şi interesul comercial în studierea comunicării. Folosindu-se de cunoştinţe aprofundate de cercetare calitativă
şi cantitativă, a realizat studii cu privire la efectele comunicării. A analizat diferenţele dintre receptarea unui
mesaj scris şi a unuia radiofonic, a lansat termenul de „cercetare administrativă” prin care se înţelegea
cercetarea empirică ce răspundea la o nevoie socială, frământare publică, la o solicitare a media sau a
guvernului. Pragmatismul studiilor sale s-a văzut după alegerile prezidenţiale din America (1940), momentul
concretizării paradigmei efectelor limitate ale comunicării de masă.
Teoria comunicării în două trepte sau a fluxului în doi paşi este o teorie cu privire la efectele mass-
media propusă de Paul Felix Lazarsfeld în lucrarea The People` s Choice (1948). Conform modelului
fluxului în doi paşi, mass-media nu acţionează în mod direct asupra publicului, ci prin intermediul liderilor
de opinie, care transmit mesajul mai departe, cu capacitatea de a influenţa publicul larg.
Harold D. Laswell, fondatorul analizei de conţinut, deschizătorul de drum în studiul propagandei,
este deopotrivă apreciat pentru studiile legate de conţinutul comunicării, de relaţia dintre propagandă şi
examinarea atitudinilor, opiniilor, de rolul mijloacelor de comunicare în formarea conştiinţei naţionale.
Modelul propus de Harold D. Laswell permite descrierea unui act de comunicare dacă se porneşte de la
premisa că emiţătorul intenţionează să influenţeze receptorul.
Psihosociologul Kurt Lewin şi-a îndreptat cercetările asupra dinamicii grupului accentuând
problemele tipice comunicării grupului.
Carl Hovland şi-a orientat cercetările către studierea mecanismelor de persuasiune, mai exact a
efectelor comunicării prin intermediul filmelor, a raportului dintre forţa de persuasiune şi caracteristicile
sociale ale audienţei, a modului în care receptorii percep comunicatorul.
După cum putem observa, deşi majoritatea cercetătorilor au fost de origine europeană, studiul
comunicării debutează pe teritoriul Americii.

2.3. Contribuţiile Şcolii de la Palo Alto

Abordarea comunicării din perspectivă interacţionistă, dorinţa de a construi o teorie explicativă în
privinţa actelor cotidiene, de a realiza o axiomatizare a comunicării au constituit câteva din premisele
reprezentanţilor Şcolii de la Palo Alto, grupare a unor cercetători de origini şi orientări ştiinţifice diferite,
care la iniţiativa antropologului Gregory Bateson au lucrat împreună în oraşul american Palo Alto, situat la
sud de San Francisco.
Din această grupare, numită şi „colegiul invizibil” au mai făcut parte şi Ray Birdwhistell, Edward T.
Hall, Erving Goffman, Don Jackson, Paul Watzlawizk etc.
Gregory Bateson abordează comunicarea pornind de la un fundament cibernetic, de la teoria lui
Wiener, a comunicării şi controlului la organismele vii, pe care o dezvoltă conturând un cadru de studiu al
relaţiilor din natură, al funcţionalităţii acestora pe baza unor modele conturate de comunicare. Astfel, el
ajunge la concluzia că matricea în care sunt prinse toate activităţile umane, toate manifestările animalelor,
plantelor, toate disciplinele aparent disparate este reprezentată de comunicare: „[…] creşterea şi diferenţierea
trebuie să fie controlate de comunicare. Formele animalelor şi plantelor se transformă în mesaje. Limbajul
este el însuşi o formă de comunicare.”1
Interesat de condiţiile necesare şi limitele experienţei comunicării, structura şi ordinea sa, G.
Bateson ajunge la concluzia că „Esenţa mesajului nostru […] este că în comunicare este matricea în care sunt
încrustate toate activităţile umane.”2
În privinţa teoriei comunicării, Paul Watzlawizk are meritul de a fi elaborat principiile comunicării
pe care le-a aplicat în domeniul psihoterapiei şi de a fi iniţiatorul unei „pragmatici a comunicării”.
Ray Birdwhistell este interesat, în special, de studiul comunicării nonverbale, de raportul dintre gest
şi cuvânt, de modul în care se construieşte semnificaţia gesturilor, de raportul dintre limbajul gestual şi
cultură, societate. Studiind comportamentul îndrăgostiţilor englezi şi americani ajunge la concluzia că
semnificaţia gesturilor este dependentă de context şi de cultură. Totodată, autorul susţine că această
semnificaţie nu poate fi construită înafara socialului, ea relevându-se într-un sistem interacţional de canale
multiple care sunt în interrelaţie. Tot lui Ray Birdwhistell îi atribuim şi descrierea sistemului kinezic, mai
exact cincizeci de kineme. Remarcabilă în acest sens este lucrarea Kinetics and Contexts (1970).
Edward T. Hall îşi focalizează studiile pe cercetările al căror obiect l-a constituit „limajului tăcerii”
(Langage silencieux), dar şi raportul individului cu spaţiul. Ocupându-se de acest ultim subiect, E. T. Hall
subliniază importanţa culturii în organizarea spaţiului individual în timpul actului comunicaţional. Cu alte
cuvinte, el se ocupă şi de ceea ce mai târziu va purta numele de proxemică.
Pornind de la cercetările de natură medicală asupra schizofreniei, reprezentanţii colegiul invizibil au
ajuns la concluzia că pentru a cunoaşte în profunzime mecanismele comunicării trebuie studiate situaţiile
anormale, cele în care se produc blocaje, dereglări, anomalii. Pe lângă rezultatele de ordin medical,
reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto au reuşit să elaboreze şi câteva postulate pe care le-au numit axiome.
Referitor la procesul comunicării, ei au observat că acesta nu are un caracter liniar mecanic, ci unul
interactiv şi că totul este comunicare.
În aceste condiţii, comunicarea devine noul teren în care se desfăşoară şi se exprimă relaţia omului
cu lumea, referentul general al cunoaşterii.
Vechea concepţie conform căreia comunicarea este un act verbal, conştient şi voluntar este înlocuită
de concepţia conform căreia aceasta este înţeleasă drept un proces social permanent care integrează cuvinte,
gesturi, priviri, spaţiu interindividual.
Adoptând o strategie de tip sistemic, cercetătorii au avansat şi dezvoltat câteva principii  pe baza
cărora ulterior au fost elaborate axiomele comunicării. Aceste principii sunt:
1. orice comunicare este un fenoment relaţional a cărui esenţă rezidă din interacţiunea elementelor
sale, nu din acţiunea independentă a fiecărui element;
2. orice comportament social are o valoare comunicativă; din această perspectivă, cercetătorii
consideră comunicarea un proces complex, în care gesturile, mimica, comportamentul voluntar sau
involuntar au un rol important. Pornind de la această observaţie, autorii susţin ideea existenţei unui cod
comportamental dependent de sistemul cultural şi a unui proces de comunicare ce reuneşte diverse moduri de
comportament: verbal, gestual, proxemic etc.;
3. orice mesaj comportă două niveluri de semnificaţie: unul informativ prin care se stabileşte o relaţie
cognitivă între interlocutori şi altul relaţional prin intermediul căruia se stabileşte o leagătură la nivel afectiv
între interlocutori;
4. cele mai multe forme de patologie mintală provin din perturbări şi disfuncţii de comunicare.
Pornind de la aceste principii, autorii renunţă la abordarea comunicării drept schimb de informaţie şi
optează pentru o viziune lărgită, dinamică, într-o permanentă modelare.
Având ca punct de pornire unele studii precum cel al lui Morris privitor la componentele semioticii
(sintactica, semantica, pragmatica), paloaltiştii consideră că obiectul de studiu al sintacticii este codul,
canalul, zgomotul, redundanţa şi alte proprietăţi statice ale limbajului, că obiectul de studiu al semanticii este
sensul unităţilor lingvistice, iar obiectul de studiu al pragmaticii este raportul dintre comunicare şi
comportament, modul în care comunicarea influenţează comportamentul mai exact relaţia dintre emiţător şi
receptor mediată de comunicare.
Acceptând sinonimia dintre comunicare şi comportament, cercetătorii ajung la concluzia că obiectul
de studiu al comunicării este în egală măsură atât limbajul verbal, cât şi cel nonverbal.
Axiomele comunicării
Principiile menţionate anterior au stat la baza elaborării celor şapte axiome. Pentru a înţelege
modelul axiomatic nu trebuie să omitem sinonimia dintre comunicare şi comportament acreditată în perioada
în care s-au efectuat cercetările, sinonimie care impune o perspectivă totalitară asupra comunicării, căci orice
manifestare comportamentală, inclusiv mimica, gestica, tăcerea sunt purtătoarele unor mesaje.
Astfel, prima axiomă postulează ideea că „Non-comunicarea este imposibilă”. Deci, comunicarea
nu trebuie căutată numai în manifestările verbale ci şi în tonul, debitul verbal cu care se transmite un mesaj,
în gesturile care-l însoţesc care-l completează, în culoarea feţei, în postura interlocutorului sau în distanţa
dintre interlocutori.
Întărind prima axiomă, următoarea priveşte comunicarea din perspectiva a două aspecte: conţinutul
şi relaţia, mai exact raportul dintre ceea ce se transmite şi interacţiunea dintre participanţii la actul
comunicaţional. Această axiomă sună astfel: „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional
şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi”.
În cazul comunicării interpersonal, acest conţinut vizează comportamentul interlocutorilor. Dacă
comunicare se desfăşoară în parametrii normali, „sănătoşi” primează conţinutul actului comunicaţional, spre
deosebire de situaţiile de patologie a comunicării când accentul este pus pe relaţia dintre interlocutori,
focalizându-se atenţia asupra indicilor non-verbali cărora li se asociază diverse semnificaţii. Cu alte cuvinte,
se urmăresc şi se interpretează toate gesturile, posturile, mimica celuilalt pentru a se da un înţeles total diferit
mesajului transmis: „Una dintre descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto e tocmai aceea că atenţia acordată
comunicării distruge comunicarea. Indiciul cel mai evident că o relaţie e în curs de destrămare e chiar grija
cu care participanţii urmăresc simptomele relaţiei. Doi oameni între care lucrurile nu mai merg ca înainte îşi
vânează reciproc indiciile non-verbale de natură să demonstreze că celălalt e de vină” 3. Este evident că, în
anumite cazuri, relaţia înglobeaza conţinutul şi devine metacomunicare.
Cea de-a treia axiomă, în directă legătură cu precedenta, reliefează natura relaţiei dintre participanţii
la actul comunicării şi modul de desfăşurare a secvenţelor de comunicare. Conform acestei axiome
„Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratată în termeni de cauză-efect sau stimul
răspuns.” Prin această axiomă se depăşeşte concepţia potrivit căreia comunicarea poate fi delimitată şi
analizată în segmente bine delimitate ca de exemplu cauză-efect, dar şi teoria acţională conform căreia rolul
activ îi este atribuit emiţătorului, în timp ce receptorului îi este asociat rolul pasiv, acesta din urmă fiind un
simplu receptacul. De fapt, abordarea comunicării din perspectiva cauză-efect de către interlocutori
generează apariţia confuziilor, disputelor, conflictelor. De exemplu, un părinte îşi pedepseşte permanent
copiii, argumentând că altminteri ei nu sunt ascultători, în timp ce copiii reclamă că tocmai din această cauză
nu sunt ascutători. Această incapacitate de a stabili modele comportamentale şi comunicaţionale duce la
distrugerea relaţiilor interumane şi la imposibilitatea comunicării deoarece mesajele se intercondiţionează
într-o manieră complexă, iar ceea ce pentru unii reprezintă cauză, pentru alţii este efect.
Prin intermediul comunicării, pe lângă faptul ca se transmite o informaţie, automat se induce şi un
anumit comportament. Aceste operaţii au fost denumite cu termenii de indice, informaţia, indiferent dacă e
adevărată sau falsă, şi ordin, modul în care trebuie decodificat conţinutul de către participanţii la actul
comunicării. Pentru interlocutori este necesară definirea termenilor pentru a putea să dea finalitate
comunicarii şi pentru a evita conflictele.
A patra axiomă statuează un aspect extrem de important: „Comunicarea îmbracă atât o formă
digitală, cât şi una analogică.” Termenii, preluaţi din sfera ciberneticii, ne dezvăluie numărul de valori cu
care se poate opera în cazul unui mesaj. De exemplu, pentru un mesaj digital se poate apela la o logică
 binară, în timp ce pentru un mesaj analog se poate apela la o logică cu o infinitate de valori. Întrebarea dacă
un animal este viu sau mort este susceptibilă doar de două răspunsuri logice, în timp ce întrebarea dacă
pâinea este proaspătă poate avea o infinitate de valori în funcţie de nevoia de a descrie exact gradul de
prospeţime prin alăturarea unuia sau mai multor adjective. Introducând în analiză şi alte variabile, intonaţie,
gesturi, s-a ajuns la concluzia că procesul de comunicare verbală este de natură digitală, în timp ce procesul
de comunicare non-verbală este de natură analogică, aspect ce rezultă şi din faptul că aceasta din urmă are
rolul de a însoţi limbajul digital sau de a-l completa. Limbajul digital posedă o sintaxă logică, complexă, dar
este lipsit de o semantică adecvată relaţiei. Cu toate acestea, omul este singura fiinţă capabilă să utilizeze
ambele tipuri de limbaj.
Pornind de la cele două niveluri de comunicare – informaţional şi relaţional – este uşor de observat
că nivelul informaţional se sprijină pe limbajul digital, în timp ce nivelul relaţional se sprijină pe limbajul
analogic.
Conform celei de a cincea axiome, orice proces de comunicare presupune raporturi de forţă şi
implică tranzacţii simetrice sau complementare.
Pornind de la studii antropologice, Gregory Bateson, Paul Watzlawizk şi colaboratorii au ajuns la
concluzia că relaţiile dintre indivizii de pe aceeaşi treaptă socială, cu acelaşi statut se bazează pe o
comunicare simetrică, în timp ce relaţiile dintre indivizii cu statute diferit se bazează pe o comunicare
complementară: „Bateson (…) distinge astfel două sisteme esenţiale de relaţii: relaţiile simetrice, în care
partenerii se angajează într-o spirală bazată pe amploarea aceluiaşi comportament (violenţa, de exemplu) şi
relaţiile complementare, în care partenerii formează o entitate bipolară (de exemplu, protecţia şi slăbiciunea,
autoritatea şi supunerea, exhibiţionismul şi voaieurismul). Bateson realizează astfel ipoteza a două moduri de
formare a „schismei” sau „schismodeneza”: în exacerbarea lor, aceste două sisteme pot conduce la explozia
cuplului în cazul unor indivizi, a sistemului social în cazul unor grupuri.” 4
În cazul tranzacţiilor simetrice, actul de comunicarea este caracterizat printr-o fluidizare a rolurilor,
prin rapiditatea replicilor, schimbarea bruscă a subiectului dezbătut, prin utilizarea aceloraşi stimuli ca
răspuns: ţipatului i se răspunde tot cu un ton răstit, „miorlăitului” i se răspunde tot cu un „miorlăit”, tăcerii cu
tăcere etc.
În cazul tranzacţiilor complementare, rolurile interlocutorilor rămân, de cele mai multe ori,
neschimbate. Actul de comunicarea poate reflecta superioritatea unuia dintre participanţi, iar continuarea
într-un astfel de registru poate genera lipsa dreptului la replică ajungându-se la o pseudo-comunicare. De
fapt, eficienţa comunicării este dependentă de existenţa unei egalităţi depline a interlocutorilor, egalitate
care, de cele mai multe ori, rămâne un simplu deziderat.
Prin a şasea axiomă „Comunicarea este ireversibilă” se au în vedere efectele actului
comunicaţional. Orice mesaj produce efecte (pe termen scurt, mediu, lung) asupra receptorului. Pornind de la
această observaţie, trebuie să se acorde greutate faptului că există lucruri care nu se spun şi nu se fac fiindcă
nu mai pot fi întoarse, şterse sau uitate. Scuzele ulterioare, retragerea unor declaraţii, afirmaţii nu mai
anihilează efectele. Tot din această perspectivă se pare că aderarea la proverbul care spune că Vorbele nu fac
gaură în cer este o alegere mai puţin fericită fiindcă sunt cazuri în care vorbele fac răni adânci în suflet şi în
viaţa celor din jurul nostru.
A şaptea axiomă „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare” trebuie înţeleasă în
termenii eficienţei. Cu alte cuvinte, pentru ca mesajul transmis să fie identic cu cel receptat trebuie
îndepărtate toate barierele de comunicare, indiferent de natura lor (fizică, psihică, lingvistică, geografică,
politică, culturală etc).

1 Gregory Bateson, Mind and Nature: A Necessary Unity, Ed. Hampton Press, New York, 2002.
2Jurgen Ruesch, Gregory Bateson, Communication: The Social Matrix of Psychiatry, Apud Judith Lazar, Ştiinţa
comunicării, traducere Gabriela Florea, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, p. 37.
3 Mihain Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 101.
4 Yves Wilkin, Comunicarea interpersonală: o abordare antropologică, în Pierre de Visscher, Adrian Neculau
(coordonator), Dinamica grupurilor. Texte de bază, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 148-149.

1 Wilbur Schramm, The Science of Communication, Apud: Judith Lazar, Ştiinţa comunicării, Editura Ars
Docendi, Bucureşti, 2001, p. 1.
2 George Herbert Mead, Mind, Self and Society from the Standpoin of a Social Behaviorist, University of
Chicago, Chicago, 1934, p. 175.
3 G. Herbert Blumer, Symbolic Interactionism: Perspective and Method, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-
Hall, 1969, p. 10.
4 Idem, p. 6.
5 Idem, p. 10.
6 G. Herbert Blumer, op. cit., p. 22.
7 Idem, p. 34.
8 Idem., p. 46.
9 Harold Garfinkel, Studies in ethnomethodology, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967.

1 Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, traducere Ducu Harabagiu,
Cătălina Harabagiu, prefaţă Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 21-23.
2 Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, traducere Ducu Harabagiu,
Cătălina Harabagiu, prefaţă Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 22.
3 Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, op. cit, p.22.
4 Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, op. cit, p. 31.
5 Giovanni Giovannini, (coord.), De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă, traducere
Emilia Cosma, prefaţă Edmond Nicolau, Editura Tehnică, Bucureşti, 19899, p. 82
6 Armand Mattelart, Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicării, traducere Ioan Pânzaru, Editura Polirom,
Iaşi, 2001, p. 15
7 Judith Lazar, Ştiinţa comunicării, traducere Gabriela Florea, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2001, p. 11
8 Paul Dobrescu, în Postfaţă la P. Lazarsfeld, B. Berelson, H. Gaudet, Mecanismul votului. Cum se decid
alegătorii într-o campanie electorală, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 234