UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2: ORIGINEA LIMBAJULUI

Obiective: - Înţelegerea procesului de explicare a apariţiei limbajului din perspectiva teoriilor

lingvistice - Prezentarea controverselor legate de diferitele teorii lingvistice Timp alocat: 2 ore Prin
vorbire se înţelege procesul prin care omul a început să gândească şi să-si exprime gândurile prin
limbaj articulat. Deşi considerată de unii o problemă mai curând a filozofiei (Societatea de lingvistică
de la Paris, înfiinţată în 1866, a înscris în statutele ei interdicţia de a discuta originea vorbirii), totuşi
lingviştii au încercat să suplinească dificultăţile şi lipsa de material în ceea ce priveşte limba primilor
oameni prin cercetarea limbilor unor triburi sălbatice actuale. Această cale nu poate fi folosită decât
în mică măsură, deoarece toate limbile care există astăzi au o istorie îndelungată şi sunt foarte
departe de starea iniţială. Nu se poate porni nici de la cuvintele indo-europene reconstituite cu
ajutorul metodei comparativ-istorice, pentru că între epoca apariţiei limbajului articulat şi
indoeuropeană este o perioadă de sute de mii de ani pe care nu o cunoaştem. Alţi cercetători au luat
ca bază de studiu limbajul copiilor, considerând că evoluţia felului de a vorbi al copiilor reproduce în
rezumat etapele prin care a trecut, de la apariţia lui, limbajul omenesc; aceasta este o afirmaţie într-o
oarecare măsura adevărată, cu câteva amendamente: limbajul copiilor se dezvoltă în condiţii
speciale: copiii învaţă de la cei din jur o limbă gata formată, pe când primii oameni creau singuri
limbajul, ei nu beneficiau de o experienţă îndelungată; apoi, copiii au de la naştere un aparat vocal
capabil de a emite sunete articulate şi un creier dezvoltat, pe când aparatul vocal al primilor oameni
de-abia atunci se desprindea treptat să articuleze un sunet după altul, iar creierul lor nu era atât de
dezvoltat. Teorii asupra originii vorbirii. Popoarele au creat diferite mituri despre limba primilor
oameni. Limba era considerata un dar al lui Dumnezeu sau o invenţie a celui mai înţelept om.
Originea divina a limbajului. Dumnezeu a creat în tăcere, iar omul a numit apoi toate lucrurile create
de acesta datorita înzestrării divine cu posibilitatea de a vorbi (competenţă lingvistică, am zice astăzi).
Teoria evoluţionistă, susţinută de adepţii teoriei lui Darwin, considera ca omul şi-a dezvoltat limbajul
în procesul desprinderii din maimuţă datorită necesitaţilor create de munca în grup. Gânditorii antici
s-au interesat atât de natura limbii (este un dar divin sau o creaţie omenească?; limba este un
fenomen individual sau social?), cat şi de originea numelor obiectelor, de caracterul legăturii dintre
nume şi obiectul denumit. Răspunsurile date la aceste întrebări au reflectat cele doua concepţii
filozofice fundamentale: cea materialistă (stoicii, de exemplu considerau că oamenii au creat
vorbirea) şi cea idealistă (limbajul are un caracter divin). În privinţa caracterului primelor cuvinte s-au
reflectat de asemenea două concepţii: Adepţii teoriei naturale susţineau că numele obiectelor decurg
din natura lor, că fiecare cuvânt este o oglindire, o imagine a lucrului pe care îl denumeşte (printre ei
se numără Heraclit pentru care cuvintele sunt "umbre" ale lucrurilor, imagini ale lor, asemănătoare
cu imaginile arborilor şi munţilor reflectate într-un râu). Teoria contractuală (sau a convenţiei)
susţinea, dimpotrivă, că numele obiectelor au fost stabilite de oameni printr-o convenţie. Democrit
(sec. V i.Hr.) a adus împotriva ideii că numele ar fi date de la natură următoarele argumente: unele
lucruri deosebite între ele sunt numite cu acelaşi cuvânt (omonime), iar acelaşi obiect poate fi
denumit prin cuvinte diferite (sinonime); numele unui obiect poate fi înlocuit după un timp cu altul,
or acest lucru nu ar fi posibil dacă numele ar fi determinat de caracteristicile obiectului. Pentru
Aristotel cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor. Datorită convenţiei dintre oameni, cuvintele
sunt, după părerea sa, echivalentele lucrurilor, imaginile lor evocatoare. Cele două teorii asupra
originii vorbirii au fost continuate, cu unele variante, până în zilele noastre. ? Enunţaţi principalele
teorii care încearcă să explice originea limbajului. În încercarea de a răspunde la întrebarea "care au
fost primele cuvinte cu care oamenii au început să vorbească", adepţii teoriei naturale au ajuns la
doua concluzii: - primele cuvinte au fost imitaţii ale sunetelor emise de fiinţe şi obiecte, iar aceste
cuvinte imitative au rămas ca denumiri pentru fiinţele şi lucrurile respective (teoria onomatopeelor);
- primele cuvinte au apărut pe baza unor sunete emise involuntar, care exprimau diferite stări
sufleteşti şi impresii ale omului; ulterior aceste strigate involuntare au devenit denumiri ale
realităţilor care au provocat stările sufleteşti, impresiile etc. (teoria interjecţiilor). Filozofii au ridicat şi
problema naturii sociale a limbajului. Astfel, Diodor din Sicilia (secolul I i.Hr.) a înţeles origina socială
a limbii, a găsit explicaţia apariţiei vorbirii în necesitatea oamenilor de a comunica între ei ("s-au
strâns în grupuri de frica fiarelor şi au învăţat sa se ajute unii pe alţii"). Pentru Lucretiu (Despre natura
lucrurilor) limba a apărut în societate; capacitatea naturală a oamenilor de a emite sunete articulate
a fost folosită pentru satisfacerea nevoilor de comunicare. Perioada medievală reia teoria originii
divine a limbajului, fără a aduce ceva nou. În secolul al XVII-lea se reafirmă cele doua teze
fundamentale asupra originii vorbirii: cea socială şi cea individuală. De asemenea se vorbeşte din nou
despre caracterul imitativ sau interjecţional al primelor cuvinte. Filozofii materialişti englezi
(T.Hobbes şi J.Locke) îşi exprimă convingerea că numai nevoia de a comunica i-a făcut pe oameni să
vorbească. În secolul XVIII, J.J.Rousseau susţine originea vorbirii în necesitatea socială: omul primitiv
poseda un strigăt natural, produs al instinctului, de care se servea în caz de primejdie; trecerea la
limbajul articulat s-ar fi făcut pe baza "contractului social". O alta teorie apărută în secolul al XIX-lea
susţine teoria "limbii" manuale sau a gesturilor şi numai după ce ideile s-au înmulţit s-a simţit nevoia
sa se inventeze alte semne. Lingvistul danez Jaspersen credea că omul mai întâi a cântat şi abia apoi a
început sa vorbească. ! În ciuda dificultăţii de a stabili originea vorbirii şi a primelor cuvinte rostite de
oameni, putem afirma că limba este produsul dezvoltării istorice a societăţii; ea a apărut, împreună
cu gesturile, în colectivitatea oamenilor primitivi odată cu gândirea, din necesitatea comunicării
reciproce.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE: * * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.29-36.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA: GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti. LYONS,
John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti. MARTINET, André – 1970, Elemente de
lingvistica generala, traducere si adaptare la limba româna de Paul Miclau, Bucuresti. SAUSSURE,
Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova. VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica
generala si comparata, Bucuresti. WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob,
Bucuresti. WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Bucuresti.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1: LINGVISTICA GENERALĂ. DEFINITIE ŞI SCURT ISTORIC

Obiective: - defin ireea lingvisticii ;i a obiectului ei ; - prezentarea unui scurt istoric al lingvisticii
pentru a oferi o imagine de ansamblu principalelor teorii si curente de-a lungul timpului; Timp alocat:
2 ore Lingvistica generală este teoria generală a studiului limbajului, adică a studiului comunicării
verbale (prin cuvinte şi combinaţii între cuvinte) interumane, în cadrul societăţii. Ea nu se confundă
cu filozofia limbajului, care se referă la limbaj în relaţie cu alte activităţi umane, în special cu
gândirea. Lingvistica generală trebuie să fie deosebită şi de semiotică, studiul teoretic al tuturor
tipurilor de semne şi al rolului lor în ansamblul vieţii sociale. Se poate vorbi de o semiotică
extralingvistică, reprezentând studiul semnelor nelingvistice (cromatice, optice, olfactive etc.), şi de o
semiotică lingvistică, adică studiu al unităţilor lingvistice (morfeme, cuvinte, enunţuri) privite ca
semne. Se înţelege că lingvistica generală, în calitate de teorie a limbajului, se află în relaţii mai
strânse cu semiotica lingvistică. Lingvistica poate fi definită drept studiul ştiinţific al limbii: studiază
limba în evoluţia ei, cercetează istoria unui grup întreg de limbi şi principiile generale conform cărora
evoluează limbile. Există, deci, o lingvistică descriptivă, ce examinează o stare de fapt existentă la un
moment dat, şi o lingvistică istorică, ce studiază limba în evoluţia ei. Ştiinţa limbii a parcurs o istorie
îndelungată, divizată convenţional în două etape: etapa preştiinţifică (din Antichitate până la
începutul secolului al XlX-lea) şi etapa ştiinţifică (de la începutul secolului al XlX-lea până în zilele
noastre). Lingvistica a devenit o ştiinţă după apariţia primei metode specifice de cercetare a
fenomenului lingvistic (metoda comparativ-istorică, 1816, prin opera lingvistului german Franz Bopp)
şi după conturarea obiectului ei de studiu (1916, prin opera lingvistului elveţian Ferdinand de
Saussure, care analiza limbajul ca facultate general umană de a comunica verbal, în două aspecte
importante: limba, ca sistem de semne verbale şi de relaţii între acele semne, şi vorbirea, ca punere
în funcţiune a sistemului. Lingviştii funcţionalişti contemporani (R. Jakobson, A. Martinet, E. Coseriu)
au o viziune mai largă asupra obiectului lingvisticii, considerând că, totuşi, nu limba, ci limbajul
constituie acest obiect. În etapa preştiinţifică a lingvisticii, în India antică s-a ajuns la o bună
clasificare articulatorie a sunetelor limbii sanscrite (în special a consoanelor), au fost descoperite
alternanţele fonetice şi accidentele de coarticulaţie, a fost intuit conceptul de fonem, ca şi structura
morfematică a cuvintelor, de asemenea conceptul de metalimbaj. În Grecia antică s-au pus bazele
retoricii şi ale filologiei, s-au disociat morfologia şi sintaxa în interiorul gramaticii, s-a schiţat o
fonetică incipientă, dar - mai ales - a fost iniţiată filozofia limbajului. Preluând învăţătura grecilor,
romanii au dat mare atenţie culturii unei limbi literare (latina clasică), combătând, dintr-o perspectivă
normativă, abaterile de la aceste forme de limbă ce aveau să fie cunoscute mai târziu ca latina
vulgară (populară), din care se vor dezvolta, la începuturile Evului Mediu, limbile neolatine, între care
şi româna. Tot în antichitate au apărut primele glosare şi chiar dicţionare bilingve, ca o prefigurare a
preocupărilor lexicologice de mai târziu. În Evul Mediu s-a născut filologia arabă, cu unele sugestii
venite dinspre vechea Indie, iar altele - dinspre vechea Grecie. La arabi, ca şi la chinezi, se dezvoltă
interesul faţă de diversificarea dialectală a limbilor, manifestat mai întâi în vechea cultură a Greciei.
În Evul Mediu european, în epoca scolasticii, s-a acordat interes accentuat raporturilor dintre
exprimarea lingvistică şi gândirea corectă (regulile şi principiile logice), culminând cu Gramatica de la
Port-Royal (1660) - o gramatică ,,raţională" a limbii franceze, din perspectiva categoriilor logice.
Dante Alighieri, încă înainte de Renaştere, se referea la dialectele limbii italiene. Evul Mediu
european rămânea însă dominat de o mare eroare în privinţa glottogeneticii (a originii limbilor): se
credea, în spiritul Bibliei, că toate limbile cunoscute ar proveni din ebraică, idee a carei falsitate au
demonstrat-o mai ales secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. De atunci, în locul ipotezei monogenetice a
limbajului şi-a croit drum ipoteza poligenetică (ideea că limbajul a apărut în mai multe puncte de pe
glob, în mod independent). Încă din Antichitate au fost schiţate trei perspective din care poate fi
studiată orice limbă: a) perspectiva descriptivă (descrierea limbii, aşa cum funcţionează ea în
procesul de comunicare verbală la un moment dat); b) perspectiva evolutivă (cercetarea limbii din
punctul de vedere al modificărilor pe care ea le suferă de-a lungul timpului); c) perspectiva
comparativă (cercetarea elementelor de diferenţiază limbile, şi mai ales a acelora asemănătoare sau
chiar comune unor limbi diferite). ? Care au fost preocupările lingvistice în antichitate Dar ştiinţa
limbii a apărut odată cu prima metodă proprie de cercetare a limbii: metoda comparativ-istorică. La
limita dintre secolele al XlX-lea şi al XX-lea au apărut, în Occidentul Europei, două noi metode de
cercetare lingvistică: fonetica experimentală (studiul sunetelor articulate cu ajutorul unor aparate
speciale, iniţiat de francezul J. Rousselot) şi geografia lingvistică (reprezentarea cartografică a
răspândirii teritoriale a anumitor particularităţi lingvistice, iniţiată de elveţianul J.Gillieron). Teoria
limbii sau lingvistica generală a fost revoluţionată, în Europa, de către Ferdinand de Saussure, prin
Cursul de lingvistică generală, publicat postum (1916), iar în America, de către Leonard Bloomfield
prin volumul Language (1933). Ferdinand de Saussure atrăgea atenţia asupra caracterului social al
limbii şi a faptului că limba este un sistem de semne, ceea ce implica încadrarea lingvisticii teoretice
în domeniul mai larg al semioticii. Tot el a reorientat studiul limbii dinspre perspectiva istorică spre
aceea descriptivă, motivând că în felul acesta se poate identifica mai pregnant sistemul lingvistic. A
definit cuvântul ca semn format prin asocierea unui semnificant (imagine acustică) cu un semnificat
(concept) şi a arătat că semnele lingvistice se organizează pe o imaginară axă asociativă în variate
serii (flexionare, lexicale etc.) şi pe o imaginară axă sintagmatică înşirări, constând din combinaţii ale
lor. Limba fiind, după Saussure (printr-o sugestie preluată de la înaintaşi), o formă, şi nu o substanţă ,
se conturează în felul acesta o lingvistica formală , sau internă , în opoziţie cu lingvistica externă , al
cărei obiect este reprezentat de relaţiile limbii cu alte fenomene sociale. Din lingvistica internă
saussuriană avea să se dezvolte, în epoca interbelică, structuralismul lingvistic european. Acest
curent lingvistic a fost reprezentat prin două şcoli importante: Şcoala de la Praga, întemeiată de
lingviştii cehi în frunte cu Vilem Mathesius, cărora li s-a alăturat ruşii N.S.Trubeţkoi şi R.Jakobson, şi
Şcoala de la Copenhaga, întemeiată de lingviştii danezi L.Hjelmslev şi H.J.Wdall. Şcoala de la Praga a
întemeiat o nouă disciplină lingvistică, fonologia (studiul sunetelor-tip ale limbii, privite din punct de
vedere funcţional şi numite foneme), iar Şcoala de la Copenhaga a dus mai departe schiţa de studiu
formal al limbii, iniţiată de Saussure, prin dezvoltarea unei lingvistici centrate pe interesul nu atât
pentru unităţile limbii ca atare, cât pe relaţiile dintre ele, concepţie purtând denumirea glosematică.
Americanul Leonard Bloomfield, întemeietor al structuralismului mecanicist (cunoscut şi sub
denumirea descriptivism) a dat mare atenţie laturii de expresie a unităţilor limbii, nerespingând
latura lor de conţinut, dar considerând-o ca exterioară limbii, ca obiect de studiu al altor ştiinţe decât
lingvistică. Un structuralism de tip opus, şi anume mentalist a promovat lingvistul american Edward
Sapir, întemeietorul etnolingvisticii (studiul limbii în strânsă relaţie cu întreaga cultură a unei
comunităţi umane), autor al unui alt volum cu titlul Language . Din încercarea de a concilia direcţia
mecanicistă a structuralismului descriptivist cu aceea mentalistă a apărut, în S.U.A , în a doua
jumătate a secolului al XX-lea, curentul gramaticilor generative-transformaţionale, iniţiatorul căruia
este Noam Chomsky.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 : FUNCTIUNILE LIMBAJULUI

Obiective: - familiarizarea cu noţiuni de teorie a comunicării cu scopul creării unor abilităţi de analiză
a discursului non-literar - introducerea unor noţiuni de lingvistică utile în pregătirea studenţilor
pentru studiul limbilor de profil Timp alocat: 2 ore Esenţială este funcţiunea de mijloc de comunicare
între membrii unei societăţi. Aceasta funcţiune este strâns legată de natura socială a limbii. Nevoia
de comunicare guvernează apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea limbajului. Funcţiunea
denominativă. Pentru exercitarea ei vorbitorii au la dispoziţie un inventar de semne. Aceste semne
denumesc percepţiile gândirii noastre, percepţii care o dată ce capătă nume devin mai stabile,
gândirea putând să le manevreze cu mai multa uşurinţă. Limba funcţionează aşadar ca instrument al
gândirii. Prin limbaj realitatea îşi poate prelungi existenţa în gândirea, în conştiinţa noastră. Prin
cuvânt, realitatea e "la îndemâna" meditaţiei, reflecţiei noastre. Limbajul permite gândirii sa fixeze
datele căpătate prin senzaţii şi percepţii. De aceea funcţiunea denominativa mai este numita şi
constitutivă sau mentală. O alta funcţiune a limbajului este cea expresivă. Printr-un mesaj oarecare
vorbitorul comunică nu numai o idee, un gând, ci şi anume informaţii cu privire la propria persoană:
sexul, vârsta, starea sufletească sau chiar atitudinea faţă de mesajul transmis. Mijloacele
expresivităţii lingvistice sunt felurite. Cel mai întrebuinţat mijloc este intonaţia. Alegerea unui anumit
cuvânt din mai multe sinonime este legată de asemenea de persoana vorbitorului. Şi procedee
morfosintactice stau la dispoziţia expresivităţii lingvistice (de exemplu timpurile verbale). Dintre
procedeele sintactice ordinea cuvintelor este cea mai legata de expresivitate. Funcţiunea poetică nu
trebuie confundată cu funcţiunea expresivă. Datorită funcţiunii poetice mesajele lingvistice pot
provoca emoţii artistice, limbajul devenind forma de expresie a artei literare. ? Care este deosebirea
între funcţia expresivă şi cea poetică Acestor funcţiuni lingvistul Roman Jakobson le-a adăugat alte
două: Funcţia fatică este funcţia prin care vorbitorul se asigură de contactul permanent cu
destinatarul mesajului. În anumite momente această legătură poate fi afectată de zgomote, oboseală
etc. Prin funcţiunea fatică limbajul asigură o reluare a comunicării. Când obiectul mesajului este
însăşi limba, funcţiunea care se utilizează poartă denumirea de funcţie metalinguală sau
metalingvistică. De exemplu, un enunţ de tipul "elevul este un substantiv articulat" se constituie într-
un metalimbaj pentru că limba este şi instrumentul mesajului şi obiectul acestuia. Roman Jakobson
consideră că studiul funcţiunilor limbii necesită o scurtă trecere în revistă a factorilor constitutivi în
orice act de vorbire, în orice comunicare verbală. Cel care se adresează (transmiţătorul) trimite un
mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţiunea el are nevoie: - de
un context la care se referă, pe care destinatarul să-l poată pricepe şi care sa fie sau verbal sau
capabil de a fi verbalizat; - de un cod întru totul sau cel puţin parţial comun atât transmiţătorului cât
şi destinatarului; - de un contact cu destinatarul, conducta materială sau legătura psihologică dintre
cei doi care le dă posibilitatea să stabilească şi sa menţină comunicarea. Iată reprezentarea unui
proces de comunicare (act verbal) şi a funcţiunilor corespunzătoare elementelor lui constitutive în
concepţia lui Roman Jakobson: Context (f. referenţială) Mesaj (f. poetică) Transmiţător Destinatar (f.
conativă) (f. emotivă) Contact (f. fatică) Cod (f.metalinguală)
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. PROCESUL DE COMUNICARE

Obiective: - Prezentarea unui scurt istoric al problematicii - Înţelegerea mecanismelor

neurofiziologice ale procesului de comunicare Timp alocat: 2 ore Realizarea funcţiunii de comunicare
a limbii a apărut în faţa gânditorilor ca un fenomen deosebit de interesant. Încă din antichitatea
greacă filozofii încadraţi în diverse curente au văzut destul de bine nu numai importanţa comunicării
ci chiar şi mecanismul acesteia. Astfel, stoicii au înţeles rolul creierului ca organ de comandă şi al
nervilor care conduc cuvântul până la organul vorbirii. Epicureii afirmă posibilitatea comunicării
bazată pe cunoaşterea limbii de întreaga societate (e recunoscută deci existenţa unui unic mijloc de
înţelegere, o limbă comună sau un dialect pentru toţi membrii unei colectivităţi); de asemenea, în
filozofia epicureica se discută condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o comunicare pentru ca
înţelegerea să se poată realiza: sunetele, cuvintele se propagă în spaţiu; dacă distanţa de la vorbitor
la ascultător e mică, vocea (mesajul) îşi păstrează forma iniţială şi sensul cuvântului e lesne de
înţeles; dacă însă distanţa este mai mare, sunetul se tulbură (zgomot de fond am zice azi), vorbele se
amestecă în drum, iar sensul devine confuz (Lucretiu, De rerum natura). Datele ştiinţifice s-au
acumulat însă lent. Cunoştinţele în domeniul neurofiziologiei se fundamentează abia în secolul al XIX-
lea. Prin procesul de comunicare înţelegem emiterea şi primirea de mesaje între membrii unei
colectivităţi care folosesc acelaşi mijloc de înţelegere (respectiv aceeaşi limbă). Aspectele procesului
de comunicare pot fi orale sau scrise. Activitatea de comunicare ocupă un loc foarte mare în viaţa
fiecărui individ, totodată membru al societăţii; 70% din timp (in starea de veghe) este atribuit
comunicării lingvistice, repartizat în: 45% audiere 30% vorbire 16% citire 9% scriere Un rol uriaş în
explicarea procesului de comunicare l-a jucat elaborarea teoriei reflexului condiţionat. În cadrul
acestei teorii a apărut definirea cuvântului ca semnal al semnalelor şi ca element al celui de-al doilea
sistem de semnalizare (limba şi gândirea) - caracteristic doar omului; primul sistem de semnalizare,
comun omului şi animalelor, se realizează prin percepţii, senzaţii şi reprezentări. Ideile de bază ale
neurofiziologiei şi neurociberneticei sunt: neuronul cu diferitele lui prelungiri este capabil să
primească informaţia, să o stocheze, să o prelucreze şi să o transmită. Până la 70 de ani un om
normal înregistrează în memorie 15 miliarde de miliarde de informaţii. Neuronul este tot atât de
complex ca un calculator (cortexul are 16 miliarde de neuroni). ! Procesul de comunicare presupune
funcţionarea normală atât a scoarţei cerebrale cât şi a aparatului vorbirii, a aparatului auditiv, a
aparatului vizual. Numai conlucrarea tuturor acestor elemente asigura atât emiterea cât şi
receptarea mesajelor. Emiterea mesajului. Pentru a emite, vorbitorul dispune de un număr finit de
reguli cu care poate produce şi înţelege un număr infinit de enunţuri; este ceea ce se cheamă
competenţă lingvistică, dată în linii mari prin ereditate şi dezvoltată, rafinată, prin educaţie.
Capacitatea vorbitorilor de a produce efectiv un număr dat de enunţuri se numeşte performanţă
lingvistică. Din punct de vedere lingvistic operaţia de emitere a mesajului înseamnă o codificare a
elementelor sale care sunt o submulţime din mulţimea alcătuită de codul lingvistic. Acesta se
prezintă ca un inventar de elemente (foneme, morfeme) îmbinate conform anumitor reguli. În urma
unui stimul, vorbitorul selecţionează din inventar elementele corespunzătoare mesajului pe care vrea
să-l transmită. Pe acestea le organizează într-un enunţ care va fi articulat în semnale succesive. De
pildă, pentru a articula enunţul Studentul vine la facultate vorbitorul selectează: - studentul, care
este luat din câmpul cuvintelor desemnând pe "cei ce învaţă într-o instituţie publică (student, elev
etc.)"; vine, selectat din câmpul verbelor care arata "o acţiune de deplasare"; la, ales din grupul
prepoziţiilor care arata direcţia; facultate, selectat din câmpul substantivelor care indica "localurile
de învăţământ public". Paralel cu selecţiile de mai sus, adică alegerea elementelor cerute, se aplică
regulile de determinare şi de îmbinare a acestora: studentul este articulat în nominativ vine capătă
marca de persoana a III-a singular şi are prepoziţia la care, împreună cu facultate, alcătuiesc
complementul circumstanţial de loc. Enunţul cuprinde trei părţi mari, corespunzătoare celor trei
unităţi din mesaj: Studentul / vine / la facultate. Fiecare parte componentă a enunţului este alcătuită
din semne elementare: student-ul vin-e la facultat-e Toate aceste semne sunt înzestrate cu
semnificaţii (ele sunt numite morfeme). ? Câte morfeme sunt în următorul enunţ: „Activitatea
elevilor va fi evaluată de către profesori” Transmiterea mesajului. Informaţia cu ajutorul limbajului se
poate, deci, transmite oral (direct, prin telefon, radio etc.) sau în scris (poştă, tipar, telegraf, e-mail).
Orice transmitere de informaţii se realizează cu ajutorul semnalelor sonore sau grafice. Aceste
semnale sunt purtătoarele materiale ale În formaţiei. Străbătând canalul de transmisie (spaţiul
cuprins între emiţător şi receptor, fie acesta aerul sau firul de telefon), semnalul poate fi alterat,
denaturat. În mod obişnuit mesajele scrise sunt mai rezistente la perturbări. Mesajul sonor este cel
mai supus acţiunii mai mult sau mai puţin nocive pentru În formaţii a zgomotelor (orice fel de alterări
ale mesajului apărute pe canalul de transmisie), fie că distanţa de la emiţător la receptor e prea
mare, fie că emiterea s-a făcut prea slab, fie că semnalul este bruiat pe parcurs de alte surse sonore.
Denaturări (mai mari sau mai mici) ale mesajului apar oricum. Dar limba îşi joacă şi în acest caz rolul
de mijloc de comunicare şi mesajul ajunge la destinaţie (alterarea sau distrugerea vocalelor nu face
imposibilă comunicarea). Orice parte a semnalului care poate fi ghicită, reconstituită uşor este
redundantă. Redundanţa reprezintă, aşadar, capacitatea de reconstituire a unei părţi alterate din
mesaj şi funcţionează în toate limbile dar manifestarea diferă de la o limba la alta. Redundanţa nu
funcţionează decât dacă mijlocul de comunicare este bine cunoscut. În afara elementelor
fonematice, în procesul de comunicare intervin aşa-zişii însoţitori permanenţi ai vorbirii; unii
lingvistici (intonaţia, accentul), alţii extralingvistici (gesturile, mimica). Recepţionarea mesajului.
Mesajul a ajuns la destinatar. Pe calea senzaţiilor auditive sau vizuale nervii transportă În fluxul până
la cortex unde analizatorii corticali intră în acţiune. Acum are loc descompunerea mesajului primit,
respectiv decodificarea: în urma analizei la care e supus mesajul, se reţine informaţia purtată de
semnal, conţinutul acestuia. Abia acum, pe baza memoriei, a stocului de cunoştinţe vechi, informaţia
nouă e apreciată, sistematizată, ierarhizată, într-un cuvânt prelucrată. În urma acestui proces se
poate spune că mesajul recepţionat a fost înţeles.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. SEMNUL LINGVISTIC

Obiective: - Însuşirea unei noi perspective asupra limbajului. - Familiarizarea studenţilor cu

terminologia lingvisticii structuraliste - Timp alocat: 2 ore Încă din antichitate cuvintele au fost
percepute ca semne, dar cel căruia lingvistica îi datorează o nouă abordare a limbajului este lingvistul
elveţian Ferdinand de Saussure. În celebrul său Curs de lingvistică generală acesta dezvoltă teoria
semnului lingvistic. Accepţiile semnului lingvistic a) Semnul este numai complexul sonor al cuvintelor
(similar semnelor de circulaţie). Cuvintele sub forma lor sonoră sau grafică sunt semne pentru
înţelesurile pe care le vehiculează. În acest caz semnul este unilateral. Aceasta accepţie este
susţinută în primul rând de acei specialişti care văd în limbaj un proces de semnalizare de gradul II
(primul sistem de semnalizare este comun omului şi animalelor şi este alcătuit din senzaţii, percepţii
şi reprezentări - cf. doctrinei lui I.P.Pavlov privitoare la cele două sisteme de semnalizare). b) în
ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvântul ca semn are doua laturi denumite cu termeni speciali,
stabiliţi de Ferdinand de Saussure şi deveniţi apoi celebri. Latura acustică este numită "signifiant"
semnificant, iar latura de înţeles, conceptul e numit "signifié" semnificat. De fapt, la Saussure semnul
este reprezentat de reunirea acestor două laturi ale cuvântului (unităţile limbii înzestrate cu înţeles
sunt semne alcătuite din două laturi; sunetele luate izolat nu sunt semne). Semnul propriu structurii
limbii este deci alcătuit din două laturi. Se spune că el este bilateral. Caracterul bilateral al semnului
este luat în considerare şi cercetat mai ales de lingviştii structuralişti europeni, care sunt nevoiţi să ia
în considerare, din înseşi necesităţile metodei, ambele laturi ale semnului. c) La un nivel abstract de
cercetare, semnul poate fi conceput ca o simplă relaţie stabilită între semnificant şi semnificat.
Formula prin care este redată această accepţie este următoarea: xRy (x este în relaţie cu y) - unde x =
semnificantul, y = semnificatul, R = relaţia dintre cele două laturi. Aici nu interesează ce exprimă x sau
y, trebuie stabilit doar că raportul dintre cele două elemente este o relaţie semiotică. Aceasta
accepţie, numită relaţională, este proprie disciplinelor formale ca matematica şi logica simbolică şi
este promovată de cei care îşi consacră eforturile procesului de formalizare a limbii, folosind în acest
scop procedeele logice sau matematice. Cele trei accepţii ale semnului lingvistic nu se exclud. Ele
sunt oarecum complementare. ! Concluzii: Semnele lingvistice sunt unităţi semnificative (înzestrate
cu înţeles) deosebite de foneme care sunt unităţi distinctive. Ca unităţi de bază ale limbii, semnele se
manifestă în cadrul primei articulari, aceea conform căreia orice fapt de experienţă, orice nevoi pe
care dorim să le facem cunoscute altuia sunt analizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o
formă vocală şi un înţeles - conform lingvistului André Martinet. Unităţile minimale sunt numite
morfeme (moneme la A.Martinet). Astfel, în enunţul: Nu/ mă /simt/ bine/ numărul morfemelor este
egal cu cel al cuvintelor. Dar există şi semne complexe în care numărul cuvintelor este diferit de cel al
morfemelor: Elev/ul cite/şte /roman/ul. La rândul ei, forma vocală este analizată într-un şir de unităţi
- foneme - fiecare contribuind la realizarea distincţiilor: bar se deosebeşte de par, car, far, dar prin
funcţia de diferenţiere realizată de fonemele b, p, c, f, respectiv d. În aceasta constă cea de-a doua
articulare a limbajului. ? In ce consta a doua articulare a limbajului Trăsăturile fundamentale ale
semnului lingvistic a) Semnul lingvistic este linear. Semnele limbii se desfăşoară succesiv în vorbire,
unităţile din cadrul celei de-a doua articulări nu se manifestă decât succesiv. Dacă semnificantul
cunoaşte o manifestare strict lineara, nu acelaşi lucru se poate spune despre semnificat; acesta este
nelinear. Exista deci o asimetrie care caracterizează în genere raportul dintre cele două laturi ale
limbajului: expresia şi conţinutul (corespunzătoare celor două laturi ale semnului, semnificant şi
semnificat). b) Trăsătura informaţională. Limbajul este alcătuit din două laturi: expresie şi conţinut,
din care prima serveşte la exprimarea celei de-a doua. Cuvintele sunt semne, deci au o latură de
semnificant şi o latura de semnificat numai pentru că ele au ca scop transmiterea unui mesaj.
Această comunicare se face prin manifestarea semnelor sub formă de semnale lineare, acustice sau
grafice. c) Legătura dintre cele două laturi ale limbajului, expresia şi conţinutul, poate fi pusă în
lumină şi de o altă trăsătură semiotică, de aşa numitul arbitrar al semnului lingvistic. Forma vocala a
cuvintelor este întâmplătoare în raport cu înţelesul acestora. Dar legătura dintre cele două laturi ale
limbajului are un caracter necesar şi obiectiv. Această necesitate însă se manifestă fie prin semne
arbitrare (nemotivate) - majoritare în orice limbă - fie prin semne complexe, motivate. Motivarea
semnului lingvistic Între semnul lingvistic şi conţinutul denumit de el există o legătură necesară, unul
nu poate exista fără altul. a) Motivarea absolută cuprinde acea categorie de cuvinte a căror forma
sonora reproduce unele trăsături ale conţinutului denumit. Aici În tră: - interjecţiile: Ah! Oh! Vai! sunt
legate în mod spontan de anumite stări afective; - onomatopeele reproduc sunete şi zgomote din
mediul înconjurător: cucurigu, cucu, trosc, zdronc; ele au însuşirea de a trezi imaginea concretă a
unui lucru sau fenomen; - cuvintele cu simbolism fonetic conţin numai unele sunete care amintesc de
caracteristicile obiectului: a înghiţi, a sughiţa, a miorlăi evocă parţial fenomenele denumite; ele sunt
mai frecvente decât interjecţiile şi onomatopeele şi cuprind şi cuvinte ce au primit, din cauza unor
îmbinări de sunete - (a)rl, (a)rt - considerate "inestetice" pentru vorbitorii de limbă română, sensuri
peiorative: scăfârlie, ţopârlan, mârţoagă etc. b) Motivarea relativă nu cuprinde semne care să evoce
prin structura lor fonetica anumite obiecte sau fenomene. Este vorba de cuvinte a căror formă poate
fi explicată prin alte semne. Despre astfel de cuvinte care amintesc prin structura lor de alte cuvinte
(ca aspect sonor sau înţeles) se spune că au formă internă. În această categorie intră: - cuvinte
derivate de la alte cuvinte cu ajutorul prefixelor sau sufixelor: ghiocel < ghioc (vezi şi fr. perce-neige
"străpunge zăpada", engl. snowdrop "picătura de zăpadă"); - cuvinte compuse ce se bazează, de
obicei, pe o comparaţie sau o metaforă: ciuboţicacucului, mierea-ursului, engl. do-nothing, rom.
pierde-vară etc.; aceste cuvinte sunt extrem de numeroase în limbi care folosesc curent compunerea,
ca germana, maghiara sau rusa.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 :METODA COMPARATIVAISTORICA

Obiective: - Importanţa creării primei metode specifice lingvidtsicii. - Contribuţii româneşti în

aplicarea metodei comoparativă istorică la studiul limbii române - Familiarizarea studenţilor cu
terminologia speicifcă studiului istoric al limbilor Timp alocat: 2 ore Istoric. Lingvistica ştiinţifică
propriu-zisă a fost creată la începutul secolului al XIX-lea. Calea spre crearea lingvisticii a fost deschisă
prin descoperirea de către filologii europeni a limbii sanscrite (limba literară a vechilor indieni cu
texte scrise în primul mileniu î.Hr., dar care circulau oral; aceste texte sunt anterioare textelor
greceşti din a doua jumătate a aceluiaşi mileniu). Astfel, în 1776 William Jones susţine, într-o
comunicare ţinută la Calcutta, că sanscrita prezintă o asemănare atât de mare cu latina şi greaca
încât trebuie să credem că ele provin dintr-un izvor comun, care probabil nu mai există. În 1816
germanul Franz Bopp a publicat prima lucrare de gramatică comparativă a mai multor limbi înrudite
(sanscrita, greaca, latina, limbile germanice). Odată cu înţelegerea raporturilor dintre aceste limbi a
apărut comparatistică indoeuropeană, după modelul căreia au apărut romanistica (studiul comparat
al limbilor romanice - întemeiat de lingvistul german Friedrich Diez, 1836), germanistica (studiul
comparat al limbilor germanice - întemeiat de lingvistul german Jakob Grimm), slavistica (studiul
comparat al limbilor slave - întemeiat de rusul Alexandr Hristoforovici Vostokov) etc. În secolul al XX-
lea, comparatistica indo-europeană a fost strălucit reprezentată de francezul Antoine Meillet. Cel
dintâi indo-europenist român a fost B. P. Hasdeu. La dezvoltarea romanisticii au mai contribuit
austriecii Hugo Schuchardt şi Wilhelm Meyer-Liibke (autor al primului dicţionar etimologic al limbilor
romanice), francezul Gaston Paris şi alţii. În lingvistica românească, după Hasdeu, contribuţii
importante au avut Al. Philippide (întemeietorul şcolii lingvistice de la Iaşi), Ovid Densusianu
(fondatorul scolii lingvistice de la Bucureşti) şi Sextil Puscariu (fondatorul şcolii lingvistice de la Cluj,
coordonator al marelui dicţionar-tezaur al limbii române şi al unui bun atlas lingvistic românesc), iar
la jumătatea secolului al XX-lea şi după aceea: romanistul Iorgu Iordan, romanistul Alexandru Rosetti,
clasicistul şi romanistul Alexandru Graur, întemeietor al lingvisticii generale la Universitatea din
Bucureşti, slavistul Emil Petrovici. Metoda comparativ-istorică a rămas până astăzi principalul
procedeu de studiere a istoriei limbilor. Scopul metodei. Metoda comparativ-istorică reprezintă un
ansamblu de procedee care permit ca, prin compararea evoluţiei unor limbi înrudite, să se tragă
concluzii privitoare la perioadele pentru care nu există texte. Cu ajutorul acestei metode se poate
reconstitui limba-bază (limba care sta la baza unui grup de limbi înrudite), în cazul în care ea nu a fost
atestată (de exemplu germana comună, slava comună sau Indo-europeana) sau se pot reconstitui
unele unităţi ale ei care nu s-au păstrat în texte. Metoda comparativ-istorica oferă totodată datele
necesare realizării unei clasificări genealogice. Principiile metodei. Metoda comparativ-istorică are
drept material limbile înrudite, pentru că numai în cazul limbilor provenind din acelaşi izvor formele
sunt comparabile în detaliile lor, iar asemănările au valoare istoric. Forma materială de manifestare a
înrudirii este asemănarea, cu atât mai mare cu cât limbile s-au desprins de mai puţină vreme din
limba-bază. Nu este vorba de o asemănare generală, ci de asemănări de detaliu, în forma sonoră şi în
sensul rădăcinilor şi al afixelor. Asemănarea cuvintelor şi a formelor gramaticale este un indiciu al
originii comune a mai multor limbi datorită unei trăsături specifice a limbii, şi anume caracterul
arbitrar al formei sonore în raport cu sensul exprimat. Este vorba de faptul că în limbi diferite, şi chiar
în aceeaşi limbă, acelaşi concept poate avea denumiri diferite. Dacă în limba nu ar domina acest
principiu, toate limbile s-ar asemăna între ele. În condiţiile arbitrarului semnului lingvistic, când
teoretic e posibil ca limbile să difere una de alta, coincidenţele de formă şi sens se explica prin
originea comuna a limbilor. De exemplu: asemănarea cuvântului românesc foc cu it. fuoco, sp.fuego,
fr. feu se explică prin înrudirea acestor limbi. De la procedeul comparării formelor asemănătoare se
exclud interjecţiile, onomatopeele, cuvintele infantile (acestea sunt cuvinte motivate) şi
împrumuturile. Importante sunt asemănările din nucleul fondului principal lexical şi la formele
gramaticale. Cel mai important argument îl reprezintă asemănarea formelor neregulate (foarte vechi
prin însăşi neregularitatea lor) la cuvinte dintre cele mai uzuale. Astfel, nici hazardul, nici împrumutul
ci numai originea comună poate explica prezenţa în limbile Indo-europene vechi a unor forme ca: skr.
(sanscrită) asti, lat. est, got. (gotică) ist, v.sl. (vechea slavă) iesti "este" skr. santi, lat. sunt, got. sind,
v.sl. santa "sunt" Pe baza asemănărilor la cuvinte din fondul principal şi la afixe gramaticale se pot
stabili grupele de limbi înrudite. Aceasta este o fază care precedă aplicarea metodei comparativ-
istorice. În etapa următoare se delimitează fondul comun de elemente provenite şi transmise din
limba-bază. Stabilirea corectă a etimologiei este ajutată de faptul că modificările produse în latura
sonoră a limbii au caracter regulat şi pot fi formulate ca legi fonetice. Acest principiu al metodei
poate fi enunţat astfel: datorită regularităţilor schimbărilor fonetice, într-un grup de limbi înrudite
cuvintele provenite din acelaşi etimon (cuvântul din limba-bază) prezintă corespondenţe fonetice
care se repetă la sunete identice. Următorul exemplu se bazează pe elementul latin din limbile
romanice. lat. octo > rom.opt, it.otto, fr.huit, sp.ocho lacte > rom.lapte, it.latte, fr.lait, sp.leche nocte
> rom.noapte, it.notte, fr.nuit, sp.noche Conform acestui exemplu, putem stabili o serie de
corespondenţe fonetice între grupurile de sunete provenite din lat. ct: rom. pt îi corespunde grupul
it. tt fr. it, sp. ch. Întrucât legile fonetice sunt limitate în timp, elementele împrumutate nu mai suferă
În fluenţa aceloraşi transformări (de exemplu neologismele nocturn, lactat, octavă etc. păstrează
grupul ct din latina pentru că ele nu au fost moştenite, deci nu se supun legii fonetice enunţate). ?
Daţi exemple de legi fonetice în limba română Reconstrucţia. Reconstrucţia este procedeul prin care
se poate reconstitui limba-baza sau unităţi ale ei care nu sunt atestate. Acest procedeu dă rezultate
cu atât mai valoroase cu cât perioada de timp care separă epoca diversificării limbii comune de
primele atestări ale limbilor care provin din ea este mai scurtă. Pentru reconstrucţia etimonului din
limba bază se aleg formele cele mai vechi din limbile înrudite; se compară învelişurile fonetice -
fonem cu fonem -, se ţine seama de legile fonetice ale fiecărei limbi precum şi de unele legi fonetice
cu caracter mai general. Exemplu de reconstrucţie a numeralului zece: sunt toate motivele sa se
creadă că numeralele - mai ales cele simple - reprezintă în fiecare limbă unele din cele mai vechi
forme gramaticale. În acelaşi timp, materialul de forme atestate şi asemănătoare între ele este
suficient de bogat. Astfel, zece are următoarele forme în câteva dintre limbile indoeuropene vechi:
gr. deka, lat. decem, got. taihun, skr. dasa Se poate stabili că prima litera în cuvântul ce desemna
numeralul zece în indoeuropeană era d, ţinându-se cont de faptul că în limbile germanice t provine
din d; al doilea sunet este peste tot e (ai în gotica se citea e, iar în sanscrita a provenea tot din e);
următorul sunet este k (în gotică h provine din k, iar în latină se citea dekem). Probleme mai mari
apar în legătură cu ultimul sunet. Se ştie din istoria fiecărei limbi în parte că, în anumite contexte
fonetice, consoana m favorizează apariţia unei vocale; astfel, în sanscrita şi în greacă m dezvoltă
vocala a, în gotica un, iar în latina e(m). Ştiind acestea s-a presupus că ultimul sunet este m.
Reconstrucţia numeralului din Indo-europeana devine astfel *dekm (asteriscul atrage atenţia că este
vorba de o formă reconstruită). Procedeul reconstrucţiei se foloseşte de mai bine de un secol;
rezultatele s-au corectat mereu pe măsură ce s-au elaborat gramatici istorice ale fiecărei limbi
Indoeuropene, s-au descoperit texte în limbi indo-europene necunoscute (toharica, hitita), s-au
descifrat textele cretano-miceniene, iar geografia lingvistică a permis o cronologie mai exactă a
formelor din fiecare limba. Principala problemă a reconstrucţiei o reprezintă realitatea formelor
obţinute. Se poate admite că forma reconstruită aproximează în mai mare măsură forma reală dacă
ea s-a realizat pe baza unui material mai bogat. Cu mai multa exactitate poate fi reconstruit sistemul
fonetic, deoarece aici se operează cu unităţi monoplane, în număr redus (câteva zeci) şi care s-au
transformat în fiecare limba în mod regulat, după anumite legi. Greutăţi numeroase apar în
determinarea sensurilor rădăcinilor. Nu se pot stabili corespondenţe semantice stricte; nu se pot
formula legi ale evoluţiei semantice, sensurile noi coexistă vreme îndelungată cu cele vechi. Se poate
crede că în multe cazuri evoluţia semantică s-a produs de la sensuri concrete la sensuri mai abstracte.
Putem să ne imaginam limba indo-europeana, spunea A. Meillet, ca pe un idiom în care predominau
termenii cu sens concret şi care notau detalii ale obiectelor uzuale, dar sărac în termeni cu sens
generic. În ceea ce priveşte morfologia, aceasta este un sector stabil şi foarte puţin penetrabil, aşa
încât oferă un material valoros pentru stabilirea înrudirii. Dar în cursul istoriei dispar unele desinenţe
sau sufixe, de aceea morfologia unei limbi nu poate fi reconstruită în toate detaliile ei. Cele mai mari
greutăţi apar în sintaxă. În primul rând materialele sintactice nu sunt de ajutor în stabilirea înrudirii
dintre limbi deoarece îmbinarea de cuvinte este motivată logic şi, ca atare, formaţii sintactice
identice pot apărea în mod independent. Metoda comparativ-istorică nu poate, prin urmare,
reconstitui limba indoeuropeană aşa cum a fost ea vorbită; ea poate stabili numai un sistem de
corespondenţe între limbile care derivă din ea.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 : METODE STRUCTURALE

Obiective: - familiarizarea studenţilor cu o nouă perspectivă în ceea ce priveşte structura şi evoluţia

limbilor - introducerea unor noţiuni de lingvistică utile în pregătirea studenţilor pentru studiul
limbilor de profil Timp alocat: 2 ore Lingvistica, sub aspectul ei comparativ-istoric, apare la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi îndeosebi al celui următor, datorită romantismului (cu interesul lui pentru
cunoaşterea trecutului fiecărui popor), pătrunderii principiului istoric în cercetarea ştiinţifică şi, în
egală măsură, descoperirii limbii sanscrite. În prima perioadă a dezvoltării sale ea este influenţată de
ştiinţele naturii având ca rezultat crearea concepţiei despre limbă ca organism. Scurta perioadă a
naturalismului a fost înlocuită în lingvistică prin pozitivismul neogramaticilor. Fără a nega meritele
adepţilor acestei şcoli, totuşi trebuie remarcat faptul că empirismul şi teama de abstractizare,
confundarea sincroniei cu diacronia şi considerarea limbii drept conglomerat, proprii acestei şcoli, n-
au putut asigura crearea unei teorii unitare despre limbă. Pe de altă parte, evoluţia rapidă a foneticii
experimentale a trezit la unii lingvişti interesul faţă de fundamentarea fizică şi fiziologică a
manifestărilor lingvistice. Prin crearea fonologiei la sfârşitul deceniului al treilea al secolului XX
lingvistica structurală se consideră constituită. Ea a fost pregătită de Ferdinand de Saussure.
Publicarea de către doi foşti studenţi în 1916 a Cursului de lingvistică generală a lui Ferdinand de
Saussure a pus bazele unei concepţii noi despre limbă şi sarcinile lingvisticii. Limba era concepută ca
un sistem a cărui structură lingviştii îşi propun să o cerceteze. Există mai multe orientări care se
aseamănă numai în privinţa metodei de analiză, dar se deosebesc în ceea ce priveşte concepţia
despre limbă. Structuralismul praghez: lingvişti cehi (Skolicka, Truka), ruşi (Trubeţkoi, R. Jakobson),
francezi (A. Martinet). Structuralismul danez: noua teorie „glossematică” – bazele au fost puse de L.
Hjemslev (v. semiotica). Structuralismul american: Bloomfield – nu se ocupă de sens ci de analiza
formală a limbii. ! Metodele de analiză structurală sunt subordonate concepţiei potrivit căreia limba
este un sistem. Ele se caracterizează prin abstracţie şi generalitate. Metoda comutării a fost aplicată
iniţial în fonologie unde, de fapt, a servit la descoperirea fonemelor; în prezent ea este folosită în
toate compartimentele limbii. În fonetică ştim că numărul sunetelor tinde spre infinit. În ceea ce
priveşte însă procesul propriu-zis de comunicare, s-a demonstrat că numărul unităţilor utilizate în
fiecare compartiment al limbii este finit (există câteva zeci de foneme, câteva zeci de morfeme,
câteva zeci de mii de cuvinte ce pot fi cuprinse în dicţionare). Grupând unităţile în clase putem însă
reduce infinitatea de sunete, morfeme, sensuri la unităţi limitate ca număr. Această grupare se face
cu ajutorul comutării. Comutarea reprezintă schimbarea unui segment cu altul în acelaşi plan al
limbii. De exemplu: dacă înlocuirea sunetelor nu duce la schimbarea înţelesului, înseamnă că
sunetele substituite sunt variante ale aceluiaşi fonem (invariant) şi nu foneme autonome (de ex. n din
cânt, mână, amân). Dacă înlocuirea provoacă o modificare oarecare în planul opus, segmentele
înlocuite unul prin celălalt sunt realizări a două invariante (spunem că cele două segmente „comută”
sau sunt în raport de comutare. De exemplu: lampă/ rampă, l şi r sunt invariante, sunt două foneme
distincte. Metoda analizei distribuţionale. Conceptul de distribuţie a apărut în fonologie, de unde s-a
extins apoi în celelalte compartimente ale limbii, legat fiind de ideea de context. Distribuţia
reprezintă proprietatea elementelor limbii de a apărea sau nu în diferite contexte, în diferite
vecinătăţi, iar relevanţa faptului lingvistic constă în ocurenţa sau nonocurenţa lui într-un anumit
punct al lanţului vorbirii. De exemplu: în greaca veche cuvintele nu se pot termina decât în vocală, în
diftong sau în una dintre consoanele n, r, s. În română, t iniţial nu poate fi urmat de b. Aşadar,
posibilitatea apariţiei sunetelor în cuvinte depinde de sunetele învecinate, adică de suma tuturor
poziţiilor sau ocurenţelor. În morfologie pentru a forma femininul la majoritatea adjectivelor
româneşti se adaugă –ă la masculin singular (nou-nouă, cald-caldă); dar după forme masculine în –
tor (silitor) şi e (limpede) femininul nu se mai obţine prin ataşarea lui –ă la singular. Analiza în
constituenţi imediaţi continuă şi dezvoltă ideea saussuriană de sintagmă: propoziţia este descompusă
în „grup nominal”(al subiectului) şi „grup verbal”. Fiecare din cele două grupuri (constituenţi imediaţi
ai propoziţiei) se împarte iarăşi în câte doi constituenţi imediaţi şi aşa mai departe până se ajunge la
morfeme, constituenţi ultimi ai oricărui enunţ.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 : DIVERSITATEA LIMBILOR

Obiective: - Prezentarea unui tablou general al tendinţelor de divcersificare-unificare a limbilor din

perpectivă istorică Tmp alocat: 2 ore Ceea ce frapeaza in primul rand in studiul limbilor este
diversitatea lor, diferentele lingvistice care apar de la o tara la alta sau chiar de la o regiune la alte.
Astfel diversitatea geografica a fost prima constatare facuta in lingvistica, ea a determinat forma
initiala a cercetarii stiintifice avand ca obiect limba inca in Grecia antica (este adevarat insa ca grecii
s-au limitat la varietatea dialectelor elenice). Dealtfel, in antichitate fiecare popor credea in
superioritatea propriului idiom. Nu intamplator grecii, de exemplu, ii numeau pe oamenii de alta
limba barbaros, indivizi care "bolborosesc". Multa vreme (si situatia aceasta nu a disparut total nici
astazi) membrii unei colectivitati umane au trait cu impresia ca numai limba lor materna e "normala",
celelalte fiind forme aberante. Recunoasterea egalitatii in drepturi a tuturor limbilor, indiferent de
tipul lor structural si de nivelul dezvoltarii lor, a indreptat atentia lingvistilor in directia cercetarii
formelor sub care se manifesta diversitatea limbilor si a cauzelor care i-au dat nastere. Limbile se
deosebesc intre ele prin toate laturilr lor: fonetica, lexic, gramatica, ca si prin legile interne de
evolutie. Se stie ca, in afara unor legi cu totul generale decurgand din trasaturile limbajului, legile
lingvistice difera de la o familie la alta, de la limba la limba si chiar in cursul istoriei aceleiasi limbi.
Fiecare limba transforma intr-un mod propriu materialul transmis din limba-baza. 1. Varietatea
actuala a limbilor de pe glob se explica prin mai multi factori: descendenta din limbi-baza diferite,
specificul dezvoltarii istorice a colectivelor de vorbitori etc. S-a formulat ipoteza ca limbajul a aparut
pe glob intr-un singur punct; faptul ca antropologii au gasit urmele omului primitiv, in diferite etape
ale existentei lui, in mai multe regiuni arata ca procesul formarii limbajului a durat o vreme foarte
indelungata. Si in tot acest timp grupurile s-au scindat mereu. Aflate la mari distente intre ele,
colectivele umane si-au faurit mijloace de comunicare sonore specifice. In lunga perioada a comunei
primitive procesele de diversificare au avut o deosebita intensitate. In aceasta epoca au luat nastere
marile familii de limbi de pe glob. Odata cu formarea statelor, diferentierea lingvistica scade in
intensitate, fara a inceta insa. Unele familii de limbi - ca cea romanica - iau nastere in epoca istorica,
la sfarsitul antichitatii. In societatile tribale separarea limbilor in dialecte si transformarea acestora in
idiomuri de sine statatoare se produc pana in ultimele secole, dupa cum se constata din studiul
limbilor amerindiene. 2. Limbile care provin din acelasi izvor au trasaturi comune, dar evolueaza in
directie centrifuga datorita conditiilor specifice ale istoriei lor: sunt difertite, de la caz la caz,
substratul, superstratul, ocupatiile vorbitorilor etc. In explicarea specificului lingvistic s-a facut adesea
apel la conditiile naturale si spirituale de viata ale colectivitatilor umane. Problema a fost pusa in
discutie inca din secolul al XVII-lea, cand se introduce conceptul de geniu al limbii, intelegandu-se
prin aceasta formula partea din gramatica unei limbi care nu se incadra in sistemul logic universal. In
secolul urmator aceasta problema a fost analizata de Condillac, pentru care le génie de la langue
inseamna, intr-o interpretare mai lingvistica, un sistem particular de reprezentare semantica a
raporturilor logice si gnoseologice dintre idei. Geniul limbii este pentru el un produs al geniului
poporului si se manifesta mai ales in organizarea semnatica: "toute confirme donc que chaque
langue exprime le caractére du peuple qui la parle" (apud TL, nota 5, p. 447). In Germania, Herder
cauta se explice diversitatea fonetica a limbilor prin conditiile naturale de viata ale poporului,
mentionand influenta climei, hranei, bauturii asupra organelor articulatorii. Formula "the genius of
language" e intalnita si in lucrarile iluministilor englezi: geniul sau spiriul limbii corespunde spiritului
national. Acest paralelism dus pana la identificare a fost preluat de intreaga directie idealist-
romantica in lingvistica, dezvoltata in special in Germania. El ocupa un loc central in lucrarile lui
Wilhelm von Humboldt, care a relevat raportul dintre limbaj - ca forma generala de activitate umana
- si varietatea limbilor concrete, dintre unitatea laturii de continut a tuturor limbilor (manifestarea
unei forte unice indreptata spre acelasi scop) si specificul laturii sonore si a sensului (produs al
spiritului fiecarei natiuni). Ca forme de manifestare a limbajului, limbile au functiuni si scopuri
comune, pe care insa le realizeaza in forme diferite. Multitudinea limbilor arata modul variat in care
fiecare colectivitate percepe aceleasi obiecte ale realitatii. Specificul national se manifesta, dupa
Humboldt, in forma interna a limbii, care e alcatuita din ansamblul sensurilor lexicale si gramaticale.
Diferentele in forma interna se explica, pe de o parte, prin faptul ca forta creatoare a limbajului se
manifesta in grade diferite, pe de alta parte, prin interventia sentimentelor si a fanteziei. Cuvintele
nu reprezinta imagini ale obiectelor, ci impresiile produse de obiecte asupra spiritului fiecarei
colectivitati. Dar, mai mult decat prin latura interna limbile se deosebesc intre ele prin latura lor
fonetica, iar aici imbinarile sonore pot varia la infinit. Concluzia lingvistului german era aceea ca,
intrucat diferentele in forma interna nu sunt destul de mari, iar cele din latura sonora sunt prea mari,
singurul criteriu potrivit pentru clasificarea limbilor ramane cel propus de Fr. Schlegel - flexiunea. !.
Diferentele dintre limbi se manifesta, dupa cum am aratat, din epocile cele mai vechi. Ele s-au
accentuat in anumite perioade si s-au atenuat in altele. Epoca moderna se caracterizeaza prin
tendinta spre unificare lingvistica nu numai pe plan national, dar si international. Este vizibil procesul
de formare a unui vocabular international datorita relatiilor tot mai stranse intre popoare si
raspandirii rapide - prin mijloacele de informare moderne - a unor notiuni si a termenilor
corespunzatori. Pastrand in scris (aproape) aceeasi forma, asemenea cuvinte se identifica usor si in
vorbire, chiar daca se pronunta diferit de la o colectivitate la alta. In ceea ce priveste morfologia, s-a
semnalat tendinta comuna spre analitism a limbilor indo-europene, raspandite astazi pe toate
continentele. 3. Marea varietate a limbilor de pe glob ascunde insa in sine o dubla unitate - de
structura si de origine. - Unitate de structura pentru ca, indiferent de gradul lor de dezvoltare, limbile
trebuie sa indeplineasca aceleasi functiuni, sa exprime aceleasi procese logice ale gandirii. Tinand
seama de functiunile limbii in societate, E. Sapir sublinia ca, din punctul de vedere al structurii, nu
exista diferente transante intre o limba de civilizatie si o limba primitiva, intrucat si una si cealalta
poseda insusirile esentiale ale limbajului: sistem fonetic, asocierea elementelor sonore cu un
concept, capacitatea de a exprima formal raporturi. Intr-adevar, se observa ca varietatea lingvistica
comporta grade diferite, in functie de nivelul de abstractizare. Ea se manifesta cel mai mult la nivelul
vorbirilor individuale sau al uzului si mult mai putin la nivelul abstract al sistemului. - Unitate de
origine pentru ca e neindoielnic ca limbile actuale deriva dintr-un numar redus de limbi primare,
apartinand primelor comunitati umane. Observarea asemanarilor (mai ales din secolele XVII-XVIII) a
dus la primele grupari ale limbilor, care s-au transformat ulterior in principalele clasificari lingvistice -
cea tipologica (morfologica) si cea genealogica.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 :CLASIFICAREA LIMBILOR

Obiective: - integrarea limbilor studiate de studenţi în contextul mai larg al unei clasificări tipologice
şi genealogice - prezentarea unui tablou general al clasificării limbilor Timp alocat: 6 ore Varietatea
limbilor a fost un fapt constatat din cele mai vechi timpuri, de la primele contacte intre colectivitatile
umane. Astfel, oamenii s-au lovit de consecintele practice ale diversitatii lingvistice - imposibilitatea
intelegerii prin limbaj sonor. Dar, dupa ce au observat ca doua idiomuri sunt diferite, oamenii au fost
tentati - aproape instinctiv - sa descopere analogiile dintre acestea. Taranii isi compara graiul cu cel
din satul vecin; persoanele care vorbesc mai multe limbi remarca trasaturile comune acestora. Lucru
curios, insa, stiinta a lasat sa treaca un timp destul de indelungat pana la utilizarea acestor constatari.
Grecii, de exemplu, desi observasera asemanarile intre vocabularul latin si vocabularul limbii lor
materne, nu au tras din acestea nici o concluzie lingvistica. Compararea limbilor si clasificarea lor au
preocupat pe invatati la inceput in mod sporadic si intamplator. Aceasta se explica prin aceea ca
numarul limbilor studiate era, chiar cu numai cu cateva secole in urma, restrans, iar cazurile in care
una si aceeasi persoana se indeletnicea cu cercetarea mai multor limbi erau extrem de rare.
Compararea limbilor presupune stabilirea atat a elementelor identice, cat si a celor diferite - sub
anumite raporturi - din doua sau mai multe limbi, pentru a se putea trage concluzii cu privire la
gradul de afinitate a lor. Studiul comparativ a limbilor - apare ca o continuare fireasca si necesara a
cercetarii monografice a fiecarei limbi in parte. Exista doua criterii principale care pot fi puse la baza
compararii limbilor: afinitatea genetica (materiala) si afinitatea structurala (formala). Intrucat dintre
acestea primul era mai usor de sesizat, incercarile de claificare a limbilor facute inainte de secolul
trecut se bazeaza in general pe inrudirea material-genetica a limbilor, iar autorii acestora pot fi
considerati precursori ai lingvisticii comparative-istorice. A. CLASIFICAREA GENEALOGICĂ Prima
încercare mai riguroasă de stabilire a unui grup de limbi înrudite a apărut în secolul al XVI-lea;
aceasta a aparţinea lui I. Scaliger care, în lucrarea Diatriba de Europaeorum linguis, arată că exista 11
limbi de bază (apud TLG, p. 480). Tot în secolul al XVIII-lea (în a doua jumătate), problema înrudirii
limbilor indoeuropene se apropie în cea mai mare măsură de adevărul ştiinţific, când W. Jones,
studiind manuscrisele sanscrite şi comparându-le cu limbile indiene contemporane, a arătat
apropierea dintre sanscrită, greacă, latină, limbile germanice, celtice, iraniene. Dar numai în secolul al
XIX-lea, prin elaborarea metodei comparative-istorice, sau stabilit relaţiile de înrudire între limbile
europene. Prima lucrare de gramatică comparată aparţine germanului Fr. Bopp. Apoi, independent
unii de alţii, germanul J. Grimm, danezul R. Rask şi rusul A. H. Vostokov au publicat şi ei lucrări
importante de gramatică comparată. O bună clasificare genealogică nu este posibilă fără ca în
prealabil să avem o descriere ştiinţifică a limbilor luate în considerare. Limbile înrudite provin dintr-
un izvor comun, din care au moştenit o serie de trăsături în structura lor gramaticală şi în lexicul
fundamental, folosit la exprimarea noţiunilor elementare. În ansamblul lor aceste limbi alcătuiesc o
familie. Ele au apărut în urma diferenţierii dialectelor teritoriale ale uneia şi aceleiaşi limbi, numite
limbă comună, protolimbă, limbă de origine, limbă primară (= primitivă) sau limbă-bază.
Diferenţierea limbii depinde în întregime de condiţiile sociale, economice; ea este rezultatul
expansiunii şi izolării unor părţi componente ale comunităţii care vorbeşte o anumită limbă.
Dialectele, pierzând legătura dintre ele şi parcurgând condiţii sociale diferite, în urma unui proces de
evoluţie îndelungată şi treptată, sunt supuse transformărilor, devenind cu vremea limbi de sine
stătătoare, dar înrudite între ele. Fiecare familie de limbi se subîmparte în unităţi mai mici numite
grupuri sau ramuri, termeni împrumutaţi din ştiinţele naturii. Iată principalele familii de limbi şi
ramurile acestora. I. Familia limbilor indo-europene Aceasta este familia cu numărul cel mai mare de
vorbitori din lume: aproximativ jumătate din populaţia globului. Ea cuprinde majoritatea limbilor
vorbite în Europa, multe limbi din Asia; s-a extins în America şi Australia. Limba comună este
neatestată şi a fost numită convenţional indo-europeană. Nu se cunoaşte nici patria populaţiilor
indo-europene şi nici perioada în care din indoeuropeană s-au format limbile existente în epoca
istorică. Ţinând seama că, la data celor mai vechi atestări, limbile indo-europene sunt mult deosebite
una de alta şi ştiind că modificările lingvistice se produc foarte lent, se poate deduce că perioada
comunităţii indo-europene se plasează în urmă cu multe mii de ani, în comuna primitivă. Dialectele
limbii indo-europene s-au răspândit pe un teritoriu foarte vast şi ulterior s-au transformat în limbi
înrudite. Printre acestea unele prezintă asemănări mai mari şi de aceea sunt grupate în ramuri.
Dimpotrivă, alte limbi ocupă o poziţie izolată. 1. Ramura limbilor indo-iraniene 1.1 Grupul limbilor
indiene Limbile indiene sunt atestate în trei faze ale evoluţiei lor: indiana veche, indiana medie şi
limbile indiene moderne. Indiana veche este cunoscută sub doua forme diferite ca timp şi bază
dialectală: vedica şi sanscrita. Vedica este limba celor mai cunoscute texte indiene, a imnurilor
religioase Vedele (veda "ştiinţă"). Sanscrita, limba literară a operelor cu caracter laic (samskrta
"prelucrat artistic"): Mahabharata, Ramayana şi operele lui Kālidā. Indiana medie e reprezentata de
limbi comune care s-au dezvoltat paralel cu sanscrita literara. Acestea sunt denumite cu termenul de
prākrit (prakrt "natural" "popular"). In perioada medie au existat şi limbi religioase dintre care
celebra este pāli, folosita şi astazi în unele tari ca limba a budismului. Limbile indiene moderne,
formate prin jurul anului 1000 e.n. sunt vorbite de aproximativ 400 de milioane (in 1961). Cea mai
răspândita limbă neoindiană este hindustana cu doua forme literare: hindi - din 1947 limba de stat a
Uniunii indiene şi urdu. Alte limbi indiene moderne: bengali, bihari, panjabi, asami, gujorati, sindhi,
kashmiri. Tot limba indiana este şi limba romanes (limba ţigănească) (limba romilor) care s-a separat
de restul limbilor indiene din secolul al V-lea. 1.2. Grupul limbilor iraniene (persane) Limbile iraniene
sunt foarte apropiate de cele indiene, îndreptăţind ideea că ele sau format din dialectele unei limbi
unice - din indo-iraniana de bază. Limbile vechi iraniene sunt cunoscute din documente izolate.
Primele texte de limbă iraniană sunt scrise în vechea persană, cunoscută prin inscripţii cuneiforme
din vremea regilor Ahemenizi (secolele 6-4 i.e.n.). Avestica este limba unor texte ale religiei
mazdeice, creată de marele reformator Zarathustra. Limbile iraniene medii se extind pe perioada
dintre secolele 4-3 i.e.n. şi secolele 8-9 e.n. şi cuprind grupul occidental şi grupul oriental. În grupul
occidental intră sogdiana, saka, horezmica, iar din grupul oriental - limba partă şi persana medie.
Limbile iraniene moderne (din secolul 9): Persana este cea mai importanta dintre limbile vorbite
astăzi; este limbă oficială în Iran, dar folosită ca limbă maternă de 10 milioane de vorbitori. Primele
documente de limbă modernă datează din secolul al IXlea. În secolul al X-lea limba literară este
ilustrată prin opera marelui poet Firdusi, care a scris Cartea regilor şi a lui Omar Khayam. În sud-estul
Iranului şi în Beluscistan se foloseşte limba beluciană. Alte limbi iraniene actuale: tadjika, afghana,
oseta, kurda. 2. Ramura limbilor italice Cuprinde doua grupuri: latino-falisc şi osco-umbrian. Limba
latină, vorbită la început pe un teritoriu restrâns în jurul Romei, a înlăturat cu vremea celelalte limbi
de pe teritoirul Italiei (osca, umbriana, falisca, etrusca) şi s-a extins odată cu creşterea puterii
romane, pe un teritoriu imens, ca limbă oficială a Imperiului Roman şi ca mijloc internaţional de
înţelegere. 3. Ramura limbilor romanice Limbile romanice ocupă o mare întindere, din Peninsula
Iberică până la Marea Neagră. Ele sunt descendente din latină, formate prin diversificarea şi evoluţia
neîntreruptă a latinei vorbite, aşa-numita latină vulgară, în cea mai mare parte a teritoriilor
provinciilor romanizate ale Imperiului Roman. In cadrul familiei indo-europene, limbile romanice au,
datorita extinderii lor în regiunile din afara continentului european, cel mai mare număr de vorbitori -
cca 800 milioane, ca limba maternă şi secundă. Clasificarea limbilor romanice a constituit şi constituie
una dintre preocupările centrale ale romaniştilor. Astăzi sunt general recunoscute ca limbi romanice
româna, dalmata (grupul oriental), italiana, sarda, occitana, franceza, catalana, spaniola, portugheza,
reto-romana (grupul occidental). Limba romana, limbă romanică orientală (grupul balcanoromanic -
dupa unii cercetatori gr. Apenino-balcanic, italo-balcanic, traco-iliroromanic). Este vorbită de peste
25 milioane de vorbitori (ca limba maternă) în România, Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria,
Albania, Grecia si, de catre emigranţi, în Canada, SUA, America Latină, Australia, Israel, Turcia etc.
Este limbă oficială în România şi Republica Moldova. Prima atestare documentara dateaza din 1521.
Are patru dialecte: unul norddunărean (daco-roman) cu care se confundă limba română în sens
restrâns şi trei suddunărene (meglenoromân, istroromân, aromân). Romanizarea a fost rapidă şi
întensă, în ciuda duratei mai mici a stăpânirii romane şi a poziţiei periferice în România. Epoca de
formare sau de constituire a identităţii romanice este controversată: secolele 5-7/8. Se admite ca
punct de reper începutul influenţei efective a limbii slave. Dalmata, limba romanică orientală
dispărută la sfârşitul secolului 19, vorbită pe coasta Dalmaţiei (azi în Croaţia, Bosnia şi Herţegovina).
Formarea dalmatei este consecinţa lingvistică a cuceririi de către romani a triburilor indo-europene
ale ilirilor care locuiau regiunea din mileniul I i.e.n. Ultimul vorbitor, Tuone Udina (mort în 1898), a
reprezentat principala sursa de cunoaştere a dalmatei. Italiana, limba romanică occidentală, grupul
italo-romanic; aproximativ 60 milioane de vorbitori. Este limbă oficială în Italia, San Marino, Vatican,
Elveţia. Limbă uzuală în Franţa (Corsica, Alpi, Coasta Dalmată), Monaco, Argentina, Brazilia, Canada,
SUA, Etiopia, Libia, Somalia. Este limbă de cultură în Malta. Are trei grupuri dialectale mari:
septentrional, toscan şi centro-meridional. Cel mai vechi document de limba italiană datează din 960.
Dialectul toscan este cel ce a stat la baza formarii limbii italiene literare. Sarda, limbă romanică din
grupul italoromanic; aproximativ un milion de vorbitori, în cea mai mare parte bilingvi (italiana). Este
vorbita în Italia, în insula Sardinia. Ocupă o poziţie aparte între Romania orientala şi Romania
occidentală. Se prezintă astăzi sub forma unui conglomerat de graiuri. Nu a atins stadiul de limbă
standard, este o limbă populară nescrisă; unii o consideră dialect italian. Occitana (langue d'oc,
provensala), limbă romanică occidentală, grupul galoromanic; aproximativ 8 milioane vorbitori
(dintre care eventual 1-2 milioane activi însă vârstnici în zone rurale) - nici un monolingv (majoritatea
franceză). Este vorbita în sudul Franţei (= Midi, zone din Monaco, N-E Spaniei). Are, după unii
cercetători poziţie intermediară între grupul galoromanic şi iberoromanic. Franceza, limbă romanică
occidentală; grupul galoromanic; 115 milioane de vorbitori. Limbă oficială în Franţa, Andorra (alături
de spaniolă şi catalană), Belgia (alaturi de flamandă), Elveţia (alături de germană, italiană, reto-
romană), Italia (provincia Valle d'Aosta - alături de italiana), Luxemburg (alături de luxemburgheză),
Marea Britanie (în Insulele Normande - în Insula Jersey alături de engleză, uzuală în celelalte),
Monaco. În America: limbă oficială în Canada (alături de engleză) şi Haiti; limbă uzuală în Barbados şi
SUA. În Africa: limbă oficială în Benin, Burkina - Fasso, Bermude, Camerun, Congo, Gabon,
Madagascar, Niger, Senegal, Tago, Zair etc; limbă uzualăa în Algeria, Maroc, Tunisia. În Asia: limbă
uzuală în Laos, Liban. Este limbă oficială la ONU. Cel mai vechi text de limba francează datează din
842. Dialecte: normand, picard, valon, champenois, loren, potevin, gallo, angevin. Limba franceza
literară s-a format pe baza dialectului vorbit în regiunea Ille de France (capitala Paris). Catalana, limbă
romanică occidentală, grupul iberoromanic; aprox. 8 milioane vorbitori din estul Spaniei (în Catalonia
- capitala la Barcelona), în Insulele Baleare, în sudul Franţei. Este limbă oficială în Andorra (alături de
franceză şi spaniolă). Vorbită de aprox. 26% din populaţia Spaniei. Primele texte datează din secolul
12. Este considerata "limbă punte" între grupul iberoromanic şi galoromanic. Spaniola, limbă
romanică occidentală, grupul iberoromanic, aprox. 300 milioane de vorbitori. Este limba romanica
cea mai bine reprezentată din punctul de vedere al numărului de vorbitori şi al expansiunii teritoriale
(ocupă locul 4 în lume după chineză, engleză, hindi). Limba spaniola este limbă oficială în Spania,
Andorra, Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, Guatemala, Guineea
ecuatoriala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Republica Dominicana, Salvador,
SUA (statele New Mexico şi Puerto Rico - alături de engleză), Uruguay, Venezuela. Este limbă oficială
la ONU. Are trei dialecte primare actuale (aragonez, asturoleonez, castilian) şi unul dispărut
(mozarab). Cele mai vechi documente de limbă spaniolă (printre care poemul epic Cidul) datează de
pe la jumătatea secolului 12. Limba spaniolă literară s-a format pe baza dialectului castilian.
Portugheza, limbă romanică occidentală, grupul iberoromanic; peste 186 milioane vorbitori. Este
limbă oficială în Portugalia şi în diferite state care au făcut parte din fostul imperiu colonial
portughez: Brazilia, Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, Capul Verde etc. Se mai vorbeşte în Spania si,
de către emigranţi, în SUA, Canada, în foste colonii portugheze din Asia. Primul document de limba
portugheză datează de la sfârşitul secolului 12. Cel mai vestit monument literar de limbă portugheză
- Lusiadele de Camoens. Reto-romana - nume dat unor grupuri de dialecte romanice, a căror unitate
a fost susţinută prima dată de G. I. Ascoli, dar care a fost şi este adesea contestată de mulţi lingvişti.
Este vorbită în Elveţia, Italia (in nord) de cca 830 000 de vorbitori. Alte grupuri de dialecte: occidental
(romansa), central (retic central) şi oriental (friulan). Din 1938 romansa este recunoscuta ca limba
naţională în Elvetia (cantonul Graubünden). 4. Ramura limbilor celtice Limbile celtice sunt vorbite în
insulele din vestul Europei de descendenţii vechilor celţi. În mileniul I î.e.n. aceştia ocupau tot centrul
Europei. Împinşi în partea de vest a continentului, apoi în insulele britanice, în cele din urmă celţii au
fost absorbiţi de romani. Singura limbă celtică de pe continent în vremea cuceririi romane (secolul I
î.e.n.) era galica, cu texte datând din primele secole î.e.n. Galica a fost parăsită treptat odată cu
cucerirea Galiei de către romani, lăsând urme în lexicul limbii franceze, mai ales în toponimie. În
prezent există următoarele limbi celtice: Irlandeza, vorbita de cca 1 milion de oameni; primele texte
sunt nişte înscripţii din secolele 5 şi 6. ocuparea insulei de către englezi timp de 8 secole (sec. 12-20)
a dus la înlocuirea treptată a irlandezei cu engleza. Astăzi în Republica Irlanda învăţarea irlandezei
este obligatorie. Scoţiana este vorbită de aprox. 130 000 de oameni, majoritatea bilingvi. Ea este
limba unei populaţii irlandeze care a venit în Scoţia în secolul 5 e.n. Evoluând independent de
irlandeză timp de câteva secole, limba a căpătat o fizionomie aparte; nu e atestată însă înainte de
secolul 16. Limba manx, pe cale de dispariţie, e vorbită de câteva sute de locuitori ai Insulei Man.
Galeza a vorbita în Ţara Galilor de circa 700 000 de oameni. Este idiomul celtic cel mai bogat şi mai
evoluat. Primele monumente literare datează din secolul 12, dar compunerea lor a fost anterioară.
Bretona e vorbită de urmaşii celţilor care, sub presiunea anglo-saxonilor, s-au instalat în secolele 5-7
în regiunea franceză Bretagne. Din cei aproximativ 1 500 000 de vorbitori, marea majoritate este
bilingvă, cunoscând şi franceza. 5. Ramura limbilor germanice Limbile germanice sunt răspândite în
partea de apus şi de nord a continentului european. Limba germanică comuna nu este atestată în
scris. Din cea mai veche fază cunoscută (secolele 3-4 e.n.) limbile germanice formează tei grupuri
distincte: 5.1. Grupul de răsărit este reprezentat de gotică, limba unor populaţii venite din părţile
Vistulei. Gotica este cunoscuta prin câteva fragmente din Biblia tradusă de misionarul creştin Wulfila
în secolul 4. Acesta a creat alfabetul gotic alcătuit din 27 de litere, bazat pe cel grec şi completat cu
semne împrumutate din alfabetul latin şi cel runic. Din limba gotică s-au păstrat vreo 80 de cuvinte.
5.2. Grupul de nord sau scandinav Până în secolul 8, când în istoria popoarelor nordice începe
perioada cunoscută sub numele de "epoca vikingilor" (sec. 9-11), în toată Scandinavia se vorbea o
limbă unică. Unitatea limbii vechi nordice ţine până în secolul 9, când diferenţierile dialectale se
accentuează, fapt care a dus treptat la formarea celor patru limbi: la vest - islandeza şi norvegiana şi
la est - daneza şi suedeza. Islandeza are aproximativ 150 000 de vorbitori. Este cea mai arhaică dintre
limbile scandinave. Fiind izolată în insulă (Islanda a fost populată la sfârşitul secolului 9 cu colonişti
aduşi din vestul Norvegiei), ea s-a menţinut fără schimbări esenţiale până astăzi. Norvegiana este
vorbită de aproximativ 4 500 000 de oameni. Stăpânirea Norvegiei de către Danemarca timp de trei
secole a impus daneza ca limbă oficială; norvegiana n-a mai existat ca limbă literară ci doar ca un
grup de dialecte locale pana în secolul 18. Daneza literara din Norvegia, influenţată de dialectele
norvegiene, a devenit cu vremea o limbă nouă, deosebită de cea daneză. Aceasta a fost numită
danonorvegiana sau, pur şi simplu, norvegiana şi e folosită până azi ca limbă oficială. Daneza are 5
milioane de vorbitori. Cele mai vechi documente în daneza sunt inscripţii cu caractere runice, datând
din secolul al XI-lea. Primele texte literare au caracter dialectal. În secolul al XVI-lea, răspândirea
cărţilor tipărite şi Reforma au contribuit în mare măsură la stabilirea normelor limbii literare. Astăzi,
daneza este folosită, în afara Danemarcei, în relaţiile oficiale în Islanda, în Insulele Faeroe, în
Groenlanda (alături de eschimosă). Suedeza este cea mai răspândită limbă scandinavă. Ea este
vorbita de circa 9 milioane de oameni. Primele documente în limba suedeza, în alfabet latin, sunt
reprezentate de texte de legi din secolul al XIV-lea. 5.3 Grupul de vest Este cel mai numeros şi, spre
deosebire de cel nordic, şi-a pierdut unitatea iniţialţ, aşa încât astăzi diferentele între limbile care
aparţin acestui grup sunt mult mai mari decât între limbile nordice. Din acest grup fac parte:
Germana de sus sau germana propriu-zisă, cu aprox. 100 milioane vorbitori (ca limbă maternă). Este
limba oficială în Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein. Se mai vorbeşte în Franţa (Alsacia şi
Lorena), Italia (Alto Adige), Danemarca, Luxemburg, Rusia, ex-Iugoslavia, Cehia, România. Unul dintre
cele mai vechi documente este poemul eroic Cantecul lui Hildebrand din secolul IX. Cel mai important
monument de limbă de la începutul perioadei germane moderne este traducerea Bibliei de catre
Luther. Cunoaşte mari diferenţieri dialectale de aceea vorbitorii de dialecte diferite nu se pot înţelege
decât cu ajutorul limbii literare. Tot de germana de sus ţine limba idiş, provenită dintr-un dialect al
germanei medii vorbit de o populatie evreiască nevoită să emigreze din Germania în secolul XIV.
Numărul vorbitorilor de idiş este nesigur şi diferă de la o sursă la alta. Astăzi, cifra se estimează de la
1 milion (ca limbă maternă) la 5 milioane. Din germana de jos s-au format olandeza şi flamanda şi
limba afrikaans (=limba burilor). Olandeza are peste 11 milioane de vorbitori. Din secolul al XVI-lea se
dezvoltă o literatură bogată şi variată. Flamanda este vorbita de aprox. 4 milioane de oameni în
Belgia şi 200 000 în Franta. Este apropiată de olandeză şi este limbă oficială în Belgia. Afrikaans este
limba olandeza adusă de o populaţie de olandezi, hughenoţi francezi şi germani în Africa în secolul al
XVII-lea. Este limbă oficială (alături de engleză) în Republica Sud-Africană. Frizona are circa 400 000
de vorbitori (in Olanda, nord-vestul Germaniei şi o parte din Danemarca). Are trei grupuri dialectale.
Engleza se bucură de cel mai mare prestigiu între limbile germanice. E greu de stabilit numărul exact
al vorbitorilor de limbă engleză; între 250-300 milioane ca limbă modernă, dar statisticile engleze dau
o cifră de 700 milione de vorbitori, inclusiv ca limbă secundară. Engleza a fost adusa pe teritoriul
Angliei între secolele V-VI de către unele triburi din nordul Germaniei (anglo-saxonii). Înaintea venirii
lor, pe teritoriul Angliei se vorbeau limbi celtice. Cele mai vechi texte datează din secolul VII
(Beowulf). Limba literară se bazează pe dialectul londonez. Este limbă oficială sau principală în :
Marea Britanie, Irlanda, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelanda, India, Filipine, Jamaica, alte zone din
Asia şi Africa, este limbă oficială la ONU şi ocupă locul doi în lume ca număr de vorbitori. 6.Ramura
limbilor slave În comparaţie cu limbile germanice şi cele romanice, limbile slave au un caracter mai
arhaic, mai conservator. Limbile slave au la bază o limbă comună, numită convenţional slava comunp,
neatestatp. Cea mai veche formă atestată este slava veche (sau slava bisericească), limba veche
literara a slavilor, în care călugarii Chiril şi Metodiu au tradus (in sec. IX) texte religioase din greceşte,
într-un alfabet creat de ei pe baza celui grecesc. Limbile slave se împart în trei grupuri: 6.1. Grupul de
est cuprinde rusa, ucraineana, bielorusa. Rusa este cea mai răspândită limbă slavă (şi din motive
politice). Ea este vorbită de 120 milioane de oameni (ca limbă maternă), dar este cunoscută de peste
265 milioane. Este limbă oficială la ONU. Ucraineana (ruteana) are 35-37 milioane de vorbitori (surse
diferite). Limba literară s-a format în secolul al XVIII-lea. Bielorusa este vorbită de 8-10 milioane de
oameni (surse diferite) în Belarus şi Polonia. S-a constituit ca limbă literară în secolul al XIX-lea. 6.2.
Grupul de vest cuprinde polona, ceha, slovaca, polaba (disparută), soraba, caşuba. Limbile slave de
vest sunt mai puţin unitare decât cele de sud şi est. Sunt atestate din secolul al XII-lea - ceha, secolul
al XIII-lea - polona. 6.3. Grupul de sud: bulgara, macedoneana, sârba, croata, slovena. Are cele mai
vechi texte slave (secolul IX). 7. Din limbile baltice (care sunt foarte apropiate de cele slave la
fonetică, gramatică, derivare şi vocabular) fac parte: lituaniana şi letona, cu monumente literare din
sec. al XVI-lea. Ni s-au mai păstrat texte din secolul al XV-lea - al XVII-lea în limba prusiana veche,
asimilata complet, spre sfârşitul sec. XVII, de neamurile germanice. Deosebit de importantă pentru
gramatica comparată a limbilor indo-europene este lituaniana (prin caracterul arhaic al structurii
morfologice şi al foneticii). Intre limbile slave, baltice şi germanice există un număr destul de mare de
afinităţi lingvistice (în primul rând, morfologice şi lexicale). * Până acum am vorbit despre ramurile
familiei indo-europene reprezentate prin mai mult de o limbă. Există însă şi alte ramuri indo-
europene, constituite, fiecare, din câte o singură limbă. Acesta este cazul limbilor greacă, armeană,
albaneză, hitită şi toharică. 8. Limba greacă Limba greacă veche (sec. al X-lea - al V-lea i.e.n.) era
scindată într-o mulţime de dialecte, legate, totuşi, între ele, fiecare având o anumită formă literară.
(Până în sec. al IV-lea î.e.n. în Grecia nu a existat o limbă unică). Dintre dialectele literare, cele mai
importante au fost dialectul ionic, dialectul atic, dialectul doric şi dialectul eolic. Dialectul ionic se
vorbea în coloniile grecesti din nord-vestul Asiei Mici (12 orase). în acest dialect au fost alcatuite
epopeile lui Homer (Iliada şi Odiseea), poemele lui hesiod şi opera istoricului Herodot. Dialectul atic
(dialectul Atenei) era În deaproape În rudit cu cel ionic. în general, limba tragediei este dialectul atic
(Eschil, Sofocle şi Euripide), limba comediilor lui Aristofan, a istoricilor Tucidide şi Xenofon, a
filozofului Platon şi a renumitului orator Demostene. Greaca modernă (neogreaca) continuă greaca
veche (elina). Deosebirile dintre ele sunt însă foarte mari. Istoria limbii greceşti cunoaşte trei
perioade. Prima, la care ne-am referit şi mai sus, o formează greaca veche. Potrivit descoperirilor
recente, ea datează din a doua jumătate a celui de-al II-lea mileniu î.e.n. Este limba culturii creto-
miceniene (sau minoice), cunoscută din inscripţii în liniar A şi B. Dupa distrugerea acestei culturi (sec.
al XII-lea i.e.n.) urmeaza o perioada obscura (ea tine pana în sec. al VIII-lea i.e.n.). în sec. al VIII-lea În
cepe marea colonizare a grecilor, care avea sa creeze conditiile ce au dat nastere Greciei clasice. în
cateva secole, limba greaca se extinde în În tregul bazin mediteranean pana în Gibraltar, iar în nord
pana la ţărmurile Mării Negre. Datorită prestigiului politic şi cultural al Atenei, în sec. al V-lea î.e.n.
acest dialect începe să se impună şi în alte zone. Suferind însă o puternică influenţă ionică în lexic.
Această formă nouă a dialectului atic poarta numele de koiné "limba comună". Apariţia ei a dus la
nivelarea particularităţilor dialectale. Limba greacă comună începe să câştige teren în epoca
elenistică. Ea avea să existe până în sec. al VI-lea î.e.n., când începe perioada bizantină, caracterizată
pe plan lingvistic prin două tendinţe contrare: una conservativă, care încearcă să menţină tradiţiile
limbii comune şi ale dialectului atic; aceasta tendinţă devine predominantă în literatura; alta,
populară, care a dus la scindarea limbii comune (koiné) vorbite în dialecte teritoriale. Ambele
tendinţe se continuă în perioada neogreacă (aproximativ din secolul al XII-lea e.n.). Din koiné provine
şi greaca modernă. Pana în ultima vreme, în domeniul morfologiei (şi parţial al sintaxei) limbii
neogreceşti, chiar în textele dintr-o singură carte, în paginile unei reviste sau ziar se întâlneau două
stiluri diferite - katharevusa şi dimotiki; numită şi limba pură, katharevusa era întrebuinţată pentru
expunerea ştiinţifică sau politică. Katharevusa nu era înţeleasă de păturile de jos ale populaţiei. În
schimb, dimotiki reflectă limba vorbită azi în Grecia, limbă înteleasă de cei mulţi. Recent (1997),
guvernul grec a declarat dimotiki, vorbită şi cultivată de poeţi, ca limbă obligatorie în şcoli,
universităti şi instituţii publice. 9. Limba armeana Cele mai vechi monumente literare ale acestei limbi
dateaza din sec. al V-lea e.n. Multă vreme armeana a fost considerată - în mod greşit - ca făcând
parte din grupul limbilor indo-iraniene. În realitate însă, armeana a împrumutat doar numeroase
cuvinte din partă şi persană. Locul limbii armene în rândul celorlalte limbi indo-europene a fost
stabilit pentru prima oară de H. Hübschmann, la sfârşitul sec. al XIX-lea (mai precis, în anul 1875). 10.
Limba albaneză Cele mai vechi texte datează din sec. al XV-lea. Albaneza este împărţită în două
dialecte: de nord (gheg) şi de sud (elbasan). Judecând după teritoriul pe care-l ocupă, s-ar putea
afirma că albaneza continua ilira, ipoteză susţinută de G. Meyer, P. Kretschmer, F. Sommer, A.
Thumb, O. Hoffmann, O. Densusianu, I. Valaori, Al. Philippide, Eq. Çabej, A. V. Desickaja s.a., dar
anumite particularităţi fonetice vorbesc în favoarea originii ei trace (C. Pauli, H. Hirt, G. Weigand, H.
Pedersen) sau daco-moesiene (VI. Georgeiev). Ipotezele acestea sunt împărtaşite de lingvişti şi astăzi.
In evul mediu, ca limbi literare s-au folosit, în Albania, latina şi greaca. Datorită numeroaselor
transformări, sistemul fonetic şi structura gramaticală a limbii albaneze au deviat mult (in raport cu
alte idiomuri indo-europene). Lexicul abundă în elemente romanice, greceşti şi slave. Din momentul
cuceririi Iliriei de către romani (sec. al II-lea î.e.n.) datează primele elemente latineşti, urmate apoi de
influenţa italiană (îndeosebi veneţiană) şi aromână. 11. Limba toharica Acest termen arbitrar şi
inexact este folosit pentru denumirea a doua limbi înrudite între ele. Textele toharice, scrise cu
caractere indiene şi datand din sec. al VI-lea - al VII-lea e.n., au fost descoperite la începutul sec. al
XX-lea, în Turkestanul chinez. Limbile toharice manifestă asemănări cu grupurile italic, celtic, slav, cu
greaca, armeana şi frigiana. Dealtfel, definind poziţia toharicei între celelalte limbi indoeuropene, A.
Meillet sublinia că ea se situeazţ între italo-celticţ, pe de o parte, slavţ şi armeană, pe de alta. Având
în vedere că în toharică există elemente de substrat finougrian, se poate admite că patria primitivă a
vorbitorilor ei s-a aflat între Nipru şi Ural. 12. Limba hitita (sau nesita) Hitita a fost răspânditp în Asia
Micp şi ne-a parvenit în texte cuneiforme începând cu mileniul al II-lea i.e.n. (peste 15 000 de tabliţe
de argilă). Monumentele hititei cuneiforme sunt foarte numeroase şi variate în ceea ce priveşte
conţinutul. Aceasta limbă a fost descifrată de asiriologul ceh B. Hrozny în anul 1915. Descifrarea şi
interpretarea textelor hitite au contribuit într-o largă măsură la revizuirea unor probleme de
gramatică comparată a limbilor indo-europene. Importanţa limbii hitite pentru gramatica comparată
se explică nu numai prin caracterul arhaic al textelor, ci şi prin prezenţa în sistemul fonologic şi
gramatical al hititei a unor deosebiri faţă de restul limbilor indo-europene. În Siria de Nord şi în estul
Asiei Mici, au fost descoperite şi inscripţii hieroglifice. Ele notează o limbă apropiată de hitita
cuneiformă. Limba lor este hitita hieroglifica. În afară de aceste ramuri indo-europene, bine
cunoscute prin documente, s-au păstrat date fragmentare cu privire la o serie întreagă de limbi ale
unor triburi şi populaţii care au locuit în vechime în regiunile din Europa de sud-est şi mediteraneană
şi care aparţin familiei lingvistice indo-europene. Este vorba despre: traco-dacă, ilira, frigiana etc. II.
Familia limbilor fino-ugriene (sau ugro-finice) Familia limbilor ugro-finice se împarte în două ramuri:
ramura ugrică şi ramura finică. Din ramura ugrică fac parte limbile maghiara, mansi (regula) şi hanti.
Din ramura finică mentionam limbile: finlandeză (suomi), estonă, sama (lapona), vepsa şi isuri, voda
şi levona, limbile komi-permiana şi komi-siriana, limbile mordvine (ersa şi moksa), limba mari
rasariteană de campie, mari de munte şi udmurta. Raporturile dintre diferitele grupuri ale limbilor
fino-ugriene sunt extrem de complexe. Cu toate succesele obţinute în domeniul gramaticii lor
comparate, multe probleme legate de formarea acestor limbi înrudite rămân totuşi încă nerezolvate.
În prezent, limbile ugro-finice se deosebesc simţitor în structura lor fonetică, gramaticală şi lexicală.
III. Familia limbilor turcice Problema clasificării genealogice a limbilor turcice nu a fost soluţionată
definitiv. Dar, spre deosebire de familia limbilor fino-ugriene, limbile turcice seamănă mult una cu
alta, ceea ce uşurează studiul relaţiilor genetice existente între ele. Din această familie fac parte:
turca, tătara, azerbaidjana, uzbeka, turcmena, ciuvasa, baskira, uigura şi găgăuza. IV. Familia limbilor
ibero (basco)-caucaziene Termenul de limbi caucaziene are în vedere numai răspândirea geografică a
limbilor cuprinse sub acest nume. Ştiinţa nu a dat încă un răspuns satisfăcător întrebării dacă limbile
caucaziene formează sau nu o singură familie. a) Grupa occidentala a limbilor caucaziene cuprinde
abhaza, abaza, limba adighee, kabardina şi ubiha; b) grupa veinaha (batbiko-kistina), din care fac
parte limbile cecena, ingusa, batbika şi kistina; termenul veinah înseamna "poporul nostru"; c) grupa
caucaziană de sud (cartvela) include limbile gruzină (numita şi georgiană), mengrela, ceana, zana, iar
în Peninsula Iberică - basca. V. Familia limbilor semito-hamitice V.1 Ramura limbilor semite Limbile
semite se împart în 3 grupuri: estică, nordică şi sudică: a) Grupa estică e reprezentată de limba
moartă asiro-babiloneana, numită şi accadiana, care se vorbea în Asiria şi Babilon. Monumentele
(scrise cu caractere cuneiforme) dateaza din anul 2500 i.e.n. şi merg pana în sec. al V-lea e.n. b)
Ramura nordică cuprinde limbile vechi cananeană, ebraică, feniciană, arameică, moabită, mandeică şi
limba vie aisora. Ebraica este limba celor mai vechi părţi din Biblie. Ea a existat între sec. al X-lea şi al
III-lea î.e.n. La sfârşitul secolului trecut, se iniţiază o campanie de reînviere a limbii ebraice, pentru a
putea fi utilizata în scris şi în vorbire. Scrierea folosită este cea veche, iar vocabularul cuprinde, pe de
o parte, termeni arhaici, adaptaţi la necesităţile vieţii moderne, pe de alta, împrumuturi din limbile
europene. c) Ramura sudica cuprinde araba şi etiopiana. Limba arabă dispune de o bogată literatură.
Cele mai vechi texte sunt reprezentate de inscriptii, dintre care: una din anul 328 e.n., alta - din 512
si, în fine, o a treia - din 568. majoritatea scrierilor literare le avem începând din sec. al VI-lea şi al VII-
lea. În araba veche au fost redactate numeroase opere filozofice, matematice şi filologice. Odată cu
răspândirea Islamului, rolul limbii arabe în Orient creşte considerabil. De fapt, în viaţa culturală a
popoarelor din Orientul Apropiat araba a jucat acelaşi rol ca latina în Europa de apus. V.2. Ramura
limbilor hamite Din aceasta ramură fac parte: vechea egipteană, copta, limbile berbere ale tuaregilor
şi kabililor din Africa de nord, limbile kusite (in Etiopia) şi kausa (vorbita în Nigeria, Sudan, Benin,
Togo, Camerun etc.). Egipteana veche este limba inscripţiilor hieroglifice care ni s-au păstrat din
mileniul al IV-lea î.e.n. până în sec. al III-lea e.n. Monumentele scrieri hieroglifice egiptene au fost
descifrate de savantul francez François Champollion în anul 1822 pe baza unei inscripţii trilingve.
Limba coptă reprezintă o fază ulterioră a egiptenei (sec. al III-lea, epoca medievală, pana în sec. al
XVII-lea e.n.). Scrierea coptă se bazează pe alfabetul grecesc. Lingvistica contemporană recunoaşte
înrudirea genetică apropiata dintre limbile semite şi cele hamite. Această comunitate a avut loc cu
aproximativ 5000 de ani î.e.n. VI. Familia limbilor bantu Limbile bantu sunt vorbite de popoarele care
locuiesc în Africa centrala şi meridionala, la sud de Sudan. Bantu este o noţiune pur lingvistică (nu
antropologică), toate limbile din aceasta familie formează o unitate în ceea ce priveşte structura
gramaticală şi lexicală. Ele sunt foarte apropiate una de altă (ca ramura limbilor romanice ori slave).
Limbile bantu sunt vorbite de aproximativ 50 de milioane de oameni. Dintre limbile bantu, cea mai
importantă e suahili, vorbită de 8 milioane de oameni şi răspândită pe litoralul Oceanului Indian. VII.
Familia limbilor mongolice Aceasta familie cuprinde limbile: mongolă, buriat-mongolă, halhasa, cirata
şi kalmika. Oarecum deosebite de acestea sunt limbile mongolă (în Afganistan), dagura (în Manciuria)
şi mongura (în Tibet). VIII. Limbile tunguso-manciuriene Acestea se impart în doua subgrupe: 1)
nordica sau tungusa, cu limbile: evenki, evena, neghidala şi solona şi 2) sudica sau manciuriana, cu
limbile: manciuriana, nanaica, ulcica şi orocen. Ele sunt răspândite în Extremul Orient. IX.Llimbile
paleosiberiene Limbile paleosiberiene se subîmpart în : 1) ramura de est (ciukota sau luoravetlana,
eschimosa, koriaka, kamciadala, iukaghira, ciuvanta şi ghiliaka) şi 2) de vest (limbi ieniseice: keta sau
ostiaka din Ienisei, assana şi limbile disparute: arina - în sec. al XVIII-lea, şi kota - în sec. al XIX-lea). X.
Limbile samoede Se vorbesc în nordul îndepărtat al fostei U.R.S.S. Din acestea fac parte: iurak
(nenetii), ienisei (enetii), tevgi (nganassan) în grupul de nord, selkup şi kamas în grupul de sud. XI.
Familia limbilor dravidiene Limbile dravidiene sunt răspândite pe un spaţiu imens la sudul şi sud-estul
Hindustanului şi, parţial, în India centrală. Numărul vorbitorilor se ridică la 80 de milioane de oameni.
La baza clasificării ştiinţifice a limbilor dravidiene au stat cercetările filologilor din India medievală.
Limbile dravidiene se împart în două grupe: andhra şi dravida. Din prima grupă face parte limba
telugu, iar din a doua: tamila, kanara, maleyalam, kotra şi tulu. Substratul dravidian a avut o mare
influenţă asupra limbii indiene vechi. XII. Familia limbilor malaio-polineziene Se subdivide în : 1)
ramura malaeză (sau indoneziană) şi 2) ramura polineziană. Dintre aceste limbi, cele mai studiate
sunt limbile din prima grupă, din care fac parte: indoneziana (limbă de stat a Republicii Indonezia),
djawaneza, sunda, malaeza, bali, madura, toraja, bugi, tagalos, malgasa (în Madagascar) etc. Din
ramura polineziană fac parte limbile hawaiana, samoana, maori ş.a. XIII. Limbile chino-tibetane Se
împart în două mari ramuri: 1) thai-chineza (chino-siameza), care cuprinde limba chineză şi grupul
limbilor thai (limba thai propriu-zisa sau thai-siameza, apoi limbile lao, lui, kuin, vietnameza, numită,
anterior, anamită ş.a.) şi 2) tibeto-birmană (limba tibetană, limbile himalaice pronominalizate, limbile
himalaice nepronominalizate, limba birmană s.a.). XIV. Limbile indiene (amerindiene) Se clasifică în
trei mari grupe: 1) limbile din Canada şi S.U.A. (eschimosa, aleuta, familia athapasca şi algonquina
etc.); 2) limbile din Mexic şi din America centrală (cea mai importantă este, aici, maya, limbă moartă,
vorbită de indienii din Yucatán şi nordul statului Campeche); 3)limbile din America de Sud şi Antile
(quechua, aymara, tupi, guarani etc.). Cu privire la locul limbii coreene în clasificarea genealogică au
fost emise două ipoteze. După una dintre ele, coreeana ar forma împreună cu limbile dravidiene o
familie aparte, explicaţie neacceptată din lipsa de argumente convingătoare. Mult mai plauzibilă este
cealaltă ipoteză, care susţine înrudirea dintre coreeană şi limbile manciuriană şi mongolă. Dupa
părerea lingviştilor care au argumentat cel de-al doilea punct de vedere, coreeana face parte din
familia limbilor altaice (adică este înrudita cu limbile turcice, mongole şi tunguso-manciuriene).
Intrebari de verificare:  Ce criterii stau la baza clasificării genealogice?  Care sunt principalele familii
de limbi?  Care sunt principalele ramuri ale familiei indo-europene?  Enumeraţi limbile romanice.
B. CLASIFICAREA TIPOLOGICA Istoricul problemei Spre deosebire de clasificarea genealogică,
clasificarea tipologică a limbilor, apărută cam în acelaşi timp (adică la sfârşitul sec. al XVII-lea şi
începutul celui de-al XIX-lea), se întemeiază pe alte principii. Într-adevăr, aici nu ne mai interesează
înrudirea morfemelor şi nici, implicit, filiaţia lingvistică, ci tipul limbii, cu alte cuvinte, asemănările şi
deosebirile ce se manifestă în structura gramaticală a limbilor, indiferent de originea lor. Ideea de a
se studia tipul limbii o întâlnim, pentru prima oară, la romantici, după care, sufletul fiecărui popor se
manifestă în folclor, în artă, literatură şi limbă. De aici concluzia, naturală, că prin limbă putem
cunoaşte spiritul etnic. Concepţia aceasta o găsim formulată în celebra lucrarea a lui Friederich von
Schlegel, leful romanticilor germani, Über die sprache und Weisheit der Indier, menţionată mai sus.
Pe baza comparării limbilor, întreprinsă încă de englezul W. Jones, Fr. Schlegel confruntă sanscrita cu
greaca, latina, limbile turcice şi conchide că: 1) limbile pot fi împărţite în două tipuri, şi anume în limbi
flexionare (cu flexiune internă) şi limbi cu afixe (care dispun de prefixe şi sufixe); 2) fiecare limbă se
naşte şi rămâne în acelaşi tip lingvistic; 3) limbile flexionare sunt mai bogate, mai stabile şi mai
durabile decât acela afixale, care, dimpotrivă, ar fi sărace, artificiale şi nu s-ar dezvolta organic. În alţi
termeni, Fr. Schlegel considera că limbile flexionare ar fi singurele ideale şi le opune tuturor
celorlalte. După părerea lui, reprezentanta clasică a limbilor flexionare o constituie sanscrită. Zece ani
mai târziu, fratele lui Friederich Schlegel, August Wilhelm von Schlegel (1767-18450, în lucrarea
Observations sur la langue et la littérature des troubadours (1818), propune clasificarea tuturor
limbilor în trei tipuri principale: 1) limbi în care cuvintele sunt invariabile, iar raporturile dintre ele pot
fi exprimate numai prin topică; 2) limbi cu afixe, în care raporturile gramaticale sunt desemnate cu
ajutorul prefixelor, sufixelor şi al desinenţelor; 3) limbi flexionare, în care, în afară de afixe, mai există
şi flexiune internă. La rândul lor, acestea pot fi divizate, pe baza criteriului sintactic, în limbi sintetice
şi limbi analitice. O nouă etapă în evoluţia concepţiilor privind clasificarea tipologica a limbilor este
marcată de cercetările lui Wilhelm von Humboldt. Ceea ce este nou în clasificarea propusă de
Humboldt constă în faptul că el adaugă celei făcute de A. Schlegel al patrulea tip lingvistic şi
denumeşte primele două. 1) Primul tip lingvistic (al lui A. Schlegel) Humboldt îl numeşte izolant. 2) Al
doilea este denumit aglutinant; limbile care îl compun se caracterizează prin afixe, dar în structura lor
morfologică prefixele, sufixele şi desinenţele nu sunt sudate cu rădăcina cuvântului. 3) Al treilea tip îl
constituie limbile flexionare. Ele se caracterizează, spre deosebire de cele aglutinante, printr-o
coeziune perfectă atât între afixe, cât şi între acestea şi radăcină. Specifică acestor limbi este şi
flexiunea internă. 4) Spre deosebire de învăţaţii de până la el, Humboldt mai distinge un tip lingvistic,
şi anume tipul limbilor incorporante (limbile unor indieni din America de Nord, precum şi unele din
limbile din extremitatea de nord-est a Siberiei; ciukotka sau luoravetlana). În opoziţie cu idiomurile în
care există părţi secundare de propoziţie dependente de verbul-predicat, în limbile incorporante sunt
utilizate, cu aceasta funcţiune, afixele, care fac corp comun cu verbul-predicat. Deşi concepţia
generală a lui W. von Humboldt conţine unele elemente dialectice, totuşi teoriile lui privitoare la
evoluţia tipului lingvistic sunt idealiste, influenţate mult de Kant, Schelling şi Fichte. Lingvistul german
considera că principalele tipuri morfologice ar reprezenta etape diferite ale unui proces de evoluţie
unic, începând cu limbile izolante. Cele mai desăvârşite sunt, după el, limbile flexionare, iar sanscrita
constituie, desigur, tipul ideal. August Schleicher revine la clasificarea tipologică a fraţilor Schlegel,
dar cu o argumentare şi detalii noi. Ca discipol al lui Hegel, Schleicher era convins că tot ceea ce
există trece prin trei etape (triadă): teza, antiteza şi sinteza. În consecinţă, va trebui sa delimităm trei
tipuri de limbi în trei perioade. Aceasta interpretare, dogmatică şi formală, a filozofiei hegeliene a
fost combinată de Schleicher cu ideile lui Ch. Darwin despre evoluţia speciilor biologice. În mod logic,
Schleicher avea să ajungă la concluzia că limba, ca orice organism natural, se naşte, creşte (nu se
dezvoltă) şi moare. Clasificarea tipologică a lui Schleicher nu prevede limbile incorporante, ci indica
trei tipuri lingvistice în doua variante: limbi sintetice şi limbi analitice. Limbile izolante sau amorfe
sunt considerate de Schleicher ca specii arhaice, cele aglutinante, ca specii intermediare, limbile
flexionare (vechi indo-europene) ar coincide cu epoca de înflorire, reprezentând, deci, speciile cele
mai evoluate, în timp ce limbile flexionare noi (analitice) ar aparţine epocii de degradare. În viata
limbilor, A. Schleicher distinge, deci, două perioade, dintre care una aşa-zisă preistorică sau creatoare
şi alta istorică sau de degradare. În aceasta perioadă nu se mai creează forme noi, ci, dimpotrivă,
totul se dezintegrează. În acelaşi timp cu Schleicher, a elaborat o clasificare morfologică H. Steinthal.
El porneşte de la tezele principale ale lui Humboldt, dar interpretează ideile acestuia pe plan
psihologic. Toate limbile sunt impartite de Steinthal în limbi cu formă şi limbi fară formă (amorfe).
Prin formă el înţelege atât forma cuvântului, cât şi forma propoziţiei. Limbile în care flexiunea
lipseşte au fost numite de Steinthal agregate; ele se subîmpart în : limbi de tipul vietnamezei (care
este aproape total lipsită de forme) şi limba chineză (care nu este complet amorfă: în chineză există
nu numai afixe lexicale, ci şi afixe gramaticale); limbile cu flexiune, Steinthal le-a numit limbi
variabile.. Clasificarea lui H. Steinthal a fost revizuită de Fr. Misteli, care are meritul de a fi delimitat
limbile ca rădăcini izolante (chineza) de cele care izoleaza temele (de exemplu, malaeza). În
clasificarea morfologică a lui Fr. şi A. Schlegel, W. von Humboldt, A. Schleicher, H. Steinthal şi Fr.
Misteli, ca, dealtfel, în însăşi concepţia lor lingvistică, limbile indo-europene reprezintă tipul cel mai
evoluat şi se caracterizează printr-o structură gramaticală ideală, puncte de vedere ce nu pot fi însă
acceptate. O completare substanţială a schemei clasificării tipologice tradiţionale îi aparţine
lingvistului american E. Sapir. La baza clasificării, acesta pune trei criterii: 1) gradul de sinteză; 2)
tehnica sintezei; 3) caracterul conceptelor (adică al semnificaţiilor ce pot fi exprimate în cadrul
cuvântului). După primul criteriu, limbile sunt divizate în: analitice (chineza, engleza, franceza),
sintetice (latina, araba, finlandeza) şi polisintetice. În conformitate cu cel de-al doilea criteriu, limbile
se împart în izolante, aglutinante, fuzionante şi simbolizante. În fine, potrivit celui de-al treilea
criteriu, tipurile de noţiuni exprimate de limbă pot fi: A. Lexicale (1.concepte lexicale "de baza" şi
concepte "derivative") şi B. Gramaticale (3.concepte relaţionale concrete: de pilda, genul şi numărul;
4.concepte relaţionale pure: de ex., categoria gramaticală a cazului). Considerate în ansamblu,
cercetările consacrate clasificării tipologice au scos la iveală faptul că în fiecare limbă predomină
anumite procedee de exprimare a conţinutului gramatical, în schimb, altele lipsesc sau sunt folosite
foarte rar. În fond, aşa a apărut clasificarea tipologică. Ea se sprijină pe structura limbii şi este definită
prin mijloacele gramaticale de expresie, esenţiale în fiecare caz în parte. Astfel, la exprimarea
raporturilor dintre cuvinte, limba română utilizează mijloace morfologice (flexiunea), sintactice
(joncţiunea, juxtapunerea, parataxa, topica) şi fonetice (intonaţia, pauza). Dimpotrivă, chineza
recurge mai ales la ton, topică şi cuvinte auxiliare. CLASIFICAREA TIPOLOGICA TRADITIONALA
Lingvistica generală actuală acceptă, în principiu, clasificarea tipologică a lui Humboldt şi completările
făcute de alţi învăţaţi atât în sec. al XIX-lea, cat şi în epoca noastră. Se recunoaşte, de fapt, existenţa a
patru tipuri principale de limbi, şi anume: 1) tipul izolant sau amorf; 2) tipul aglutinant; 3) tipul
flexionar; 4) tipul polisintetic. 1. Limbile izolante sau amorfe (li se mai spune şi radicale) Din aceasta
categorie fac parte: chineza, vietnameza, tibetana, birmana, siameza, limbile sudaneze (in parte, şi
engleza). Limbile pomenite se caracterizează prin următoarele trăsături principale: a) invariabilitatea
cuvintelor. Afixele gramaticale, de obicei lipsesc, cuvintele nu se declină şi nu se conjugă. Există
numai particule, care îndeplinesc rolul cuvintelor auxiliare, şi afixe lexicale. Limbile se numesc
izolante, pentru că formele cuvintelor nu exprimă raporturi sintactice în propoziţie: formal cuvintele
sunt "izolate". Ele pot consta în unele limbi numai din rădăcini, în timp ce în altele (care izolează
temele) găasim afixe lexicale. Propoziţia reprezintă, în limbile izolante, un şir de rădăcini sau teme
invariabile. b) în limbile amorfe nu există elemente formale pentru a diferenţia părţile de vorbire,
deşi sensul lor este perceput ca atare şi în plan morfologic. Cuvintele ce desemnează obiecte,
proprietăţi sau acţiuni, din punct de vedere structural nu se deosebesc prin nimic unele de altele.
Uneori, unul şi acelaşi cuvânt poate indica şi obiectul, şi proprietatea, şi acţiunea (aceasta depinde,
bineînţeles, de context). De aici polisemia radicalilor sau a temelor. Aceleaşi rădăcini au, adeseori,
înţelesuri foarte variate (de exemplu, în chineză). Cu alte cuvinte, în chineza există mulţi radicali
omonimici. De pildă, tao poate însemna: "a răpi, a atinge, a acoperi, steag (flamură), a duce, drum";
liu - "a întoarce, căruţă, piatră preţioasă, rouă, a bate fierul, drum". Aceste complexe sonore, identice
din punct de vedere fonetic segmental, sunt diferenţiate prin intonaţie (oral) şi prin ideograme (în
scris). c) Raporturile sintactice pot fi exprimate prin topică, intonaţie şi cuvinte-rădăcini, care îşi pierd
în context valoarea lor de bază şi capătă rolul cuvintelor auxiliare (instrumente gramaticale prin
excelenţă: prepoziţii sau conjuncţii). De exemplu, subiectul se află întotdeauna la începutul
propoziţiei, obiectul direct stă sau imediat după cuvântul care marchează acţiunea sau este indicat
prin intermediul unui cuvânt-rădăcină. În limba chineză, în afară de cuvintele rădăcini, care poartă o
anumită valoare lexicală, mai există şi cuvinte-rădăcini cu funcţie auxiliară. (Studiul acestei limbi se
reduce la studiul radicalilor de diferite tipuri, precum şi al topicii). 2. Limbile aglutinante În aceasta
categorie se încadrează majoritatea limbilor din Asia, Africa şi Oceania: limbile turcice, mongolice,
tunguso-manciuriene, samoedice, bantu, fino- ugriene, dravidiene, gruzina, japoneza, armeana de azi
(care posedă însă şi unele trăsături, specifice tipului flexionar) ş.a. Ele se caracterizează prin afixe
lexicale şi gramaticale, dar, spre deosebire de tipul flexionar, legătura dintre morfeme nu prezintă o
coeziune perfectă, de unde şi numele de aglutinante. a) în aceste limbi, structura morfologică a
cuvântului este extrem de clară; b) indiferent de natura lor, morfemele se prezintă sub acelaşi aspect
(nu exista flexiune internă, lipsesc alternanţele). Rădăcina cuvântului nu se modifică niciodată. Toate
elementele sunt alipite, ataşate. De exemplu, în turcă: el "mâna", el/im "mâna mea", el/im/de "în
mâna mea" (loc.), el/im/de/ki/ "care se află în mâna mea", el/im/de/ki/n (gen. sg) "a celui (a ceea) ce
se afla în mâna mea"; aplicarea afixului la raădăcină (care poartă sensul lexical fundamental) se face
pornind de la elementul mai general, mai abstract, spre cel mai concret, mai particular, adică mai
întâi se ataşează afixul care arată categoria cea mai cuprinzătoare, urmat de afixul categoriei mai
restrânse; c) Afixele care exprima diferite valori gramaticale se caracterizează prin doua trăsături
fundamentale: fiecare afix îndeplineşte numai o singură funcţiune; fiecare valoare gramaticală este
exprimată întotdeauna prin unul şi acelaşi afix (afixe standard). De exemplu, în turcă: oda "camera,
odaie", oda/da "în cameră" (loc.), oda/lar (nom.pl), odalar/da (loc. pl.); - afixul -lar exprimă numai
pluralul, nu şi nominativul; în limbile flexionare (sanscrită, greacă, latină, română, germană, rusă
etc.), o desinenţă poate indica (şi indică) mai multe funcţiuni. Astfel, în lat. horti, -i marchează în
acelaşi timp şi nominativul şi pluralul; în spe: e desemnează două funcţiuni gramaticale: ablativul şi
singularul; d) Armonia vocala (sinarmonismul) reprezintă o cerinţă de a “armoniza” vocala afixelor cu
vocala din interiorul cuvântului. e) Pe langă faptul că afixele îndeplinesc o singură funcţiune
gramaticală, limbile aglutinante se caracterizează, după cum am mai remarcat, printr-o slabă
coeziune a morfemelor (acestea se alipesc în mod mecanic la rădăcină sau de alt afix); f) Procedeele
morfologice cele mai răspândite sunt sufixarea şi prefixarea. În limbile aglutinante predomină, de
regulă, unul dintre ele. Astfel, în limbile turcice şi finougriene există numai sufixe, în timp ce în limbile
bantu, predomină prefixele. 3. Limbile flexionare Aceste limbi se caracterizează prin următoarele
trăsături fundamentale: a) posibilitatea variaţiei fonematice a structurii morfemelor (flexiune
internă). Aceasta modificare serveşte la formarea de noi cuvinte sau diferite forme ale unuia şi
aceluiaşi cuvânt (cf.engl. sg. foot "picior" - pl. feet; germ. Wald "pădure" - pl. Walder; Handel "negoţ"
- pl. Händel); b) fiecare afix poate fi purtătorul mai multor funcţiuni gramaticale
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 : CONTACTUL DINTRE LIMBI

Obiective : - Inţelegerea fenomenului bilingvismului - Donândirea unor cunoştinţe de formare a

limbilor Timp alocat :2 ore Două sau mai multe limbi se considera a fi in contact daca sunt folosite
alternativ de unele si aceleaşi persoane. Contactul dintre limbi este rezultatul unor fenomene
extralingvistice, datorită faptului ca dintotdeauna colectivităţile umane au intrat în relaţie unele cu
altele. Cercetările au demonstrat că nu există limbă „izolată” de contactul cu alte limbi; limbile sunt
continuu supuse influenţelor altor limbi. Contactul dintre limbi e rezultatul unor fenomene
extralingvistice: amestec de populaţie, convieţuire de durată sau vremelnică, relaţii culturale,
economice, politice ale unor populaţii de pe teritorii diferite. Fenomenul de contact precede
interacţiunea dintre limbi, care este mijlocită prin bilingvism. Bilingvismul este capacitatea unui
individ sau a indivizilor unei colectivităţi de a utiliza în comunicare două. sisteme lingvistice diferite
(două. idiomuri). Bilingvismul colectiv, în masă., al vorbitorilor obişnuiţi, este cunoscut din epocile
vechi ale istoriei. Se produc mutaţii într-o limbă care se numesc interferenţe, sub influenţa
unui ,,agent" exterior, tot lingvistic. ! Contactul dintre limbi se poate stabili între orice fel de limbi,
total diferite ca structură sau asemănătoare, legate sau nelegate genetic. Gradul de interferenţă este
insă direct influenţat de factorii lingvistici structură şi origine. Astfel, două limbi înrudite genetic se
vor influenţa mult mai puternic decât două limbi neînrudite genetic sau tipologic. Principalele efecte
ale contactului dintre limbi sunt reprezentate de următoarele categorii: substrat, superstrat, adstrat.
Substratul este unul din rezultatele procesului de interferenţă; se referă la situaţia in care limba
băştinaşilor (peste care s-a impus o limbă străină) este eliminată. Ea formează substratul limbii care
continua. să fie folosită (limba A se perpetuează prin limba B, al cărei sistem primeşte o serie de
elemente din limba înlocuită). Substratul se manifestă, în toate compartimentele dar, mai ales, în
fonetică. Limbile antice s-au perpetuat prin elemente de substrat in limbi moderne. De exemplu:
locuitorii Daciei şi-au părăsit limba şi au învăţat latineşte, generaţiile tinere mai uşor şi mai repede
decât cei în vârstă, astfel încât limba latină a „învins” în cele din urmă în detrimentul limbii dacilor.
Dacii, imitând civilizaţia romană, superioară lor, au ajuns în final să preia şi limba cea nouă, care s-a
extins pe un substrat dacic, preluând anumite fapte din limba uitată. În Gallia, limba latină a învins
substratul celtic. ? Evidenţiaţi substratul limbii străine pe care o studiaţi Superstratul. Dar in istorie au
fost cazuri în care limba învinsă (eliminată) a fost cea a populaţiei pătrunse ulterior pe un teritoriu
dat. Urmele lăsate de limba dispărută B asupra limbii băştinaşe au fost denumite superstrat. În timp
ce elementele de substrat determină transformări in structura noii limbi, elementele de superstrat se
manifestă, ca împrumuturi foarte vechi. De exemplu, e cazul limbii francilor care a dispărut după
câteva generaţii de la năvălirea în Franţa sub presiunea limbii romanice purtătoare a unui nivel
cultural superior. Dar elementele germanice se pot recunoaşte în vocabularul limbii franceze.
Adstratul. Influenţele suferite de o limbă după constituirea ei ca idiom nou, distinct, formează
adstratul. Deşi nu participă ca substratul şi superstratul la formarea unei limbi, adstratul include
toate formele de manifestare ale contactului lingvistic. Împrumutul lingvistic, oricare ar fi domeniul,
are o anumită influenţă asupra limbii care îl receptează, în întregul ei sistem. Unele evoluţii interne
pot să fie întărite în urma contactului dintre limbi. Dificultatea de a atribui anumite fapte lingvistice
unor influenţe străine şi/sau unei evoluţii proprii a condus la necesitatea unui nou concept, cel de
convergenţă, pentru diferenţierea schimbărilor interne faţă, de interferenţă, ce caracterizează
schimbările sub influenţa unor factori lingvistici din altă limbă. Exemplu de adstrat: influenţa
maghiarei asupra cehei şi invers, influenţa germanei asupra italianei etc. Avem a face deci cu un
simplu contact, regulat şi constant în acelaşi timp. Cei trei termeni (substrat, superstrat şi adstrat)
desemnează cu foarte multă precizie limbile „donatoare”, deci pot fi determinate relaţiile acestora cu
limba care suferă influenţele.