Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Facultatea Filologie
Catedra Limba și Literatura Română
Anatol IONAȘ
Lingvistica Generală
(suport de curs)
(LG)
Chișinău, 2020
2
Cuprins
în Grecia şi Roma antică. Se cunosc circa 500 de teorii privind OLU. Însăşi faptul
că există diferite legende, teorii, explicaţii biblice despre crearea lumii, limbajului
ne demonstrează că spiritul receptiv şi inventativ al oamenilor din cele mai vechi
timpuri n-a fost indiferent faţă de vorbirea articulată, acest mijloc universal şi
extrem de comod de comunicare şi înţelegere cu alţi semeni. Religiile tuturor
timpurilor şi popoarelor îl menţin în rol de Creator al tuturor lucrurilor, inclusiv al
limbii pe Dumnezeu. El l-a creat pe Adam şi tot el i-a arătat lucrurile, dându-le
denumiri. Poporul, însă, pe alocuri l-a mai „detronat”pe Dumnezeu, substituindu-l
ba prin Adam (în aceeaşi Bibilie), care ar fi denumit toate lucrurile din jur prin
cuvinte, ba printr-un bătrânel foarte înţelepr, care ar fi creat în mod ingenios limba
(apa fierbând într-un cazan şi formând sunete prin imitarea celor produse de apa
clocotindă) şi i-ar fi învăţat şi pe alţii.
Teoriile privitoare la OLU, începând cu cele antice şi terminând cu cele
moderne, au la baza lor diferite principii şi pot fi caracterizate din diverse puncte
de vedere:
1. Al mediului (colectiv sau individual) în care a apărut limba/vorbirea.
2. Al factorilor (sociali, psihici, biologici) ce au condiţionat apariţia
limbii/vorbirii.
3. Al materialului primar (sunete nearticulate, difuze, sunete articulate sau
gesturile, mimica) care au fost puse la baza comunicării.
4. Al intenţiei folosirii sunetelor (desfătare, , delectare, imitare a sunetelor
emise de obiectele din natură, exprimarea emoţiilor sau necesitatea de a
comunica).
5. Al concepţiei despre lume a cercetătorilor etc.
Majoritatea autorilor acceptă clasificarea bazată pe concepţia despre lume şi
societate a cercetătorilor. Din acest punvt de vedere teoriile se divizează, cu o
anumită doză de labilitate, în două grupuri mari: idealiste şi materialiste. Cele
idealiste, numeroase şi pestriţe ca formă, au unul şi acelaşi conţinut: limba n-ar
avea o bază materială, n-ar fi apărut în societate din necesitatea imperioasă de
comunicare, de organizare a muncii în comun, nu s-ar fi aflat în legătură cu
gândirea, ci ar fi apărut accidental (independent de gândire, de necesităţile
existenţei), din diverse motive de ordin ideal: pentru a exprima sentimentele
vorbitorilor, starea lor psihică, pentru a imita sunetele din natură, pentru a-şi
destinde organismul încordat la efectuarea unor munci fizice grele, pentru a se
distra etc. Toate teoriile idealiste se împart în : 1. idealiste individualiste (teoria
interjecţiilor sau emoţională, teoria onomatopeică sau a imitaţiilor sonore, teoria
biologică); 2. idealiste sociale (teoria convenţiei sociale, teoria strigătelor de
muncă, teoria mimicii şi a pantomimei).
5
cu onomatopee). S-ar mai putea atrage atenţia şi asupra faptului că, pentru a putea
imita sunetele auzite, omul primitiv ar fi trebuit să dispună de un aparat
articulatoric dezvoltat. Acesta, după cum se ştie, nu a putut lua naştere decât în
procesul muncii în comun, din necesitatea de a spune ceva altor indivizi. Sunt şi
alte întrebări la care această teorie nu dă răspuns. O serie de obiecte din natură nu
produc nici un fel de sunete – cum au fost denumite ele? De ce în limbile actuale
cuvintele ce se referă la obiectele emiţătoare de sunete nu sunt alcătuite din
aceleaşi secvenţe sonore? Şi unele păsări sunt în stare să imite sunete din natură –
de ce nu putem spune, că ele dispun de limbaj?
Teoria onomatopeică a dat naştere unei ramificaţii noi – teoria
onomatopoetică. Adepţii ei susţineau că obiectele ce nu produceau nici un fel de
sunete ar fi căpătat denumiri în conformitate cu senzaţiile ce le provocau asupra
organelor de simţ ale individului. Dacă produceau senzaţii plăcute, atuci erau
denumite cu complexe sonore plăcute auzului. Dacă produceau senzaţii neplăcute,
atuci erau denumite cu complexe sonore neplăcute auzului. Această teorie a fost
susţinută de somităţi ca Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), Wilhelm von
Humboldt (1767-1835), Alexandru Potebnea (1835-1891), Charles Bally (1865-
1947) etc. Această teorie este eronată în esenţă pentru că:
1. Nu toae cuvintele, după cum se poate lesne observa, sunt alcătuite din
complexe de sunete ce s-ar potrivi cu senzaţiile provocate de obiectele
din lumea înconjurătoare.
2. În limbi diferite cuvintele ce denumesc aceleaşi obiecte sunt constituite
din sunete diferite.
3. Suferă de neajunsurile menţionate şi teoria interjecţiilor.
Adept al teoriei celor două faze era şi filosoful francez Étienne Bonnot de
Condillac (1714 –1780). Vorbirea, primele sunete naturale – ţipetele şi gesturile –
ar proveni, după el, din senzaţii. În faza următoare din sunete naturale, fie prin
asociere cu anumite idei, fie în mod convenţional, iau naştere cuvinte pentru a
denumi obiectele din realitate. Trecerea de la o fază la alta ar fi însemnat o trecere
de la semnale – strigăte naturale inconştiente, cauzate de senzaţii, - la semne-
cuvinte constituite în mod convenţional şi folosite în mod conştient.
1.2.3.Teoriile materialiste
Primele încercări de interpretare materialistă a originii vorbirii le întâlnim la
filosoful grec atomist Democrit (460-370 î.e.n.). În timp ce adepţii teoriei idealiste
ai revelaţiei divine susţineau că denumirile obiectelor ar fi un dar de la natură, ar fi
fost create de o forţă supremă, Democrit afirma că numele obiectelor au apărut ca
rezultat al acţiunii lor asupra organelor de simţ ale omului. Tot el socotea că
primele cuvinte ar fi fost nişte reflectări sonore ale obiectelor, iar cuvintele derivate
şi cele compuse ar fi fost date obiectelor de oameni în mod arbitrar, întâmplător.
Democrit considera că lucrurile sunt denumite prin cuvinte nu în baza naturii
lor, ci conform unei convenţii dintre membrii unei colectivităţi lingvistice. În
favoarea acestei idei filosoful grec aduce câteva argumente, exprimate prin
următoarele necorespondenţe dintre lucruri şi denumirile lor:
1. Multe lucruri au câteva denumiri, ceea ce ar fi imposibil dacă denumirea ar
fi determinată de natura, însuşirile, esenţa obiectului denumit (În lingvistica
contemporană acest fenomen se numeşte polisemie, omonimie).
2. Mai multe cuvinte au câteva sensuri (dacă între obiect şi denumirea lui ar fi
o legătură necesară, dacă obiectul, natura, esenţa lui ar cere anume această
denumire şi nu alta, atunci fiecare cuvânt ar avea doar un singur sens).
Actualmente, acest fenomen se numeşte sinonimie.
3. Cu timpul denumirea unui obiect poate fi înlocuită cu alta. În cazul când
denumirea este determinată de însuşirile obiectului, ea nu poate fi înlocuită
cu alta. Acest fenomen se numeşte astăzi arhaizare, adică nu dispare
obiectul, ci numai denumirea lui, fiind imediat înlocuită cu una nouă.
Cuvintele învechite, numite arhaisme, sunt ieşite din uz în urma concurenţei
cu sinonimele lor contemporane. Astăzi aflăm din izvoarele vechi că în
limba română cuvântul (vorba) într-un timp îndepărtat purta numele
voroavă; gura – rost; baia – feredeu; negustorul de basmale – bogasier;
abecedarul – bucoavnă; funcţionar de stat (de rang mic) – cinovnic; polonez
– leah; liber – volnic etc.
4. Multe noţiuni nu au semne verbale.
10
Diodor din Sicilia (80-29 î.e.n.), adeptul lui Democrit, explica apariţia
vorbirii astfel: oamenii primitivi, fiind tot timpul expuşi pericolului, de
nevoie s-au unit în grupuri şi au început să se ajute unii pe alţii. La început ei
ar fi avut un limbaj nearticulat şi lipsit de sens. Cu tipul, însă, din necesitatea
de a se înţelege, de la ţipetele naturale s-ar fi trecut treptat la pronunţia
sunetelor articulate, s-ar fi creat în comun cuvinte-simboluri pentru toate
obiectele din jur. Dat fiind că asemenea grupuri existau pe teritorii foarte
vaste şi că fiecare grup crea cuvinte în mod întâmplător, au apărut foarte
multe limbi diferite.
Poetul şi filosoful roman Lucreţiu Kar (99-55 î.e.n.) în poemul De
rerum natūra (Despre natura lucrurilor) scrie că sunetele articulate ar fi fost
create de natură. Oamenii înşişi au creat limba, dând denumiri obiectelor în
conformitate cu senzaţiile cauzate de acestea.
Evul mediu, încătuşat de obscurantism (stare de înapoiere culturală. ♦
atitudine de împotrivire la acțiunea de răspândire a culturii și a progresului
în mase), n-a contribuit la evoluţia concepţiei materialiste. Abia în epoca
Renaşterii şi cea posrenascentistă, iar apoi în secolele XVII, XVIII şi XIX au
actualizat vechea problemă. Englezii Thomas Hobbes (1588-1679) şi John
Locke (1632-1704), germanii Gottfried Wilhelm Freiherr von
Leibniz (1646-1716) şi Johann Gottfried von Herder (1744-1803), ruşii
M. Lomonosov (1711-1765) şi A. Radiscev (1749-1802), A. Potebnea
(1835-1891) şi Baudouin de Courtenay (1845-1929) şi alţi savanţi au
subliniat că vorbirea a apărut din necesităţi de comunicare.
Clasicii marxism-leninismului Karl Heinrich Marx ( 1818-1883),
Friedrich Engels (1820-1895), Vladimir Ulianov/Lenin (1870-1924) au
menţionat că apariţia vorbirii a fost condiţionată de munca în comun, de
necesitatea de a se înţelege, că limba este în strânsă legătură cu gândirea şi
societatea.
Surse bibliografice:
I.Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în lingvistică, Chişinău, 1980, p.18-20
natură , că fiecare grup ar fi trebuit să aibă o limbă a sa, complexele sale de sunete,
fie şi asemănătoare din punct de vedere material cu cele ale grupurilor vecine, dar
cu semnificaţii diferite. Evoluţia ulterioară de mii de ani a intensificat această
diferenţiere a graiurilor, dialectelor, fapt care şi explică existenţa pe glob a unui
număr impunător de limbi.
Deocamdată ştiinţa nu dispune de argumente convingătoare şi plauzibile în
favoarea uneia dintre cele două teorii. Totuşi, pare să fi avut dreptate Baudouin de
Courtenay, care susţinea acum aproape o sută de ani, că trebuie să ne dezicem de
ipoteza că toată omenirea s-a format de la o singura turmă de animale:” Omul ca
fiinţă socială şi dotată cu limbă, - scria cunoscutul savant, - s-a format în locuri
diferite şi în perioade diferite; el s-a format de multe ori, independent unul de altul,
de la diferite grupuri şi turme de antropoizi de specie inferioară.”
Ultimele descoperiri arheologice făcute în Iacutia Centrală pun cel puţin la
îndoială ipotzeza acceptată aproape unanim, potrivit căreia strămoşii omului ar fi
trăit numai în Africa de Est sau în cea de Sud-Est. Cele circa 1,5 mii de unelte de
piatră confecţionate de mâna omului, pe care le-au descoperit arheologii sovietici
în straturile aluviale de la Diring-Iureah, ar fi o dovadă că omul primitiv a trăit în
centrul Iacutiei odată cu australopitecul est-african, ceea ce, indirect, ar confirma
teoria poligenezei limbilor, adică ipoteza că iniţial ar fi apărut mai multe limbi în
câteva regiuni diferite.
Surse bibliografice:
Surse bibliografice:
Teoria limbii
II. Limba – sistem semiotic
menţionate nu prin ele însele, ci numai de atâta că în sistemul semiotic dat oamenii
au atribuit fiecăreia din ele semnificaţia respectivă.
Orice sistem semiotic are caracter material, este constituit din semne
convenţionale, este organizat riguros, are o structură complexă şi constituie un tot
întreg; între părţile lui componente există relaţii de condiţionare reciprocă. Penru o
anumită perioadă el este stabil. Cu timpul în componenţa lui pot interveni
schimbări.
Referinţe bibliografice:
1. S. Berejan, I. Dumeniuk, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. I. Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în lingvistică, Chişinău, 1987.
3. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
2.2. Clasificarea semnelor, sistemelor de semne
Există numeroase încercări de a clasifica semnele conform multiplelor
criterii: sursa lor, natura fizică a semnelor; natura senzaţiilor, pe care le provoacă
ele, sau a receptorului; funcţia, structura lor; asemănarea sau deosebirea dintre
semne şi obiectele pe care le substituie; caracterul legăturii dintre latura lor
materială şi ceea ce denumesc; apartenenţa sau nonapartenenţa la sistem.
1. După sursă semnele sunt naturale şi artificiale. Cele naturale au apărut
independent de om şi numai ulterior, pe măsura dezvoltării gândirii şi conştiinţei,
el le-a interpretat ca semne. Astfel, spunem că fumul este semnul unui foc, gheaţa
de la fereastră – semn că afară e frig. Semnele artificiale sau autentice au fost
create de om în mod intenţionat pentru a substitui/desemna obiecte din realitate şi a
fi utilizate în scopul comunicării. Din acestea fac parte alfabetele (surdo-muţilor,
orbilor, Morse etc.), semnele de circulaţie rutieră, reunirile de sunete sau de litere
(cuvintele).
2. După natura lor fizică semnele se divizează în obiectuale (statice) şi
palpabile (dinamice). Astfel, semaforul, reunirile de litere sunt semne obiectuale,
reunirile de sunete – procesuale.
3. După natura senzaţiilor ce le produc semnele pot fi vizuale, auditive,
palpabile. Astfel, reunirile de litere, semnele utilizate de surdo-muţi, semnele
(indicatoarele) circulaţiei rutiere etc. sunt semne vizuale; reunirile de sunete,
alfabetul Morse etc. sunt auditive, alfabetul Braille (pentru orbi) este constituit din
semne palpabile.
4. După funcţie semnele sunt contactuale (vorbirea orală) şi necontactuale
(vorbirea scrisă).
5. După structură semnele se clasifică în simple şi compuse. Culorile
semaforului sunt semne simple (ele nu mai pot fi divizate în unităţi mai mici);
20
îmbinările de cuvinte, multe semne din codul Morse sunt reuniri de semne sau
semne complexe (ele pot fi divizate în semne simple).
6. După natura asemănării sau deosebirii dintre ele şi obiectele pe care le
substituie semnele se împart în imitative, plastice, convenţionale şi simbolice.
Imitative sunt semnele care reproduc întocmai obiectul redat (de exemplu,
onomatopeele); dacă obiectul nu este imitat întocmai, ci e numai schiţat,
sugerându-se reprezentarea lui, semnele se numesc plastice (pictogramele,
ideogramele, unele reprezentări grafice ale obiectelor pe diferite afişe sau firme);
atunci când între obiecte şi semnele ce le substituie nu există nici un fel de
condiţionare, legătura dintre ele este arbitrară, iar semnele – convenţionale sau
arbitrare (reunirile de sunete sau de litere ce denumesc obiecte); semnele-
simboluri sugerează anumite idei, cauzate de diverse analogii, asociaţii dintre
obiectele substituite şi alte obiecte din realitate (balanţa – semn/simbol al justiţiei).
7. După caracterul legăturii dintre latura lor materială şi ceea ce denumesc
semnele se clasifică în motivate şi nemotivate. Majoritatea cuvintelor noi ce se
formează într-o limbă (prin derivare, compunere, conversie) se prezintă ca nişte
semne motivate. A se compara: a citi – citire, citit, cititor; a scrie – scriere, scris,
scriitor. Atunci când lipseşte motivarea (sau a fost uitată pe parcursul evoluţiei
limbii), semnele se consideră nemotivate.
8. După apartenenţa/nonapartenenţa la sistem semnele se divizează în
integrante (dacă fac parte din sistem, pot fi în relaţii cu alte semne) şi izolate (nu
fac parte din sistem, sunt folosite o singură dată, de exemplu, lansarea unei rachete
roşii – semn de pornire la atac, altădată racheta poate fi de altă culoare sau, în
genere, poate fi un alt semn).
Deseori întâlnim cazuri când anumite obiecte au aparenţă de semne, dar nu
sunt ca atare:● urmele unui rug din pădure ne vorbesc despre faptul că aici au fost
alții înaintea noastră;● ruinele unei cetăți – că pe locurile date a fost o veche urbe
etc. Ele nu sunt semne, fiindcă nu li s-a atribuit în mod special o anumită
semnificaţie, nu au fost adresate în mod expres cuiva, nu reprezintă un act de
comunicare propriu-zis între un adresant (emiţător) şi adresat (receptor). Ele pot fi
calificate cvasisemne. Semnele au fost create într-un scop comunicativ. Pentru
realizarea lui, oamenii au folosit fie o asemănare cu obiectul substituit, fie au
înzestrat obiectele prin convenţie cu anumite semnificaţii. Convenţia trebuie
înţeleasă drept una socială, deoarece nu apare hic et nunc între persoanele care
comunică (deşi această situaţie este posibilă).
Tipologia semnelor propriu-zise, artificiale poate explica caracterul specific
al codurilor, creând un cadru general pentru clasificarea lor. Semnele artificiale
sunt create fie prin practica seculară a procesului social de comunicare (riturile,
21
limbile naturale), fie printr-o convenţie stabilită în vederea unui scop social sau
ştiințific (de ex., codul rutier, simbolurile chimice, matematice etc.)
Toate semnele au un scop social, dar în practica comunicării, unele au drept
funcţie principală substituirea unui obiect sau fenomen, în timp ce altele au rolul de
a influenţa direct activitatea oamenilor. Semnele substitutive pot fi clasificate în
semne propriu-zise (obiectele materiale care înlocuiesc alte obiecte materiale sau
ideale fie după principiul similitudinii ca în cazul semnelor iconice: hărţi, desene,
fotografii etc./, fie prin convenţie (diverse scrieri ale căror semne înlocuiesc
sunetele, grupurile de sunete, cuvintele unei limbi naturale sau artificiale) şi
simboluri (ele abundă in codurile poetice, creative, polisemantice).
Semnele propriu-zise sunt la baza codurilor tehnice, în care fiecare semn,
în principiu, ar trebui să reprezinte un obiect. Limbile naturale se găsesc între cele
două extreme (semnele propriu-zise şi simboluri), având atât rolul codurilor
tehnice, cât şi al celor poetice. Astfel, anumite procedee retorice, utilizate frecvent
de cei ce mânuiesc arta vorbiri frumoase, devin clişee fără nici un impact emotiv
asupra receptorului; ele se convenţionalizează şi trec de la sensul poetic la cel
tehnic. De ex., expresia „...trece (străbate, urmează - în diferite utilizări) ca un fir
roşu" a fost iniţial o figură de stil folosită de Marks pentru a arăta persistenţa unei
idei, prin comparaţie cu marcajul roşu utilizat în marina engleză. Întrebuinţarea
repetată (frecventă) a transformat-o într-un clişeu din care nu se mai receptează
decât sensul abstract. Codurile tehnice sunt sisteme de relaţii abstracte observabile,
obiective, verificabile, în timp ce codurile poetice (estetice) creează reprezentări
imaginabile. Codurile tehnice au funcţia de a semnifica o experienţă raţională, cele
poetice creează un univers imaginar prin care se exprimă experienţa iraţională sau,
cel puţin neverificabilă.
Dincolo de codurile poetice începe domeniul hermeneuticii - un sistem de
semne implicite, latente şi nesupuse nici unei restricţii. Hermeneutica cuprinde
convenții vechi (al căror sens este pierdut) sau relaţii noi în afara oricărei
convenţii. De exemplu, Centuriile astrologice ale lui Nostradamus (1503-1566) - o
culegere de profeţii obscure exprimate în catrene - cuprind reprezentările autorului
asupra istoriei mondiale într-o formă atât de încifrată, încât generaţii de cercetători
au depus multa insistenţă şi străduinţă sa le descopere sensurile.
● Joseph. Greenberg [1] distinge trei categorii de mijloace de comunicare:
prelingvistice (gesturile, mimica, pantomima); lingvistice (reunirile de sunete/litere
şi sensurile exprimate de ele); postlingvistice - substitute ale mijloacelor lingvistice
(exemplu, alfabetul Morse).
Concept
Fig.1
Imagine acustică
Fig.2 Semnificat
Semnificant
● Arbitrarul semnului
Legătura ce uneşte semnificatul de semnificant este arbitrară sau, pentru că
„înţelegem prin semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificat cu un
semnificant, putem spune, mai simplu, că semnul lingvistic este arbitrar. Astfel
ideea de „soeur” nu este legată prin nici un raport interior secvența sonoră s-ö-r
care îi serveşte drept semnificant; ar putea fi reprezentat prin orice altul: ca dovadă
ar fi diferenţele dintre limbi şi însăși existenţa unor limbi diferite” ”[1,87].
Orice mijloc de exprimare acceptat de o societate se bazează, în principiu, pe
un obicei colectiv sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, pe o convenţie. Semnele de
politeţe, de exemplu, dotate cu o anumită expresivitate naturală, sunt şi ele fixate
de o regulă care îi obligă pe oameni să le folosească, dar nu şi valoarea lor
intrinsecă (să ne gândim la chinezul care îşi salută împăratul aplecându-se de nouă
ori până la pământ). Astfel, putem spune că semnele în întregime arbitrare
realizează mai bine decât altele idealul procedeului semiologic; este „cauza pentru
care limba – cel mai complex şi cel mai răspândit sistem de exprimare – este şi cel
mai caracteristic dintre toate; în acest sens, lingvistica poate deveni modelul
general al oricărei semiologii,cu toate că limba nu este decât un sistem particular”
”[1,87].
● Caracterul linear al semnificantului
Semnificantul, fiind de natură auditivă, se desfăşoară numai în timp şi are
caracteristicile pe care le împrumută de la acesta:
▪ El este o întindere
▪ Această întindere este măsurabilă într-o singură dimensiune: este o linie.
Prin opoziţie cu semnificanţii vizuali (semnalele maritime etc.), ce pot
prezenta complicaţii simultane pe mai multe dimensiuni, semnificanţii acustici nu
dispun decât de linia timpului, elementele lor se prezintă unul după celălalt; ele
25
Fig.3
Limba
Masa
vorbitoare
Fig. 4 _ _ _ _Masa
vorbitoare
Referinţe bibliografice:
1. S. Berejan, I.Dumeniuc, N.Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. https://sin0nime.com/dex/?cheie=Semn%2C&.
3. Dicționar latin-român, București, 1962.
4. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
Rferințe bibliografice:
1. I. Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în ingvistică, Chişinău, 1980.
2. Слюсарева Н. А., Теория Ф. де Соссюра в свете современной
лингвистики, Moscova, 1975.
3. Солнцев В. М., Язык как системно-структурное образование, ed. a II-
a, Moscova, 1977.
4. Gramatica Limbii Române, vol.II, Enunțul, Editura Academiei Române,
București, 2005.
5. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
trăsăturile lor distinctive în baza cărora ele formează opoziții. Este știut că, la
nivelul semnificațiilor semnelor, se disting trei tipuri principale de relații:
omosemice (coincidenţă sau echivalenţă totală a semelor* 1 din structura semantică
a unor semne diferite), parasemice ( coincidență parțială a sensurilor unor cuvinte
distincte. Vor fi identice numai un sem, două, trei, iar altele sau altul - diferite),
eterosemice (o diferență netă între semele semnelor comparate). Prin urmare, în
cadrul relațiilor omosemice semnificațiile a două sau mai multe semne coincid, nu
se deosebesc prin nimic una de alta; în cadrul relațiilor parasemice, semnificațiile
semnelor confruntate se deosebesc prin unul sau mai multe seme care pot fi
considerate relevante, deoarece sunt distinctive în această opoziție; în cadrul
relațiilor eterosemice semnificațiile a două sau mai multe semne se deosebesc prin
întreaga componență semică. Anume semele care deosebesc semnificațiile
semnelor ce fac parte din același sistem șí determină conținutul noțiunii de
valoare, introdusă de Saussure. Însuși F. de Saussure înțelegea prin noțiunea de
valoare a semnului (mai precis, a laturii ideale , conținutale a semnului) acel rest de
semnificație care-i lipsește semnului respectiv în opoziție cu altele. Valoarea, în
principiu, este determinată pe baza trăsăturilor diferențiale, și nu a celor identice
sau comune, fiindcă numai pe primele (cele diferențiale) se constituie opoziția.
Tradiția saussuriană se menține și astăzi în lingvistică.
Prin noțiunea de valoare la nivelul semnificațiilor vom înțelege diferența
dintre semnificațiile diferitelor semne aflate în relație de opoziție în cadrul unui
sistem semiotic dat. Astfel, valoarea este o proprietate pe care o au semnele
datorită raportului stabilit între ele în sistem. Ea nu este o proprietate absolută a
semnului (cum ar fi latura lui materială sau ideală, precum și reflectarea acestora în
conștiință), ci una relațională. Pentru exemplificare, să confruntăm semnificațiile
următoarelor cuvinte: miros, emanație, exalație (aceste lexeme fac parte din
câmpul semantic mirosuri, alcătuind prima serie de unități lexicale); parfum,
aromă (a doua serie de unități lexicale) și mireasmă, miroznă (a treia serie de
unități lexicale, în total sunt 9 serii de unități lexicale, între care se stabilesc relații
de echivalență, de asemănare, de ierarhie). Structura semantică (suma semelor =
sememul) a unităților din prima serie de lexeme miros, emanație, exalație este
următoarea: S1. Pentru unitățile din a doua serie parfum, aromă - S1 S2. Pentru seria
a treia de unități mireasmă, miroznă - S1S2S4*2(din câmpul semantic mirosuri fac
parte 9/nouă serii de unități lexicale, 15/cincisprezece lexeme; a se vedea I.
Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în ingvistică, Chişinău, 1980).
Primele trei miros, emanație, exalație sunt echivalente semantice (sinonime
sau omosemante). Totodată, prin sensul lor ele sunt unități generice – arhisememe
– față de sememele celorlalte unități. Aceste unități lexicale au cel mai mic număr
de seme (în cazul dat – un singur sem S 1) și, prin urmare, îndeplinesc funcția de
37
*3.● emanáție s. f. ( Folosit frecvent după decembrie 1989, deseori cu sens ironic,
depreciativ) Produs al Revoluției din decembrie 1989 și, prin extensie, orice
produs al Puterii de după 1989 ◊ „Emanații ale Puterii” Contr. 44/90 p. 1.
◊ „Nudele emanații ale comerțului socialist [...] numite magazine de stat” Timpul
30/90 p. 8. ◊ „O emanație de nivelul gazetei «Azi».” Expr. Mag. 11/90 p. 2.
◊ „Sediul emanației ieșene F.S. N.” Opinia stud. 1/91 p. 2. ◊ „Prezentându-se ca
o emanație a Revoluției [...] noul regim a dovedit, la nici un an de la instaurarea
sa, că nu face decât să continue, în liniile sale esențiale, politica regimului
anterior.” R.l. 25 IV 91 p. 5. ◊ „Emanații ale unei gestiuni economice
defectuoase” R.l. 405/91 p. 2. ◊ „Deci cine i-o fi încântat Emanației Sale auzul în
tinerețea revoluționară, ca să-l aducem să-i descânte și legitimitatea
postrevoluționară?” (formal cf. fr. émanation, it. emanazione; R. Zafiu în Luc.
25/91 p.4, I. Preda în LR 10/92 p.547, C. Tabarcea în Cotid. 1 III 91, D. Urițescu
CV 5052) [7].
Rferințe bibliografice:
1. S. Berejan, I.Dumeniuc, N.Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. A. Ionaș, Paradigmatica și sintagmatica numelor de culori de ton roșu în
limbile rusă și română, Chișinău, 2015.
3. https://sin0nime.com/dex/?cheie=maxim%C4%83.&
4. Dicționar explicativ al limbii române, DEX, București, 1998.
5. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?quer= SEM.
6. I. Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în ingvistică, Chişinău, 1980.
7. https://dexonline.ro/definitie/emana%C8%9Bie.
41
8. https://dexonline.net/definitie-adresant
9. Dicționar Enciclopedic Ilustrat, CARTIER, Cișinău, 1999.
10.http://russkiy-na-5.ru/dictionary/paronyms/%D 0% B0%D0%B4%D1%80%
D0%B5%D 1%81%D 0 % B0%D0%BD%D1%82.
11. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
2.7. Semnificația semnului lingvistic
Orice cuvânt desemnează o noțiune, care înseamnă forma logică de
reflectare a lumii înconjurătoare în conștiința umană. Noțiunea este rezultatul unor
procese îndelungate de esențializare a trăsăturilor pertinente ale obiectelor și
fenomenelor din natură și societate (de exemplu, noțiunea de masă sau de casă, de
copac, de plantă etc.). Semnificația este exprimarea noțiunii, a acelei imagini
logice, cu ajutorul unui cuvânt. Semnificația reprezintă o substituire, deoarece prin
pronunțarea (sau scrierea) unui cuvânt înlocuim nevoia de a aduce în fața
interlocutorului obiectul din realitate despre care vorbim. Spre exemplu, atunci
când pronunțăm cuvântul masă avem în memorie ideea logică de „mobilă, de
obicei de lemn, alcătuită dintr-o suprafață plană sprijinită pe unul sau pe mai multe
picioare și având diverse utilizări, mai ales pe aceea de obiect pe care se servește
mâncarea”[1] și, astfel, dispare nevoia de a fi lângă acest obiect. Semnificația
semnului depinde de mai mulți factori, cum ar fi: spațiul, timpul, contextul
lingvistic, - fapt care conduce, în funcție de situație, la diverse concretizări ale
acesteia, denumite sensuri. De exemplu, semnificația cuvântului masă se compune
din mai multe sensuri:1. „mobilă” ; 2.„ mâncare, bucate; p. ext.prânz, cină; ospăț,
banchet”; 3.„ Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o
masă (1) și se folosesc în diverse scopuri practice. ◊ Masă de operație”*1; 4.
„termen botanic, plantă masa-raiului”.
Până în prezent, problema semnificației semnului lingvistic nu este rezolvată
pe deplin în lingvistică. Orice cuvânt semnificativ dispune de două sensuri de bază:
lexical și gramatical, iar la formarea cuvintelor se mai menționează sensuri
derivative (care, de fapt, sunt tot lexicale) și sensuri formative (care , de fapt, sunt
tot gramaticale).
Putem defini sensul lexical drept o legătură, la origine arbitrară, ce s-a
constituit în cadrul unei colectivități de oameni între un anumit complex de sunete
și reflectarea în conștiința acestei colectivități a obiectelor, fenomenelor, acțiunilor
etc. din realitatea înconjurătoare, a relațiilor dintre ele,, a unor stări afective ș.a.,
legătură care se manifestă și evoluiază în cadrul sistemului unei limbi date [3, 13].
El este reflectarea ideală a lumii materiale în conștiința unui colectiv de oameni,
reflactare consolidată social într-un anumit complex de sunete.
Noțiunea de sens lexical, atribuită, în principiu, cuvântului, a fost concepută
în mod diferit, în funcție de substanța la care el se referă: 1. Sensul cuvântului nu
42
masa sau a sta (ori a ședea) la masă = a mânca de prânz sau de cină. A avea casă
și masă = a avea ce-i trebuie pentru a trăi. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a
duce o viață ordonată, fără necazuri. 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de
obiecte care seamănă cu o masă2 (1) și se folosesc în diverse scopuri practice.
◊ Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul
intervenției chirurgicale. 4. Compus: (Bot.) masa-raiului = plantă erbacee cu flori
roz-purpurii (Sedum carpaticum). – Lat.mensa. sursa: DEX '09 (2009) [2].
*2.● Lexicologia (grec. lexis „cuvânt”, logos „știință”) este o ramură a lingvisticii,
în sens mai restrâns a semanticii, care studiază lexicul unei anumite limbi. Această
studiere se face în relație, pe de o parte cu celelalte aspecte ale limbii
(sistemul fonologic și sistemul gramatical), pe de altă parte cu factori din afara
limbii (sociali, culturali și psihologici). Apariția lexicologiei este legată
de lexicografie, adică știința alcătuirii dicționarelor, care a precedat cu mult timp
lexicologia. Când a apărut aceasta, domeniile celor două ramuri se interferau, iar
termenii lexicologie și lexicografie erau adesea considerate cuvinte sinonime.
Lexicologia a început să fie o ramură aparte abia la începutul secolului al XX-lea,
datorită savantului, lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure. El a
considerat cuvântul participant la un sistem de raporturi, la lexic ca structură, și că
trebuie studiat în relațiile sale sintagmatice și paradigmatice [4].
*3.● Semasiologíe f. ramură a lingvisticii care se ocupă de studiul sensurilor
unităților de limbă; semantică. [g.-d. semasiologiei] ♦ metodă de cercetare în
lexicologie care, plecând de la semnificant, studiază semnificatul; studiu bazat pe
această metodă. cf. gr. semasia-desemnare, logos-știință /<fr. sémasiologie;[5].
*4.● CÁSĂ1, case, s. f. 1. Clădire care servește drept locuință. ◊ Loc. adj. De
casă = făcut în casă1. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi
cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu
avea (nici) casă, nici (masă) = a duce o viață neregulată, plină de griji, de
frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere
specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în
care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire în
care se găsește scara. 3. Cutie, dreptunghiulară la formă, în care se păstrează
literele, semnele etc. tipografice care sunt de același caracter.
4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie);
familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă
(bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce
casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat
unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de
economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților
bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă
46
Referințe bibliografice:
1. https://dexonline.ro/definitie/mas%C4%83.
2. https://dexonline.ro/definitie/mas%C4%83/expandat.
3. Будагов Р. А. Введение в науку о языке, 2-ое изд., Moscova, 1965
( Будагов Р.А. Б90 Введение в науку о языке: Учебное пособие. — М.:
Доб- росвет-2000, 2003.)
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lexicologie.
5. https://dexonline.ro/definitie/semasiologie.
6. DEX, Dicționar Explicativ al Limbii Române, București, 1998.
7. https://dexonline.ro/definitie/cas%C4%83.
8. I. Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în ingvistică, Chişinău, 1980.
9. https://dexonline.ro/definitie/drum.
10. A, Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
2.8. Motivarea semnului lingvistic
Între semnul lingvistic și conținutul denumit de el există o legătură
necesară; unul nu poate exista fără celălalt. Însăși funcțiile semnului sunt
determinate de trăsăturile conținutului exprimat. Acest conținut, însă, nu cere cu
obligativitate să fie numit cu un anumit semn și nu cu altul. Drept dovadă este
diferența dintre limbi: pentru a denumi „casă” în limba română se folosește
cuvântul casă, în engleză – house, în franceză – maison, în rusă – dom (дом), în
germană – haus, în turcă – ev, în maghiară – ház, în chineză – tien. Această lipsă
de legătură dintre conținutul exprimat și forma semnului a determinat apariția tezei
cu privire la „arbitrarul semnului lingvistic”. De fapt, termenul de arbitrar este
nepotrivit, deoarece presupune ideea că semnul ar putea fi schimbat după dorința
sau capriciul vorbitorilor, ceea ce nu se întâmplă, grație existenței sociale a limbii.
Credem că mai corect sau mai potrivit ar fi să spunem că semnul e întâmplător în
raport cu conținutul denumit, într-o anumită perioadă din dezvoltarea limbilor.
47
două ori câte zece plus opt”(2×10+8), iar în limba latină duodetriginta ca „două
până la treizeci” (30-2=30 sau 28+2=30), în limba română nouăzeci – ca „de
nouă ori câte zece”(9×10), iar în limba franceză quatre-vingt-dix – ca „de patru
ori câte douăzeci plus zece”(4×20+10).
Caracterul motivat al semnului lingvistic prezintă un interes deosebit pentru
specialişti din mai multe domenii ale ştiinţei, cum ar fi lingvistica, biologia,
silvicultura, apicultura, zootehnia, medicina, farmacologia, industria cosmetică
etc. Foarte mulţi termeni care au diverse motive exteriorizate în denumire sunt în
botanică (nume de plante), zoologie (nume de insecte, păsări, animale, amfibieni
etc.). Cunoscând tot mai profund flora, fauna, omul s-a deprins să-i folosească
util resursele în viaţa cotidiană. Multe plante se cultivă pentru a fi aplicate la
prepararea diverselor soluţii medicamentoase, uleiuri, esenţe întrebuinţate în
medicină, parfumerie, alimentaţie etc.
Ne propunem în continuare analiza unor termeni botanici care au un motiv
materializat în denumire în funcţie de anumite trăsături, caracteristici exterioare,
particularităţi morfologice, organoleptice.
● Plesnitoarea – plantă erbacee din familia curcubitaceelor, cu flori galbene, al
cărei fruct, la maturitate, plesneşte cu zgomot şi aruncă seminţele la distanţă [7,
807].
Denumirea ştiinţifică: Ecbalium elaterium.
Numele genului (ecbalium) este un derivat latinesc: ec (ecce) – iată, uite
[8, 241]; balista,-ae – săgeată sau orice alt obiect aruncat de o (maşină de
război) balistă [8, 80]; numele speciei (elaterium) derivă de la formele latineşti: e
(ex) – din, de la [8, 240]; latus,-ĕris – coastă, şold, partea laterală a unui obiect
[8, 396]. Prin urmare, ambii termeni au la bază acelaşi criteriu motivaţional –
modalitatea şi locul (din coasta fructului) de unde se răspândesc seminţele.
● Coada-calului – nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două
tipuri de tulpini: una fertilă şi alta sterilă [7, 189]. Creşte prin lunci umede
(nisipoase), câmpuri, pe marginea râurilor. Numele popular este determinat de
asemănarea plantei (a tulpinei şi a frunzelor) cu coada calului. Denumirea
ştiinţifică: Equisetum arvense. Numele genului (equisetum) este un compus care
întruneşte două substantive: 1. equus,-i (lat.) – cal [8, 256]; 2. seta=saeta,-ae (lat.)
– păr, coamă [8, 652]. Numele speciei (arvense) este un derivat al latinescului
arvum,-i – câmp, teren, ogor [8, 64] .
Din cele semnalate mai sus conchidem că în limba română (termenul
popular) planta respectivă are la baza denumirii un singur motiv (asemănarea cu
coada calului), iar în limba latină (termenul ştiinţific) este relevat şi locul
(câmpuri, ogoare) unde creşte planta.
51
Note:
*1.● Papa de la Roma este episcopul și patriarhul Romei și lider spiritual
suprem al Bisericii Romano-Catolice și al bisericilor Catolice de Rit Estic (printre
care și Biserica Greco-Catolică), care formează împreună Biserica Catolică. Din
1359 ales pe viață, întotdeauna din rândul cardinalilor, de un Conciliu al
cardinalilor și al statului Vatican.
După tradiția catolică, de când Sfântul Petru a început să
predice Evanghelia și l-a numit ca succesor al său pe un înțelept bătrân din Roma,
sfântul Lin; în latină, papa Linus, cetatea a devenit sediul Bisericii Universale.
La început, succesorii Sfântului Petru erau numiți doar episcopi ai Romei.
Titlul de "Papă" intră în folosință multe secole mai târziu. Înainte de 1870, Papa, ca
un lider secular, conducea asupra unei mari părți din Italia, cunoscută ca și Statele
Papale. După Pactul de la Lateran însă, oficiul și autoritatea sa sunt cunoscute ca
și Pontificatul Vaticanului.
În prezent, în Biserica Catolică, papa deține în mod oficial și următoarele titluri:
Episcop al Romei
53
Vicar al lui Cristos
Succesorul Principelui Apostolilor
Pontif Suprem al Bisericii Universale
Patriarh al Occidentului (titlu abolit din 2009)
Primat al Italiei
Arhiepiscop și Mitropolit al Vaticanului
Suveran al Cetății Vaticanului
Slujitor al slujitorilor Domnului
Actualmente Sfântul Scaun este ocupat de papa Francisc [9].
Rferințe bibliografice:
1. A. Vraciu, Lingvistica Generală și Comparată, București, 1980.
2. F. de Saussure, Curs de Lingvistică Generală, Iași, 1998.
3. Э. Бенвенист, Общая лингвистика, Москва, 1974.
4. E. Ionescu, Manual de Lingvistică Generală, București, 2001.
5. E. Coșeriu, Introducere în Lingvistică, Cluj, 1995.
6. C. Dominte, Z. Mihail, M. Osiac, Lingvistica Generală, București, 2001.
7. Dicționar Explicativ al Limbii Române (DEX), București, 1998.
8. Dicționar Latin-Român, București, 1962.
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pap%C4%83.
10.A. Ionaș, Caracterul nonarbitrar al unor semne limgvistice// Omagiu
profesorului și omului de știință Anatol Ciobanu, Chișinău, 2004, p. 245-
249.
11. N. Corlăteanu, I. Melniciuc, Lexicologia, Ed. „Lumina”, Chișinău, 1992.
12. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt. După cum se ştie, fonemul
este o unitate monoplană, unilaterală (dispune numai de latura materială), nu redă
nici un sens. Acesta ar fi motivul pentru care fonemului i se contestă caracterul de
semn. Fonemul, ca reflectare generalizată în conştiinţă a unei clase de sunete
diferite cu aceeaşi funcţie şi aceleaşi trăsături acustico-articulatorice de bază
(numite trăsături diferenţiale ale fonemului), serveşte ca material de construcţie
pentru formarea altor unităţi dotate cu sens. Prin urmare, fonemul are funcţie
constitutivă: în îmbinare cu altele ajută la constituirea morfemelor (cuvintelor,
logoformelor etc.). Trebuie de menţionat că el (fonemul), în această funcţie,
împreună cu altele şi ca element constitutiv al unităţilor respective, ajută şi la
exprimarea unei semnificaţii. Orice fonem din structura unei unităţi mai mari,
dotate cu sens, nu redă nici o parte şi nici întreaga semnificaţie a acestei unităţi.
Semnificaţia este redată de latura materială a semnului, adică de succesiunea de
foneme în întregime, dar de aici rezultă că fiecare fonem al secvenţei sonore e pus
în corelaţie cu sensul. Fără a fi semn de sine stătător, fonemul poate servi ca
element constitutiv/parte componentă a semnului.
Morfemul, unitatea de bază a nivelului morfematic, este cea mai mică unitate din
structura morfologică a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical).
Morfemul dispune de două laturi : materială (planul conţinutului), numită morf, şi
ideală (planul expresiei), numită gramem. Spre deosebire de foneme, care
reprezintă numai latura de expresie a limbii și care - deși contribuie la
diferențierea sensurilor – nu au sens propriu, morfemele sunt unități minimale de
expresie purtătoare de sens.
Definirea morfemului drept secvență fonică minimală dotată cu sesns îi
aparține lingvistului rus Baudouin de Coutenay*1 și datează din jurul anului 1880.
În viziunea lui de Courtenay, morfemul cuprinde toate afixele și rădăcinile ca părți
componente ale cuvântului.
Morfemul, prin latura lui de conţinut, nu poate reda noţiuni în mod de sine
stătător, nu e în stare să reflecte clase de obiecte, fenomene, însuşiri, manifestări şi
circumstanţe, el (morfemul) numai se referă la o sferă noţională sau semnificativă
oarecare. De exemplu, comparând cuvinte de tipul a lucra, lucrare, conlucrare,
lucru, lucrat, lucrător, lucrând etc., vom putea lesne să determinăm rădăcina lor
comună lucr- cu semnificaţia „ceea ce ţine de efectuarea unui lucru”, însă nu vom
putea spune ce noţiune redă, la ce clase de obiecte, acţiuni, fenomene etc. din
realitate se referă. Noţiunea poate fi redată numai de cuvânt cu întreaga lui
structură morfematică, dar nu de fiecare morfem în parte. De exemplu, a lucra –
„1) A acționa depunând eforturi susținute (fizice sau intelectuale); a depune o
muncă; a munci. ~ la uzină. ~ din greu. ◊ ~ ca un rob a presta o muncă foarte
55
casă (erau săraci) și mult mai puțini vorbitori „aveau pe buze” cuvântul vilă (erau
bogați). În română, din tot șirul de cuvinte care desemnează loc pentru trai,
adăpost, cel mai frecvent este cuvântul casă.
Pe parcursul istoriei unei limbi se schimbă atât conţinutul, cât şi forma
semnelor limbii. Schimbările de conţinut sunt mai numeroase decât cele de formă.
Acest fenomen ar putea fi explicat prin 1. acțiunea legii economiei a
mijloacelor lingvistice; 2. imposibilitatea de a varia la infinit combinările de
sunete; 3. necesitatea de a menține o continuitate materială a unităților lexicale și
de a asigura posibilitatea de comunicare între generații sau/și chiar în cadrul
aceleiași generații (să nu uităm că principala funcție distinctivă în sistemul limbii
le revine anume elementelor materiale ale limbajului). Putem să mai adăugăm și
faptul că latura materială a limbii este strâns legată de structura ei gramaticală, iar
aceasta tinde, din aceleași motive de comunicare, spre stabilitate.
Modificările unităților din planul expresiei sau ale celor din planul
conținutului își fac apariția mai întâi în vorbire, iar apoi, generalizându-se, devin
normă, elemente ale sistemului limbii respective.
Asimetria celor două laturi ale semnului lingvistic, indisolubil legate între ele,
explică existența în orice limbă naturală a polisemiei, omonimiei, sinonimiei,
sincretismului gramatical, transferului de sens etc. Asimetria dintre semnificat și
semnificant este considerată drept una din cauzele evoluţiei limbii.
Note:
*1.● Domus este locuința individuală tradițională a familiei romane, situată în
mediul urban; avea plan rectangular și numeroase încăperi cu destinație specială
pentru folosința membrilor familiei. Era confortabilă (avea apă, încălzire centrală)
și cu spații largi pentru odihnă și recreere (peristylum, hortus). Era decorată cu
statui, mozaicuri, fântâni, tablouri. Este de menționat faptul că în ultimele secole
ale Republicii Romane și sub Imperiul Roman, acest termen desemnează locuința
familiilor patricienilor înstăriți [6].
Referințe bibliografice:
1. F. de Saussure, Curs de Lingvistică Generală, Iași, 1998.
2. S. Berejan, I.Dumeniuc, N.Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
3. https://dexonline.ro/definitie/pix.
4. Dicționar Latin-Român, București, 1962.
5. https://dexonline.ro/definitie/vil%C4%83.
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Domus.
7. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020
III. Limba – sistem de planuri, nivele, unități și relații
61
faptul că în alte limbi cuvântul respectiv poate fi constituit dintr-o altă combinare
de sunete, de exemplu, în rusă glaz(глаз).
O limbă e organizată şi structurată interior în sensul că 1. Ea se prezintă ca
o unitate de microsisteme şi microstructuri – aşa-numitele nivele ale limbii; 2. În
cadrul fiecărui microsistem unităţile corelează şi se condiţionează reciproc; 3.
Legăturile înseşi dintre unităţi există în mod obiectiv şi nu au caracter sistemic; 4.
Din unităţile de rang inferior ce constituie unităţile de rang superior.
O unitate sau alta este element al sistemului dat anume datorită relaţiilor sale
cu alte elemente. Pe de altă parte, relaţiile respective există din cauză că există
unităţi sau elemente ce trebuie să aibă o anumită structură.
Avem ocazia să ne convingem la tot pasul de caracterul sistemic al limbii.
Este suficient să ştim, de exemplu, grupa din care face parte un verb nou sau
necunoscut (a nitrura, a aseleniza etc.), pentru a-l putea pune fără greş la modul,
timpul, numărul, persoana şi diateza cerute de context, sau să cunoaştem modelele
(tipurile) principale de propoziţii din limba dată, pentru a putea alcătui, din
cuvintele date, un număr practic infinit de enunţuri repetate în limba respectivă etc.
Pe de altă parte, se ştie, cât e de greu a învăţa conjugarea aşa-ziselor verbe
neregulate, tocmai din cauză că acestea nu au caracter sistemic, deviazăde la
sistem.
Sistemul unei limbi e discontinuu, deoarece înseşi unităţile ei sunt
discontinuie, omogene şi eterigene, lineare şi ierarhice. Cu alte cuvinte, într-o
limbă 1. Unităţile pot fi de acelaşi tip şi de tip diferit; 2. Numai unităţile de acelaşi
tip se pot combina în mod consecutiv, formând secvenţe în formă de linie
(fonemele cu foneme, morfemele cu morfeme, lexemele cu lexeme etc. şi nu
fonemele cu morfeme, morfemele cu lexeme, fonemele cu lexeme et.); 3. Unităţile
de rang inferior întră ca elemente constitutive în componenţa unităţilor de rang
superior; 4. Ele pot fi delimitate unele de altele, în virtutea cărui fapt pot fi descrise
şi relaţiile, şi legăturile dintre ele.
Complexitatea sistemului constă în faptul că 1. El e constituit din unităţi
omogene şi eterogene, ce aparţin aceluiaşi nivel sau unor nivele diferite; 2. Exită
reţele de relaţii între elemente la fiecare nivel, care, la rândul său, se află într-un
raport ierarhic faţă de altele; 3. Microsistemele (subsistemele) şi microstructurile
respective servesc la constituirea sistemului general.
Integritatea sistemului se manifestă prin funcţionarea tuturor părţilor lui ca
un tot întreg, prin condiţionarea şi dependenţa lor reciprocă, prin inevitabilitatea
modificărilor de la alt nivel în cazul când survin oarecare schimbări la un anumit
nivel.
Stabilitatea sistemului limbii e condiţionat de funcţia primordială a ei (cea
comunicativă). Dacă sistemul s-ar schimba periodic sau brusc, s-ar pereclita
65
Referințe bibliografice:
1. S. Berejan, I.Dumeniuc, N.Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/T%C4%83bli%C8%9Bele_de_la_T%C4%83rt
%C4%83ria.
3. Dicționar Latin-Român, (redactor resp. A. Udișteanu), Bucurețti, 1962.
● Fanian (dialectele).
● Șimin(g) (explicarea numelor).
● Šoven țzețzî (descrierea semnelor simple și explicarea semnelor complexe).
Tratatul Eriya, elaborat în peioada sec-or III-I î.Hr., sistematizează ieroglifele
chinezești, fiind divizat în 19 capitole tematice. Aceste capitole conțin interpretarea
filosofică a lumii înconjurătoare, înglobând categoriile ei de bază: denumirile -
„gu”; relațiile de rudenie - „țin”; cârmuirea - „gun”; pământul - „di” etc.
În tratatul Fanian, scris de Ian Siun (sec. I d. Hr.), este analizată originea
cuvintelor pătrunse în limba literară din diferite dialecte.
În anul 100 d. Hr. Siu Šen elaborează cea mai importantă lucrare lexicografică
din China Veche - Šoven țzețzî, ce cuprinde circa 9000 ieroglife, obținute prin
diferite asocieri ale celor 540 elemente de bază, numite„bu”. Aceste lucrări au pus
începutul principalelor școli din filologia chineză.
Note:
* 1.● Confucius (sau Kong Fu Zi, n. 550 î.Hr.- d. 478 î.Hr.) a fost un filosof
chinez, născut în regiunea Lu, filosof care a influențat decisiv gândirea asiatică.
Dobândind o mare faimă ca învățat și dascăl, Confucius organizează o școală la
care s-au adunat, potrivit tradiției, 3000 de elevi. Discursurile, reflecțiile,
aforismele culese de discipolii săi au fost grupate în 20 de secțiuni ale lucrării
„Cugetări” (Lunyu); aceasta este singura dintre cele 5 opere clasice ale
confucianismului la care Confucius a colaborat personal. Confucius este prima
personalitate a culturii chineze care a pus bazele unei concepții filosofice
sistemice. Gândirea sa este mai mult o doctrină etico-politică decât un sistem
filosofic propriu-zis, interesul practic depășește în preocupările sale determinarea
teoretică. Natura ar fi pătrunsă de o esență divino-cerească din care s-ar desprinde
natura umană și ea, în ultimă analiză, tot „cerească”. Problema de la care a plecat
Confucius a fost modalitatea de guvernare care să asigure ordinea în stat și
societate. Buna înțelegere între oameni și ordinea în societate se obțin numai prin
desăvârșirea interioară a individului și prin supunerea lui structurilor statale și
culturale existente. Realizarea acestui ideal al desăvârșirii se face prin perfecta
cunoaștere a trecutului istoric, prin respectarea riturilor, obiceiurilor și tradițiilor
ancestrale [1].
Referințe bibliografice:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Confucius.
2. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
3. nivelul cuvântului.
Pentru tradiția lingvistică indiană noțiunile de rădăcină, temă, afix, flexiune
internă, morfem, morfem-zero, sunt elemente constitutive ale analizei morfologice.
În Europa, însă, rădăcina cuvântului a fost identificată de semitologul Iona
ibn Gannah abea pe la mijlocul sec. al XI-lea și de francezul Estienne în sec. al
XVI-lea.
În Evul Mediu gramatica indiană a continuat să se dezvolte prin adăugarea
de material din limbile indo-ariene, dar păstrând o legătură organică cu tradițiile
lingvistice ale lui Pānini.
Cunoscutul savant american Leonard Bloomfield (1887-1949), care a condus
dezvoltarea lingvisticii structurale în Statele Unite în anii 1930 și 1940, menționa,
pe drept, că „ gramatica lui Panini…este unul dintre cele mai mari monumente ale
rațiunii umane. În ea sunt descrise extrem de minuțios toate cazurile de modificare
a cuvintelor, precum și toate construcțiile sintactice, care se întâlnesc în sanscrită.
În prezent nu există o altă limbă, ce ar fi descrisă atât de perfect” [4, 25].
Gramatica lui Panini, compusă din reguli formale, este precursoare a gramaticilor
structurale actuale.
În concluzie: Majoritatea gramaticienilor indieni (cu toate că studiul limbii în
India Veche a purtat, în fond, un caracter empiric și practic) n-au înțeles natura
istorică-evolutivă a limbii, deși au atestat o serie de divergențe dintre limba vedelor
(sanscrita vedică) și sanscrita clasică, și limbile deja evoluate pracrite.
Lucrările savanților indieni au exercitat o influiență destul de puternică asupra
lingvisticii chineze, ideile lor gramaticale au pătruns în Grecia antică, iar mai târziu
– prin sec. al XI-lea d. Hr. – în Califatul Arab. Influiența lingvisticii și în genere a
culturii indiene vechi asupra europenilor începe aproximativ pe la sfârșitul sec. al
XVIII-lea. Cunoașterea sanscritei de către savanții europeni a stimulat în mare
măsură elaborarea metodei/lingvisticii comparativ-istorice.
Note:
* 1.● BRAHMÁN, -Ă I. adj. brahmanic. II. s. m. f. membru al castei preoțești,
prima dintre cele patru caste indiene. III. s. f. pl. imnuri vedice și comentariul lor;
comentarii ale Vedelor cuprinzând și numeroase tradiții și legende populare; preot
al lui Brahm, sursa: MDN '00 (2000) [5].
Referințe bibliografice:
1. L. Novac, E. Oglindă, Lingvistica Generală (materiale didactice), Chișinău,
1998.
2. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
3. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
73
deși sunt de genul masculin (sau broască, muscă etc. sunt de genul feminin),
desemnează vietăți de ambele genuri biologice.
Ideile stoicilor privind principalele categorii gramaticale ale părților de
vorbire, tipurile de propoziții și fraze au constituit o premisă pentru elaborarea
ulterioară a celor două compartimente ale gramaticii grecești: morfologia și
sintaxa. Ideile stoicilor au fost însușite de școala filologică din Pergam.
Perioada alexandrină
Începând cu sec. al III-lea î. Hr. și până la finele antichității (sec. V d. Hr.) cel
mai de seamă centru al științei și literaturii a fost orașul Alexandria, capitala
statului greco-egiptean al Ptolemeilor, un însemnat, înfloritor centru
meșteșugăresc, comercial, religios al lumii eliniste. În Alexandria ia naștere
filologia, știință care se ocupa de monumentele scrise. Este știut că biblioteca
alexandrină dipunea de un fond impunător pentru acea vreme: circa 800.000 de
manuscrise. Ele au fost confruntate, clasate, supuse unui examen lingvistic, metric
și estetic. Critica de text a fost însoțită de explicații fonetice, gramaticale și
lexicale. Epopeile homerice Iliada și Odiseea, de exemplu, „au circulat mult timp
sub formă orală, iar după ce au fost fixate în scris (sec. al VI-lea î. Hr.) au circulat
în cópii care cuprindeau multe variante. În epoca clasică existau numeroase ediții
ale epopeilor homerice. Era necesar, pe de o parte, să se reconstituie textul autentic
al epopeilor, iar pe de altă parte, să se explice arhaismele și elementele
dialectale”[3, 8]. Activitatea filologică a luat un mare avânt în epoca elinistă*1.
Ca rezultat al muncii de reeditare și valorificare a operei clasicilor literaturii
grecești (Homer ș. a.) sunt elaborate comentarii filologice, ceea ce, la rândul său, a
implicat formularea normelor limbii literare, bazate pe modele de exprimare
clasice. Școlile filologice de la Pergam, Rodos, Atena iau naștere mai târziu, însă
nu se bucură de popularitatea celei din Alexandria.
Studierea limbii este subordonată filologiei, lingvistica devine un component
modest al ei, termenul gramatic se confundă cu cel de filolog (adică specialist în
studiul monumentelor scrise).
● Necesitățile de ordin practic, cum ar fi: • explicarea cuvintelor și formelor
învechite din operele lui Homer*2 și ale altor clasici; • standardizarea normelor
limbii literare etc. au contribuit esențialmente la dezvoltarea lexicografiei grecești.
Pe lângă dicționarele de glose din operele clasicilor, grecii alcătuiesc: • dicționare
de cuvinte rare; • lexicoane pentru diverse genuri literare; • dicționare tematice; •
dicționare dialectale etc.
● Fondator al lexicografiei științifice este considerat Aristofan din Bizanț (257-180
î. Hr.), autor al unor dicționare tematice și dialectale. În studiul său lexicologic
Denumirea vârstelor, autorul a adunat și a explicat foarte multe cuvinte legate de
77
vârsta oamenilor și animalelor. Tot Aristofan din Bizanț este autorul unui dicționar
al termenilor/numelor de rudenie.
● Gramaticul Pamfil a elaborat în sec. I d. Hr. un lexicon în 95 de volume, în care
a sistematizat și generalizat realizările lexicografiei din perioada anterioară.
● În epoca elinismului locul controversei dintre physeiști (stoicii, Cratet din
Mallos) și theseiști (Aristarh din Alexandria, Caesar etc.) ia disputa cu privire la
raportul dintre anomalie și analogie în limbă. Ideea analogiei apare în procesul de
studiere a operelor clasice (Homer etc.), când filologii au conștientizat faptul că
este necesar de a elabora niște criterii în baza cărora ar putea să delimiteze formele
corecte de cele greșite, neclare/discutabile; să prefere unul din câteva dublete
morfologice – cel care face o analogie (mai perfectă) cu formele altor cuvinte din
aceeași clasă gramaticală. Analogiștii porneau de la ideea că limba a fost creată
prin convenție: ei căutau să descopere în limbă tipuri generale de reguli și
considerau că oamenii pot interveni în modificarea limbii.
● Împotriva tendințelor normalizatoare ale analogiștilor s-au pronunțat categoric
reprezentanții școlii filologice din Pergam, condusă de Cratet din Mallos (sec. al
II-lea î. Hr.) care susțineau că anomaliile (adică devierile de la paradigme, modele
de conjugare sau modele de declinare) sunt proprii limbii și nu-i aduc nici un
prejudiciu. Cunoașterea științifică a limbii are loc (în opinia anomaliștilor) nu prin
însușirea de reguli, ci pe calea unor observații efectuate asupra uzului obișnuit.
Astfel, anomaliștii pledează pentru caracterul neprescriptiv al lingvisticii teoretice,
formulând principiul studierii obiective a limbii (problemă actuală și astăzi).
● Faptele de limbă aduse în discuție pentru apărarea celor două puncte de vedere
au servit la alcătuirea de gramatici sistematice în care figurau atât paradigme și
reguli, care ilustrau tezele analogiștilor, cât și exerciții, aduse ca argumente de
anomaliști. Un mare merit în acest lucru îi revine lui Aristarh din Alexandria (217-
145 î. Hr.), fondatorul școlii. El este autorul unui tratat despre cele 8 (opt) părți de
vorbire (numele, verbul, participiul, articolul, pronumele, prepoziția, adverbul,
conjuncția), însă care nu s-a păstrat.
Se consideră că sistemul gramaticii și-a găsit o realizare destul de comlexă
în tratatul Ars Grammatica de Dionysios Thrax (170-90 î. Hr.)., unul din discipolii
lui Atistarh din Alexandria.
● Tratatul lui Dionysios Thrax începe cu definirea obiectului gramaticii și a
sarcinilor ei. Lucrarea conține 6 (șase) părți:
1. Ars legendi.
2. Explicarea tropilor poetici.
3. Explicarea cuvintelor și expresiilor dificile.
4. Studierea etimologiei cuvintelor.
5. Potrivirea analogiilor.
78
Note:
* 1.● Grecia elenistică reflectă o perioadă din istoria Greciei antice cuprinsă între
decesul lui Alexandru cel Mare 323 î.Hr. și apariția Imperiului Roman 31 î.Hr [4].
Referințe bibliografice:
1. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
2. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
3. A. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961.
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia_elenistic%C4%83.
5. https://dacia-art.ro/index.php/carti/homer-istoria-pelasga-ne-tiuta.html.
6. L. Wald, Cu privire la concepția lingvisrică a lui M.T. Varro//Omagiu lui I.
Iordan, București, 1958.
Studiul limbii latine era considerat și ca o școală logică a gândirii. În sec. XI-
XII-lea începe controversa dintre realism și nominalism. Adepții realismului
(Toma d´Aquino ș.a.) susțineau că existență reală au doar noțiunile generale, iar
obiectele și fenomenele respective ar fi niște cópii palide ale lor (Universalia sunt
res). Nominaliștii (Roscellin ș.a.), dimpotrivă, considerau că realmente există
obiectele și proprietățile lor, iar noțiunile generale nu există independent de obiecte
și nu reflectă proprietățile lor (Universalia sunt nomĭna).
În lucrările elaborate de Pierre Abélard (1079-1142), filosof, logician, teolog
francez; Roscelin de Compiègne (1050-1120), filosof și teolog francez, considerat
fondator al nominalismului; Toma d´Aquino (1225-1274), filosof, teolog, călugăr
dominican, doctor al Bisericii, etc. atestăm aspecte logico-filosofice ale limbii care,
într-un fel sau altul, au pregătit terenul pentru elaborarea ulterioară (în sec. al
XVII-lea) a gramaticilor universale (generale) și raționale.
Referințe bibliografice:
1. Dicționar Latin-Român, red. responsabil A. Udișteanu, București, 1962.
2. https://dexonline.ro/definitie/inchizi%C8%9Bie.
3. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
Referințe bibliografice:
1. https://dexonline.ro/definitie/teocrat.
2. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
● Odată cu dezvoltarea relațiilor capitaliste (mai întâi în Italia, apoi în alte țări din
Europa) și formarea națiunilor, începe o lungă și grea luptă a oamenilor progresiști
pentru afirmarea limbilor naționale, pentru acordarea limbilor noi naționale a
rolului ce li se cuvine pe drept în toate sferele vieții. Începe studierea științifică a
limbilor naționale în curs de constituire, elaborarea normelor lor literare, a
manualelor pentru uzul școlar (de exemplu, Arte de la lengua Castellana, 1542, de
Elio Antonio de Hebriha).
● În limbi naționale noi se scriu tot mai multe opere artistice. Ca imbold au servit
traducerile de texte religioase, impuse de mișcarea reformistă. Astfel, începuturile
limbii literare germane sunt puse de traducerea bibliei, realizată în 1522 de către
Martin Luther (1483-1546), pastor și doctor în teologie, primul reformator
protestant; reformele lui au dus la nașterea Bisericii Evanghelice-Luterane.
● Unul dintre primii vestitori ai Renessance-lui în lingvistică este Dante Alighieri
(Durante degli Alighieri /1265–1321/, poet și filosof italian, om politic florentin,
considerat cel mai de vază scriitor europen din perioada medievală; este autorul
Comediei Divine, capodoperă a literaturii universale; Dante este primul mare poet
de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”). A fost numit
„ultimul poet al Evului Mediu și, totodată, primul poet al vremii noi”[apud 3, 23].
În perioada 1303-1305 D. Alighieri scrie tratatul De vulări eloquentia („Despre
expresivitatea limbii populare”), în care, pe lângă aspectele legate nemijlocit de
limba italiană, tratează câteva probleme mai generale, cum ar fi:
• relațiile dintre limbile neolatine (italiana, franceza, provansala);
• dialectele limbii italiene;
• originea limbajului uman.
D. Alighieri se pronunță în apărarea limbilor populare, „naturale”, subliniind
avantajele lor față de latină, limbă „artificială, moartă”(tratatul a fost redactat în
limba latină medievală).
Autorul examinează și natura limbajului uman. Limba, după D. Alighieri, este
un fenomen bilateral: sunetele formează latura senzuală a limbii, iar latura
rațională rezidă în capacitatea limbii de a reda un conținut. Este importantă ideea
despre limbă ca fenomen în continuă dezvoltare. Pentru prima oară se reliefează
rolul limbilor vorbite, care nu mai sunt interpretate drept o „alterare” a limbii
literare (latine).
În epoca Renessance-lui își desfășoară activitatea încă doi mari savanți:
Petrus Ramus (Pierre de la Ramée /1515 – 1572/, umanist, logician și reformator
educațional francez, a fost una dintre cele mai proeminente victime, fiind convertit
protestant, ale masacrului de la Sfântul Bartolomeu) și Aarhus (1538-1586).
Ramée este autorul gramaticilor de limbă greacă, latină și franceză. Aarhus
86
Referințe bibliografice:
1. Dicționar Latin-Român, red. Responsabil A. Udișteanu, București, 1962.
2. https://dexonline.ro/definitie/inchizi%C8%9Bie.
3. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
4. https://www.dacoromania-alba.ro/nr38/umanismul_renasteri.htm.
● M. Lomonosov avea clară noțiunea de „limbi înrudite ca fiind limbi care se trag
dintr-o singură limbă, iar în ceea ce privește limbile din Europa, numite mai târziu
indo-europene, socotea că s-au desprins nu simultan, ci treptat, dintr-o limbă
unică” [3, 5]. El a afirmat multe lucruri juste, verificate mai târziu, în sec. al XIX-
lea, iar lucrările sale a trezit în Rusia un interes viu pentru studiul istoric și
comparativ al limbilor.
În sec. al XVIII-lea europenii au cunoscut limba sanscrită. Familiarizarea
lor cu această limbă clasică indiană a trezit interesul și admirația savanților
romantici europeni. Unii ditre ei, cum ar fi Friedrich von Schlegel (1772-1829/
istoric, critic, teoretician literar german), în lucrarea „Uber die Sprache und
Weisheit der Indier ”(„Despre limba și înțelepciunea indienilor”), publicată în
1808, s-a grăbit chiar să declare că sanscrita ar fi acel izvor prim din care s-ar fi
dezvoltat celelalte limbi indo-eurpone. Lucrarea semnalată a exercitat o influiență
puternică la începutul sec. al XIX-lea asupra savanților din prima generație de
comparativiști. În general, cunoașterea de către europeni a limbii sanscrite a jucat
un rol foarte important în pregătirea terenului pentru studiul comparativ-istoric al
limbilor.
Este cazul să menționăm că mai înainte de F. von Schlegel, însă, înrudirea
sanscritei cu limbile latină, greacă, cu unele limbi celtice, germanice, italiene,
precum și ideea comunității genealogice a acestor limbi au fost susținute (cu
destule probe științifice) de William Jones (1746-1794), savant orientalist englez,
jurist, fondator al unei societăți științifice de la Calcutta (oraș în India; actualmente
are o populație de circa 4.600.000 de locuitori. Până în anul 1911 a fost capitala
coloniei India Britanică). În anul 1786, la una din ședințele acestei societăți, Jones
prezintă un referat, în care formulează ideea că asemănările dintre rădăcinile și
formele cuvintelor din limbile comparate nu sunt întâmplătoare și, prin urmare,
trebuie presupusă o sursă comună a lor, care nu mai există astăzi. Deși Jones a
remarcat că sanscrita are o structură mai perfectă decât limba greacă, mai bogată
decât limba latină și mai armonioasă decât fiecare dintre aceste limbi, el a plasat-o
totuși alături de celelalte idiomuri comparate și nu a considerat-o limbă-
bază/strălimbă a întregii familii de limbi indo-europene.
În concluzie: • afirmarea concepției evoluționiste asupra limbii;
• creșterea numărului de limbi atrase în câmpul intereselor știițifice;
• familiarizarea europenilor cu sanscrită;
• multiplele încercări de a compara și clasifica limbi diferite ca
sructură și genealogie.
Toate acestea au pregătit terenul pentru elaborarea unui sistem de principii și
procedee de analiză lingvistică care se vor numi mai târziu (începutul sec. al XIX-
lea) metoda comparativ-istorică.
92
Referințe bibliografice:
1. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. Р. Вутцкович, М. Шанкевич, История языкознания, часть I, Moscova, 1968.
3. Н. Чемоданов, Сравнительное языкознание в России, Moscova, 1956.
Referințe bibliografice:
1. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Wilhelm_Meyer-L%C3%BCbke.
Referințe bibliografice:
1. L. Novac, Em. Oglindă, Lingvistica Generală (materiale didactice), Chișinău, 1998.
2. В. Звегинцев, История языкознания XIX-го и XX-го веков в очерках и
извлечениях, часть I, Moscova, 1960.
3. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
4. Ф. Березин, История лингвистических учений, гл.4, Moscova, 1984.
5. Н Черныше́вский, Очерки научных понятий по некоторым вопросам
всеобщей истории. О классификации людей по языку. Полн. Собр. Соч., Т.10,
Moscova-Leningrad, 1951.
este sintaxa, în care acționează, pe de o parte, legi obiective, pe de altă parte, există
factori subiectivi, voința umană”[4, 245].
Epoca în care Schleicher și-a desfășurat activitatea sa științifică a fost
dominată de ecoul produs de succesele și descoperirile lui Charles Darwin (1809-
1882), celebru naturalist, biolog, geolog britanic (autor de cărți), este fondatorul
teoriei cu privire la evoluția speciilor (teoria evoluționistă). Naturalismul
concepției lingvistice generale a lui A. Schleicher și-a găsit o expresie mai largă în
lucrările Die Darwinsche Theorie und die Sprachwissenschaft, 1863 („ Teoria lui
Darvin și știința limbii”) și Die Bedeutung der Sprache für die Naturgeschichte
des Menschen. Weimar, H. Boehlau, 1865 („Însemnătatea limbii pentru istoria
naturală a omului”). Savantul german susține că „legile pe care Darwin le-a
stabilit pentru speciile de animale și plante sunt aplicabile, cel puțin în linii
generale, și organismelor limbii”[5, 98], „limbile își manifestă caracteristicile lor
de organisme naturale nu numai prin faptul că se clasifică în genuri, specii,
subspecii etc., ci și prin aceea că creșterea lor are loc după anumite legi” [5, 95].
A. Schleicher și-a însușit fără rezerve teoria (curentă în vremea sa) cu privire
la evoluția limbilor. El afirmă că viața limbii se împarte în două perioade total
deosebite: • perioada preistorică, în decursul căreia limba se dezvoltă; • perioada
istorică, când limba decade, are loc declinul și destrămarea formelor ei. Autorul
spune că „ viața limbii nu se deosebește esențialmente de viața celorlalte
organisme vii – plante și animale. Ca și acestea din urmă, ea cunoaște o perioadă
de creștere de la structuri elementare la forme mai complexe și perioada
îmbătrânirii, când limbile se depărtează tot mai mult de faza superioară atinsă, iar
formele lor atestă pierderi” [5, 96]. După Schleicher, esența fiecărei limbi este
determinată de modul în care sunt redate sensul (reprezentarea, noțiunea) și relația.
Sensul îl exprimă rădăcinile cuvintelor, iar relația este redată prin mijlocirea
afixelor. Pornind de la aceste principii, savantul german examinează problema
clasificării morfologice a limbilor. Cele trei tipuri de limbi izolante, aglutinante,
flective s-au constituit în perioada preistorică, dezvoltându-se consecutiv unul după
altul de la structuri monosilabice la cele complexe: izolante ˃aglutinante ˃flective.
După Schleiher, limbile izolante conțin doar cuvinte ce exteriorizează sensul, pe
când relația este redată implicit. Limbile aglutinante ocupă o poziție intermediară,
în care cuvântul se scindează în părțile sale componente care nu formează o
unitatea indisolubilă: elementele exprimând sensul se alătură elementelor care
exprimă relația. Limbile flective reprezintă forma superioară în evoluția structurii
limbii, sensul și relația fuzionează.
Desăvârșirea concepției naturaliste a lui A. Schleicher are loc odată cu
încercarea sa de a aplica teoria evoluționistă a lui Ch. Darwin la istoria limbilor în
lucrarea Die Darwinsche Theorie und die Sprachwissenschaft, 1863 („ Teoria lui
103
A. Schlaicher a înțeles, după cum rezultă din această schemă, că limba indo-
europeană comună s-a scindat mai întâi în câteva limbi comune, din care, apoi, s-
au separat diferite limbi indo-europene. Autorul a prezentat schematic procesul de
diversificare, neînțelegând caracterul său complex și contradictoriu. Ca și speciile
(de plante, animale), limbile s-au creat pe calea diferențierii treptate a unei limbi-
bază, care a început să fie vorbită într-un mediu nou.
„Moartea” sau fenomenul dispariției limbilor A. Schleicher, de asemenea, îl
explică în spirit naturalist, apelând la teoria evoluționistă a lui Ch. Darwin. „În
perioada actuală din viața omenirii, după A. Schleicher, în lupta pentru existență
înving cu precădere limbile indo-germanice (indo-europene); extinderea lor
continuă fără întrerupere, iar numeroase alte limbi sunt scoase din uz de ele”[5,
103]. Astfel, „moartea” limbilor s-ar explica prin insuficienta lor adaptabilitate,
căci în „lupta pentru existență” înving limbile mai puternice.
Totuși, concepția lui A. Schleicher atestă și unele deficiențe. Este
vulnerabilă încercarea savantului de a identifica limba cu organismele vii; suscită
discuții, obiecții teza cu privire la degradarea limbilor în perioada istorică. Un șir
de momente explică, însă nu justifică, concepția materialist-vulgară a lui August
Schleicher: încercarea autorului 1. de a formula legile limbii; 2. de a aplica în
studiul limbii metode exacte, asemănătoare celor din științele naturii pentru a feri
104
Note:
*1.● August Schleicher a fost un lingvist german. Marea sa lucrare a fost un
compendiu al gramaticii comparate al limbilor indo-europene în care a încercat să
reconstruiască limba proto-indo-europeană [1].
Referințe bibliografice:
1. er69i57j0l7.18838j0j7&sourceid=chrome&ie=UTF-8me.
2. Амирова Т.А., Ольховиков Б.А., Рождественский Ю.В. Очерки по истории
лингвистики, Moscova, 1975.
3. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
4. А́. В. Десни́цкая, Понятие языкового развития и языковой истории в
лингвистичесеой концепции А. Шлейхера // Понятие историзма и развития
в языкознании первой половины XIX-го в., Leningrad, 1984.
5. В. Звегинцев, История языкознания XIX-го и XX-го веков в очерках и
извлечениях, часть I, Moscova, 1960.
6. Al. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvistici, București, 1961.
esențiale, - fapt care i-a permis să elaboreze o concepție originală, diferită în multe
privințe de psihologismul clasic european. Astfel, preluând ideea lui Steinthal
despre „însemnătatea euristică a creației populare orale pentru studiul limbii,
savantul rus nu acceptă însă teza, potrivit căreia etno-psihologia ar fi o știință
atotcuprinzătoare despre spiritul și viața intelectuală în genere a omului. În timp ce
etno-psihologia, neavând un obiect de studiu bine determinat, nu era o știință
lingvistică propriu-zisă, lucrările lui Al. Potebnja au rămas, totuși, în sfera
preocupărilor lingvistice”[8, 390].
Ca și predecesorii săi, Al. Potebnja s-a interesat, în primul rând, de bazele
psihologice ale vorbirii și a studiat unitățile limbii, în special din punctul de vedere
al conținutului lor, acordând multă atenție tezei lui W.von Humboldt despre limbă
ca activitate (Energeea) în procesul căreia se produce neîntrerupt înnoirea limbii.
Asemenea lui H. Steinthal a rezolvat problema raportului dintre limbă și vorbire de
pe pozițiile psihologismului subiectiv: el separă cele două aspecte ale limbajului și
recunoaște ca reală numai vorbirea. Înțelegând vorbirea ca fiind un act individual
de creație spirituală, Al. Potebnja crede, ca și H. Steinthal, că funcția principală a
vorbirii este nu comunicarea ideilor, ci exprimarea lor: „ cuvântul este un mijloc de
a înțelege pe altul numai în măsura în care este un mijloc de a te înțelege pe
tine”[9, 113]. Savantul rus, pornind de la ideile predecesorilor săi cu privire la
forma internă a limbii și „aplicând consecvent una din principalele teze ale
psihologismului lingvistic, potrivit căreia vorbirea ar fi un act individual de creație
spirituală și numai ea ar avea existență reală, elaborează o teoria originală a
cuvântului, diferită de cea tradițională”[6, 51]. După părerea sa, cuvântul nu are o
existență autonomă obiectivă; sensul lui este un act individual de reprezentare, care
există numai în context, corespunzând, de fiecare dată, unui act al gândirii. În
afara vorbirii, „cuvântul este numai punctul de apropiere a mai multor sensuri unite
în mod artificial”[10, 43]. Astfel, autorul neagă categoric fenomenul polisemiei:
„Vaița adevărată a cuvântului se realizează în vorbire..., în fiecare caz când este
pronunțat sau perceput cuvântul comportă nu mai mult decât un sens”, „ sensul
cuvântului e posibil numai în vorbire. Lipsit de legătură, cuvântul e mort, nu
funcționează, nu-și manifestă nici caracteristicile sale lexicale, nici pe cele formale,
pentru că nu le are”[5, 143]. Potebnja susține că o schimbare cât de mică a sensului
unui cuvânt îl face să fie un alt cuvânt.
În același mod este analizată/expusă și polisemia formelor gramaticale ale
cuvântului. Fiecare valoare nouă a unei forme gramaticale, ca și în cazul sensurilor
lexicale, ar fi o altă formă. Mai mult, autorul consideră că forma gramaticală ține
nu de planul expresiei, ci de planul conținutului: „Forma este un element al
semanticii cuvântului și e de același ordin cu sensul lui material”[5, 140], „Sensul
material și cel formal al unui cuvânt reprezintă un singur act al gândirii”[5, 141].
109
Cuvântul, după Al. Potebnja, poate avea, pe de o parte, un sens apropiat (de
exemplu, cuvântul care exprimă noțiunea comună/generală de pasăre) și, pe de altă
parte, unul depărtat (sensurile terminologice (speciale) ale termenului zoologic
pasăre: vrabie, ciocârlie, graur, botgros, bufniță, privighetoare, hulub etc.).
Autorul explică această delimitare prin factori sociali, cum ar fi: experiența de
viață diferită a oamenilor, nivelul diferit de instruire, gradul diferit de cunoaștere
de către vorbitori a obiectelor, fenomenelor din realitatea obiectivă, studiile făcute
etc. Potebnja consideră că purtătorii unei limbi înțeleg la fel sensurile apropiate,
deoarece ele constituie acele elemente comune din semantica unităților lexicale,
grație căror este posibilă comunicarea dintre membrii aceleiași colectivități
lingvistice. Lingvistică ar trebui să se ocupe exclusiv de sensurile apropiate,
susține autorul, deoarece ea riscă altfel să devină o știință a științelor.
Cuvântul are două funcții de bază: de generalizare și cea de dezvoltare a
gândirii. Structura cuvântului înglobează trei elemente (în lingvistica rusă se
considera până la Al. Potebhja că cuvântul este o unitate dintre un sunet și un
sens): sunetul articulat (învelișul sonor), sensul și semnul cuvântului. Funcția de
semn o îndeplinește forma internă. Trebuie menționat faptul că savantul rus
interpreta forma internă în mai multe feluri: ca „centru al imaginii”, „sens
etimologic (apropiat)”, „imagine a imaginii”, adică reprezentare, înțeleasă de el ca
semnificant [5, 126]. În această ordine de idei, remarcăm că mai aproape obiectului
de studiu al lingvisticii pare a fi înțelegerea formei interne a cuvântului ca o
proprietate specifică a unui obiect/fenomen fixată în denumirea lui: de exemplu,
coada-calului (reflectare a unei asemănări formale între floare şi coada animalului),
colţii-babei (între trăsăturile exterioare ale fructului şi dinţii unei bătrâne), floarea-
soarelui (permanenta orientare a plantei după soare) sau în limba rusă медведь (faptul că
acestui animal îi place mierea). Depre forma internă, în lingvistica actuală, se vorbește
doar în cazul cuvintelor ce nu s-au deetimologizat.
Al. Potebnja, ca să nu fie nevoit, probabil, să recunoască polisemia măcar în plan
diacronic, respinge teoria sensurilor proprii și figurate, considerând că sensul anterior nu-
i aparține cuvântului dat, ci altui cuvânt. După el, orice sens al cuvântului „este un sens
propriu și, în același timp, un sens derivat, chiar dacă nu se cunoaște sensul de la care a
foest derivat”[5, 126].
Problema-cheie pentru Al. Potebnja ține de raportul dintre limbă, gândire și
realitate. Autorul menționează funcția de suport al limbii, rolul ei activ în procesul de
formare a gândului și de cunoaștere a realității. În lucrarea Мысль и язык el face o
analiză adâncă a raporturilor dintre limbă și gândire, subliniind unitatea lor. A
arătat că gândirea se exprimă și se formează cu ajutorul limbii: „Limba este un
mijloc nu de a exprima un gând de-a gata, ci de a-l crea, ea nu este o reflectare a
unei viziuni de-a gata, ci o activitate ca parte componentă a ei. Pentru a sesiza
sentimentele sale, pentru a înțelege reprezentările sale externe, omul trebuie se le
110
Note:
*1.● Cuvântul словесность din rusă înseamnă: 1. creația exprimată prin mijlocirea
cuvântului (orală și/sau scrisă), arta cuvântului; 2. științele filologice (lingvistică,
stilistică, literatură, folclor etc.); 3. Denumirea disciplinei în școala rusă de până la
revoluție (1917), în cadrul căreia se studia sistematic literatura (tradus din rusă – A.
I. [7]).
*2.● Parataxă Sf [At: IORDAN, STIL. 251 / Pl: ~Xe / E: Fr Parataxe] Mijloc de
exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre
elementele componente ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor
alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură Si: juxtapunere.sursa: MDA2
(2010)[11].
*3.● Hipotáxă s.f. (Lingv.) Alegere a părților unui enunț cu elemente relaționale;
subordonare. [< fr. hypotaxe, cf. gr. hypotaxis – dependență].sursa: DN(1986); •
raportul de subordonare prin joncțiune în cadrul frazei, cu ajutorul conjuncțiilor și
locuțiunilor conjuncționale subordonatoare, al pronumelor și adjectivelor relative,
al pronumelor și adjectivelor nehotărâte cu funcție de relație și al adverbelor
relative.sursa: DTL (1998) [12].
Referințe bibliografice:
1. H. Steinthal, Einleitung in die Psychologie und Sprachwissenschaft, ed. a II-a,
1881.
2. V. Tomsen, История языковедения до конца XIX века. Краткий обзор
основных моментов, Moscova, 1938.
3. L. Novac, Em. Oglindă, Lingvistica Generală (materiale didactice), Chișinău, 1998.
4. H. Steinthal, Grammatik, Logik, Psychologie: Ihre Prinzipien und Ihre
Verhältniss zu Einande, citat de V. Zveghințev, în Хрестоматия по истории
языкознания XIX-XX веков.
5. В. Звегинцев, История языкознания XIX-го и XX-го веков в очерках и
извлечениях, часть I, Moscova, 1960.
6. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
7. https://kartaslov.ru/%D0%B7%D0%BD%D0%B0%D1%87%D0%.
8. Амирова Т.А., Ольховиков Б.А., Рождественский Ю.В. Очерки по истории
лингвистики, Moscova, 1975.
9. Al. Potebnja, Мысль и язык, ed. a III-a, 1913.
10. Al. Potebnja, Из записок по русской грамматике, vol.I, Moscova,1958.
112
11. https://dexonline.ro/definitie/paratax%C4%83.
12. https://dexonline.ro/definitie/hipotax%C4%83.
studiere a limbii. Autorul scrie: „s-a susținut că, pe lângă aspectul istoric, mai
există un alt aspect de studiere a limbii. Trebuie să obiectez împotriva acestei
afirmații. Ceea ce unii vor să prezinte drept studiu neistoric și totuși științific al
limbii nu este în esență decât un studiu istoric imperfect al ei... Cum numai
încercăm să determinăm legăturile și să înțelegem fenomenele, trecem imediat în
domeniul istoriei. E greu să-ți închipui în ce mod se poate judeca despre o limbă,
fără a te referi deloc la dezvoltarea ei istorică”[1, 170-171]. Astfel, observăm că
istorismul excesiv este pus la baza întregii concepții a lui Hermann Paul
(teoreticianul principal al neogramatismului german). Nu înzadar Bertold Delbrük
a avur tot temeiul să spună că lingvistica a pășit din perioada sa filosofică în cea
istorică.
Neogramaticii nu s-au putut totuși ridica la conceperea limbii ca un fenomen
social. Sub influiența filosofiei pozitiviste, care se răspândise mult pe vremea lor,
ei au considerat că rolul omului de știință este să adune fapte, nu să le explice, de
aceea cea mai mare parte a lucrărilor scrise de neogramatici „se mulțumește cu
expunerea modificărilor pe care le-au suferit sunetele și formele gramaticale în
decursul istoriei unei limbi”[3, 52].
Deși majoritatea concepțiilor generale ale neogramaticilor erau greșite, fiind
combătute încă de contemporanii lor și de lingviști din generația imediat
următoare a comparativiștilor, neogramatismul „ca sistem de principii și procedee
de analiză lingvistică s-a impus nu numai în Germania, dar și în alte țări” [4, 59].
Acest fapt se explică prin tendința neogramaticilor 1) de a preciza obiectul de
studiu al lingvisticii comparative-istorice, limitându-l la faptele atestate în
monumente scrise și în limbile vii; 2) de a perfecționa metodele de studiere a
limbii; 3) de a studia cu multă precizie un imens material de limbă; 4) de a face ca
lingvistica să devină o știință exactă, ce operează cu fapte, a căror probitate este
verificabilă, iar istoria bine cunoscută. Ei au elaborat lucrări valoroase, unele dintre
ele și astăzi sunt de referință, iar lucrarea scrisă de Karl Brugmann și Bertold
Delbrük „Bazele gramaticii comparative”(„Grundriss der vergleichenden
Grammatik der indogermanischen Sprachen”, Strassburg, 1886-1900) a încununat,
de fapt, etapa a treia din dezvoltaea lingvisticii comparative-istorice.
Savantul rus, profésorul N. Cemodanov, a menționat însemnătatea
neogramatismului pentru lingvistica comparativă-istorică în genere și pentru
gramatica comparativă a limbilor germanice în special. El scrie: „ Pentru
dezvoltarea gramaticii comparative a limbilor germanice neogramatismul a fost o
etapă nu numai importantă, ci și necesară... Principalul e, că neogramatismul a
eliminat din știință misticismul și ideile romantice și a dat un alt aspect lingvisticii
comparative-istorice. Făcând o cotitură hotărâtă spre observările nemijlocite ale
faptelor și spre metodele inductive de studiere a limbii, spre stabilirea unor stricte
117