ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOLOGIE

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 811.135.1’373.21 (478) (043.2)

VIORICA RĂILEANU

TOPONIMIA TRANSNISTRIEI:
RESTABILIREA FONDULUI ONIMIC ROMÂNESC,
COMPONENŢA LEXICALĂ, STRUCTURA DERIVAŢIONALĂ

Specialitatea 10.02.01. – Limba română

Teză de doctor în filologie

Conducător ştiinţific:
Anatol Eremia, doctor habilitat
în filologie

–––––––––––––––––––––––

Autor:
Viorica Răileanu

–––––––––––––––––––––––

Chişinău
2007
 CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................…5
CAPITOLUL I. TOPONIMIA TRANSNISTRIEI: ASPECTE ISTORICO-ETIMOLOGICE.
REPERTORIU TOPONIMIC………….…………………………………9
§ 1.1. Din istoricul cercetării………………………………………………………………….9
§ 1.2. Studiul istorico-etimologic al numelor topice româneşti din Transnistria……………..12

CAPITOLUL II.. TOPONIMIA TRANSNISTRIEI DIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ.....52

§ 2.1. Preliminarii.................................................................................................................….52
§ 2.2. Consideraţii privind formarea toponimiei transnistrene.............................................….63
§ 2.2.1. Originea şi evoluţia toponimiei româneşti de la est de Nistru ...............................…..63
§ 2.2.1.1. Nume de localităţi româneşti cu populaţie românească.......................................….67
§ 2.2.1.2. Nume de localităţi româneşti cu populaţie alogenă..............................................…69
§ 2.2.1.3. Nume de localităţi de altă origine cu populaţie românească majoritară...............…70
§ 2.2.2. Sate cu denumiri identice.........................................................................................…72
§ 2.3. Contribuţii istorico-etnografice şi demografice.........................................................….81

CAPITOLUL III. COMPONENŢA LEXICALĂ A TOPONIMELOR ROMÂNEŞTI DIN

TRANSNISTRIA.................................................................................…..89
§ 3.1. Toponime topografice...................................................................................................93
§ 3.1.1. Oronimicele..............................................................................................................….94
§ 3.1.2. Hidronimicele............................................................................................................…96
§ 3.1.3. Floronimicele.............................................................................................................…97
§ 3.1.4. Zoonimicele...............................................................................................................…98
§ 3.2. Toponime social-istorice.............................................................................................…99
§ 3.2.1. Toponime antroponimice..........................................................................................…100
§ 3.2.2. Toponime etnonimice...............................................................................................…103
§ 3.2.3. Toponime sociale......................................................................................................…103
§ 3.2.4. Toponime profesionale.............................................................................................…104
§ 3.2.5. Toponime oiconimice...............................................................................................…105
§ 3.2.6. Toponime fortonimice..............................................................................................…105
§ 3.2.7. Toponime migratorice..............................................................................................…106

2
CAPITOLUL IV. STRUCTURA DERIVAŢIONALĂ A NUMELOR TOPICE ROMÂNEŞTI
DIN TRANSNISTRIA........................................................................….111
§ 3.1. Toponime simple.........................................................................................................113
§ 3.1.1. Toponime primare.....................................................................................................113
§ 3.1.2. Toponime derivate.....................................................................................................115
§ 3.1.2.1. Derivate colectiv-locale..........................................................................................116
§ 3.1.2.2. Derivate calificative ..........................................................................................….119
§ 3.1.2.3. Derivate diminutivale.........................................................................................….120
§ 3.2. Toponime compuse.....................................................................................................123
§ 3.2.1. Substantiv + substantiv ........................................................................................….125
§ 3.2.2. Substantiv + adjectiv.................................................................................................127
§ 3.2.3. Substantiv + numeral.................................................................................................128

Concluzii.............................................................................................................................…130
Bibliografie........................................................................................................…………….132
Adnotare............................................................................................................................….144
Summary..........................................................................................................................…...146
Резюме.........................................................................................................................……...148
Cuvinte-cheie.....................................................................................................................….150
Abrevieri.............................................................................................................................…151

3
 „Toate popoarele şi cele mai
mărunte, caută în momentul de faţă a-şi
documenta obîrşia lor, rostul lor pe
pămîntul unde se află şi a trage dintr-
acesta toate urmările în ce priveşte
viaţa lor viitoare.”
(N. Iorga)

4
 INTRODUCERE

Toponimia reprezintă o sursă importantă de studiere şi cunoaştere a istoriei, limbii şi

poporului. În numele de locuri şi localităţi şi-au găsit reflectare principalele momente din viaţa
materială şi spirituală a oamenilor: ocupaţiile, obiceiurile, tradiţiile, credinţa. Numele topice
evocă stări, fapte, fenomene şi procese specifice limbii în cursul formării şi evoluţiei sale
istorice.
Lucrarea elucidează probleme şi aspecte ce ţin de gradul şi ponderea creativităţii limbii
române în toponimia de pe teritoriul Transnistriei. În mod special sunt studiate numele topice cu
caracter topografic şi social-istoric, se analizează structura derivaţională a acestor nume topice.
În fond, toponimia Transnistriei prezintă sub toate aspectele lingvistice trăsături comune cu cele
din restul teritoriului dacoromân, încadrîndu-se prin aceasta în sistemul toponimic general de
limbă şi cultură românească.
Cercetările au fost efectuate pe baza materialelor toponimice şi a datelor informative
colectate din surse documentare diferite.
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. În studiile existente
aspectele referitoare la toponimia transnistreană au fost abordate doar tangenţial. Problemele
toponimiei transnistrene au preocupat pe mulţi cercetători, fie lingvişti, fie istorici, fie geografi
sau etnografi din deceniile trecute, însă nu s-au avut în vedere decît anumite aspecte ale istoriei şi
graiului acestui ţinut, s-a făcut referire la unele nume de locuri şi localităţi mai cunoscute, extrase
din diverse izvoare scrise, dar şi acestea nu au putut fi studiate decît sporadic sau raportate la alte
domenii. Cele mai multe lucrări de acest gen, nefiind opera unor specialişti în domeniul
respectiv, nu prezintă valoare ştiinţifică sub aspect documentar şi etimologic. Astfel, lipsa unei
investigaţii aprofundate a întregului inventar toponimic, a unei lucrări de ansamblu privind
toponimia transnistreană sau a unei monografii toponimice a zonei geografice respective ne-a
determinat să revenim asupra unor aspecte mai puţin cercetate ale problemelor în cauză.
Scopul şi sarcinile tezei. Luînd în discuţie unele investigaţii privind importanţa
toponimiei în domeniul ştiinţei şi a legăturii ei cu alte discipline, semnalînd interpretarea
inadecvată a unor toponime de pe teritoriul transnistrean, teza îşi propune ca scop cercetarea
toponimiei zonei transnistrene atît din punct de vedere lingvistic, cît şi din punct de vedere
istorico-social. Sunt înregistrate numele topice româneşti de pe teritoriul transnistrean existente
astăzi, la care s-au adăugat şi numele de localităţi inexistente azi, dar atestate în documentele
istorice sau în alte izvoare, în primul rînd cartografice, pentru a putea fi studiate în ansamblu, în

5
toată complexitatea lor. Se face o descriere multiaspectuală a componenţei lexico-semantice şi a
structurii derivaţionale ale numelor topice româneşti de pe acest teritoriu şi se determină locul
toponimiei transnistrene în sistemul toponimic general.
Pentru atingerea scopului propus au fost trasate, în prealabil, o serie de sarcini de ordin
atît general, cît şi particular, mai importante fiind următoarele:
– selectarea toponimelor româneşti din Transnistria, care ne conduc la o viziune de
ansamblu asupra teritoriului respectiv;
– relevarea atît a trăsăturilor proprii numelor topice, cît şi a celor comune cu alte categorii
lexicale;
– stabilirea raportului nume propriu – nume comun;
– examinarea procesului de formare a numelor topice şi a proceselor de nominalizare în
toponimie;
–analiza în plan evolutiv a funcţiei denotative a toponimelor, adică a raporturilor stabilite
succesiv între un nume de localitate şi un denotat şi a modificărilor pe care le-au suferit;
– justificarea statutului de unitate lexicală autonomă a numelor topice;
– determinarea locului numelor topice transnistrene în sistemul lexical al limbii române;
– determinarea componenţei lexicale şi a structurii derivaţionale a toponimelor;
– stabilirea criteriilor de clasificare tipologică a numelor topice;
– stabilirea apartenenţei unui toponim la o categorie lexicală sau derivaţională;
– identificarea particularităţilor etimologice ale numelor topice cu scopul de a facilita
analiza lor semantico-structurală;
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării. În interpretarea faptelor am
adoptat o optică interdisciplinară folosind date şi idei din domeniul sociologiei, istoriei,
geografiei şi, bineînţeles, al lingvisticii. Sarcinile propuse au condiţionat însă şi utilizarea unor
metode şi procedee de cercetare aplicate în practica lingvisticii actuale. Metodele de cercetare
utilizate au fost multiple, ele fiind aplicate succesiv, în funcţie de aspectul urmărit într-o anumită
secvenţă, deoarece corectitudinea şi valoarea rezultatelor obţinute depinde mult de alegerea
potrivită a metodelor. Metodele şi procedeele de investigare sunt: metoda statistică, care cred că
se impune pentru prelucrarea unui material vast, cum e cel pe care l-am avut, şi cu ajutorul căreia
am stabilit existenţa pe teritoriul Transnistriei a peste 300 de localităţi cu denumiri româneşti;
metoda descriptivă, care presupune o cercetare, o sistematizare şi o clasificare a materialului
acumulat; metoda comparativ-istorică, metoda tipologică, metoda teritorial-geografică, metoda
analizei structurale, metoda analizei semantice, procedeul analizei derivaţionale, procedeul
atestării numelor topice în sursele documentare etc. Indiscutabil, în vederea soluţionării
6
sarcinilor propuse, metodele utilizate le-am aplicat prin prismă sistemică, toate servindu-ne în
calitate de suport metodologic şi tehnico-ştiinţific, fără pretenţia de a ne însuşi în totalitate
metoda.
Bazele teoretice şi metodologice se axează pe o bibliografie bogată, anexată in extenso la
finalul lucrării. Ea înglobează un număr de circa 200 de studii, căci aşa cum susţinea Vlad.
Šmilauer „toponomastul trebuie să cunoască bibliografia de specialitate, să pornească de la un
material topic adunat cu grijă şi potrivit unor principii riguros respectate, să se folosească de un
variat material ajutător (istoric, geografic, etnografic şi arheologic), să dea dovadă de
consecvenţă, clarviziune, prudenţă şi onestitate”. În statuarea premiselor teoretice privind
toponimia transnistreană s-au consultat lucrări importante ale unor cercetători notorii ca: I.
Iordan, V. Netea, V. Harea, N. Smochină, N. Iorga, J. Fraţiman, A. Eremia, A. Superanskaia, V.
Şişmariov, M. Serghievski etc.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Noutatea lucrării rezidă în caracterul original
şi complex al investigaţiilor. Teza constituie o primă încercare în lingvistica de la noi de a
explica şi a defini, în baza documentelor şi lucrărilor istorice studiate, etimologia numelor topice
din Transnistria, a componenţei lexicale şi a structurii lor derivaţionale.
Insuficienţa unor studii în care s-ar face o descriere complexă a fondului onimic
românesc din Transnistria din perspectiva evoluţiei şi structurii lexical-gramaticale ne-a
determinat să întreprindem o analiză în timp şi spaţiu.
Adevărata valoare a lucrării constă în materialul toponimic cercetat, precum şi în
rezultatele veridice obţinute, care pot constitui un autentic dicţionar toponimic al localităţilor
româneşti de pe teritoriul Transnistriei, iar studiul istoric şi lingvistic al toponimelor ne
furnizează informaţii deosebit de interesante şi preţioase din mai multe puncte de vedere:
ştiinţific, cognitiv, aplicativ-practic, didactic-educativ.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Studiul întreprins reprezintă o
contribuţie la cercetarea toponimiei româneşti şi la reglementarea, în general, a toponimiei
româneşti transnistrene. Semnificaţia şi aportul teoretic al acestei lucrări este demonstrată atît
prin subiectele abordate, cît şi prin materialul faptic supus analizei, aplicabil şi altor teze
similare.
Studiul oferă o viziune relativ clară asupra toponimiei transnistrene şi alcătuieşte un
material documentar şi practic pentru cei preocupaţi de toponimie, în general, şi de toponimia
transnistreană, în parte.
Lucrarea conţine, de asemenea, şi multe puncte de vedere şi opinii critice, fiind totodată
şi o sinteză a ideilor de bază din cele mai importante exegeze privitoare la toponimie.
7
 Sub aspectul importanţei practice, sperăm ca rezultatele obţinute în urma investigaţiilor
efectuate vor contribui la suprimarea unor incertitudini existente privind toponimia românească
din Transnistria, găsindu-şi reflectare în conţinutul unor lucrări aplicative, contribuind, prin
bogatul material furnizat la elaborarea unor studii de sinteză asupra toponimiei, a unor
nomenclatoare, dicţionare, monografii etc., fiind, totodată, o sursă de informare pentru mediul
lingvistic, istoric, geografic etc. Prin acest studiu ne aducem contribuţia la reconstituirea unui şir
întreg de nume de localităţi româeşti dispărute astăzi, dar care pot fi restabilite.
Obiectul concret al lucrării este reprezentat de un eşantion de aproximativ 300 de
localităţi cu denumiri româneşti din Transnistria, atestate atît în documente istorice, cît şi în
lucrări ştiinţifice de specialitate.
Sursele de studiere sunt variate atît prin originalitatea lor, cît şi prin materialul faptic
prezentat. Mărturii despre apariţia multor denumiri, argumente privind legătura lor cu istoria
poporului aflăm în documentele vechi scrise. Materialul faptic al investigaţiilor a fost excerptat
din diverse surse: studii, dicţionare topografice, dicţionare enciclopedice, cronici, liste de
inventar, tot felul de adeverinţe, acte de hotărnicie, hărţi cadastrale, militare şi geografice vechi,
recensăminte, vestigii arheologice, inscripţii, hrisoave domneşti, note de călătorie, monografii
comunale, manuscrise din Arhivele Statului etc.
Aprobarea rezultatelor (lucrării). Rezultatele cercetării au fost prezentate şi aprobate la
conferinţa „Probleme actuale de lingvistică. In honorem acad. Nicolae Corlăteanu”, Chişinău,
12 mai, 2005, la şedinţa sectoarelor de Onomastică, Istoria limbii, Dialectologie şi Lexicologie şi
lexicografie, la seminarul de profil al Institutului de Filologie al A.Ş.M..
La tema lucrării au fost publicate 8 articole în culegeri de lucrări ştiinţifice şi în reviste.

8
 CAPITOLUL I

TOPONIMIA TRANSNISTRIEI: ASPECTE ISTORICO-ETIMOLOGICE.

REPERTORIU TOPONIMIC

1.1. Din istoricul cercetării

Cu toate că interesul şi preocupările de cercetare a teritoriului de dincolo de Nistru
datează de mai multă vreme, totuşi un studiu monografic al toponimiei acestei zone, de
profunzime şi în tot complexul de probleme, n-a fost realizat pînă în prezent. Au fost abordate de
cele mai multe ori anumite aspecte ale istoriei şi graiului acestui ţinut, chestiuni referitoare la
istoria aşezărilor româneşti mai cunoscute, se punea în evidenţă structura etnică a populaţiei în
diferiţi ani şi perioade, gradul de păstrare şi cunoaştere a limbii materne, dar toate acestea au
avut un caracter de cercetare sporadic.
La baza cercetărilor noastre au stat lucrările unor renumiţi cercetători, ne referim, în
special, la lucrările lingviştilor şi istoricilor: I. Iordan, N. Iorga, Al. Boldur, Ştefan Ciobanu,
Const. C. Giurescu, Ştefan Meteş, N. Smochină, V. Harea, V. Netea, J. Fraţiman, V. Şişmariov,
M. Serghievski, V. Cabuzan, T. Burada, A. Eremia, I. Conţescu, N. Dabija, I. Dron etc.
Date interesante despre teritoriul din stînga Nistrului cuprind studiile specialiştilor din
alte domenii: Descrierea militară şi statistică a Imperiului Rus. Gubernia Podolia (SPb, 1849);
Descrierea militară şi statistică a Imperiului Rus. Gubernia Herson (SPb, 1849); Kiriakov
Materiale pentru statistica Imperiului Rus. Gubernia Herson (SPb, 1839); A. Şmidt Materiale de
geografie şi statistică a Imperiului Rus. Gubernia Herson (SPb, 1863) etc.
Studii referitoare la spaţiul din stînga Nistrului au fost publicate în Analele Comitetelor
guberniale de statistică din Herson şi Kameneţ-Podolsk, în memoriile Societăţii Agricole din
sudul Rusiei, în publicaţiile Societăţii de istorie şi Antichităţi din Odesa, Comitetului istorico-
statistic al Eparhiei Podolia, în Buletinele eparhiilor Podolia şi Herson şi Buletinele guberniilor
Herson şi Podolia.
Satele româneşti de peste Nistru sunt cele mai vechi aşezări omeneşti din regiunea Nistru
– Bug. Primele dovezi sunt hărţile apărute asupra acestui ţinut. Ne referim mai întîi la hărţile
executate de Statul major austriac în anul 1541, prin care se atestă cîteva aşezări pe teritoriul
dintre Nistru şi Bug: Cuciurhani, Iahorluc etc. Pe hărţile mai complete ale ţinutului de care ne
ocupăm, datate în anii 1770/1774, 1800, 1820, 1870, 1907, 1915, găsim, de asemenea,
numeroase aşezări româneşti: Koschniza (Coşniţa), Schura (Jura), Dubosar (Dubăsar), Raşcov,
Slobozia etc.

9
 Din informaţiile furnizate de lucrările cartografice, rezultă că cele mai vechi aşezări din
această regiune sunt cele româneşti.
Hărţile de după anul 1800 înregistrează şi sate ucrainene pe lîngă cele româneşti, însă
multe din ele poartă nume româneşti, pentru că regiunea era botezată mai dinainte de către
români.
Descrierile ruseşti asupra regiunii Nistru - Bug încep cu raportul din anul 1791 referitor
la unităţile militare de la Marea Neagră. Raportul priveşte satele din acea regiune, fixînd numărul
locuitorilor, precum şi compoziţia etnică a unor sate. Tot aici se menţionează că satele erau
valahe, iar altele străine mai importante nu sunt. Acelaşi lucru reiese şi din raportul făcut pe anul
1799. În lucrarea Istorie a Statului rus N. Karamzin reproduce unele ştiri din autori antici, fiind
conştient de romanitatea volohilor: ,,volohii sunt urmaşii geţilor antici şi ai colonizatorilor
romani ai lui traian”. Constatarea lui N. Karamzin este reluată în 1862 de etnograful rus A.
Zaşciuk, în lucrările căruia întîlnim, alături de constatări juste, şi teze dubioase.
Date referitoare la numărul populaţiei şi componenţa etnică a satelor găsim în lucrările
cunoscuţilor savanţi N. Nadejdin, N. Murzakevici, A. Loveaghin, L. Berg, V. Cabuzan, Const. C.
Giurescu, I. Conţescu, I. Dron etc. Astfel ni se demonstrează faptul că în lumea ştiinţifică din
toate perioadele se formase o opinie clară despre apartenenţa etnică a locuitorilor de pe ambele
maluri ale Nistrului.
Unele probleme privind istoria spaţiului din stînga Nistrului au fost abordate şi reflectate
în studiul lui V. Kocerghin Schiţe privind istoria Dubăsarilor şi a spaţiului nistrean adiacent al
guberniei Herson, publicat în anul 1911 la Odesa. Despre aşezările militare de la hotarele din
sudul Rusiei, “cu husarii şi pandurii volohi” relatează şi cunoscutul romanist V. F. Şişmariov
(1975).
Prezintă interes şi un şir de lucrări despre istoria bisericii în spaţiul din stînga Nistrului,
între care şi monografiile lui J. Fraţiman (1870-1927), originar din Basarabia, membru
corespondent al Academiei Române (1919) – Românii de peste Nistru, Cu ce se nutreau
sufleteşte românii din Transnistria, Administraţia bisericească la românii transnistreni între Bug
şi Nistru etc.
Documente importante asupra regiunii dintre Nistru şi Bug reprezintă rapoartele
Blagocinelor (Protoiereilor), care vizează componenţa etnică a satelor. Din ele rezultă că satele
erau româneşti şi erau destul de mari.
Folclorul şi etnografia românilor din stînga Nistrului au fost analizate de către cunoscutul
om de ştiinţă român Teodor Burada, membru corespondent al Academiei Române (1893, 1906).
Un alt cercetător, Anton Raţiu, prezintă rezultatele uneia dintre cele mai interesante cercetări
10
sociologice, etnografice şi folclorice, cuprinzînd informaţii de o excepţională valoare privitoare
la cultura, tradiţiile şi spiritualitatea românilor de dincolo de Bug (Raţiu, 1994). În acest context
se înscrie şi lucrarea Românii de la est de Bug apărută în 2006, în două volume, autor Anton
Golopenţia. Lucrarea prezintă rezultatele cercetărilor efectuate în perioada decembrie 1941 -
februarie 1944 de către cei 15 membri ai echipei conduse de A. Golopenţia, care au avut drept
scop cercetarea elementului românesc din această zonă, completarea pe teren a informaţiilor cu
privire la localităţile în care sunt atestate comunităţi româneşti.
Studiile de lingvistică (toponimie, dialectologie, lexicologie etc.) ale cercetătorilor din
ţară şi de peste hotare confirmă aceeaşi preocupare de valorificare a numelor de locuri şi
localităţi tradiţionale. Lucrările de popularizare a ştiinţei în domeniul toponimiei îşi dovedesc
utilitatea în plan istoric şi lingvistic. Acestei necesităţi i se subordonează lucrările Toponimie
românească de I. Iordan, Românii moldoveni de dincolo de Bug de L. Bulat, Tainele numelor
geografice, Nume de localităţi. Studiu de toponimie de A. Eremia, Din toponimia istorică a
Transnistriei de M. Lungu, articolele şi studiile de toponimie ale lui I. Dron. În ansamblu aceste
lucrări prezintă originea numelor toponimice de dincolo de Nistru, tipologia lor pe straturi şi arii
toponimice, după structuri şi formaţii derivaţionale.
Informaţii şi materiale de preţ privind graiurile limbii române din regiunile de peste
Nistru conţin lucrările dialectologilor din Republica Moldova şi România
Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), vol. I (partea I şi II) şi vol. II (partea I şi II)
elaborat de către dialectologii de la Chişinău în anii 1968-1973 şi Atlasul lingvistic român pe
regiuni. Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria, vol. I-IV editate în anii 1993-2003 prezintă
materiale de o deosebită valoare lingvistică.
Succinta prezentare a unor realizări în planul cercetării istorice şi lingvistice a teritoriului
din Transnistria are menirea să accentuieze necesitatea şi posibilităţile privind colaborarea
specialiştilor din diferite domenii ale ştiinţei pe tărîm onomastic românesc.

11
 1.2. Studiul istorico-etimologic al numelor topice româneşti din Transnistria
Unul dintre cele mai puternice argumente în demonstrarea continuităţii dacoromânilor pe
teritoriul Transnistriei îl constituie, după cum s-a mai menţionat, perpetuarea din antichitate pînă
în prezent a unor nume topice, îndeosebi a oiconimicelor.
Studiul de faţă reprezintă un compartiment cu material ilustrativ şi cuprinde o analiză
etimologică şi structural-lexicală a toponimelor actuale sau inexistente azi pe teren, dar atestate
în documentele istorice sau în alte izvoare, inclusiv cartografice. Cercetarea toponimelor
româneşti de pe teritoriul Transnistriei e o necesitate stringentă în domeniu, dictată de
aprofundarea anumitor aspecte ale toponimiei ca ştiinţă, în general, precum şi de elucidarea unor
chestiuni controversate în legătură cu toponimia regiunii transnistrene, în parte. Este ştiut că
pentru realizarea unui studiu veridic şi complex este necesar să se cunoască la faţa locului
poziţia, forma, vecinătatea fiecărei realităţi toponimice. Studiul, pe care îl prezentăm noi, e o
încercare de a aduna aceste nume în baza cercetărilor documentelor scrise în secolele XIV–XX,
care atestă aceste nume, a studierii materialelor cartografice şi a anchetelor toponimice de teren
existente la sectorul de Onomastică din cadrul Institutului de Filologie.
Cercetînd documentele istorice şi materialele cartografice referitoare la teritoriul
transnistrean am avut drept obiective:
– atestarea documentară a numelor de localităţi româneşti de pe teritoriul Transnistriei,
inclusiv a celor dispărute;
– localizarea numelor topice;
– depistarea primelor atestări istorice;
– cunoaşterea modificărilor formale suferite de fiecare nume de-a lungul timpului;
– definiţia semnificaţiei denotative a toponimului;
– etimologia toponimului etc.
Pornind de la aceste deziderate, ne-am hotărît ca toponimele să fie prezentate în ordine
alfabetică, în formă literalizată. Nu ne-am propus să scriem istoricul fiecărui sat, ci doar să
prezentăm cîteva date mai importante. La cercetarea numelor topice din Transnistria ne-am
călăuzit de anumite criterii. Un criteriu fundamental a fost stabilirea primelor forme a
oiconimicelor şi urmărirea evoluţiei formelor lor de la data primei atestări documentare pînă
astăzi. Lipsa unor informaţii continui şi suficiente în izvoarele istorice au îngreuiat cercetarea.
Multe documente vechi s-au păstrat numai în copii, în copii de pe copii sau numai în traducerile
în limba slavă, în care în mod inevitabil s-au strecurat adeseori greşeli. Or, ştim că schimbarea
numai a unei singure litere într-un cuvînt îi poate schimba fundamental cuprinsul noţional. Cu
toate acestea, în urma unei cercetări insistente, riguroase, au fost stabilite şi prezentate toate
12
formele întîlnite în documente, considerate potrivite, aranjate în ordine cronologică şi redate în
grafia din original. Pentru unele localităţi se indică prima biserică care a fost construită în
localitate, primul întemeietor al acesteia, numărul de populaţie în anumite perioade etc. În
paranteze se face trimitere la documentul din care au fost excerptate exemplele.
Un alt criteriu nu mai puţin important de care ne-am călăuzit a fost stabilirea primei
atestări documentare. Fireşte, între momentul apariţiei pentru prima dată în documentele scrise a
numelui unei localităţi şi acela al primei atestări documentare nu trebuie pus semnul egalităţii.
Căci aşa cum afirma Ion Donat „este de la sine înţeles că apariţia, într-un document, a unui nume
de sat, nu înseamnă că satul a luat fiinţă la data actului în care l-am găsit menţionat, ci face
numai dovada că la această dată satul exista” [Donat, 1965, 274]. Vechimea, sau mai bine zis
datarea numelui unei localităţi, nu poate fi confundată cu vechimea localităţii respective,
deoarece dacă un toponim presupune o aşezare umană la fel de veche cum o indică criteriul
lingvistic, inversarea situaţiei nu este valabilă. Uneori oiconimicele pot fi asimilate de alte nume
mai recente sau mai vechi din împrejurimi, astfel simulînd o vechime mai mare sau mai mică
decît vîrsta adevărată a respectivei aşezări. În principiu, prima atestare documentară a unei
localităţi ne poate indica doar că în acel moment acea aşezare omenească era deja constituită şi
facilitează depistarea geografică a unor localităţi dispărute sau a căror nume a fost înlocuit la un
moment dat într-o anumită împrejurare. S-a mai făcut referire şi la atestările ulterioare.
Menţionăm, în acest sens, importanţa materialelor topografice cercetate, care, pe lîngă faptul că
înregistrează forma toponimului cercetat, mai completează unele date lipsă, uneori inerente, în
ceea ce priveşte localizarea exactă, contextul toponimic real, aspectul geofizic al regiunii,
precizarea elementului geografic numit etc.
În cazul unor toponime mai puţin cunoscute cititorului ne-am străduit să facem o
etimologizare, fiind conduşi de ideea că orice nume de localitate este un semn lingvistic cu
funcţie denotativă specializată şi socializată, fondat pe un alt semn preexistent în limba grupului
care a creat toponimul. Scopul etimologizării toponimului a fost de a descoperi (ori de a
reconstituie) atît forma lui cea mai veche (în acest sens Nicolae Drăganu afirma, pe bună
dreptate, că „deseori forma cea mai veche este o cheie sigură pentru explicarea etimologică a
numelui şi ne fereşte de greşeli”), cît şi evoluţia semnificaţiei denotative a numelui de localitate,
a scoate în evidenţă acel etimon al toponimului care a stat la baza creării lui: fie un element
comun al limbii, fie un alt nume propriu (toponim sau antroponim).
În stabilirea etimologiilor au fost utilizate principalele dicţionare explicative româneşti
(Dicţionarul limbii române, sub redacţia lui Sextil Puşcariu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat,
Dicţionarul limbii române moderne), iar în unele cazuri şi Dicţionarul onomastic românesc de
13
N. A. Constantinescu, lucrări de istoria limbii române (Al. Philippide, Ov. Densusianu, N.
Drăganu, Al. Rosetti etc.), precum şi unele contribuţii etimologice publicate în revistele de
specialitate. Pentru unii termeni etimologia nu a putut fi stabilită, iar în cazul cînd etimologia
diferă de la un dicţionar la altul, le-am înregistrat pe cele mai convingătoare.
Sigur, unele aşezări şi-au schimbat statutul lor pe parcursul anilor. Modificările au fost
atît de ordin cantitativ, cît şi calitativ. Cele cantitative constau în creşterea sau scăderea numerică
a numelor topice. De exemplu, locuinţele izolate s-au putut transforma în cătune, cătunele în
sate, satele în tîrguri, tîrgurile în mari aglomerări omeneşti, în oraşe şi municipii, toate acestea
fiind dictate de anumiţi factori sociali-economici, precum şi de aşezarea unei populaţii noi, de
creşterea numărului de familii sau locuinţe. Numele însă se poate menţine. Paralel, are loc şi
dispariţia, treptată şi condiţionată a unor nume topice, în noile condiţii social-istorice: unele ies
cu totul din uz, fie prin dispariţia realităţii pe care o numeau, fie prin înlocuirea cu altele noi; se
poate întîmpla ca numele care desemnau o realitate dispărută să fie transferate asupra unei noi
realităţi.
Schimbările calitative pot fi şi ele variate: schimbarea denumirilor vechi cu cele noi,
schimbări fonetice în pronunţia locală, schimbarea corelării concrete dintre nume şi accepţie etc.
Important pentru noi este să atestăm aceste nume, deoarece satul, în sine, constituie o părticică
dintr-o naţiune. Cunoscînd satul, cunoscînd tradiţiile, ocupaţiile şi trecutul lor, vom cunoaşte
adevărata istorie a poporului, pentru că istoria toponimelor contribuie în mod evident la
dezvăluirea istoriei unui popor şi a limbii lui. Originea şi evoluţia lor merg mînă în mînă cu
evoluţia istoriei. Vorbind de istoria satului românesc, vorbim de istoria ţării, care demonstrează
fără tagădă despre sălăşluirea de lungi veacuri pe aceste meleaguri a poporului român.
Spre regret, sunt localităţi pentru care nu există alte informaţii decît atestarea lor în
documentele istorice. O obligaţie pentru viitorii cercetători, inclusiv şi a noastră, rămîne
realizarea, cît de cît completă, a istoriei satelor româneşti din Transnistria, cu viaţa lor atît de
dramatică.
Prezentăm, în cele ce urmează, studiul sus-numit.

Adăbaşi, localitate cu populaţie românească, situată dincolo de Bug, la sud-est de

Ucraina Nouă. Menţionată documentar în 1915 [H – 1915]. Astăzi localitatea se află în regiunea
Kirovograd [Moraru, 1995, 135]. Etim.: antrop. Odobaş.
Afumaţi sat în jud. Bobrineţ, dincolo de r. Bug. Ulterior Dîmovca (mai rar Dîmno),
Marguleasî, astăzi atestat cu denumirea Malinovscoe [Şişmariov, 1975, 65]. În 1850 avea 1354

14
loc. – 677 ucraineni şi 677 români [Cabuzan, 1974, 85]. Etim.: din verbul a afuma „a umple cu
fum casele din localităţile contaminate de boli molipsitoare” [Iordan, 1963, 315].
Ananie, fost centru de judeţ în regiunea Herson, situat pe r. Tiligul. Atestat ca localitate
în 1790 cu denumirea Anani. După tradiţie ar fi fost întemeiat de un moldovean Nani. A existat
cu mult înainte de data primei atestări documentare. Avea o biserică de lemn cu hramul Sf.
Nicolae, datînd de la 1774, apoi a fost clădită biserica nouă de piatră. Primii locuitori au fost
românii moldoveni, pe lîngă care cu timpul s-au aşezat cu traiul colonişti ucraineni [Conţescu,
1992, 5]. În 1792 avea 1420 loc., iar pe la mijlocul sec. al XIX-lea or. Ananiev era deja centru de
judeţ, cu statut de oraş (1834), avea 5865 loc. români, ucraineni şi evrei [Cabuzan, 1974, 67], la
sfîrşitul aceluiaşi secol numărul populaţiei depăşind cifra de 14000 loc. Etim.: (1) antrop. Nani
[Conţescu, 1992, 5], Naniu [Hotnog, 1991, 79] hipocoristic al lui Ananie, toponimul fiind
ulterior adaptat în ruseşte prin ataşarea suf. –ev; (2) apel. rom. anină (cf. Anina, Anini, Aninoasa
etc. ) [Iordan, 1963, 50, 434]. Forme atestate documentar: Ananie, Anania [Burada, 1893, 11],
Nani [Diaconescu, 1942, 182; H – 1915]. Astăzi este centru raional în regiunea Odesa (Ucraina).
Andreeşeni, localitate cu populaţie românească [Iov, 1943, 11].
Andriaşevca Nouă şi Andriaşevca Veche, localităţi din fostul raion Slobozia. Primară
este denumirea Andriaşevca (Andriaşevca Veche), cunoscută locuitorilor băştinaşi şi cu
denumirea Andriaşu. Localitatea este atestată pe la 1884, însă românii moldoveni au locuit aici
cu mult mai devreme. În 1989 din cei 162 de locuitori din Andriaşevca Veche – 76 % erau
români; în Andriaşevca Nouă, constituită ca localitate mai tîrziu (1924), astăzi predomină ruşii şi
ucrainenii colonizaţi aici pe la finele sec. XIX. În 1792 este atestată Andreiaşevca [Cabuzan,
1974, 58] şi avea 200 loc., în 1795 – 400 loc., iar în 1799 – 175 loc. În harta lui Bawr figurează
cu denumirea Andreschane [H – 1770 / 1774]. Etim.: numele de familie Andriaşu. Cf. numele
titular Constantin Andriaşi, trecut în registrul boierilor şi cinovnicilor moldoveni („volohi”),
avansaţi de curtea ţaristă în 1792 şi împroprietăriţi cu pămînt la est de Nistru, „în regiunea nouă
cucerită” [Dron, 2002, 19].
Aprilievca, sat cu populaţie românească peste Bug, la sud-est de localitatea Vitezeasca [H
– 1915]. Etim.: apel. rom. aprilie, cu suf. –evca, ataşat ulterior.
Arcaşi, localitate cu populaţie românească, situată pe dreapta r. Bug, la sud de or.
Nicolaev [H – 1915; Moraru, 1995, 135]. Etim.: (1) apel. rom. arcaş „persoană înarmată cu arc”;
(2) antrop. rom. Arcaşu.
Armaşevca, cătun dincolo de Bug, în fostul judeţ Bobrineţ, cu o populaţie românească (la
1850) de 156 loc. [Cabuzan, 1974, 82]. Cf. şi Armaşevca, sătuc în fostul judeţ Tiraspol, cu 213
loc. români şi ucraineni (în 1850) [Cabuzan, 1974, 71]. Etim.: (1) antrop. rom. Armaşu, prin
15
ataşarea ulterioară a suf. –evca sau (2) apel. armaş „om înarmat, însărcinat cu paza ordinii şi
averii domnului şi a boierilor”, „slujbaş cu însărcinări administrative şi judiciare”. Armaşevca
din fostul judeţ Tiraspol este atestată şi cu denumirea Armaşevo [Hotnog, 1991, 78]. Cf.
Armaşul, Armăşoaia, Armăşeşti [Iordan, 1963, 206].
Arnăutovca (fosta Vizireni), sat în fostul judeţ Bobrineţ, întemeiat de români pe malul
stîng al Bugului. În 1850 avea 1149 loc. români şi ucraineni [Cabuzan, 1974, 84]. Etim.: (1)
antrop. rom. Arnăutu, prin ataşarea suf. –ovca sau (2) apel. arnăut „albanez, persoană originară
din Albania” [Iordan, 1963, 226]. Atestat şi cu forma rusificată Arnautovca [Nistor I. I., 1939, 3;
Moraru, 1995, 135]. Cf. Arnăutul, Movila Arnăutului [Iordan, 1963, 226].
Arsa, cu varianta Arsu, azi Arsulovca (rn. Ivanovca, reg. Odesa, Ucraina). Etim.: (1) adj.
ars (eventual din antrop. rom. Arsu) şi formantul –a sau (2) entop. arsa „loc ars de soare sau de
foc”, „loc defrişat prin incendiere” [Ioniţă, 1982, 131], „loc de pe care s-au ars copacii pentru a fi
transformate terenuri agricole, imaşuri, livezi”. Arsulovca este o denumire rusificată. Cf. Arsa,
Arsele, Ars(ul), Arsurile, Arşiţa [Iordan, 1963, 23, 108].
Badiulova, cu varianta Bodiulova, sat în fostul judeţ Ananie, cu 119 loc. români şi
ucraineni la 1850 (Cabuzan, 1974, 69). Prin anii 30 ai sec. al XX–lea localitatea era aproape
complet ucrainizată. Etim.: antrop. rom. Badiu sau Bodiu [Nistor I. I., 1939, 3].
Baital, sat în fostul judeţ Ananie, pe r. Tiligul, cu biserica de lemn cu hramul Naşterii
Maicii Domnului (1795). Iniţial era locuit doar de români, pe lîngă care s-au aşezat cu traiul şi
ucraineni. La 1795 – 109 loc., la 1799 – 197 loc., iar în 1850 – 1187 loc. români şi ucraineni
[Cabuzan, 1974, 68]. Etim.: entop. rom. baital „loc (vad) de adăpare a vitelor”. Lîngă localitate
rîuleţul Tiligul era abundent în apă şi forma o adevărată adăpătoare naturală [Conţescu, 1992, 5].
Balanovca, sat în fostul judeţ Olgopol, întemeiat de români. Etim.: antrop. rom. Balan,
numele unui posesor de moşie sau al primului locuitor al satului, cu suf. –ovca, ataşat ulterior
[Nistor I. I., 1939, 4]. Cf. Bălănelul, Balanul [Iordan, 1963, 449] sau Bălanu, Bălanu Nou,
localităţi din Moldova.
Balta, oraş în fosta gubernie Podolia, fondat în 1748 [Cabuzan, 1974, 13]. În anii 70 ai
sec. al XVIII–lea aici se deschide o biserică [Şişmariov, 1975, 75]. În 1776 Mitropolitul Proilav
Ioachim, a hirotonit ca preot în biserica cu hramul Sf. Nicolae pe Gherasim Tesovschy
[Fraţiman, 1920, 13]. Tîrgul Balta e menţionat în sec. al XVI-lea şi ca fortăreaţă la hotarul cu
Podolia. Localitate puternic ucrainizată. În 1792 Balta era un tîrg românesc cu 604 loc., în 1799
– 1306 loc., iar în 1858 deja ca oraş – 14100 loc. Între 1924 şi 1929 a fost capitala R.A.S.S.M.
După 1940 a intrat în componenţa R.S.S. Ucraineană. Astăzi este centru raional în regiunea
Odesa (Ucraina), fiind situat pe ambele maluri ale r. Codima. Etim.: entop. baltă, toponimul
16
redînd particularităţile locului de aşezare – „loc apătos, mlăştinos”; „întindere de apă stătătoare,
de obicei nu prea adîncă, avînd o vegetaţie şi o faună acvatică specifică”; „zona de luncă
inundabilă, cu locuri în care stagnează apă”. Cf. Baltele, Baltina, Băltana, Băltanu [Iordan, 1963,
53].
Basarabia, sat de români, întemeiat pe stînga Nistrului [Moraru, 1995, 135].
Baştina, sat situat pe dreapta r. Ingul, la nord-est de localitatea Dolinscaia, în fostul judeţ
Alexandriisk [H – 1915; Diaconescu, 1942, 182]. În 1850 avea 510 loc. toţi trecuţi ca ucraineni
[Cabuzan, 1974, 79].
Beciu, oraş fondat în sec. al XVI-lea de către românii moldoveni. Vechea denumire a
Elisavetgradului, căruia moldovenii îi mai spuneau „Tîrgul Lisavetei”.
Bînzari, localitate în fostul rn. Crutîi, astăzi Bendzarî, sat în rn. Balta (Ucraina). Etim.:
(1) antrop. rom. Bînzaru (pop. Bînzari) sau (2) apel. bînzar (pl. bînzari) „albină care face miere
în stup”.
Bîrladca, sat la izvoarele r. Bug [Moraru, 1995, 135]. Etim.: top. Bîrlad.
Bîrzu, orăşel în fostul judeţ Ananie, din 1934 denumit Kotovsk, astăzi este centru
administrativ al rn. Kotovsk, reg. Odesa (Ucraina). Localitate veche, cu biserica de lemn Sf. Ioan
Teologu. Numele iniţial Birzu e atestat la 1776, avînd şi forma Bîrza, menţionată pe o hartă din
1800 a guberniei Novorosia [Conţescu, 1992, 5; Bejan, 2003, 34], apoi tîrgul Bîrzu [Diaconescu,
1942, 182], Bîrzu [H – 1915], Birzula [Nistor I. I., 1939, 3], Bîrsowwa [Diaconescu, 1942, 174].
Etim.: antrop. rom. Bîrzu fiind proprietatea unui boier Bîrzul [Diaconescu, 1942, 166]. Ulteriori
locuitorii români au fost ucrainizaţi în mare parte. Cf. top. Birza, Bîrza, Bîrzul [Iordan, 1963,
122].
Bodeni, sat subordonat comunei Rotari din fostul rn. Camenca. Atestat în 1924. La 1989
avea 261 loc. (80 % români). Redat greşit în limba rusă Budanî, Badanî. Etim.. antrop. rom.
Badea sau Bodea. Cf. Bodeasa, Bodeşti, Bodul [Pătruţ, 1980, 76].
Boiarca, sat românesc de pe stînga Nistrului, la sud-est de or. Ananie [H – 1915].
Bolohan, sat în fostul judeţ Olgopol, atestat şi cu forma Bologan, cu 10 gospodării la
începutul sec. XX [H – 1907]. Etim.: antrop. rom. Bolohan. Cf. Bolohan, Bolohani, Bolohanul,
Bolohănosul [Iordan, 1963, 338].
Bontaş, localitate românească de pe dreapta rîului Bug, la nord-est de or. Balta [H –
1915]. Etim.: antrop. rom. Bontaş. Locuitorii au venit aici între anii 1712-1719, fiind rude cu
prinţul Antioh Cantemir [RB, p. 16].

17
 Borşu, localitate în fostul rn. Bîrzu, la nord-est de or. Rîbniţa [Moraru, 1995, 135], cu o
populaţie românească de peste 75 % la începutul sec. XX [Hotnog, 1991, 79]. Atestat şi cu forma
rusificată Borşci [H – 1915]. Etim.: antrop. rom. Borş.
Botuşani, sat în fostul judeţ Olgopol, cu locuitori români (Burada, 1906, 10), atestat şi
Botoşani [Diaconescu, 1942, 182, 144]. Etim.: Butuceni < antrop. rom. Butuc şi suf. –eni.
Braşoveanca, sat în fostul judeţ Tiraspol, cu biserica de piatră Acoperemîntul Maicii
Domnului (1808). În izvoarele oficiale ruseşti se menţionează că locuitorii satului Braşoveanca
„au fost totdeauna moldoveni” [Conţescu, 1992, 5; Fraţiman, 1920, 35]. În 1850 satul avea 493
loc. români şi ucraineni [Cabuzan, 1974, 71]. Toponimul este atestat şi cu formele Braşovan
(1830), Braşevan (1846), Braşovanovca [Fraţiman, 1920, 35], Braşevanovca [Cabuzan, 1974,
71]. Etim. antrop. rom. Braşoveanu, prin modificări de adaptare. Cf. Braşoveanca [Iordan, 1963,
295].
Brăila, cu variantele Braila, Brailovca, sat în fostul judeţ Bobrineţ, cu biserica de piatră
Sf. Duh (1805). Este evidentă legătura indirectă cu numele oraşului Brăila, dar e posibilă o
legătură directă cu un nume personal românesc Brăilă. Etim. (1) antrop. rom. Brăilă sau (2)
toponimul Brăila. Cf. Brăila, centru administrativ de judeţ (România), sat în mun. Chişinău
(Moldova). Cu forma Brăila este atestat în cronica lui Ipatiev [Moraru, 1995, 135]. Cf. un sat
Brailovca în fostul judeţ Alexandriisk, care avea în 1850 362 loc. ucraineni [Cabuzan, 1974, 80].
Brînza, sat în fosta R.A.S.S.M. [Cabuzan, 1974, 135]. Etim.: antrop. rom. Brînză.
Brînzeni, sat românesc pe stînga Nistrului pomenit în cronica lui Ipatiev [Moraru, 1995,
135], atestat şi cu forma Brînzari [Hotnog, 1991, 79]. Etim.: antrop. rom. Brînză şi suf. –eni
(Brînzari din apel. brînzari, nume comun pentru persoanele care fac sau comercializează brînză).
Cf. Brînzari [Iordan, 1963, 224].
Broşteni, sat în fostul rn. Rîbniţa, atestat în 1856, ortografiat şi Bruşteni. La 1989 avea
578 loc., dintre care mai bine de 80 % erau ucraineni. Numele topic Broşteni demonstrează prin
suf. toponimic –eni, că locuitorii mai vechi ai satului ar fi locuit în trecut într-un alt sat Broasca,
lucru acceptabil dacă ne gîndim că localităţi şi locuri numite Broasca se întîlnesc pe tot întinsul
spaţiului etnic românesc, dar acest sufix mai poate indica o proprietate funciară particulară.
Broşteni ar mai însemna „locuitori ai unei regiuni bogate în broaşte; băltoacă; mlaştină” (poate
din cauza apei stătătoare sau curgătoare ce se află în apropiere) [Lungu, 1998, 41]. Broşteni mai
este explicat prin antrop. rom. Broşteanu, deoarece satul a aparţinut unui oarecare boier
Broşteanu [Diaconescu, 1942, 182]. Cf. Broşteni [Iordan, 1963, 61].
Brusturi, sat românesc fondat între anii 1438-1570, în urma imigrărilor din Moldova şi
Transilvania [Diaconescu, 1942, 46]. Cu această formă e atestat în documentele istorice:
18
[Smochină, 1941, 4; Moraru, 1995, 135]. Etim.: apel. brusture „numele mai multor plante
erbacee cu frunze foarte mari şi late, cu flori purpurii sau violete, dispuse în inflorescenţe sferice
şi ţepoase; lipan”. Cf. Brustura, Brusturei, Brusturi, Brusturul [Iordan, 1963, 62].
Buciuşca, sat românesc pe stînga Nistrului, numit de localnici Biciuşca [Karacikivski,
1929, 159-202].
Bucureşti, mare localitate românească, situată pe malul stîng al Niprului, cu locuitori
plecaţi din vechea cetate a lui Bucur, capitala României [Smochină, 1941, 7; RB, p. 5]. Cf.
Bucureşti, Bucureştii Mici, Bucureştii Noi [Iordan, 1963, 164].
Buda, localitate românească, pe dreapta r. Ingul, la nord-est de localitatea Visca Mică,
întemeiată între anii 1438-1570 în urma imigrărilor din Moldova şi Transilvania [Diaconescu,
1942, 46]. Etim.: (1) termenul entopic buda „construcţie de lemn făcută în păduri unde trăiau
tăietorii de lemne” [Serghievski, 1959, 130], „prăvălioară de lemn, şatră, baracă” sau (2) antrop.
Buda. Cf. Buda, Buda Mare, Buda Mică [Iordan, 1963, 501]
Budele, sat pe stînga r. Nistru, întemeiat de munteanul Cantacuzin, fiul lui Ştefan - Vodă.
Aici se organiza iarmarocul Movilăului. De la o vreme i s-a zis satului şi Movilău [Iorga, 1992,
nr. 11, 87].
Budăi, sat în fostul judeţ Olgopol, rn. Crutîi [Moraru, 1995, 135], astăzi sat în rn.
Kodima (Ucraina). Atestat în sec. al XIX-lea cu forma rusificată Budei [Hotnog, 1991, 78; Nistor
I. I., 1939, 4]. Etim.: term. entop. budăi „fîntînă nu prea mare; izvor captat cu un trunchi scobit”
Cf. Budăi, Budeşti, localităţi pe teritoriul Moldovei.
Bug, sat în fostul judeţ Herson, atestat şi cu denumirea Novîi Bug. În 1850 avea 5257 loc.
români, ucraineni şi ruşi. Etim.: hidr. Bug. Localitatea a fost întemeiată pe r. Bug.
Bugaz, localitate românească între Nistru şi Bug [Diaconescu, 1942, 182] Etim.: term.
entop. bugaz „vărsare a unui rîu”.
Buhai, localitate românească între Nistru şi Bug [Diaconescu, 1942, 182], în fostul judeţ
Tiraspol, cu 91 loc. români şi ucraineni în 1850 [Cabuzan, 1974, 71]. În documentele ruseşti este
atestat şi Bugai. Etim.: antrop. Buhai.
Bulgarca, sat în fostul judeţ Bobrineţ, pe malul stîng al r. Bug [Bulat, 16]. La 1850
rămînea o localitate pur românească şi număra 1230 loc.[Conţescu, 1992, 5]. Etim.: (1) etnon.
Bulgaria sau (2) antrop. Bulgaru.
Buric, localitate românească din preajma oraşului Oliviopol [Moraru, 1995, 135]. Etim.:
term. entop. buric „deal mic”, „movilă”. Cf. Buricioasa [Iordan, 1963, 316].

19
 Bursuc, localitate românească pe stînga r. Bug, la nord de Ţimbala [H – 1915; Burada,
1906, 10]. Atestată la începutul sec. al XX-lea în rn. Balta (R.A.S.S.M.) şi cu forma Bursuci
[Moraru, 1995, 135].
Burta, localitate românească din preajma oraşului Oliviopol [Moraru, 1995, 135]. Etim.:
antrop. Burtă.
Buşteni, sat în fostul judeţ Balta, atestat documentar la începutul sec. al XX-lea [Eremia,
Răileanu, 2003, 30]. Etim.: apel. buştean „trunchi gros al unui copac tăiat”, prin pluralizare. Cf.
Buşteni [Iordan, 1963, 69].
Butor, sat în fostul rn. Grigoriopol, atestat în anii 1791-1792, cînd maiorul Hîrjău, aflat în
serviciul ruşilor, aduce şi aşează aici un grup de oameni din dreapta Nistrului. Biserică cu hramul
Sf. Arhanghel Mihail din 1773, ridicată cu binecuvîntarea Mitropolitului Ioachim, dar localitatea
e mai veche. La 17 iunie 1772 făcea parte din circumscripţia Dubăsari, avînd 25 de gospodării, în
1792 – 574 loc., în 1793 – 548 loc., în 1795 – 554 loc., în 1850 – 1515 loc. români, în 1906 –
728 de ogrăzi cu 1860 de bărbaţi şi 1727 de femei. La 1989 din totalul populaţiei de 3245 de
locuitori peste 80 % o alcătuiau românii. Localitatea apare atestată şi cu denumirea Butur
[Diaconescu, 1942, 182], Buturu [Burada, 1893, 11], Buturî, Butîrî ultimele două ortografiate
greşit. Etim.: (1) antrop. Butur (butură) poreclă la origine – „om mare, zdravăn” sau (2) apel.
rom. butor / butur „butuc, buturugă, ciot pe care se taie lemne”; butoară „scorbură, trunchi
găurit”, „bucată dintr-un trunchi de copac, avînd rădăcinile înfipte încă în pămînt sau smulsă cu
rădăcini cu tot”, „bucată groasă de lemn, butuc”. Cf. Butura, Buturi etc. [Bureţea, 1975, 209-
210].
Butuceni, sat în fostul rn. Rîbniţa, atestat în 1722 cu denumirea Botoşani. Conform
tradiţiilor orale, satul a fost întemeiat la sfîrşitul sec. al XVII-lea. Atestat cu forma Butuscheni [H
– 1770 / 1774], Butuczeni (Zankoni), Botuşanî [Şişmariov, 1975, 39]. Etim.: (1) antrop. rom.
Butuc sau (2) top. Butuceni, denumirea unui sat Butuceni din dreapta Nistrului, de unde au venit
primii locuitori.
Buza, localitate românească în fostul rn. Crutîi al R.A.S.S.M. [Moraru, 1995, 135].
Cronica Ipatiev, pentru anii 1146-1148, menţionează localităţi cu numele Buzu, Buzescu,
Buzovca [Smochină, 1941, 4]. Cf. Buzinovca, sat în fostul judeţ Odesa cu biserica Sf. Mihail,
construită din piatră în 1793. Cei dintîi locuitori au fost români, mai tîrziu s-au aşezat aici cu
traiul ucraineni, nemţi, armeni [Fraţiman, 1920, 33]. Etim.: (1) antrop. rom. Buza / Buzu sau (2)
entop. buză „partea superioară a coastei unei văi”. Cf. Buzata, Buzatul, Buzeşti, Buzila [Iordan,
1963, 19].

20
 Camaraşevca, localitate pe dreapta r. Bug, la nord-est de localitatea Socola (Voznesensk)
[H – 1915]. Etim.: (1) antrop. rom. Cămăraşu, prin ataşarea ulterioară a suf. rus. –evca sau (2)
apel. cămăraş „slujbaş la cămara domnitorului sau la alte servicii ale cămării domneşti”, „boier
ce îngrijea de garderoba domnului”.
Cantacuzino, sat în fostul judeţ Ananie, cu biserica Sf. Ioan Înainte Mergătorul, clădită în
1793 [Fraţiman, 1920, 32]. Întemeiat de ţăranii români, aduşi aici de proprietarii de moşii Ion şi
Nicolae Cantacuzin (ei au clădit şi biserica). Ulterior apare menţionată Cantacuzena [Hotnog,
1991, 78], Cantacuzinca [Moraru, 1995, 135], Cantacuzinovca [Burada, 1893, 11]. În anul 1850
avea 670 loc. [Cabuzan, 1974, 70]. La începutul sec. al XX-lea peste 75 % din locuitori erau
români [Hotnog, 1991, 78]. Etim.: antrop. Cantacuzin.
Caragaş, sat în fostul judeţ Tiraspol. Localitatea este consemnată la 1791-1792, cînd
avea 59 de gospodării şi 275 loc., cu denumirea Garagaşi [Dmitrenko, 1896, 401]. În 1795 avea
204 loc., în 1820 – 70 de ogrăzi [Anţupov, 1990, 104], iar în 1850 – 830 loc. toţi români
[Cabuzan, 1974, 72]. La 1 ianuarie 1906 avea 512 ogrăzi, cu 1450 de bărbaţi şi 1342 de femei
[SNPTU, 1907, 164]. Pe harta din anul 1770 / 1774 e notat Karagatsch, apoi o găsim atestată
Caragaci [Burada, 1893, 11]. În 1989 din cei 5279 loc. 68 % erau români. Toponimul a fost
explicat printr-un cuvînt tătaro-mongol cu semnificaţia „baltă” [Moraru, 1995, 127], prin apel.
caragace „coţofană” [Serghievski, 1959, 128]. Etim. verosimilă: antrop. Caragaci(u) sau
Caracaş.
Carpovca, sat în fostul judeţ Odesa. La 1850 avea 94 loc. români şi ucraineni [Cabuzan,
1974, 75]. Etim.: antrop rom. Carp şi suf. –ovca.
Cartagina, sat pe stînga r. Nistru, la est de Tiraspol [H – 1915], în fostul judeţ Tiraspol.
În 1850 avea 2388 loc. [Cabuzan, 1974, 73]. Atestat şi Catargina. Etim.: antrop. Catargiu.
Călugarca, sat pe dreapta r. Bug, la sud-vest de localitatea Tălmaci [H – 1915]. Etim.:
antrop. rom. Călugăru. Cf. Călugăreasa, Călugărelul, Călugări [Iordan, 1963, 240].
Căpriţa, sat în fostul judeţ Ananie, astăzi în rn. Şiraevo (Ucraina), notat în sursele de
limba rusă Kapriţa. Etim.: antrop. rom. Căpriţă. Cu denumirea Căpriţa Mare este atestată pe
harta din anul 1915. Cf. Căprioara, Căprioarele, Căpriţa [Iordan, 1963, 450].
Cerbul, localitate românească pe stînga Nistrului [Diaconescu, 1942, 46, 52]. Etim.:
antrop. Cerbu.
Chetroasa, sunt atestate două localităţi cu această denumire. Una dintre localităţi se află
în fostul judeţ Iampol, azi cu denumirea Ketrosi, rn. Krasni Okni (rom. Ocna Roşie) (Ucraina).
Atestată în 1541 Kitrosy [Nistor I. I., 1990, nr. 10, 157]. La începutul sec. al XX-lea avea 17
gospodării şi 75 % erau români [Hotnog, 1991, 79; H – 1907], apare şi cu denumirea Chetroasa
21
[Nistor I. I., 1939, 4]. Etim.: adj. rom. chetros, -oasă (lit. pietros, -oasă). Toponimul reflectă o
particularitate a locului pe care este aşezată localitatea – „loc cu multe pietre, cu sol pietros”.
Chetroşanovca, sat în fostul judeţ Bobrineţ, cu biserica Sf. Troiţă, de lemn, din 1835
[Fraţiman, 1920, 36]. Etim.: adj. chetros (lit. pietros) „loc cu multe pietre”, ulterior rusificat.
Chiatra, notat şi în forma dialectală Tiatra, şi cu cea denaturată Tatră. Sat în fostul judeţ
Tiraspol, care avea în 1850 – 106 loc. români [Cabuzan, 1974, 71]. Etim.: toponimul se referă la
o particularitate a terenului şi are la origine apel. rom. piatră [Diaconescu, 1942, 182].
Chiscul Lung, sat în fostul judeţ Olgopol. Atestat documentar în sec. al XVIII-lea ca
localitate de români. Anul întemeierii se presupune a fi 1541 [Nistor I. I., 1990, nr. 10, 157]. În
documente e notat şi Piscu Lung [Hotnog, 1991, 78], avînd şi forma rusificată Tiskulung
(Tisckolung) [Nistor I. I., 1939, 4]. Etim.: entop. chisc (lit. pisc) „vîrf de deal” şi adj. lung.
Toponimul redă configuraţia unei coline din apropierea satului. Cf. Piscul Lat, Piscul Lung
[Iordan, 1963, 39].
Chiştelniţa, sat în fostul judeţ Ananiev, cu populaţie mixtă în 1850 – 542 loc. români şi
ucraineni [Cabuzan, 1974, 67]. Etim.: entop. chiştelniţă „loc apătos, mlăştinos”.
Cioban, localitate românească lîngă izvoarele Bugului [Moraru, 1995, 135]. Etim.:
antrop. Ciobanu.
Ciobanca, localitate românească pe stînga Nistrului, la nord-vest de localitatea Malul
Roşu [H – 1915]. Etim.: (1) antrop. Ciobanu sau (2) apel. cioban, cu formantul –ca.
Cioburciu, sat în fostul judeţ Tiraspol, azi comună în UATSN. Biserica Acoperemîntul
Maicii Domnului, de piatră, e construită din 1790. Înainte de această biserică a fost aici un
paraclis de lemn, acoperit cu stuf, clădit în vremea turcilor [Fraţiman, 1920, 30]. Prima atestare
documentară e din 1753. În 1791 avea 184 de ogrăzi şi 940 loc., în 1795 – 634 loc. [Anţupov,
1990, 20], în 1820 – 197 de ogrăzi, în 1850 avea 2213 loc. români şi ucraineni [Cabuzan, 1974,
72]. La începutul sec. al XX-lea localitatea avea 1140 de ogrăzi cu 3088 de bărbaţi şi 3094 de
femei [SNPTU, 1907, 168], în 1989 – 7866 loc., peste 80 % români. Denumirea satului variază
de la un izvor la altul: Cioburciu, Ciaburci, Ciuburciu, Cioburci, Ciobîrciu, Ciubruci,
Ceaburciu, Cioburceni. Etim.. top. Cioburciu, sat situat pe dreapta Nistrului.
Ciobureni, localitate românească în olatul Oceakovului. Etim.: apel. rom. ciob, cu formă
de plural şi suf. –eni [Nistor I. I., 1939, 3].
Ciunarii Mari, mare localitate românească pe dreapta r. Bug, la est de oraşul Balta [H –
1915]. Etim.: apel. ceaunar (pl. ceaunari) „persoane care fac sau comercializează ceaune”; „cel
ce are grija ceaunelor cu lapte la fiert ori la prins”.

22
 Cobasna, comună în fostul raion Rîbniţa, atestată pentru prima dată în 1794. Forma
Colbasna este greşită. În 1850 satul avea 135 de gospodării [Anţupov, 1990, 93], în 1853 – 3663
de gospodării, cu 1649 loc. în 1904 – 423 de curţi, cu 1693 loc. Recensămintele din 1949 şi 1989
atestă 2495 loc. şi respectiv 1840 loc., dintre care 33 % sunt români şi 57 % ucraineni. Etim.:
reproduce top. Covasna, localitate în România, de unde e posibil să fi imigrat primii locuitori.
Cocieri, sat românesc în fostul judeţ Tiraspol. Condica bisericească datează din 1772
[Serghievski, 1959, 207] cu 49 de gospodării, 47 de bărbaţi români „capi de familie”. Localitatea
e mai veche însă. Şişmariov susţine că biserica din satul Cocieri s-ar fi deschis în anii 60 ai sec al
XVIII-lea. Pe la 1792 localitatea Coşiar avea 279 loc., în 1799 – 371 loc., în 1850 – 801 loc., toţi
români [Cabuzan, 1974, 72]. În prezent, din numărul total de 3903 de locuitori, peste 80 % sunt
români. Etim.: antrop. rom. Cocieru, acesta reprezentînd la origine un supranume: Cocieru
„meşter care face cocii; proprietar de trăsură de cai; vizitiu”, cocie „trăsură mică şi uşoară de
două persoane; brişcă, caleaşcă, caretă, droşcă”. A fost explicat şi prin coşier „cel care
construieşte hambare pentru păstrarea cerealelor” [Serghievski, 1959, 128].
Colina, localitate românească de pe stînga r. Nistru, atestată încă în anii 1146-1148 în
cronica lui Ipatiev [Moraru, 1995, 135].
Corîmb, localitate românească din regiunea Oceakov [Boldur, 1991, 41].
Coşar, sat românesc pe stînga Nistrului [Nistor I. I., 1939, 4], ulterior atestat şi cu forma
Coşari [Moraru, 1995, 135], Caşari [Diaconescu, 1942, 182]. Etim.: apel. coşar „adăpost pentru
vite; construcţie pentru păstrarea popuşoiului; sîsîiac”.
Coşarca, sat în fostul judeţ Tiraspol, cu o populaţie mixtă: românească şi ucraineană
[Burada, 1893, 11]. În 1850 aici locuiau 123 de români şi tot atîţia ucraineni [Cabuzan, 1974,
72]. Localitatea apare menţionată documentar şi cu denumirea Coşarovca [Diaconescu, 1942,
182].
Coşniţa, sat în fostul judeţ Tiraspol. Figurează pe hărţile militare ruseşti Kaschniza [H –
1770 / 1774]. În 1772 aici erau 22 de gospodării şi avea 17 bărbaţi români „capi de familie”. În
1792 avea o populaţie de 859 loc., care scade în anii imediat următori, astfel în 1795 avea doar
779 loc. Pe la începutul sec. al XIX-lea se observă din nou o creştere a populaţiei. În 1820
localitatea avea 203 gospodării [H – 1820], iar în 1850 – 1765 loc., toţi de origine română
[Cabuzan, 1974, 72]. La sfîrşitul sec. al XX-lea aici trăiau 5114 loc., dintre care 80 % erau
români. Localitatea a fost atestată cu mai bine de 300 de ani în urmă. Toponimul are la bază
antrop. rom. Coşniţa, atestat în mai multe dicţionare antroponimice româneşti, fiind coborît
etimologic la apel. coşniţă „paner, coş împletit”, „coşar”, „hambar” [Serghievski, 128]. Se mai
atestă localităţile Coşniţa, localitate românească pe stînga r. Nistru, la 5 km nord-est de
23
localitatea Voloşca [H – 1915]; Coşniţa Mare, localitate pe stînga r. Nistru la 15 km est de or.
Soroca [H – 1915], care avea la începutul sec. al XX-lea 32 de gospodării [H – 1907]; Coşniţa
Mică, localitate la nord-est de localitatea Jugastra, cu 32 de gospodării la începutul sec. al XX-
lea [H – 1907] sau Coşnţa care avea la începutul sec. al XX-lea peste 75 % români [Hotnog,
1991, 79]; Coşniţa Nouă, sat pe stînga Nistrului, subordonat comunei Comisarovca Nouă, atestat
pentru prima dată în 1924, cu 287 loc. în anul 1989 (80 % români).
Cotiujeni, ulterior Cotiugeni [Diaconescu, 1942, 182], localitate la izvoarele r. Bug
[Moraru, 1995, 135]. Etim.: (1) top. Cotiugeni sau (2) antrop. Cotiugă şi suf. –eni.
Creciunovca, sat în rn. Libaşinka (Ucraina). Etim.: antrop. rom. Crăciun, răspîndit la noi
ca nume de familie, căruia i s-a adăugat mai tîrziu suf. rus. –ovca.
Creţeşti, fost sat în rn. Dubăsari, la nord de actualul oraş, între Cocieri şi Corjevo
[Hotnog, 1991, 78]. Menţionat pe o hartă din 1800. La începutul sec. al XX-lea avea o populaţie
românească în proporţie de 85 la sută [Hotnog, 1991, 79]. Etim.: antrop. Creţu şi suf. –eşti.
Cucul, sat în fostul judeţ Olgopol, Cuculovca, sat în fostul judeţ Bobrineţ, întemeiate de
români. Localitatea Cucul, atestată şi cu forma Cuculî, avea la începutul sec. al XX-lea o
populaţie românească – 85 % [Hotnog, 1991, 78]. Cuculovca avea o biserică de lemn din 1761.
În sec al XIX-lea satul, cu o populaţie de circa 1600 loc., era deja asimilat, ucrainizat. Etim.:
antrop. rom. Cucu (prima localitate fiind o proprietate a boierului Cucu) [Diaconescu, 1942,
182], cel de-al doilea toponim purtînd amprentele unei adaptări formale.
Curpina, dar şi Curpăn, Curpeni, Curpini, localitate românească pe stînga r. Nistru. La
începutul sec. al XX-lea avea o populaţie românească de circa 85 la sută [Hotnog, 1991, 78].
Etim.: apelat. curpen „tulpină a plantei”, „lăstar cu ajutorul căruia planta se agaţă de obiectele
din jur” şi formantul toponimic – a.
Dabija, localitate românească în fostul rn. Bîrzu (R.A.S.S.M.) [Moraru, 1995, 135].
Etim.: antrop. Dabija.
Dihorul, localitate românească situată pe dreapta r. Kulina, lasud-est de localitatea Mocra
[H – 1907]. La începutul sec. al XX-lea 75 % din locuitori erau români [Hotnog, 1991, 79].
Atestată şi cu forma Dihori [Moraru, 1995, 135], avînd şi forme rusificate: Digorî, Dzigor,
Dzigori [H – 1907]. Astăzi localitatea se află în rn. Krasni Okni (Ucraina). Etim.: antrop. rom.
Dihor.
Dimitrovca, sat întemeiat de D. Cantemir după anul 1774, lîngă Harkov, care mai tîrziu
devine oraş, iar după mai mult timp reşedinţă de judeţ.
Dobrogea, localitate românească pe stînga r. Ingul, la sud de Bastanca [H – 1915]. Etim.:
top. Dobrogea, denumirea unei regiuni istorice a României.
24
 Dobrogeni, cu varianta rusă Dobrodjanî, localitate românească pe stînga r. Nistru, la sud-
est de localitatea Grădiniţa [H – 1915]. La începutul sec. al XX-lea, avea circa 85 % locuitori
români [Hotnog, 1991, 78]. Etim.: top. Dobrogea şi suf. –eni.
Doibani I şi Doibani II, sate în fostul rn. Dubăsari, aşezate pe r. Iagorlîc: Doibani I care
e mai vechi şi locuit preponderent de români (peste 80 %), situat pe malul stîng al r. Iagorlîc şi
Doibani II, cu 31 % români şi 60 % ucraineni (în 1989 aici locuiau 619 locuitori), situat pe malul
drept al r. Iagorlîc. În 1792 la Doibani I se construieşte biserica cu hramul Sf. Mihail, înregistraţi
fiind aici 89 de români „capi de familie”; în 1793 erau 92 loc., în 1799 – 174 loc., în 1850 – 405
loc. români [Cabuzan, 1974, 72], în 1906 – 220 de ogrăzi cu 660 de bărbaţi şi 647 de femei
[SNPTU, 1907, 33], circa 95 % dintre locuitori erau români [Hotnog, 1991, 78]. Doibani II este
o localitate mai nouă, întemeiată în 1928 de românii veniţi din Doibani, care ulterior a fost
denumit Doibani Vechi sau Doibani I, iar Doibani II a fost numit Doibani Noi [Hotnog, 1991,
79]. Etim.: antrop. rom. Doibani, poreclă la origine. Ortografiat eronat în ruseşte Doibanî.
Domniţa, localitate ce făcea parte din fostul judeţ Olgopol, la sud-vest de or. Bîrzu [H –
1915]. Locuitorii români au fost ucrainizaţi, însă numele satului vizează pregnant eponimul său
[Nistor I. I., 1939, 4], care nu e altcineva decît domniţa Ruxanda, fiica domnitorului vasile
Lupu, care stăpînea moşii la Iampol şi Raşcov, moştenite de la tatăl său. Satul din preajma
Raşcovului, unde se aflau curţile domneşti, era populat de românii moldoveni, stabiliţi aici ca
servitori şi lucrători ai moşiilor domneşti. Etim.: apel. domniţă, devenit nume propriu.
Dracul, atestat şi Hutor Dracul [Hotnog, 1991, 78], localitate românească care avea la
începutul sec. al XX-lea mai mult de 75 % de români. Satul se afla situat la est de Grigoriopol [H
– 1915]. Etim.: (1) antrop. Dracul, poreclă la origine sau (2) apel. drac devenit toponim prin
onimizare.
Dubăsari, oraş pe malul stîng al Nistrului, la 50 km de Chişinău, fostă reşedinţă de raion,
apărută mult mai tîrziu decît Dubăsarii Vechi situat pe dreapta aceluiaşi rîu (rn. Criuleni).
Dubăsarii din stînga r. Nistru este un oiconimic migratoric românesc foarte vechi. În
documentele sec. al XIX-lea localitatea figurează cu numele Dubăsarii Noi. Toponimul
reprezintă un derivat cu suf. – ari de la apel. dubas, cunoscut în limba română cu sensul de
„barcă mare, care servea pentru pescuit şi la trecerea de pe un mal pe altul”, „pod plutitor,
ponton” [Eremia, 1970, 121], „cel care face transportul cu dubasul”. Cuvîntul ne-a venit din
slavă, avînd la bază apel. dub „stejar”, care în limba noastră a dat naştere formelor dub, duboaie
şi dubas, acestea din urmă avînd semnificaţia „luntre mare”. Lucru firesc, deoarece pe vremuri
luntrile se construiau şi prin scobirea trunchiurilor de copaci cu lemnul tare (stejar, frasin ş. a.).
Tradiţiile locale susţin că aşezarea a apărut pe locul unde r. Nistru se trecea pe un pod construit
25
din astfel de luntre. Documentele atestă satul începînd cu anul 1523. În 1780 a fost clădită
biserica-catedrală Adormirea Maicii Domnului cu binecuvîntarea mitropolitului Daniil. A existat
biserica pînă la 1809, cînd pe locul ei a fost înălţată biserica de piatră. În 1772 Dubăsarii Noi
primeşte statut de oraş, avînd 52 de gospodării – 72 de bărbaţi români „capi de familie” şi 4
evrei. În 1792 aici trăiau 3005 loc., în exclusivitate românească. Călătorul rus Pavel Sumarokov,
trecînd în 1799 prin mai multe localităţi din stînga r. Nistru, ne oferă preţioase date privitoare la
componenţa lor etnică. Pentru această localitate se arată că locuitorii sunt „moldoveni, greci,
bulgari, evrei şi cîţiva ruşi” [Sumarokov, 1800, 223-235], avînd circa 300 de gospodării, în 1850
aici trăiau 4298 loc. români, ucraineni, evrei. La 1906 Dubăsarii Noi avea 2057 de ogrăzi cu
5403 bărbaţi şi 5711 femei [SNPTU, 1907, 169]. Conform recensămîntului din 1989 în localitate
erau înregistraţi 35350 loc., dintre care 43 % erau români, 30 % ucraineni şi 23 % ruşi.
Toponimul apare ortografiat greşit Dubosar [H – 1770 / 1774], Dubresary (Zanonni) ş. a. Cf.
Dubăsariul [Iordan, 1963, 226].
Dulciţa, localitate românească, apărută prin 1438-1570, datorită imigrărilor din Moldova
şi Transilvania [Diaconescu, 1942, 46]. Etim.: (1) apel. dulce, prin onimizare sau (2) antrop.
Dulce /Dulcea, la origine o poreclă.
Eftodia, atestat şi Iftodia [Nistor I. I., 1939, 4], sat întemeiat de români în fostul judeţ
Balta (actualmente dispărut). Etim:. antrop. rom. Eftodie (Iftodi) şi formantul – a [Stîcişina,
1975, 53].
Ferescul, localitate românească apărută în anii 1438-1570, în urma imigrării populaţiei
din Moldova şi Transilvania [Diaconescu, 1942, 46]. Etim.: antrop. Ferescu.
Fîntîni, localitate românească pe teritoriul Transnistriei [Diaconescu, 1942, 182]. Etim.:
apel. fîntînă (pl. fîntîni), prin onimizare.
Fîrnachi, localitate românească pe teritoriul Transnistriei [Karacikivski, 1929, 159-202].
Etim.: antrop. Fîrnachi.
Flămînda, localitate în fostul judeţ Olgopol, atestată şi Fleminda [Hotnog, 1991, 78]. La
începutul sec. al XX-lea avea 13 gospodării [H – 1907] şi circa 85 % de români. Etim.: adj.
flămînd, toponimul redînd starea economică a populaţiei sau o caracteristică a locului de aşezare.
Cf. Flămînda, Flămînzi, Flămînzeni, Flămînzeşti [Iordan, 1963, 323].
Floarea, localitate în fosta gubernie Herson [Burada, 1893, 11], situată la nord-est de or.
Bîrzu [H – 1915]. Localitatea aparţinea boierului I. Măcărescu [Diaconescu, 1942, 182]. La
începutul sec. al XX-lea e atestată Florea [Hotnog, 1991, 79], avînd o populaţie majoritară
românească (85 %). Etim.: (1) apel. floare sau (2) antrop. Florea.

26
 Floriana, localitate pe dreapta r. Bug, la sud-est de localitatea Horodişte [H – 1915].
Etim.: antrop. Florian şi formantul – a.
Frunză, comună în fostul rn. Slobozia. La 1989 avea 1351 de locuitori (29 % români,
27 % ucraineni şi 23 % ruşi). Localitatea a fost întemeiată la sfîrşitul sec. al XIX-lea – începutul
sec. al XX-lea, atestată şi Frunze [H – 1915]. Toponimul poartă numele lui Mihail V. Frunze
(1885-1925), tatăl căruia s-a născut în Transnistria, în satul Zaharovca din fostul judeţ Tiraspol.
Frunzăuca, sat subordonat comunei Hruşca din fostul rn. Camenca. Localitatea este
întemeiată în 1928, în 1989 avînd 184 loc. (61 % români şi 34 % ucraineni). Atestat şi
Frunzovca. Etim.: antrop. Frunză, prin ataşarea suf. rus. – ovca.
Furduievca, cătun în fostul judeţ Bobrineţ. La 1850 avea circa 90 loc., toţi români
(Cabuzan, 1974, 83). Etim.: antrop. Furdui [Conţescu, 1992, 12] şi suf. rus. – evca.
Gasparovca, sat întemeiat de români în fostul judeţ Bobrineţ, pe malul stîng al r. Bug
[Bulat, 2002, 16]. Etim.: antrop. rom. Gaşpar şi ataşarea ulterioară a suf. rus. – ovca.
Găvănoasa, sat în fostul judeţ Olgopol, astăzi localitate în rn. Krasni Okni (Ucraina), cu
populaţie mixtă, româno-ucraineană în secolele XVIII-XIX. Documentele fixează şi denumirea
unui sat Gavanos, la sud-est de or. Bîrzu [H – 1915], ortografiat şi Găvănos [Nistor I. I., 1939,
4], Găvănosu [Diaconescu, 1942, 182] şi Găunoasa [Hotnog, 1991, 79], cu o populaţie
românească majoritară la începutul sec. al XX-lea (85 %). Etim.: (1) entop. găvan „vîlcea de
formă rotundă şi adîncă cu fundul mlăştinos; scobitură mare de pămînt” şi suf. – os (– oasă) sau
(2) adj. găunos (fem. găunoasă), toponimul avînd sensul de „(hîrtop) adînc, găurit, săpat”,
„(vîlcea) adîncă, de formă rotungită închisă”. Pe hărţile ruseşti apare notat eronat Gavenosi,
Gavanosi etc. Cf. top. rom. Găvana, Găvanul, Gavana [Iordan, 1963, 27].
Georgeşti, localitate românească în fostul olat al Oceakovului, ulterior ucrainizat [Nistor
I. I., 1939, 4]. Este atestată şi cu forma Gheorghieşti [Diaconescu, 1942, 182]. Etim.: antrop.
George, respectiv Gheorghie şi suf. – eşti.
Ghidirim, sat vechi românesc în fostul judeţ Tiraspol, pe r. Tiligul, astăzi rn Rîbniţa, dar
numai cu 41 % români la 1989 (totalul populaţiei fiind de 1348 loc.). La sfîrşitul sec. al XVIII-
lea avea 39 de familii româneşti, 6 ucrainene, 1 poloneză şi 3 de altă etnie [Anţupov, 1990, 56].
În 1850 avea 62 de gospodării ţărăneşti cu 753 loc. (toţi români) [Cabuzan, 1974, 68] şi 121 de
gospodării în 1870. Este atestat şi eronat notat Ghederima. O localitate Ghidirim, desprinsă
probabil de localitatea Ghidirim, se afla în fostul judeţ Ananie, astăzi comună în rn. Kotovsk,
reg. Odesa (Ucraina), cu mult mai puţină populaţie (275 loc.) [Cabuzan, 1974, 70], care în 1906
avea 150 de gospodării, cu 397 de bărbaţi şi 392 de femei. Este o localitate veche românească,

27
atestată documentar în 1792. După tradiţia locală satul are peste 300 de ani. Etim.: antrop.
Ghidirim (Ghiderim).
Ghinculova, sat românesc în olatul Oceakov, ulterior ucrainizat. Etim.: antrop. rom.
Hîncu [Nistor I. I., 1939, 4], prin ataşarea suf. rus. – ova.
Gîsca, localitate românească, populată în majoritatea de românii moldoveni [Murgoci,
1920, 72]. Etim.: antrop. Gîscă, prin toponimizare.
Glîmbocelu, sat în fostul judeţ Olgopol, la est de or. Iampol, ortografiat eronat pe hărţile
ruseşti Glambocek, Glembocel. Localitatea este întemeiată de o populaţie românească venită
dintr-o regiune carpatică, unde numele topice de acest fel sunt obişnuite. Cf. Glîmboaca,
Glîmbocul, Glîmbocata, Glîmbocelul [Iordan, 1963, 105, 453]. Localitate astăzi în întregime
ucrainizată. Etim:. explicat prin v. slav. glo(m)bok „adînc”.
Glodoasa, apare atestată Glodoşi [Hotnog, 1991, 76], Glodosu, Glodossî etc., localitate la
est de r. Bug, în fostul judeţ Bobrineţ, la 60 km nord-est de or. Olviopol, întemeiată de români [H
– 1915]. Astăzi localitatea se găseşte în rn. Volîni, reg. Kirovograd (Ucraina). Este considerată
ca cea mai de răsărit localitate cu nume românesc. La 1850 satul avea 4530 loc., majoritatea
români [Cabuzan, 1974, 83], în 1927 avea doar 75 de români. Etim.: adj. glodos (fem. glodoasă),
toponimul redînd o particularitate a locului de aşezare, desemnînd un teren glodos, noroios,
mlăştinos, apătos. Cf. Glodul, Glodinoasa, Glodosul [Iordan, 1963, 69].
Goian, vechi sat românesc în fostul judeţ Tiraspol, ulterior comună în rn. Dubăsari,
atestată în anul 1771. În anul 1790 a fost construită biserica Sf. Nicolae, pe locul altei biserici de
lemn mai veche. Iniţial trăiau în sat numai români [Fraţiman, 1920, 29]. În 1772 avea 6
gospodării cu 6 bărbaţi români „capi de familie”, în 1792 – 262 loc., în 1799 – 320 loc., în 1850
– 460 loc. români [Cabuzan, 1974, 72], în 1906 – 299 de gospodării cu 712 bărbaţi şi 616 femei
[SNPTU, 1907, 33]. Toponimul e menţionat în documente Goleanî, Golenî, Goianî, Ciolnî
[Şişmariov, 1975, 22] sau Goiana [Burada, 1893, 11; Diaconescu, 1942, 182]. La 1989 satul
avea 827 loc., românii constituind peste 80 % din populaţie. Etim.: antrop. rom. Goian, derivat
cu suf. –an, de la Goia, hipocoristic al lui Gheorghe. Locuitorii satului îi mai spuneau Joian
[Cuneţchi, 1928, 7].
Goianul Nou, sat în fostul rn. Dubăsari, subordonat comunei Dubău, întemeiat în 1927,
avînd o populaţie românească în toate timpurile. În 1989 din cei 139 loc. peste 80 % erau
români. Etim.: top. Goian, sat pe dreapta Nistrului, în rn. Criuleni.
Grădiniţa, sat românesc în fostul judeţ Odesa, pe stînga r. Nistru, la nord-vest de
localitatea Dobrogeni [H – 1915]. Astăzi, notat Gradeniţî, se află în rn. Beleaevka, reg. Odesa
(Ucraina). Biserica Maicii Domnului din sat a fost clădită din piatră în 1823, pe locul alteia mai
28
vechi. La 1790 aici s-au aşezat cu traiul şi cîteva familii de cazaci zaporojeni. După ce aceştia au
plecat, locul lor l-au luat ucrainenii. În 1793 satul avea 339 loc., în 1799 – 523 loc., în 1850 –
2189 loc. români şi ucraineni [Cabuzan, 1974, 74]. Etim.: apel. grădiniţă, diminutiv al lui
grădină „loc îngrădit (pe lîngă casă) în care se cultivă flori, legume, pomi“, devenit toponim prin
onimizare. Cf. Grădina, Grădineşti, Grădini [Iordan, 1963, 27].
Grebănosu, ulterior Grebonosova, localitate pe r. Bug, care avea la începutul sec. al XX-
lea o populaţie preponderent românească (circa 75 %) [Hotnog, 1991, 79]. Etim.: (1) antrop.
Grebănosu, poreclă la origine sau (2) entop. greabăn „culme de deal sau de munte; parte
proeminentă a unei stînci”, „fortăreaţă de pămînt”. Cf. Grebănoasa, Grebănul, Grebeniş [Iordan,
1963, 27-28].
Grebla, localitate românească pe dreapta r. Bug, la sud-est de or. Şmirinka [H – 1915;
Diaconescu, 1942, 182] şi altă localitate Grebla, la sud-vest de or. Bersad [H – 1915]. Etim.:
antrop. Greblă prin toponimizare.
Greceani, localitate românească pe stînga r. Bug, la 20 km nord-vest de or. Herson [H –
1915]. Etim.: antrop. Grecu şi suf. –eni (var. – eani). Cf. Greceni, Greceanca, Greceşti [Iordan,
1963, 273].
Grecu, localitate românească în fostul rn. Ananie (R.A.S.S.M.) [Moraru, 1995, 135].
Etim.: antrop. Grecu, prin toponimizare.
Grosu, localitate românească, proprietate a boierului român Grosu [Diaconescu, 1942,
182].
Guşa, localitatte, astăzi inexistentă [Diaconescu, 1942, 182]. Etim.: antrop. Guşă, prin
toponimizare.
Handrabura, ulterior Gandrabura, sat pe r. Lipeţcoe, în fostul judeţ Ananie, astăzi
localitate în rn. Ananiev, reg. Odesa (Ucraina). Sat de cîmpie, cu dealuri joase, situat la 7 km
vest de Ananiev. Prin sat curge rîul Lipeţkoe. Apare atestată în documente şi Handrabur
[Hotnog, 1991, 78], Handraburi [Nistor I. I., 1939, 3]. Prima atestare documentară datează din
1792, dar după spusele locuitorilor, localitatea are vreo patru secole, fiind fondată de ţărani
iobagi fugiţi din România [Marin, Mărgărit, Neagoe, 2000, XXIII]. Localitatea avea biserică de
piatră cu hramul Sf. Mihail, clădită în 1793 [Fraţiman, 1920, 33]. În 1792 dispunea de doar 261
loc., în 1793 – 267 loc., în 1799 – 691 loc. şi 1898 loc. în 1850 [Cabuzan, 1974, 68]. Satul este
preponderent românesc, cu peste 1500 de familii de români-moldoveni şi doar cîteva familii de
ucraineni, ruşi etc., populaţia fiind românească în toate timpurile. Etim.: antrop. rom.
Handrabura.

29
 Hapsîna, atestat şi Gapsina, sat în fostul judeţ Bobrineţ, cu o populaţie românească de
121 loc. în 1850 [Cabuzan, 1974, 82]. Etim.: antrop. Hapsînul, poreclă la origine.
Haraba, atestat şi Garaba, sat în fostul judeţ Olgopol, ulterior comună în fostul rn.
Rîbniţa, astăzi în întregime ucrainizată [Nistor I. I., 1939, 4]. Atestat în 1779 avînd la sfîrşitul
sec. al XIX- lea 30 de gospodarii de români, 30 de ucraineni, 11 de polonezi şi 3 de altă etnie
[Anţupov, 1990, 56]. În 1989 din cei 903 loc. majoritatea sunt ucraineni. Etim.: antrop. rom.
Haraba, răspîndit în prezent în Basarabia şi Transnistria.
Harmaţca, astăzi şi Harmaţi, [Nistor I. I., 1939, 4], sat în fostul judeţ Olgopol, ulterior
comună în fostul rn. Dubăsari. În 1850 avea 128 de gospodării ţărăneşti, în 1989 – 1314 loc. (80
% români). În documente localitatea mai apare notată Garmatca [H – 1770 / 1774], Armatska
(Zankoni), Harmaţcoe etc. Etim.: antrop. Harmaţi a fost explicat prin apel. harmata (pl.
harmăţi), existent pe timpuri în unele graiuri româneşti (ca împrumut din limba poloneză), cu
înţelesul de „armă” [Serghievski, 1959, 130].
Hîrjău, sat în fostul judeţ Tiraspol, apoi comună în fostul rn. Rîbniţa, în prezent cu
populaţie aproape în întregime ucraineană. Din cei 3078 loc. în 1989 circa 72 % le alcătuiau
ucrainenii. Biserica cu hramul Sf. Gheorghe a fost clădită din piatră în 1793 [Fraţiman, 1920,
33]. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea e atestată Arjev şi avea 21 de gospodării cu locuitori români, 5
gospodării culocuitori ucraineni, 3 gospodării cu locuitori polonezi şi 1 gospodărie cu locuitori
de altă etnie [Anţupov, 1990, 56], apoi 59 loc. în 1795, Irjevi cu 26 de gospodării [H – 1820],
Erjevi [H – 1870], Ghirschau [H – 1770 / 1774]. În unele lucrări enciclopedice de limbă rusă
numele localităţii este ortografiat denaturat Erjovo, Erjova, Ghirjevo. Etim.: antrop. rom. Hîrjău,
numele unui presupus boier român, fugit de la turci, care a înfiinţat satul [Diaconescu, 1942,
184].
Hîrtop, localitate românească în fostul rn. Bîrzu (R.A.S.S.M.), astăzi cu statut de comună
în fostul raion Grigoriopol. Apare ortografiat greşit Gîrtop, Hurtop. A fost întemeiată în 1907. În
1989 avea 752 loc. (63 % români şi 28 % ucraineni). Etim.: entop. hîrtop „vîlcea de formă
rotundă, semiînchisă şi adîncă, fără ramificaţii, cu coaste repezi şi înierbite” [Porucic, 1931, 32];
„loc înfundat cu gropi, care împiedică scurgerea apelor”, „adîncitură de teren”, „vîlcea scurtă şi
adîncă”. Cf. Hîrtoapele, Hîrtopul, Hîrtopul Mare, Hîrtopul Mic [Iordan, 1963, 30-31].
Holmu, localitate românească în fostul rn. Balta (R.A.S.S.M.), pe dreapta văii r. Codima
[Moraru, 1995, 135], atestată în 1792. În 1792 Ion Cantacuzin aduce în satul Golimu 97 de
familii din Moldova [Şişmariov, 1975, 78]. Localitatea avea în 1850 – 925 loc., majoritatea
români. La începutul sec. al XX-lea e înregistrată o populaţie românească de aproximativ 50 %.
Etim.: entop. holm „deal nu prea înalt, izolat”, „ridicătură de teren mai mică decît dealul”, „vîrf
30
de deal”. Denumirea apare notată eronat Golima şi Golma. Astăzi sunt fixate localităţile Golima
I şi Golima II în rn. Balta, reg. Odesa (Ucraina).
Horodişte, localitae românească pe dreapta r. Bug, la 15 km nord-vest de or. Bersad [H –
1915]. Etim.: entop. horodişte „loc unde a fost odinioară un oraş întărit”, „localitate fortificată”
(< v. slav. грaдище, din care a rezultat Gradişte> Horodyšče)”. Cf. Horodiştea, Horodnicul,
Horodniceni [Iordan, 1963, 308].
Hristovaia, comună în fostul rn. Camenca, atestată la 1735. În 1850 avea 267 de
gospodării ţărăneşti şi purta denumirea Hrustovaia [Anţupov, 1990, 93], în 1989 – 2897 loc.,
dintre care 67 % erau români şi 29 % ucraineni. Etim.: antrop. Hristov şi formantul – aia.
Ianculov, localitate românească în fostul judeţ Iampol. La începutul sec. al XX-lea avea
7 gospodării [H – 1907] şi o populaţie de circa 85 % de români [Hotnog, 1991, 78], ulterior
localitatea a fost ucrainizată. Etim.: antrop. rom. Iancu prin ataşarea suf. rus. – ov.
Iasca, sat în fostul judeţ Odesa. Iniţial avea o biserică de lemn cu hramul Sf. Gheorghe,
pe locul căreia s-a construit în 1832 una de piatră. În 1792 sunt menţionaţi 420 loc. ucraineni, în
1799 – 1151 loc., în 1850 – 2219 loc. români şi ucraineni [Cabuzan, 1974, 74]. Atestată în
documente Iaşsca [Diaconescu, 1942, 144], Iassca. Etim.: (1) apel. iască „o ciupercă în formă de
copită, care creşte pe tulpinile copacilor şi care era folosită în trecut pentru foc” [Conţescu, 1992,
13; Ioniţă, 1982, 103] sau (2) top. Iaşi, Iasski ( < v. slav. Jasi „alan”) reprezentînd un nume de
grup de origine slavă. Un individ Ias a înfiinţat ori a stăpînit localitatea, care a căpătat apoi
numele lui, sub aspectul de plural Iaşi.
Izvoare, sat în fostul rn. Dubăsari [Timonu, 1928, 11-12]. Satul şi-a luat numele de la
faptul că în marginea de răsărit erau 7 izvoare cu 7 fîntîni. Iarna, cînd era frigul cel mai mare, la
aceste izvoare femeile spălau rufe, deoarece apa era foarte caldă; Izvoraş, localitate românească
[Diaconescu, 1942, 182]. Etim.: entop. izvoraş, diminutiv al lui izvor; Izvorul Mare, localitate
românească [Diaconescu, 1942, 182]. Etim.: toponim compus din entopicul izvor şi adj. mare.
Jorişte, corect Jarişte, sat românesc pe stînga r. Bug, la 10 km sud-est de or. Nemirov [H
– 1915]. Etim.: entop. jarişte „loc cu pădure arsă”. Toponimul arată existenţa, în trecut, în acest
loc a unor păduri distruse prin ardere [Iordan, 1963, 24].
Jugastra Cucului, localitate românească [Nistor I. I., 1939, 4], Jugastru, sat în fostul
judeţ Olgopol, astăzi atestată Djugastra în rn. Vapnearka, reg Vinniţa (Ucraina). Atestat şi cu
forma Giugastru [Hotnog, 1991, 78], Jugastrî [Şişmariov, 1975, 39], care la 1906 avea 81 de
gospodării: 233 de bărbaţi şi 209 femei [SNPTU, 1907, 38] şi localitatea Giugaştri (rus.
Djugastrî), la nord-est de or. Odesa [Hotnog, 1991, 80]. Etim.: toponimele derivă din apelativul

31
românesc jugastru „arbore înalt (pînă la 15 km), cu lemn alb, tare”. Cf. Jugastra, Jugastrul Nou,
Jugastrul Vechi [Iordan, 1963, 391].
Jura, sat în fostul judeţ Olgopol, ulterior comună în rn. Rîbniţa. A existat în sec. XVII.
Este atestat Schura [H – 1770 / 1774], Zura (Zankoni). La 1820 avea 69 de gospodării [H –
1820], la 1850 – 125 de gospodării [Anţupov, 1990, 93]. În 1989 din cei 1767 loc. peste 80 %
erau români; Jurca, sat în fostul judeţ Olgopol, comasat în 1987 cu localitatea Mihailovca (din
fostul rn. Rîbniţa), aflată la 4-5 km depărtare de Jura. În Mihailovca, la 1989, au fost înregistraţi
973 loc. români, constituind peste 80 % din populaţie. Etim.: antrop. rom. Jora; numele
boierului Costache Jora, care stăpînea moşii pe ambele maluri ale Nistrului, de la Rîbniţa pînă la
Dubăsari. Satele Jura şi Jurca au aparţinut proprietarului M. C. Teodosiu, înainte de războiul din
1914 [Diaconescu, 1942, 182].
Lăpuşna, sat în fostul judeţ Balta, la 15 km vest de acest oraş [H – 1915], atestat Lăbuşca
[Nistor I. I., 1939, 4] şi Lăbuşna [Burada, 1906, 10]. Avea locuitori români şi ucraineni. Etim.:
(1) top. Lăpuşna, localitate în Basarabia sau (2) o formaţie slavă de la lopuh „brusture”
[Serghievski, 1959, 131; Ţiluico, 1957, 57]. Cf. Lăpuş, Lăpuşata, Lăpuşeşti, Lăpuşnea [Iordan,
1963, 62].
Limanu, localitate românească pe stînga r. Bug, în fostul judeţ Herson, la 5 km sud de
localitatea Arcaşi şi nord-vest de or. Herson [H – 1915]. Etim.: entop. liman „lac rezultat prin
bararea cu aluviuni a gurii de vărsare unui rîu”.
Lipciani, localitate românească în gubernia Kameneţk - Podolski [Burada, 1906, 10].
Avea la începutul sec. al XX-lea 18 gospodării [H – 1907]. Etim.: (1) antrop. Lipceanu sau (2)
apel. lipcan „curier oficial (turc sau tătar) între Constantinopol şi ţările româneşti”; soldat din
corpul de trupă comandat de marele postelnic sau de pîrcălab”.
Lunca, sat vechi cu populaţie românească încă de la existenţa sa în fostul judeţ Tiraspol,
astăzi în componenţa oraşului Dubăsari. Biserica Sf. Nicolae a fost construită în 1790 [Fraţiman,
1920, 30], localitatea fiind mult mai veche. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea avea 1160 loc., în 1820
– 89 de gospodării [Anţupov, 1990, 104], în 1850 – 364 loc. (toţi români) [Cabuzan, 1974, 70].
La 1906 avea 333 de gospodării cu 953 de bărbaţi şi 950 de femei [SNPTU, 1907, 76]. În 1928
în Lunca trăiau circa 1000 de familii (luncaşi) şi era centru de plasă (a judeţului) cu 14 sate
subordonate, populaţia fiind în întregime românească [Cuneţchi, 1928, 7]. Sursele documentare
ruseşti îl înregistrează greşit Lunga. Etim.: entop. luncă „şes de-a lungul unei ape curgătoare,
regiune inundabilă a unei văi”, „pădurice de sălcii, plopi, arini etc. pe malul unui rîu”, „regiunea
inundabilă din albia majoră a văii” [Porucic, 1931, 36]. Cf. Lunca, Luncile Lunceni [Iordan,
1963, 787].
32
 Lunga Nouă, sat subordonat comunei Crasnîi Vinogradari, din fostul rn. Dubăsari. În
1989, din cei 186 loc. peste 80 % se considerau români. Etim.: top. Lunga (Lunca) şi adj. nou.
Lupulovo, sat în fostul judeţ Balta, pe r. Savranca. Atestat şi Lupolovo. Etim.: antrop.
rom. Lupul şi suf. –ov(o).
Mahala, sat în fostul judeţ Tiraspol, în prezent e o suburbie a oraşului Dubăsari. În anul
1770 aici a fost construită biserica cu hramul Sf. Arhanghel Mihail, clădită cu binecuvîntarea
mitropolitului Daniil [Fraţiman, 1920, 27], iar în 1806 pe locul ei a fost înălţat un alt lăcaş de
piatră, în 1795 avea, împreună cu satul Lunca, 960 loc., în 1820 – 52 de ogrăzi [Anţupov, 1990,
104], în 1850 – 539 loc. (toţi români) [Cabuzan, 1974, 72]. La începutul sec. al XX-lea aici sunt
înregistrate 177 de gospodării cu 483 de bărbaţi şi 472 de femei [SNPTU, 1907, 76]. În 1928
avea circa 300-500 loc., toţi români (Timonu, 1928, 11-13). Toponimul e atestat şi Magala [H –
1770 / 1774], Magalî [H – 1870]. Etim.: entop. rom. mahala „cartier al unui oraş”, „periferie”.
Malul Roşu, sat în fostul judeţ Tiraspol, cu 124 loc. români şi ucraineni în 1850
[Cabuzan, 1974, 71], la 1906 avînd doar 10 gospodării cu 29 de bărbaţi şi 23 de femei.
Denumirea localităţii a fost ortografiată greşit Maloroşa. Etim.: formaţie românească, numele
topic redînd o particularitate a terenului.
Marian, sat în subordinea comunei Hîrtop din fostul rn. Grigiriopol. În 1989 avea 49 loc.,
dintre care cea mai mare parte o constituiau românii. Localitatea a fost atestată la 21 februarie
1866. Etim.: antrop. rom. Marian. În Transnistria au existat încă două localităţi cu acest nume,
ulterior rusificate – Marianovca, în fostul judeţ Ananie, cu 437 loc. români şi ucraineni în 1850
[Cabuzan, 1974, 68] şi Mariano–Cegodarevca, în fostul judeţ Tiraspol, cu populaţie mixtă de
437 loc. în 1850 [Cabuzan, 1974, 70].
Măgura, localitate românească [Diaconescu, 1942, 52]. Etim.: entop. măgură „deal mare
care stă izolat”. Cf. Măgura, Măgurile, Măguricea, Măguriţa [Iordan, 1963, 33].
Mălai, sunt atestate două localităţi cu acest nume: una în regiunea Kirovograd şi alta pe
dreapta r. Bug, la 30 km nord-vest de or. Voznesensk [H – 1915]. Etim.: antrop. rom. Mălai.
Mălăieşti, sat în fostul judeţ Tiraspol, devenit comună în rn. Gigoriopol, atestat
Malojeszty în 1541 [Nistor I. I., 1990, nr. 10, 157]. Într-un document din 1620 e menţionat că
Petre Diac schimbă satul Mălăieşti cu Nicoară uricar pentru Bubuiugi (ţinutul Tigheci) [Dragnev,
Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001, 76]. Condica bisericească de la 1790 indică biserica cu hramul
Sf. Nicolae. La 1776 aici era protoiereu Andrei [Fraţiman, 1920, 16], deci şi biserica este mai
veche. În 1792 localitatea avea 391 loc., în 1799 – 463 loc. Alte menţiuni documentare: la 1820
– 230 de gospodării [Anţupov, 1990, 104], în 1850 – 2336 loc. [Cabuzan, 1974, 72], în 1906 –
850 de gospodării cu 2087 de bărbaţi şi 2073 de femei [SNPTU, 1907, 79]. Conform
33
recensămîntului din 1989, din cei 5498 loc. peste 80 % erau români. Etim.: antrop. rom. Mălai şi
formantul – eşti.
Măraru, localitate românească în fostul judeţ Ananie, cu 243 loc. de diferite etnii în 1850
[Cabuzan, 1974, 69]. Etim.: antrop. Măraru.
Mărculeasa, sat în fostul judeţ Bobrineţ, pe malul stîng al Bugului, cu populaţie în mare
parte români, întemeietori ai localităţii. Se spune că satul s-ar fi numit iniţial Afumaţi. Apare şi
cu denumirea Dîmovca [RB, p. 6], apoi Dîmno, Marguleasî [Şişmariov, 1975, 65]. Astăzi satul
se numeşte Malinovscoe. În 1850 localitatea avea 1354 loc. români şi ucraineni [Cabuzan, 1974,
85]. Etim.: (1) antrop. fem. Mărculeasa, derivat de la numele propriu Marcu şi suf. moţional –
easa sau (2) top. Mărculeasa. Formaţia toponimică indică apartenenţa personală iniţială a moşiei
şi, probabil, a localităţii.
Mărculeşti, sat în fostul rn. Dubăsari, existent în anii 1602-1603. Etim.: antrop. rom.
Marcu şi suf. – eşti.
Mihalcea, sat românesc în fostul judeţ Bobrineţ. Biserica de lemn cu hramul Sf. Nicolae
a fost construită în sat la 1789 [Conţescu, 1992, 8]. Etim.: antrop. rom. Mihalcea.
Mironi, localitate românească în fostul rn. Balta (R.A.S.S.M.) [Moraru, 1995, 135;
Diaconescu, 1942, 18]. Etim.: antrop. rom. Miron, cu forma de plural.
Mistuita, sat în fostul judeţ Balta, astăzi localitate în rn. Kotovsk, reg. Odesa (Ucraina) cu
denumirea Nestoita. Este situat în zona de deal, la 15 km vest de Kotovsk. După unele
documente aflate în arhiva locală, localiatatea are peste 200 de ani. Populaţia este formată din
români şi ucraineni. M. Serghievski susţine că denumirea iniţială a localităţii ar fi Neştiuta
[Serghievski, 1959, 131]. Cf. Neştiuta, Neştiutul [Iordan, 1963, 333].
Moghilna, sat românesc între rîurile Siniuha şi Bug [Diaconescu, 1942, 22]. Etim.: entop.
movilă, „mică ridicătură de pămînt de formă rotunjită, naturală sau ridicată de om”, apelativ
modificat în limba rusă fonetic şi derivaţional.
Moldovca, localitate românească pe dreapta r. Bug, la 20 km nord-vest de or. Voznesensk
[H – 1915]. Avea la sfîrşitul sec. al XIX-lea peste 1200 de case [Burada, 1893, 11].
Moldovanca, sunt atestate două aşezări cu acest nume: un cartier al Odesei, cu biserica
Sf. Mihail, construită din piatră în anii 1817-1820. Biserica s-a fondat la cererea locuitorilor,
care-l împuternicesc pe burghezul Moise Ducinschi să oficializeze documentar construcţia (la
12. XI 1815). Această parte de oraş se numeşte pînă astăzi Moldovanca, pentru că aici au fost
aşezaţi ţărăni moldoveni care au participat la construcţia oraşului. O altă localitate Moldovca se
află în fostul judeţ Ananie, la sud de localitatea Troianca [H – 1915], cu populaţie română,
ulterior ucrainizată [Serghievski, 1959, 130].
34
 Molochişul Mare şi Molochişul Mic (sau Molochişul Nou), sate în fostul judeţ Olgopol.
Astăzi Molochişul Mare este comună, iar Molochişul Mic este sat subordonat comunei Vadul
Turcului din fostul rn. Rîbniţa. Locuitorii în ambele localităţi erau români. Molochişul Mare este
atestat în 1727, iar Molochişul Mic în 1729. Pe harta din 1770 / 1774 apare notat Meloczice.
Molochişul Mare avea la sfîrşitul sec. al XVIII-lea 72 de gospodării româneşti şi 6 gospodării
ucrainene, în 1845-50 – 434 de gospodării [Anţupov, 1990, 43], iar la începutul sec. al XX-lea
circa 600 de gospodării, majoritatea de români. Molochişul Mic avea 71 de gospodării în 1820.
Conform recensămîntului din 1989, Molochişul Mare avea 1247 loc. (circa 80 % români), iar
Molochişul Mic – 539 loc., aproape în întregime rusificat. Denumirile satului reproduc numele
rîuleţului Molochiş, afluent pe stînga al Nistrului, care se mai numeşte Ocna. Etim.: entop. mlacă
„loc umed; teren puţin mlăştinos; mlaştină”, „baltă complet acoperită de vegetaţie, avînd de-
desubt încă apă sau noroi moale”, „teren mlăştinos”. Cf. Mlaca, Mlăci, Valea Mlăcii [Iordan,
1963, 54].
Moşneaga, atestat şi Moşneag [Burada, 1906, 10], Moşneagu [Hotnog, 1991, 78],
Moşnegi [H – 1915], sat în fostul judeţ Balta, la 20 km nord de or. Balta [H – 1915].
Întemeietorii acestui sat au fost români, ulterior ucrainizaţi. Etim.: (1) explicat prin apel.
moşneag [Serghievski, 1959, 131] sau (2) antrop. Moşneaga. Cf. antrop. rom. Moşneaga,
Moşneagu [Eremia, Cosniceanu, 1974, 105; Stîcişina, 1975, 53-54].
Movilău, astăzi oraşul Moghiliov, localitate fondată de domnitorul Eremia Movilă în
1596, dăruit ca zestre fiicei sale Maria, căsătorită cu Ştefan Potoţki, staroste de Bračlav. Atestată
Moghilew [H – 1770 / 1774], or. Moghilevi, cu 1414 gospodării [H – 1820]. Potrivit
recensămîntului din 1772-1773, tîrgul Movilău avea 101 români „capi de familie”, 2 ţigani, 2
armeni şi 51 de sîrbi şi jidovi [MEF, 1975, vol. VIII, p. I, 163, 166]. Movilăul devine un oraş de
ţinut, care în 1811 a fost cumpărat de guvernul rusesc de la proprietarii lui, conţii plonezi Potoţki
[Boldur, 1991, 40]. Etim.: antrop. Movilă. Cf. Movila, Movilele, Moviliţa [Iordan, 1963, 33-34].
Muncel, localitate românească [Diaconescu, 1942, 52], Etim.: entop. muncel „munte de
înălţime mică, situat între două văi, cu pantă lină”. Cf. Muncei, Muncel, Muncelul Mare,
Munceluşa [Iordan, 1963, 37, 380].
Neagra, localitate românească [Diaconescu, 1942, 46]. Etim.. (1) antrop. Negru, cu
formantul –a, sau (2) hidr. Neagra, numele unei văi cu pîrîu. Culoarea neagră (de fapt închisă,
umbrită) se poate datora şi vegetaţiei sau modului de expunere faţă de soare, dar şi în urma
incendierii vegetaţiei, voit, în scopul defrişării, sau accidental.
Nicolaevca-Vîntul, (Nicolaevca-Vîntulovca), sat în fostul judeţ Bobrineţ, cu biserica Sf.
Ioan Teologul (de lemn), construită în 1795 şi închisă în 1840.
35
 Nicoriţa, localitate românească [Diaconescu, 1942, 182], la nord-est de or. Tiraspol [H –
1915]. Etim.: antrop. Nicoriţă, diminutiv al lui Nicoară [Iordan, 1963, 342].
Nicorova, sat românesc în fostul judeţ Ananie, atestat în 1850 cu 204 loc. români
[Cabuzan, 1974, 67]. Etim.: antrop. rom. Nicoara, prin ataşarea suf. rus. –ova, Nicoara, probabil,
întemeietor sau stăpînitor de pămînturi din partea locului.
Noua Grigorievca, sat întemeiat de români pe malul stîng al Bugului, în fostul judeţ
Bobrineţ. La 1850 avea o populaţie mixtă româno-ucraineană de 818 loc. Localitatea s-a numit şi
Tîrgul Frumos [Bulat, 2002, 16]. Etim.: denumire hibridă, româno-rusă – rom. nou şi rus.
Grigorievca.
Noua Odesă, sat de români pe malul stîng al Bugului, întemeiat de ţăranii aduşi de Vasile
Lupul din Moldova [Bulat, 2002, 16]. La 1850 avea 2436 loc. români şi ucraineni [Cabuzan,
1974, 77]. Etim.: adj. rom. nou (fem. nouă) şi top. Odesa.
Nourovca, sat în fostul judeţ Ananie. Etim.: antrop. Nour şi formantul – ovca [Nistor I. I.,
1939, 4].
Ocna, sate în fostele judeţe Olgopol şi Tiraspol. Ocna din judeţul Tiraspol era locuit de
români încă pe vremea turcilor şi avea o biserică foarte veche (de lemn) cu hramul Adormirii
Maicii Domnului, care a fost înlocuită la 1840 cu alta de piatră, în stil bizantin [Fraţiman, 1920,
31]. Locuitorii Ocnei din judeţul Olgopol erau deja ucrainizaţi în sec. al XIX-lea; Ocna Roşie,
astăzi centru administrativ al raionului cu acelaşi nume (în ucraineană tradus Krasni Okni), la 30
km sud-est de or. Rîbniţa; Ocniţa, comună în fostul rn. Camenca, atestată Ocniza [H – 1770 /
1774], la sud-est de or. Soroca [H – 1915]. În 1794 avea 44 de gospodării [Anţupov, 1990, 103],
în 1907 – 9 gospodării [H – 1907]. În 1989 din cei 1009 loc. peste 80 % erau ucraineni. Etim.:
entop. ocnă „izvor puternic cu debit mare de apă” şi respectiv ocniţă diminutivul lui ocnă „rîpă
adîncă”, „lac”, „izvor mic”. Cf. Ocnişoara, Ocniţele, Ocna [Iordan, 1963, 456].
Odaia, localitate românească situată pe stînga r. Bug, la sud-est de localitatea Troiani [H
– 1915]. Etim.: entop. odaie „gospodărie organizată pe cîmp, departe de sat” [Porucic, 1931,55],
„gospodărie izolată de sat; fermă mică”, „gospodărie agricolă în cîmp”, „adăpost pentru oamenii
în afara satului”, „mică aşezare rurală; cătun, sătuc”, „tîrlă, sălaş”.
Palanca, localitate românească la nord-est de or. Iampol [H – 1915]. Etim.: entop.
palancă „întăritură făcută din trunchiuri de copaci aşezaţi orizontal sau din pari înfipţi în pămînt
şi legaţi între ei cu scînduri, frînghii sau scoabe de fier”, „locul ce a fost altădată întărit cu
îngrădire de pari sau de blăni”, „loc întărit”, „cetate, cetăţuie”. Cf. Palanca, Palanga, Palanguţa
[Iordan, 1963, 525].

36
 Pancevo, sat la est de r. Bug, în fostul judeţ Bobrineţ. Biserica, construită la 1757, avea
hramul Sf. Nicolae. Atestat în 1850 cu 2560 loc. români [Cabuzan, 1974, 85], iar în anul 1926 –
1925 de români (26,9 % din numărul total al populaţiei). În documentele ruseşti localitatea s-a
numit un timp Olhovatca sau Deveata (pentru că aici a fost dislocată o aşezare militară,
denumirea provenind de la numărul „roatei” a companiei regimentului român, care îşi avea
sediul în 1771 la Novomirgorod). Astăzi satul se află în rn. Novomirgorod, reg Kirovograd
(Ucraina), la 50-60 km de centrul regional şi este vecin cu localitatea Kanij şi Martonoşa. Pe
timpuri se numea Panciova, astăzi – Pancevo. Etim.: antrop. rom. Panciu, căruia i s-a ataşat suf.
– eva / – evo.
Pantasievca, sat în fostul judeţ Alexandria. Satul a fost colonizat de locuitori de origine
„valahă” (română) şi sîrbească. În 1779 începe construirea bisericii de lemn cu hramul Sf.
Mihail, la intervenţia secund-maiorului Pantasie şi e terminată în anul următor [Fraţiman, 1920,
28]. Etim.: antrop. Pantasie, numele întemeietorului acestui sat [Diaconescu, 1942, 165].
Parcani, sat în fostul judeţ Tiraspol, pe stînga r. Nistru, la 10 km nord-vest de or.
Tiraspol [H – 1915], ulterior comună în fostul rn. Slobozia. Prima atestare documentară e din
1768 – Barcan [H – 1770 / 1774]. Biserica Sf. Nicolae de piatră a început să fie construită în
1792 la rugămintea locuitorului Eustratie Vîntul [Fraţiman, 1920, p. 31]. Iniţial localitatea s-a
numit Parcanii Vechi [Anţupov, 1990, 42]. În 1805 aici trăiau 27 de familii venite din Moldova,
iar la începutul anului 1806 în Parcani rămaseră doar 25 de familii sau 95 loc. În 1807 în
localitate au fost aşezaţi cu traiul un număr de bulgari, circa 113 familii, în urma misiunii Rusiei
de a atrage cît mai milţi bulgari din Moldova şi Valahia în Rusia. În 1850 aici trăiau 1037 loc. de
diferite etnii [Cabuzan, 1974, 73], la 1989 din cei 10 526 loc. 66 % erau bulgari. Etim.: rom.
părcan „fortificaţie rudimentară făcută din lemn şi pămînt”. Cu acest sens îl atestăm şi în cronica
lui Ion Neculce „ De-au lovit părcanele de sub cetatea Neamţului”.
Pasat, sate în fostele districte Bobrineţ şi Balta. Localitatea din fostul rn. Balta
(R.A.S.S.M.) se află la circa 15 km sud-est de or. Balta [H – 1915]. Locuitorii ambelor localităţi
au fost ucrainizaţi [Conţescu, 1992, 14]. Etim.: antrop. rom. Păsat, poreclă la origine.
Pădureţ, localitate românească, la 5 km sud-vest de aşezarea Braşoveanca [H – 1915],
din fostul judeţ Tiraspol [Moraru, 1995, 135; Diaconescu, 1942, 182]. Etim.: (1) antrop. Pădureţ
sau (2) apel. pădureţ „care creşte în pădure sau pe terenuri necultivate; de pădure, sălbatic”
[Ioniţă, 1982, 148].
Păsăţel, sat în fostul judeţ Ananie, aşezat pe r. Tiligul, ulterior atestat Posiţel. Condica
bisericească e din 1777. Localitatea avea biserica de lemn cu hramul Sf. Nicolae, atestată
documentar ca sat-mănăstire. În 1792 avea 350 loc., în 1799 – 466 loc., în 1850 – o populaţie
37
mixtă de români şi ucraineni în număr de 1818 loc. [Cabuzan, 1974, 69]. Astăzi localitatea se
găseşte în reg. Odesa (Ucraina). Etim.: antrop. rom. Păsăţel, diminutivul lui Păsat.
Pereliotî, atestată în documente cu denumirea Pîrlita. Sat românesc pe r. Codima, în
fostul judeţ Ananie. Biserica de lemn Sf. Mihail s-a reparat în 1791 cu binecuvîntarea
Preasfinţitului Gavriil. La 1792 este menţionat Perelita, cu 314 loc., toţi români, apoi Perelit [H
– 1800]. Peste o jumătate de veac numărul locuitorilor crescuse de vreo patru ori, probabil pe
seama coloniştilor ucraineni, căci populaţia era de acum mixtă şi avea 1240 loc. în 1850
[Cabuzan, 1974, 69]. Etim.: nume topic reinterpretat semantic de către ucraineni Pereliotî <
Pîrlita [Stîcişina, 1975, 52].
Perişor, atestat şi Perişoara, Perişoru, Perişori, sat în fostul judeţ Ananie, la 5 km nord-
vest de or. Bîrzu [H – 1915]. Biserica de piatră de la 1810 cu hramul Sf. Nicolae, pe locul unui
paraclis. Satul se presupune că ar fi fost întemeiat abia după ocuparea Oceakovului la 1787-
1791. În 1850 avea deja o populaţie mixtă de 275 loc. [Cabuzan, 1974, 69]. Etim.: apel. perişor,
diminutivul lui păr, prăsad (pom fructifer), toponimul desemnînd la origine un reper topografic
de orientare în spaţiu, fiind singurul păr sălbatic existent în acel loc. Are ca sinonim slav Hruşca
(Rîbniţa).
Perperiţa, localitate românească din gubernia Herson [Burada, 1893, 11]. Etim.: apel.
prepeliţa „pasăre de cîmpie, migratoare, de talie mică, cu striaţii albe şi negre pe spate, cu coadă
scurtă, vînată pentru carnea ei gustoasă; pitpalac”.
Peştera, sat întemeiat de români pe malul stîng al r. Bug, lîngă or. Nemirov. Ruseşte i se
mai spunea Pecere [Burada, 1906, 8]. Etim.: entop. peşteră „grotă, cavernă”. Cf. Peştera,
Peşterea, Pescera [Iordan, 1963, 38].
Piatra Roşie, sat menţionat în hrisovul lui Ştefan cel Mare, emis la 7 iulie 1471, adică
peste mai puţin de un an după bătălia de la Lipnic. Localitatea se afla în apropierea satului Beloci
din fostul rn. Rîbniţa. Este menţionat într-un hotar cu satul Poiana, de pe malul drept al r. Nistru
[Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001, 48]. Etim.: apel. piatră şi adj. roşie.
Pietroasa, localitate românească pe stînga r. Nistru, la 20 km sud-est de or. Rîbniţa [H –
1915]. Etim. adj. pietros (fem. pietroasa). Structura geologică a solului localităţii concordă cu
numele.
Pîcalova, sat subordonat comunei Andreevca din fostul rn. Rîbniţa. Se află aşezată în
valea rîuleţului Rîbniţa, în preajma localităţilor Ulmul, Ulmul Mic şi Vărăncău. În anul 1989
avea 96 loc. (majoritatea români). Localitatea a putut fi întemeiată la începutul sec. al XX-lea,
deoarece prin anii 70 aici locuiau 173 de persoane. Etim.: antrop. rom. Pîcală, prin ataşarea suf.
– ov(a).
38
 Pîrliţa, localitate românească în fostul rn. Balta (R.A.S.S.M.) [Moraru, 1995, 135], avea
la începutul sec. al XX-lea circa 50 % români [Hotnog, 1991, 79]. Etim.: entop. pîrlita „loc ars”,
„teren defrişat prin ardere”. Cf. Pîrlita, Pîrlitul, Pîrlitura [Iordan, 1963, 23].
Pîrîta, atestat şi Pererîta, sat în fostul judeţ Tiraspol. E menţionat pe hărţile militare
ruseşti Pereryta [H – 1770 / 1774]. S-a păstrat condica bisericească a satului din 1789. În 1792
aici trăiau 534 loc. români [Chicu, 1992, 40], în 1799 – 351 loc. În 1850 satul rămîne a fi pur
românesc şi avea 958 loc. [Cabuzan, 1974, 72]. Etim.: (1) antrop. Pîrîtu, poreclă la origine sau
(2) top. ce descinde din slav. рыть, перерыть şi reflectă particularităţile unui teren accidentat,
de pe malurile unui rîu.
Plopi, sat în fostul judeţ Olgopol, astăzi comună în fostul rn. Rîbniţa, în graiul local Ploti
[Moraru, 1995, 135] şi Plochi. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea avea 87 de gospodării cu locuitori
români, 22 cu locuitori ucraineni, 28 cu locuitori polonezi şi 7 cu altă etnie [Anţupov, 1990, 56].
La 1850 avea doar 29 de gospodării ţărăneşti. Satul a fost întemeiat de un locuitor român Loghin.
Etim.: apel. plop (pl. plopi), toponimul redînd o particularitate a naturii terenului [Diaconescu,
1942, 184]. Cf. Plopi, Plopişul, Plopuşorul [Iordan, 1963, 95].
Plosca, sunt două localităţi cu acest nume, una în fostul judeţ Ananie, la 25 km sud-est de
or. Balta, cu 150 loc. români în 1850 [Cabuzan, 1974, 69] şi alta la 30 km est de or. Grigoriopol
[H – 1915]. Etim.: (1) antrop. Ploscă sau (2) apel. ploscă, prin toponimizare. Cf. Ploscari,
Ploscarul, Ploscăria [Iordan, 1963, 228].
Podgoria, localitate românească, la 25 km de or. Ananie [H – 1915], întemeiată de
boierul român Mărari [Diaconescu, 1942, 128]. Etim.: apel. podgorie „regiune cultivată cu vii;
regiune viticolă”, „regiune la poalele unui deal sau munte”. Cf. Podgoria, Podgoreni [Iordan,
1963, 38].
Podoima, comună în fostul rn. Camenca. Este atestată în 1729. La 1850 avea 218
gospodării ţărăneşti [Anţupov, 1990, 93], iar la începutul sec. al XX-lea circa 350 de gospodării.
În 1989 în localitate trăiau 2069 loc. (peste 80 % români). Etim.: hidr. Podoima, afluent pe stînga
al Nistrului.
Podoimiţa, sat subordonat comunei Podoima, atestat Podoiniza [H – 1770 / 1774]. La
1850 avea 218 gospodării ţărăneşti (împreună cu localitatea Podoima). La începutul sec. al XX-
lea avea circa 400 de gospodării. În 1989 aici trăiau 2240 loc. (peste 80 % români). Etim.:
Podoimiţa, diminutivul top. Podoima, toponim apărut în urma roirii acestui de bază.
Pohrebea, ulterior Pogrebî, Pogrebli [H – 1770 / 1774], sat vechi românesc în fostul
judeţ Tiraspol. În 1771 a fost construită bioserica cu hramul Sf. Minail, după binecuvîntarea
Mitropolitului Daniil [Fraţiman, 1920, 27], în 1819 a fost construită biserica de piatră. La 1792
39
avea doar 173 loc., în 1799 – 193 loc. Prin deceniul VI al sec. al XIX – lea avea 517 loc. şi
rămînea o vatră pur românească [Cabuzan, 1974, 72]. La 1906 localitatea avea 232 de gospodării
cu 620 de bărbaţi şi 607 femei [SNPTU, 1907, 78]. Etim.: antrop. rom. Pohrebea (de la numele
sărbătorii religioase din vinerea Paştilor – pohrebele „înmormîntarea lui Hristos”).
Pohrebea Nouă, sat în fostul rn. Dubăsari. Fondat în 1923. Avea la sfîrşitul sec. al XX-
lea 267 loc., dintre care 80 la sută erau români.
Ponoru (Ponoare), sat în fostul judeţ Ananie. Fondat pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea
şi avea biserica de lemn. Etim.: apel. ponor „vîlcea în semicerc formată prin surparea coastei
văii”, „teren accidentat prin prăbuşirea sau accidentarea solului”, „loc cu sol răvăşit”. Cf.
Ponoarele, Ponor, Ponorel, Ponoreni [Iordan, 1963, 42].
Popencu, sat în fostul judeţ Olgopol, ulterior comună în fostul rn. Rîbniţa. Atestat şi
Popinka [H – 1770 / 1774]. La sfîrşitul sec. al XVIII-lea avea 23 de gospodării cu locuitori
români, 8 cu locuitori ucraineni, 3 cu locuitori polonezi şi una cu altă etnie, în 1850 avea 133 de
gospodării ţărăneşti [Anţupov, 1990, 56, 93]. Astăzi satul are o populaţie mixtă româno-
ucraineană: români – 42 %, ucraineni – 41 % din totalul populaţiei de 1891 loc. Etim.: antrop.
rom. Popa, redat prin filiera sufixală românească Popenco. Varianta Popenchi este doar o formă
de plural pentru topicul Popencu, fiind specifică graiurilor ruso-ucrainene.
Racul, ulterior Raculovo, sat în fostul judeţ Balta cu locuitori ucrainizaţi [Conţescu,
1992, 14; Nistor I. I., 1939, 4]; o altă localitate Racovo (Racova) este atestată în fostul jud.
Bobrineţ, pe malul stîng al r. Bug. Avea în 1850 o populaţie mixtă de 829 loc. – 415 ucraineni şi
414 români [Cabuzan, 1974, 84]. Etim.: antrop. Racu şi suf. – ov.
Raşcov, veche localitate din stînga Nistrului, astăzi comună în Transnistria, în fostul rn.
Camenca, cu peste 80 % de ucraineni la 1989 (din totalul populaţiei de 2500 loc.). În calitate de
mică fortăreaţă, aşezarea este cunoscută de la începutul sec. al XVI-lea, dar localitatea e mult
mai veche. Fiica domnitorului moldovean Vasile Lupu, Ruxanda (1633-1687), căsătorită cu
ucraineanul Timuş Hmelniţki, a fost împroprietărită de socrul său Bogdan Hmelniţki cu moşii,
inclusiv la Iampol şi Raşcov. Numărul ucrainenilor în Raşcov şi în împrejurimi s-a mărit,
probabil, după căsătoria Ruxandei, adică după 1652, şi, apoi, extrem de mult în urma
evenimentelor din anii 1791-1793 şi 1806-1812, cînd Rusia ţaristă anexează Transnistria şi
Basarabia şi le colonizează intens cu străini, în scopul de a schimba componenţa etnică în
defavoarea băştinaşilor [Dron, 2002, 22-23]. Biserica Acoperemîntul Maicii Domnului din
Raşcov (numită şi Biserica Ruxandei) datează de la mijlocul sec. al XVIII-lea. Localitatea este
atestată Raschow [H – 1770 / 1774]. În catastifele recensămîntului din 1772-1773, tîrgul Raşcov
avea 46 de români „capi de familie”, 2 ţigani şi 41 sîrbi şi jidovi. Comisia de recensămînt din
40
1817 găsi la Raşcov 4 preoţi, 3 diaconi, 1 ponomar, 2 mazili, 7 ruptaşi, 119 gospodari, 3 burlaci
şi 88 de familii jidoveşti, la un loc deci 327 de familii cu 1635 oameni [Nistor I. I., 1943, 114].
În 1850 în localitate se atestau 136 de gospodării ţărăneşti [Anţupov, 1990, 93] şi 2436 loc. în
1858 [Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001, 107]. După moartea Ruxandei, conform
testamentului ei, localitatea Raşcov a trecut în proprietatea mănăstirii Golia (Iaşi), care şi-a
exercitat drepturile sale pînă la 1812. Etim.: antrop. rom. Raşcu, boier moldovean cunoscut în
secolele XIV-XV [Popp, 1935, 42], care avea moşii pe ambele maluri ale Nistrului. Toponimului
primar Raşcu i s-a alăturat ulterior suf. – ov.
Raşcovscaia, sătuc de cîteva zeci de suflete în fostul judeţ Ananiev. Etim.: top. Raşcov.
Rădi (Rediu), sat în fostul judeţ Ananie. Etim.: rădi (lit. rediu) „pădurice tînără şi rară”.
Răzmeriţa, localitate românească pe dreapta r. Bug, la 10 km sud-est de Olviopol [H –
1915]. Etim.: antrop. Răzmeriţă.
Roghi, vechi sat românesc pe r. Nistru, în fostul judeţ Tiraspol. La 1989 aici erau
înregistraţi 793 loc., românii constituind peste 80 % din populaţie. A fost atestată pentru prima
dată la 1748. La 1759 este cunoscut ca o localitate din care au emigrat români în mai multe
regiuni ale Ucrainei. Biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului este construită în 1790. În
apropierea satului era şi mănăstirea creştină Roghi, înfiinţată la începutul secolului al XVIII-lea
(1748) şi închisă în anul 1804, astăzi desfiinţată [Fraţiman, 1920, 30]. În 1792 este atestat cu
denumirea Rogheia şi avea 146 de români, organizaţi într-o parohie, în 1799 aici locuiau doar
130 loc. Încă pe la mijlocul sec. al XIX-lea aici este prezentă o populaţie românească de 431 loc.,
care nu era amestecată cu alte etnii. La 1906 avea 167 de gospodării cu 431 de bărbaţi şi 393 de
femei [SNPTU, 1907, 78]. Etim.: (1) antrop. rom. Roghi / Rughi.
Rogozna, localitate românească din gubernia Kameneţk - Podolski [Burada, 1906, 10], la
vest de Studeniţa, care avea la începutul sec. al XX–lea 22 de gospodării [H – 1907]. Etim.: (1)
apel. rogoz „plantă erbacee cu tulpina în trei muchii, cu frunzele lungi şi florile grupate în spice,
care creşte prin mlaştini, fîneţe umede” sau (2) antrop. Rogoz.
Roşianca, localitate românească la 8 km sud-vest de localitatea Căpriţa Mare [H – 1915].
Etim.: antrop. Roşianu. Cf. Roşia, Roşani, Roşeni, Roşieni, Roşeşti [Iordan, 1963, 124].
Rotari, sat pe stînga r. Nistru, în fostul rn. Camenca, în prezent comună cu peste 80 %
români. Este menţionat documentar doar la 1893. Este atestat Rotar la 15 km nord-est de
Camenca [H – 1915]. Etim.: antrop. rom. Rotaru, deoarece satul a aparţinut boierului Rotaru
[Diaconescu, 1942, 182].
Rotundul, localitate românească pe stînga r. Nistru [Diaconescu, 1942, 52]. Etim.: adj.
rotund, toponimul referindu-se la o particularitate a locului. Cf. Rotunda, Rotundul [Iordan,
41
1963, 124]. Existau odinioară mai multe aşezări numite Rotunda, nu numai în zona pădurilor, ci
şi în cîmpie, rotundă fiind echivalent cu poiană, ceea ce dovedeşte că, dacă un sat se numea
într-o anumită epocă Rotunda, ţinutul nu putea fi decît împădurit (lat. rotundiare „a tăia”). Etim.:
adj. substantivizat rotund.
Ruda, localitate românească. Etim.: rudă „minereu”, evocă existenţa unor mine în trecut
pe acest loc.
Sagaidacovca, cătun din fostul judeţ Bobrineţ, care avea la 1850 circa 144 loc.: 122 de
români şi 22 de ucraineni [Cabuzan, 1974, 85]. Etim.: antrop. Sagaidac < apel. sahaidac, vechea
denumire românească a tolbei cu săgeţi şi a desagăi în care se purtau copiii [Nistor I. S., 1995,
35].
Salcia, sat în fostul judeţ Olgopol. În documentele istoriei oiconimicul apare şi cu
denumirea Verba, Verba Voloşscaia [Nistor I. I., 1939, 4], determinativul reflectînd etnia
locuitorilor satului [Lungu, 1998, 46]. Etim.: apel. salcie, desemnînd un „teren cu sălcii”.
Satul Nou, ulterior Satanov, localitate românească la nord de localitatea Leşcovăţ în
valea rîului Zbruci [RB, p. 5]. Atestat şi Satonov [Diaconescu, 1942, 22]. Etim.: apel. sat şi adj.
nou [Iordan, 1963, 195].
Sărata, localitate românească din Podolia, ai cărei locuitori au fost cu timpul ucrainizaţi
[Nistor I. I., 1939, 4]. Etim.: adj. substantivizat sărata, , desemnînd „teren bogat în săruri
solubile”, „imaş pe un teren sărăturos”, „pămînt cu fertilitate scăzută”, „luncă cu sol sărat”
[Serghievski, 1959, 131]; „izvor de apă sărată; apă care conţine sare în mod natural”, „slatină”
[Frăţilă, 1920, 151]. Cf. Sărata, Sărăturile, Sărăţile [Iordan, 1963, 125-126]. Toponimul
desemnează un sol bogat în săruri minerale.
Sărăţei, atestat în documentele ruseşti şi Saraţeiea. Sat în fostul judeţ Olgopol. La
sfîrşitul sec. al XVIII-lea avea 20 de gospodării cu români, 8 cu ucraineni, şi 1 cu altă etnie
[Anţupov, 1990, 56], iar în 1850 avea 32 de gospodării ţărăneşti [Anţupov, 1990, 93]. La
începutul sec. al XIX-lea localitatea era aproape ucrainizată şi avea circa 700 de gospodării cu
locuitori români şi 1500 cu locuitori ucraineni [Pecerschi, 1928, 9]. Etim.: diminutiv de la
sărata.
Secara, localitate românească [Diaconescu, 1942, 182]. Etim.: (1) entop. secare, secătură
„loc unde s-a tăiat pădurea” [Grămadă, 1996, 17] sau (2) antrop. Secară.
Selişte, localitate românească pe dreapta r. Bug, la 15 km sud de localitatea Şmerinka [H
– 1915]. Etim. entop. selişte (lit. siliştea) „locul unde este sau a fost altădată un sat” [porucic,
1931, 57], „loc cu urme de veche aşezare”, „vatra unui sat”, „loc necultivat în apropierea sau în
vatra satului”, „loc de casă”. Cf. Săliştea, Sălişte, Siliştea [Iordan, 1963, 257-258].
42
 Serbulovca, localitate dincolo de r. Bug [Hotnog, 1991, 78], în fostul judeţ Bobrineţ. Pe
la mijlocul sec. al XIX-lea rămînea o localitate pur românească şi număra 920 loc. [Cabuzan,
1974, 85]. Atestat Şerbulovca [Bulat, 2002, 16]. Etim.: antrop. Şerban < Şerbu / Serbu ( <
şerb “rob, iobag”).
Singura, localitate românească de la izvoarele r. Bug. Atestată şi cu denumirea Singuri
[Moraru, 1995, 135; Diaconescu, 1942, 22]. Etim.: (1) adv. singur sau (2) antrop. Singur.
Sîrbi, localitate în fostul rn. Crutîi (R.A.S.S.M.) [Moraru, 1995, 135], pe r. Beloci, la 20
km nord-est de localitatea Urîta [H – 1915]. Atestată şi Serbi. Astăzi Kalinovca în rn. Codima,
reg. Odesa (Ucraina). Etim.: (1) etnon. sîrb (pl. sîrbi) sau (2) antrop. Sîrbu. Cf. Sîrba, Sîrbi,
Sîrbeşti, Sîrbeni [Iordan, 1963, 285-286].
Slobozia, vechi sat românesc pe r. Nistru, în fostul judeţ Tiraspol. Prima dată localitatea e
atestată cu denumirea Slobozia – Voloşscaia [Dmitrenko, 1896, 153]. Biserica cu hramul Sf.
Mihail e construită în 1789. În 1792 pe locul vechii biserici se construieşte alta de piatră
[Fraţiman, 1920, 32]. Pe harta lui Bawr e notat Slobodzeja [H – 1770 / 1774]. Un document din
1791 atestă localitatea cu denumirea Slobozeia – Rufa şi avea 124 de gospodării cu 538 loc. În
1795 avea 333 loc., în 1799 613 loc. Pe la 1850 localitatea avea 3438 loc. români, ucraineni şi
ruşi [Cabuzan, 1974, 72]. În 1906 erau 2202 gospodării cu 6371 de bărbaţi şi 6390 de femei, iar
în 1989 18748 loc.: 47 % români, 11 % ucraineni, 40 % ruşi.
O altă localitate Slobozia atestăm în fostul raion, Crutîi (R.A.S.S.M.) [Moraru, 1995,
135], la 25 km sud-vest de or. Balta [H – 1915]. Etim.: entop. slobozie, locuitorii vechilor
slobozii erau scutiţi de impozite şi dări, în limba epocii se numeau „slobozi”, de unde îşi trage
originea şi toponimul Slobozia, foarte răspîndit pe tot cuprunsul teritoriu dacoromân. Cf.
Slobozia de Jos, Slobozia de Sus, Slobozia Nouă, Slobozia Băneasa [Iordan, 1963, 199].
Slobozia – Raşcov, comună în fostul rn. Camenca, atestată în 1921. La 1989 avea 849
loc.: 37 % ucraineni şi 48 % polonezi. Etim.: entop. slobozie şi top. Raşcov.
Socola, oraş în fostul judeţ Bobrineţ, fostă capitală a Oceakovului (sudul Transnistriei),
astăzi or. Voznesensk din reg Nicolaev (Ucraina). Pe la 1850 aici trăiau 3022 loc. români,
ucraineni şi ruşi. Denumirea toponimului este împrumutată de la un cartier al Iaşului la periferie,
de unde proveneau mulţi dintre românii aşezaţi aici în sudul Transnistriei. Localitatea fiind un
centru puternic alcătuit de colonişti români. Mai tîrziu administraţia ţaristă a schimbat numele
acesteia în Voznesensk, fiindcă vechiul nume de Socola amintea de capitala Moldovei istorice
româneşti [Bejan, 2003, 58]. Etim.: top. Socola.
Speia, vechi sat românesc pe Nistru, în fostul judeţ Tiraspol, astăzi comună. Biserica de
piatră, cu hramul Sf. Nicolae, a fost construită în locul alteia de lemn în 1789. Satul există încă
43
din „vremea turcilor şi trăiau aici moldoveni” [Fraţiman, 1920, 29]. Prima atestare documentară
e din 1711. Pe o hartă militară de la 1736 e notat Speja. Localitatea numără în 1792 14
gospodării şi 13 bărbaţi români „capi de familie”, în 1795 avea 213 loc., în 1799 – 327 loc. La
1820 numărul gospodăriilor era de 99 [Anţupov, 1990, 104], iar la mijlocul sec. al XIX-lea aici
locuiau 933 loc. (toţi români) [Cabuzan, 1974, 72]. În 1906 avea deja 485 de gospodării cu 1370
de bărbaţi şi 1306 femei [SNPTU, 1907, 80]. La sfîrşitul sec. al XX-lea (1989) în localitate trăiau
3038 loc. şi peste 80 % erau români. Etim.: (1) apel. spei, care denumeşte o specie de arbori, iar
Gh. Ghibănescu notează că speiu „înseamnă stejar”. Serghievski presupune că speie /spee
înseamnă „coş împletit pentru strînsul pîinii” [Serghievski, 1959, 129]; „coş împletit din nuiele şi
coajă de tei folosit pentru pescuit” [Gabinschi, 1981, 67] sau (2) antrop. Speiu şi prenumele
feminin Speia. Acest sat a apărut în urma roirii satelor, primar fiind Speia (Anenii Noi).
Stîna, localitate românească la 10 km sud-est de or. Bîrzu [H – 1915]. Sat întemeiat de
păstorii ardeleni [Popp, 1935, 8]. Etim.: entop. stînă „aşezare păstorească de vară, la munte sau
în afara satului, unde se adăpostesc oile şi ciobanii”.
Strîmba, sat în fostul judeţ Olgopol, cu locuitori ucraineni. Astăzi e localitate în rn.
Codima, reg. Odesa (Ucraina). Toponimul redă denumirea rîuleţului Strîmba, pe care e situat
[Melniciuk, 1957, 55, 57]. Etim.: adj. substantivizat strîmb. Cf. Strîmba, Strîmba de Jos, Strîmba
de Sus, Strîmbi, Strîmbul [I. Iordan, 1963, 130; Frăţilă, 2002, 153].
Stroieşti, comună în fostul rn. Rîbniţa, ortografiat şi Stroeneţ, iar în limba rusă şi Stroinţî.
În atlasul lui Zanoni e notat Stronitz. Conform tradiţiilor locale, satul a fost fondat pe la 1630
[Stati, 1995, 144], iar conform ediţiilor enciclopedice, satul ar fi fost atestat, cu denumirea
Stroinet în 1702. În 1850 avea 95 de gospodării ţărăneşti [Anţupov, 1990, 93]. În 1989 aici
locuiau peste 80 % de români din totalul populaţiei de 798 loc. Etim.: antrop. Stroescu, deoarece
satul a aparţinut boierului Stroescu [Diaconescu, 1942, 182].
Şelari, localitate românească peste Bug, atestată şi Şalara [Hotnog, 1991, 78]. Etim.: (1)
antrop. Şelari sau (2) apel. şelar (pl. şelari) „persoană care confecţionează şi vinde şei sau alte
obiecte de harnaşament”. Cf. Şelari, Şelarul [Iordan, 1963, 230].
Şalpani, localitate românească în fostul rn. Ananie (R.A.S.S.M.) [Moraru, 1995, 135].
Etim.: antrop. Ciolpan.
Şepterediuri, sat în fostul judeţ Tiraspol, atestat şi Şapte Rediuri, la 10 km nord-est de or.
Grigoriopol [H – 1915]. În 1850 avea 279 loc. români, ucraineni şi ruşi [Cabuzan, 1974, 70].
Etim.: numeralul şapte şi entop. redi „pădurice tînără şi rară”, toponimul redînd o particularitate
naturală a terenului.

44
 Şerbani, sat mare pe malul stîng al Bugului, în fostul judeţ Bobrineţ, la 10 km nord-vest
de localitatea Arnăutovca [H – 1915; Nistor I. I., 1939, 3]. Astăzi localitatea se află în rn.
Voznesensk, reg. Nicolaev (Ucraina). Din spusele istoricului rus Kastomarov rezultă că
descălecătorii acestui sat au fost aduşi de un oarecare Vasile Lupu. Pe la mijlocul sec. al XIX-lea
localitatea avea 1414 loc., toţi români [Cabuzan, 1974, 85]. Etim.: antrop. Şerban.
Şerpi, localitate românească [Diaconescu, 1942, 182], în fostul rn. Balta (R.A.S.S.M.),
atestată şi Şerpa [Moraru, 1995, 135]. Etim.: (1) antrop. Şerpu(l) sau (2) apel. şarpe (pl. şerpi).
Şipca, comună în fostul jud. Tiraspol, pe stînga r. Nistru, la 18 km sud-est de or.
Grigoriopol [H – 1915]. Localitatea a fost atestată în recensămîntul din 1792. Condica
bisericească însă e din 1790. Avea biserica cu hramul Sf. Nicolae [Fraţiman, 1920, 30]. În 1795
avea 219 loc., în 1820 – 161 de gospodării [Anţupov, 1990, 20, 104]. În 1850 avea o populaţie
mixtă româno-ucraineană de 1521 loc. [Cabuzan, 1974, p. 70], iar în 1906 aici existau 860 de
gospodării cu 2340 de bărbaţi şi 2260 de femei [SNPTU, 167]. La 1989 avea 2339 loc.: 33 %
români şi 62 % ucraineni. Etim.: (1) antrop. Şipcă sau (2) apel. şipcă „fiecare dintre bucăţile de
lemn subţiri şi lungi, folosite în lucrări de tîmplărie sau dulgherie”.
Şura, localitate românească [Diaconescu, 1942, 182; Hotnog, 1991, 78]. Etim.: entop.
şură „clădire anexă într-o gospodărie (rurală), de obicei cu mai multe încăperi, care serveşte mai
ales la depozitarea nutreţului, a cerealelor, a uneltelor agricole etc.”.
Taşlîcul Împletit, sat în fostul judeţ Bobrineţ. Condica bisericească de la 1795, cu
biserica Sf. Nicolae, de lemn. Din dosarul zidirii bisericii se vede că locuitorii cei dintîi ai acestui
sat au fost valahii (românii) veniţi din vremea războiului ruso-turc [Fraţiman, 1920, 28]. Prin anii
50 ai sec. al XIX-lea satul avea 2629 loc. români şi ucraineni [Cabuzan, 1974, 85]. În 1927 aici
trăiau 1717 români sau 26,4 % din toată populaţia. Etim.: hidr. Taşlîc şi adj. împletit.
Taşlîcul Negru, sat întemeiat de români în fostul judeţ Bobrineţ. Biserica Sf. Varvara, de
lemn, a fost construită în anul 1778 de parohieni colonizaţi din Moldova [Fraţiman, 1920, 28]. În
1774 avea circa 120 de gospodării [Şişmariov, 1975, 52-53]. În 1850 avea o populaţie mixtă
româno-ucraineană de 2078 loc. [Cabuzan, 1974, 82]. Etim.: hidr. Taşlîc şi adj. negru.
Taşlîcul Uscat, sat în fostul judeţ Bobrineţ. Prima atestare a localităţii e din 1753 şi s-a
numit şi Glodoşi. Iniţial localitatea a fost o aşezare a regimentului românesc. La 1774 avea 150
de gospodării (Şişmariov, 1975, 52-53).În 1786 a fost clădită biserica de lemn Acoperemîntul
Maicii Domnului, iar la 1815 pe locul celei de lemn a fost zidită o biserică de piatră cu
blagoslovirea Preasfinţitului Ambrosie, arhiepiscop al Ekaterinoslavului [Fraţiman, 1920, 29]. În
cererea comunităţii pentru deschiderea bisericii se vede că toţi locuitorii sunt valahi (români) şi

45
au trăit în sat încă de la începutul colonizării lor în Rusia. Mai tîrziu acest sat a fost proprietatea
boierului Corbul [Fraţiman, 1920, 29]. Etim.: hidr. Taşlîc şi adj. uscat.
Tălmaci, localitate românească dincolo de Bug, la 5 km nord-est de localitatea Călugarca
[H – 1915]. Etim.: antrop. Tălmaci.
Tătarca, localitate românească dincolo de Bug, la 40 km de Olviopol [H – 1915] şi cătun
în fostul judeţ Odesa, care avea în 1850 doar 3 locuitori [Cabuzan, 1974, 75]. Etim.: antrop.
Tătaru [Cosniceanu, 1991, 59]. Cf. Tatarca, , Tătarca, Tatar, Tătăruţul [Iordan, 1963, 93-94].
Tecucia, localitate românească dincolo de Bug, la 15 km nord-est de localitatea Troiani.
Etim.: top. Tecuci.
Teiu, (ulterior Teia), sat în fostul judeţ Tiraspol, comună în fostul rn. Grigoriopol.
Biserica Sf. Parascheva, din piatră, a fost construită la 1793, însă condica bisericească datează
din 1777 [Serghievski, 1959, 208]. Satul a fost ars şi prădat de tătari şi a fost distrusă şi biserica.
La 1772 localitatea avea 24 de gospodării cu 21 de bărbaţi români „capi de familie”. La 1792
avea 308 loc., doar atîţia au revenit la vatră după invazia tătarilor. La începutul sec. al XX-lea
avea 302 gospodări cu 801 bărbaţi şi 782 de femei [SNPTU, 1907, 80]. Localitatea avea la 1989
2021 loc., peste 80 % fiind români. Etim.: apel. tei „arbore”. Cf. Teii, Teiul, Teioasa, Teişul
[Iordan, 1963, 102].
Terzimanov, sătuc în fostul judeţ Ananie cu numai 48 loc. în 1850 [Cabuzan, 1974, 67].
Etim.: antrop. Terziman, care reproduce apelativul românesc terziman „interpret, tălmaci”.
Timuş, localitate românească de pe teritoriul Transnistriei [Diaconescu, 1942, 182].
Etim.: antrop. Timuş.
Tincău, localitate românească atestată înainte de 1774, în fostul rn. Crutîi (R.A.S.S.M.)
[Moraru, 1995, 135]. Atestat şi cu forma rusească Timkovo. Cu o populaţie românească mai mare
de 50 % la începutul sec. al XX-lea [Hotnog, 1991, 79; Melniciuk, 1957, 58]. Etim.: antrop.
Tincu / Tincău.
Tîrla, localitate pe dreapta a r. Bug, la 25 km nord-est de or. Balta [H – 1915;
Diaconescu, 1942, 182]. Etim.: entop. tîrlă „loc neîmprejmuit şi neacoperit, unde se odihnesc
vitele sau oile”.
Tocila (oficial Tocilovo), sat în fostul judeţ Ananie (R.A.S.S.M.), situat pe r. Lipeţk.
Astăzi localitatea e înregistrată în rn. Ananiev, reg. Odesa (Ucraina), la vreo 20 km vest de
Ananiev. Apare atestat în 1792 cu denumirea Tochila şi avea 225 loc., iar în 1799 – 382 loc. În
1800 e notat Tocilnea [H – 1800], dar apare şi cu denumirea rusificată Tocilovo [Hotnog, 1991,
78]. La 1850 avea o populaţie mixtă româno-ucraineană de 1731 loc. [Cabuzan, 1974, 69].
Astăzi în afară de români moldoveni, în localitate mai trăiesc şi cîteva familii de ucraineni
46
[Marin, Mărgărit, Neagoe, 2000, XXIII]. Etim.: entop. topilă (dial. tochilă) „loc adînc într-o apă,
unde se pune la topit cînepa sau inul”.
Tocmagiu, atestat şi Tocmageia, Tocmazeia, sat în fostul judeţ Tiraspol. Biserica Sf.
Mihail a fost construită în anul 1790 [Fraţiman, 1920, 30]. La 1792 este atestată cu denumirea
Tocmadji şi avea 215 loc., în 1799 – 303 loc. şi 50 de gospodării în 1820 [Anţupov, 1990, 104].
La 1850 avea doar 325 loc., toţi români [Cabuzan, 1974, 72]. La 1989 avea 1659 loc. şi peste 80
% erau români. Etim.: antrop Tocmagi, poreclă la origine (dial. tocmagi „tăieţei”).
Topală, Topolu [Iov, 1943, 11-12], sat în fostul judeţ Olgopol [Nistor I. I., 1939, 4;
Moraru, 1995, 135]. Locuitorii erau români şi ucraineni. La începutul sec. al XX-lea avea peste
75 % de români [Hotnog, 1991, 79]. Etim.: antrop. Topală. Cf. Topalul [Serghievski, 1959, 132].
Troiani, localitate românească dincolo de r. Bug, la 25 km sud-est de localitatea Ţimbala.
Mai sunt atestate localităţile: Troianca, localitate de dincolo de r. Bug, în regiunea Kirovograd,
pe dreapta r. Siniuha, la 15 km sud-est de localitatea Odaia; Troianca localitate pe stînga rîului
Nistru, la 30 km nord-est de localitatea Flămînzi; Troieni localitate românească în regiunea
Elizavetgradului, pe stînga r. Siniuha, la 25 km nord-vest de Glodoasa [H – 1915]. Etim. entop.
troian „valuri de pămînt, făcute de oamenii din vremuri preistorice; movile lungi de nisip pe şes”
[Porucic, 1931, 29], „odinioară a însemnat fortificaţie străveche, constînd dintr-un val lung de
pămînt cu şanţ de apărare”. Cf. Troianul, Troiana, Troieni, Troian [Iordan, 1963, 311-312].
Ţimbala, localitate românească pe stînga r. Bug, la 25 km nord-vest de localitatea Troiani
şi 40 km nord-est de localitatea Horodişte [H – 1915]. Etim.: antrop. Ţimbală.
Ucrainca Nouă (Novoucrainka), sat în fostul judeţ Bobrineţ, mai tîrziu se numea
Zverevca, în cinstea moldoveanului Vasile Lupu, zis Zverev, un aprig colonizator cu moldoveni
al Oceakovului şi chiar al teritoriilor de dincolo de Bug. Astăzi localitatea se găseşte în rn.
Novoucrainskii, reg. Kirovograd (Ucraina). Biserica se clădeşte în 1772. La 1774 avea 150 de
gospodării cu un mare număr de volohi (români) [Şişmariov, 1975, 52-53]. Ucrainca Nouă era o
localitate mare şi avea la 1850 circa 4089 loc. români, ucraineni şi ruşi [Cabuzan, 1974, 82]. La
1926 avea 265 de loc. români, adică 8,9 % din toată populaţia [Bulat, 2002, 18]. Etim.: etnon.
Ucrainca şi adj. nouă.
Ulmu, sat în fostul rn. Rîbniţa, menţionat în unele hărţi şi Valea Ulmului. Atestat pentru
prima dată în anul 1925. Avea în 1989 – 523 loc., iar 77 % erau români. Iniţial toponimul a
desemnat un obiect de orientare pe teren. Ulmul Mic, sat în fostul rn. Rîbniţa, în subordinea
comunei Ulmu, cu 129 loc. la 1989, populaţia fiind în întregime ucrainizată. Etim.: apel. ulm şi
adj. mic. Cf. Ulma, Ulmi, Ulmii Mari, Ulmii Noi, Ulmii Vechi [Iordan, 1963, 103].

47
 Untilovca, localitate cu o populaţie românească majoritară [Hotnog, 1991, 78]. Etim.:
antrop. Untilă şi suf. – ovca.
Ursulovo, cătun în fostul judeţ Ananie, cu populaţie ucrainizată. Etim.: antrop. Ursu şi
suf. – ov, care arată apartenenţa în trecut a unui oarecare Ursu [Serghievski, 1959, 130; Stîcişina,
1975, 54].
Urîta, localitate românească în regiunea Oceakov [Boldur, 1991, 41], la 15 km nord-est
de localitatea Căpriţa Mare şi 20 km sud de Braşoveanca [H – 1915]. Etim.: adj. urît (fem. urîta).
Uşiţa, numită şi Uşiţa Veche, localitate situată pe r. Uşiţa şi se află în regiunea Kameneţk
- Podolski. La nord-est de Uşiţa, în valea r. Calius, se află Uşiţa Nouă [RB, p. 5], care avea la
începutul sec. al XX-lea 80 de gospodării [H – 1907]. Etim.: hidr. Uşiţa.
Vadul Turcului, sat în fostul judeţ Olgopol, astăzi comună la 22 km nord-est de or.
Rîbniţa. Atestat Vodutur kuli [H – 1770 / 1774], Vadi Turcul [Hotnog, 1991, 78]. La 1850 avea
434 de gospodării [Anţupov, 1990, 93]. La 1989 – 956 loc., iar 74 % erau ucraineni. Etim.: apel.
vad „loc situat pe malul unui rîu, unde malul e jos şi apa puţin adîncă, permiţînd trecerea prin
apă de pe un mal pe altul” şi determinativul turc la cazul genitiv. Denumirea evocă timpuri şi
evenimente legate de prezenţa turcilor pe teritoriul nostru. Cf. Vadul Turcilor, Vadul Moldovei
Vadul Nou [Iordan, 1963, 45].
Valea Adîncă, sat în fostul judeţ Olgopol, situat pe rîuleţul Valea Adîncă [Melniciuk,
1957, 53], la 20 km sud-est de or. Camenca. Atestat pentru prima dată la 1738 cu locuitori
români şi ucraineni. Notat greşit şi Voleadinca. La 1989 avea 487 loc., peste 80 % fiind
ucraineni. Etim.: entop. vale şi adj. adînc, toponimul referindu-se la o caracteristică
geomorfologică a depresiunii în care era aşezat satul – „vale adîncă”.
Valea Hoţului, ulterior Hoţu [Hotnog, 1991, 78], Valegoţulovo, Valea Goţulovo,
Valeagoţul, Waleguzzull, Gozolovo, Valegotulovo, sat în fostul judeţ Ananie, astăzi Dolinskoe în
rn. Ananiev, reg Odesa (Ucraina). Este situat în zonă de cîmpie, cu dealuri joase, pe şoseaua
Kotovsk − Odesa, la sud de localitatea Jurca şi 25 km sud-vest de or. Ananiev [H – 1915]. Satele
învecinate sunt ucrainene. În 1791 aici funcţiona o biserică de piatră cu hramul Sf. Nicolae.
Înainte de această biserică au mai fost încă două distruse de tătari, ceea ce ne face să credem că
satul e mult mai vechi. Condica bisericească păstrată datează din 1777. La 1790 avea 840 loc.
(români şi ucraineni) şi 4162 loc. în 1850 [Cabuzan, 1974, 67]. În localitate sunt aproximativ
2000 de gospodării, dintre care circa 1300 de familii de români (care îşi zic moldoveni), vreo
700 de familii de ucraineni sau ruşi, cîteva familii de armeni, ţigani etc. [Marin, Mărgărit,
Neagoe, 2000, XXIII]. Toponimul Valea Hoţului desemna la început un pîrîu, o apă curgătoare

48
pe care s-a întemeiat aşezarea umană respectivă. Etim.: entop. vale şi antrop. Hoţu, poreclă la
origine.
Valea Putredă, localitate românească atestată în cronica lui Ipatiev [Moraru, 1995, 135].
Etim.: entop. vale şi adj. putred (fem. putredă).
Vama, localitate românească pe teritoriul Transnisriei [Diaconescu, 1942, 182], la 20 km
nord-est de localitatea Doibani [H – 1915]. Etim.: apel. vama. Cf. Vama, Vama Seacă, Vama
Veche, Vămile [Iordan, 1963, 259].
Văcăreni, localitate românească pe stînga Nistrului [Diaconescu, 1942, 182], la 20 km
sud-est de localitatea Grădiniţa [H – 1915]. Etim.: antrop. Văcăreanu. Cf. Văcăreasca [Iordan,
1963, 180].
Vărsaţi, localitate românească pe stînga r. Ing, la nord-est de or. Elizavetgrad [H – 1915].
Etim.: antrop. Vărsatu.
Vicol, localitate românească pe teritoriul Transnistriei [Diaconescu, 1942, 182]. Etim.:
antrop. rom. Vicol.
Vidra, localitate românească [Diaconescu, 1942, 182], la 25 km nord-est de or. Camenca
[H – 1915]. Cercetătorul ucrainean Melniciuk consideră că toponimul ar avea la origine
apelativul polonez wydranina „a jefui”, deoarece iniţial pe locul localităţii era o cîrciumă la
intersecţie de drumuri, unde se jefuiau trecătorii. Originea e însă alta. Etim.: apel. vidra
„mamifer carnivor cu corpul acoperit cu blană castanie-roşcată; lutră”
Visterniceni, localitate românească [Diaconescu, 1942, 182; Bejan, 2003, 34], la 50 km
sud-est de or. Rîbniţa [H – 1915]. Etim.: (1) antrop. Visterniceanu sau (2) apel. vistier (lat.
vestiarius „titlu dat marelui dregător care avea în sarcina sa administrarea financiară a ţării şi
păstrarea vistieriei statului”; „persoană care purta acest titlu”).
Vitezeasca, ulterior Vitezevca, localitate românească pe dreapta r. Ing, la sud-est de
Bobrineţ [H – 1915]. La 1850 avea 440 loc. [Cabuzan, 1974, 83]. Etim.: antrop. Viteazu (fem.
Vitezeasca).
Volohi, localitate românească în regiunea Kameneţk - Podolski, la nord de localitatea
Leşcovăţ, pe stînga văii r. Zbruci [RB, p. 5]. Mai tîrziu localitate periferică a oraşului Skala, la
aproximativ 36 km de Glodoasa. Etim.: etnon. voloh (pl. volohi) „român”.
Voloscoe, ulterior Balacleia, slobozie, apoi sat în fostul judeţ Ekaterinoslav mai tîrziu
reg. Dnepropetrovsk (Ucraina), pe malul drept al Niprului. Localitatea a luat naştere în anii 1770
– 1771 şi a fost fondată de deţinuţi de origine valahă (română). La 1776 avea 244 de gospodării.
cercetătorul Keppen susţine că în anul 1793 în satul Voloscoe s-au aşezat cu traiul o grupă de

49
munteni care nu figurau în 1848 în cele 44 de gospodării. La 1927 aici trăiau 887 de români sau
17,3 din toată populaţia [Şişmariov, 1975, 68, 86]. Etim.: etnon. voloh „român”.
Voloşca, localitate românească pe stînga r. Nistru, la 40 km nord-est de or. Iampol [H –
1915]. Etim.: etnon. voloh „român”.
Vradievca, sat în fostul judeţ Ananie. După tradiţie satul ar fi fost întemeiat de
moldoveanul Chiril Vrabie, care a primit aici pămînturi la sfîrşitul sec. al XVIII-lea [Serghievski,
1959, 129; Diaconescu, 1942, 182]. Atestat Worobiefca [H – 1770 / 1774], Vradievca Mare, la
25 km nord-est de or. Ananie [H – 1915]. Biserica Sf. Parascheva de piatră. La 1850 aici trăiau
2696 loc. români şi ucraineni [Cabuzan, 1974, 68], iar la 1927 localitatea avea 265 de români sau
3,08 % din toată populaţia. Tot în judeţul Ananie mai era şi un sătuc Vradievca (Vrabievca
Mică) [Hotnog, 1991, 79] cu circa 60 loc. în 1850 [Cabuzan, 1974, 67], stabiliţi aici din satul
Vradievca. Etim.: antrop. Vrabie (dial. vradie) şi suf. – evca.
Zaplaz, localitate românească pe teritoriul Transnistriei [Diaconescu, 1942, 182], în
fostul judeţ Ananie, la 15 km nord-est de Nani (Ananiev) [H – 1915]. La 1850 avea 241 loc. de
diverse etnii [Cabuzan, 1974, 69]. Etim.: entop. zăplaz „gard de scînduri”, „îngrăditură”. Cf.
Zăplazi [Iordan, 1963, 381].
Zăzuleni, sat în fostul rn. Rîbniţa, la 30 km de acesta. Atestat în 1709. Ortografiat eronat
Sasuleni [H – 1770 / 1774], Saszulin în atlasul lui Zankoni, Zazulino [H – 1800] şi Zozuleni. La
finele sec. al XVIII-lea aici se aflau 88 de gospodării cu locuitori români, 13 cu locuitori
ucraineni şi 3 cu locuitori polonezi [Anţupov, 1990, 56]. La 1850 avea 55 de gospodării ţărăneşti
[Anţupov, 1990, 93]. Sat cu peste 66 % de români în 1989 din totalul populaţiei de 911 loc.
Etim.: antrop. Zazulea / Zăzulea şi suf. toponimic românesc – eni.
Zmuncilovca, localitate românească pe teritoriul Transnistriei [Diaconescu, 1942, 182].
Etim.: antrop. rom. Zmuncilă şi suf. – ovca.

Denumirile de localităţi cuprinse în studiul de mai sus sunt creaţii onimice de

autenticitate românească, fireşti limbii noastre, corespunzătoare tradiţiilor istorice şi culturale.
Spre regret, evenimentele istorice ce s-au perindat pe acest teritoriu au avut repercusiuni
negative asupra toponimiei Transnistriei. Profundele modificări social-economice şi culturale
prin care a trecut satul românesc transnistrean a dus la dispariţia şi/sau înlocuirea unui mare
număr de denumiri. Toponimele au fost scoase din uz, fiind înlocuite cu altele, de obicei, de
origine rusească, altele au fost într-atît de denaturate, încît nu mai pot fi recunoscute astăzi ca
formaţii onimice româneşti. Pentru cei ce se ocupă de onomastică, în general, şi de toponimie, în
particular, atragem atenţia asupra unui fapt deosebit de important: în Transnistria, numele de
50
locuri apar în foarte multe cazuri denaturate. Cauzele au fost diverse: rusificarea formelor
româneşti prin adaptarea lor la fonetismul limbii ruse, necunoaşterea de către scribi (copişti) a
limbii române, imposibilitatea redării prin intermediul fonetismului limbii ruse a formelor
româneşti. Aşa s-a ajuns la oficializarea multor nume de localităţi cu denumiri eronate, unele
dintre ele rămînînd pînă astăzi în acte sub forme greşite. E o datorie a specialiştilor (lingvişti,
istorici, etnografi) să restabilească adevărul ştiinţific privind prezentul şi trecutul acestor nume
româneşti.
Înregistrarea întregului tezaur toponimic românesc de pe teritoriul Transnistriei va da
posibilitate cercetătorilor în domeniu să abordeze problemele pe care le pune această disciplină
din puncte noi de vedere şi va permite efectuarea unui studiu mult mai eficient al toponimelor.

51
 CAPITOLUL II

TOPONIMIA TRANSNISTRIEI DIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ

1.1. Preliminarii
De mai bine de două secole, de cînd Nistru – hotar geografic (natural) – a devenit şi hotar
politic al Moldovei, istoricii ruşi vehiculează cu impertinenţă afirmaţia cum că teritoriul dintre
Nistru şi Bug a fost din totdeauna rusesc. Această afirmaţie o susţin astăzi şi separatiştii
transnistreni, negînd, astfel, nu numai adevărul istoric, ci şi dreptul istoric al românilor din
această zonă, unde au fost şi sunt majoritari, dreptul de a-şi determina de sine stătător destinul.
Astăzi, cînd adevărul istoric este puţin cunoscut, e de datoria noastră să informăm
publicul şi să deschidem o perspectivă mai largă întru cunoaşterea şi ajutorarea acestei fărîme de
grai şi suflet românesc, răsfirat de la Nistru pînă aproape în inima Rusiei.
Transnistria, pămînturile dintre Nistru şi Bug, şi de dincolo de Bug, sunt meleaguri de
permanentă viaţă strămoşească, populate timp de mai bine de două milenii de străbunii noştri
geto-daci, daco-romani şi străromâni, întîietatea deţinînd-o geţii, cum îi numeau grecii pe
locuitorii băştinaşi, sau dacii, cum le spuneau romanii. Aşezările lor se întindeau de la Carpaţii
de nord pînă la Dunăre şi Pontul Euxin şi de la Tisa pînă la Bug. Strabon, în cartea a VII - ea,
subliniază că „geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă”. Ei nu erau slavi, nici germanici, nici celţi, ci
un popor de rasă tracică, grupă deosebită de popoare ariene, care ocupaseră colţul sud-estic al
Europei [Xenopol, 1888, 71]. Despre geto-daci istoricul antic Herodot scria că „sunt cei mai
puternici dintre traci. Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar
avea un singur cîrmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai
puternic decît toate neamurile” (Herodot. Istorii). Ptolemeu, geograful antichităţii, ne relatează:
„Ţărmul de la gura cea mai de nord a Istrului (Dunării – n.n.) pînă la vărsarea fluviului Boristene
(Nipru – n.n.) şi în interiorul teritoriului e locuit de carpi, grup tribal al dacilor”. Vestigii ale
culturii materiale geto-dacice au fost descoperite în apropierea actualelor localităţi Raşcov,
Caterinovca, Stroieşti, Ofatinţi [Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001, 13; Chirtoagă,
Jarcuţchi, 1992, 62].
Cel dintîi rege al geto-dacilor, care a reuşit să unească aceste triburi şi pămînturi ale
tracilor, a fost Burebista (82-44 î. Hr.). Astfel, Dacia lui Burebista se întindea de la rîul Morava,
afluentul Dunării (în Cehia şi Slovacia), pînă la Bug şi dincolo de Bug, pînă aproape de Nipru,
cuprinzînd deci şi Tyrageţia, inclusiv localităţile Vidova, Ciobana, pămînturile din preajma

52
rîurilor Sluci şi Zbruci la nord [Moraru, 1995, 107], unde sălăşluiau geţii nistreni, adică geţii de
pe Tyras. În componenţa regatului, întemeiat de Burebista, intrau coloniile greceşti nord-pontice,
inclusiv oraşele Tyra de la vărsarea Nistrului în Marea Neagră şi Olbia de la gurile fluviului
Nipru.
La cel mai înalt stadiu de dezvoltare economică şi politică Dacia ajunge pe timpul lui
Decebal (87–106 d. Hr.). Se realizează un vast program de consolidare a statului, de reorganizare
a vieţii publice şi de reformare a armatei. Dacia devenise unul dintre cele mai puternice state din
sud-estul Europei, fapt ce-i deranja pe romani, care se declarase „stăpînitorii lumii”. După cele
trei războaie cu romanii (85-89, 101-102, 105-106) Dacia însă este cucerită de romani şi
transformată într-o provincie a Imperiului Roman. Urmează un proces intens de romanizare a
populaţiei autohtone, avînd drept rezultat eliminarea din uz a limbii dacice şi înlocuirea ei cu cea
latină.
Dacia romană (sec. II-III d. Hr.) avea drept scut de apărare, la răsărit de hotarele sale, o
regiune nord-dunăreană şi nord-pontică puternic întărită din punct de vedere militar, cu
numeroase castre şi valuri mari de pămînt: Valul lui Traian de Jos, care, pe teritoriul Basarabiei,
trece Prutul pe la Vadul lui Isac şi se termină pe malul lacului Sasîc; Valul lui Traian de Sus,
care începe de lîngă Leova şi continuă pînă la Copanca, trecînd Nistru pe lîngă oraşul Tiraspol,
unde arheologii au descoperit şi o cetăţuie romană, cu prelungire pînă la Don, după cum
menţionează Dimitrie Cantemir; Valul lui Traian de Nord, ce urmează segmentul de paralelă
geografică dintre Suceava (pe Siret) şi Sobari (pe Nistru).
După retragerea administraţiei şi armatei romane din Dacia, populaţia autohtonă a rămas
nestrămutată în ţara lor, viaţa economică a daco-romanilor continuînd în toate localităţile urbane
şi rurale. Urmează apoi o perioadă de aproximativ zece secole, cînd peste regiunile de la est de
Carpaţi, dinspre nord şi dinspre răsărit, năvălesc triburile barbare ale goţilor (sec. III), hunilor
(sec. IV – V), avariilor (sec. VI), bulgarilor (sau volgarilor, sec. VII), pecenegilor, uzilor şi
cumanilor (sec. IX-XI) ş. a. Aceştia au distrus şi au nimicit totul în calea lor (cetăţi, oraşe, sate),
trecînd prin foc şi sabie populaţia băştinaşă. Unele neamuri şi triburi migratoare au venit şi s-au
dus, altele s-au reţinut în spaţiul etnic românesc timp mai îndelungat (slavii, pecenegii, cumanii,
tătarii). În învălmăşeala invaziei triburilor nomade, aşezările autohtone, ruinate şi şterse cu totul
de pe faţa pămîntului, şi-au pierdut urmele şi numele. Doar denumirile rîurilor mari Dunăre,
Nistru, Prut, Siret ş. a. au rămas peste veacuri în memoria poporului român.
Soarta tirageţilor a fost nemiloasă, dar ei au supravieţuit continuîndu-şi existenţa prin
urmaşii lor, bolohovenii, care sunt strămoşii românilor transnistreni şi care pot fi recunoscuţi în
denumirea ţării Bolohovenilor, ce reproduce vechiul termen etnic boloh (voloh – valah „român”),
53
formaţiune statală (din sec. XIII), organizată în principate (cnezate) situate pe teritoriile
actualelor regiuni Kameneţk - Podolski şi Kirovograd [Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001,
32; Nistor I. S., 1995, 10-14; Boldur, 1991, 11].
Conform opiniei lui Al. Boldur, Ţara Bolohovenilor era situată între Cnezatul Kievean la
nord-est şi est, Cnezatul Halicia şi Volînia la vest şi Cumania la sud. Istoricul român subliniază
că „Bolohovenii, după cum arată însuşi numele lor, erau Vlahi, strămoşi ai Românilor” [Boldur,
1991, 11].
Sub numele de volohi aceşti români sunt pomeniţi în cronica rusească a cronicarului
Nestor (mort în 1112), care îi arată în secolul al IX-lea ca nişte vrăjmaşi ai slavilor, împotriva
cărora luptau pentru stăpînirea gurilor Dunării.
Identitatea volohilor (bolohovenilor) cu românii este confirmată de istoricul german
Schlösser, care, comentînd cronica lui Nestor, scrie următoarele: „Aceşti „Volohi” nu sunt nici
Romani, nici Bulgari, nici Velci, ci Vlahi (Români), urmaşii vechii şi marii familii a Tracilor,
Dacilor şi Geţilor, care păstrează şi azi limba lor proprie şi cu toate prigonirile locuiesc Valahia,
Moldova, Transilvania şi Ungaria cu milioanele” [Netea, 1943, 3].
Satele şi oraşele Bolohovenilor purtau numele principilor, conducătorilor ginţilor
bolohovene, la fel cum se numeau satele şi oraşele din Valahia, Moldova. În oraşul Bolohov –
centrul Ţării Bolohovene – principe a fost Valahu, iar mai apoi acesta a fost rebotezat de slavi în
Bolohov, modificîndu-i-se şi denimirea oraşului – Bolohov.
Din păcate, populaţia Transnistriei n-a avut noroc de un destin fericit – să fie organizată,
condusă, întărită ca stat de o forţă naţională unică. Transnistria a continuat să fie o piesă de
schimb în aranjamentele străinilor. Aproape patru secole la rînd populaţia Transnistriei a fost
hărţuită de lituanieni, polonezi, tătari, iar mai apoi de ucraineni şi de ruşi. Dar nici polonezii, nici
lituanienii, nici tătarii nu puteau stăpîni în voie aceste pămînturi.
La invazia tătarilor mongoli (anii 1230–1240) unica populaţie numeroasă şi sedentară în
limitele interfluviului bugo - nistrean erau românii transnistreni. Aceştia au convieţuit mult timp
cu tătarii nomazi. Sate cu populaţie românească au existat aici şi pe vremea domnitorilor
muşatini: Petru I (1374–1392), Alexandru cel Bun (1400–1432), Ştefan cel Mare, (1457–1504),
Petru Rareş (1541–1546), Ioan Vodă cel Viteaz (1572–1574). Domnii Moldovei aveau grijă ca
hotarele de răsărit ale ţării să se afle în bună pază şi bine întărite.
Iată de ce de-a lungul Nistrului au ridicat pe la vaduri cetăţi puternice din piatră: Hotin,
Soroca, Tighina, Cetatea Albă. Mai mult, oştenii moldoveni participau la straja cetăţilor
îndepărtate, aflate sub stăpînirea tătarilor din Crimeea: Lerici de la gura Niprului, Cafa din
Crimeea, Kara-Kerman (sau Ozu, Vozia, ulterior Oceakov) ş. a. Lor li s-a încredinţat paza
54
drumurilor comerciale ce străbăteau stepele sudice, vamele şi hanurile situate în lungul acestora.
Unul dintre cele mai mari praguri ale Niprului se numea Voloşski (Românesc ), precum unul
dintre cele trei şleahuri principale, care străbăteau „cîmpiile pustii” dintre Nipru şi Nistru, era
cunoscut în sec. XVI–XVII cu denumirea Szlak Valahicus (Şleahul Românesc) [Nistor I. I, 1990,
nr. 10, 154], ulterior pe acest drum s-a construit linia-ferată Odesa – Kiev [Popp, 1935, 6].
Teritoriul dintre Nistru şi Bug se caracterizează, din punct de vedere fizico-geografic,
prin două zone de relief: de coline (sau de podiş) şi de cîmpie (sau de stepă). Hotarul dintre cele
două zone este marcat hidrografic de văile a două rîuri – Iagorlîc, afluent al Nistrului, şi Codima,
afluent al Bugului. Zona nordică este cunoscută sub denumirea slavă Podolia, în traducere
„submontană”, „ţara de sub dealuri” (faţă de munţii Carpaţi) [Iorga, 1992, nr. 11, 80], cea sudică
purtînd convenţional şi în diferite perioade diverse nume: Tartaria (Olatul Tătarilor), Kahanat
(Olatul Hanului), Edisan, pentru că aici păşunau triburile tătarilor nohai, mai cu seamă cele din
hoarda Edisan, aflate sub oblăduirea hanatului din Crimeea, iar mai tîrziu – Oceakov, după
numele oraşului din această zonă [Eremia, Răileanu, 2003, 26].
Şi în plan istoric cele două zone au avut destine diferite. Podolia s-a aflat pînă în 1792
sub stăpînirea Poloniei (cu o mică întrerupere), iar Olatul Tătarilor – sub controlul hanatului din
Crimeea şi al Porţii Otomane. Oricum, şi într-o parte a regiunii, şi în alta, elementul etnic
românesc avea căi favorabile de pătrundere şi de sedentarizare; în sud, prin înţelegere cu hanul
Mengli-Ghirei, la paza cetăţilor şi drumurilor de negoţ, în nord, prin convenţii cu Polonia, la
construcţia fortăreţelor de la Ostrog şi Cameniţa, la munci agricole pe moşiile marilor
latifundiari. În locurile de muncă şi de trai, pe lîngă cetăţi, vămi şi hanuri, luau fiinţă adesea mici
aşezări, care s-au transformat cu timpul în cătune şi în sate mari. Oraşele şi tîrgurile de peste
Nistru erau inundate de salahori, meseriaşi şi negustori, deveniţi trăitori de baştină în partea
locurilor, după cum ne vorbesc şi denumirile de vaduri, mahalale şi pieţe: Brod Basarabski
„vadul basarabesc” la Ostrokol, lîngă Ostrog, Basarabski bazar „bazarul basarabesc” la
Cameniţa, Moldovanca la Odesa ş. a. [Iorga, 1992, 82; Nistor I. I., 1942, 9; Dabija, 1991, 9].
Dat fiind că în Transnistria nu exista o stabilitate statală şi, prin urmare, lipsea ca atare un
regim de biruri şi dăjdii, în această regiune se aşezau cu traiul, păstorind şi lucrînd pămîntul,
organizîndu-şi viaţa în comunităţi rurale şi întemeind noi localităţi, ţăranii moldoveni din diferite
ţinuturi basarabene. Astfel au luat fiinţă cele mai vechi sate de peste Nistru: Butor, Ghidirim,
Caragaş, Coşniţa, Cocieri, Lunca, Mălăieşti, Ocna, Piatra, Pîrliţi, Roghi, Speia, Şepterediuri,
Zăzuleni ş. a.

55
 Din secolul al XIV – lea se stabilesc legături strînse de ordin economic, politic, comercial
şi cultural între Moldova şi Transnistria. Există multe documente care atestă influenţa masivă a
Moldovei în aceste teritorii bolohovene.
Pentru a-şi consolida puterea în ţinuturile mărginaşe, sporind în acest fel avutul ţării şi
asigurînd o mai bună pază la hotare, domnitorii Moldovei legalizau adesea, prin acte de „miluire
şi danie”, moşii şi sate peste Nistru pentru curtenii şi boierii de divan. Astfel ei, după cum
remarcă N. Iorga, „au putut introduce dincolo de hotarul răsăritean puternica viaţă de plugărire a
ţării lor”, făcînd posibil ca „prisosul de viaţă economică, cu caracter agricol... să se reverse, şi tot
mai mult, peste Nistru” [Iorga, 1990, 20].
Din Basarabia se strămutau sate întregi de români. Demnitarii şi boierii moldoveni aveau
proprietăţi de pămînt pe ambele maluri ale rîului Nistru. Documentele vremii mărturisesc că
Olatul Tătarilor se considera „o prelungire a Moldovei de sud-est, numindu-se un timp
Basarabia1, toate pămînturile dintre Nistru şi Bug purtînd denumirea Moldova Nouă (Noue
Moldavie), iar mai tîrziu – Ucraina Moldovenească” [Nistor I. I., 1942, 9].
În anul 1455 moldovenii stăpînesc cetatea Lerici de la Gura Niprului. Iar la 10 mai 1574
Ioan Vodă cel Cumplit vinde lui Golia, mare logofăt, şi lui Eremia, pîrcălab, şi soţiei acestuia
Tudora, două locuri „în Ţara noastră a Moldovei” pe rîul Nistru. O moşie se numea Oxintia, între
Molovata şi Mocşia, şi a doua „locul pentru patru mori de ceea parte a Nistrului pe pîrîu, la gura
Iahurlucului, unde se varsă în Nistru”. Pentru aceste două locuri ei au plătit domnitorului
Moldovei opt cai buni şi patru sute de zloţi tătăreşti, bani gheaţă, în visteria domnească [Moldova
Nouă, 1941, nr. 1-2, 67]. La 4 august 1588, Petru Şchiopul confirmă împărţeala de „ocine şi
cumpărături” dintre jupînesele logofătului Golia (Ana) şi a pîrcălabului Ieremia (Tudora), între

_____________________________________
1.
Pînă în 1812, sub numele de Basarabia sau Bugeac, era cunoscută numai regiunea situată la nordul gurii Dunării,
între Marea Neagră şi Nistru, care aparţinuse Munteniei pînă în secolele al XVII-lea al XVIII-lea. După 1812, cînd
ruşii au luat sub stăpînire jumătate din Moldova, pînă la Prut, întreg teritoriul ocupat a primit această denumire. În
1856, după tratatul de la Paris, Rusia a fost nevoită să cedeze Moldovei trei dintre judeţele ocupate, Cahul, Izmail şi
Cetatea Albă, pe care, după războiul din 1877, cu aprobarea Conferinţei Europene de la Berlin, le-a redobîndit. În
timpul primului război mondial, Basarabia s-a declarat independentă, sub numele Republica Moldovenească (1917),
pentru ca, apoi, Sfatul Ţării să voteze unirea cu Regatul României (27 martie 1918). La 12 octombrie 1924 se crează
R. S. S. A. Moldovenească, cu capitala Balta, iar, din 1929 - Tiraspol, în componeneţa căreia intră majoritaea
localităţilor româneşti din stînga Nistrului. După 1944-1945, întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost ocupat din
nou de ruşi, iar, mai tîrziu, sudul basarabiei (judeţele Cetatea Albă şi Izmail) a fost alipit la R. S. S. Ucraineană.

56
care şi cîte două mori de apă de fiecare, pe Iahurluc, cu loc de aşezare pe Nistru. Aceleaşi părţi
de moşii „cu locuri de patru mori pre de ceia parte de Nistru, în pîraie, în gura Iahurlucului, unde
cade în Nistru” sunt întărite urmaşilor celor doi boieri de Ieremia Movilă, printr-un hrisov din 11
august 1593 [Sava, 1944, 23-24].
Din alte documente aflăm că pe la 1600 Ieremia Movilă, domnul Moldovei, stăpînea
moşii pe malul stîng al Nistrului, unde cu timpul a luat fiinţă tîrgul Movilău (azi oraşul Moghiliv-
Podolski). Mai mulţi boieri şi demnitari deţineau moşii şi sate întregi, fie sub administraţia
polonă, fie sub cea turcă, tătară sau rusă. Astfel, ca proprietari de moşii peste Nistru îi atestăm pe
următorii boieri români: Ion şi Nicolae Cantacuzino cu 24000 desetine2 de pămînt, T. Rosetti cu
3000 des., Teodor Sabău cu 4500 des., Manuil Saul cu 3000 des., Ion Cananău cu 6000 des.,
George Crăciun cu 4500 des., Emanuil Balaş cu 18763 des., Anton Pascal cu 3000 des., Vasile
Săcară cu 3000 des., Ion Nicoriţă cu 4500 des., Roman Zmuncilă cu 1500 des., Mihail Sturdza
cu 4000 des. etc. [Nistor I. I., 1990, nr. 11, 103-104; Harea, 1934, 12]. Boierul moldovean Jora
stăpînea în sec. XVII-XVIII moşii pe ambele maluri ale Nistrului, de la Rîbniţa pînă la Dubăsari.
De la acesta îşi trag numele satele de astăzi Jora de Jos, Jora de Sus şi Jora de Mijloc (jud.
Orhei), precum şi Jora (Jura) şi Jurca (din fostul raion Rîbniţa) [Chirtoagă, Jarcuţchi, 1992, 64;
Dabija, 1991, 10]. Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634–1653), împroprietăreşte cu moşii şi
sate, la Iampol şi Raşcov, pe Ruxanda, fiica sa, măritată cu Timuş Hmelniţki. Pămînturile din
cuprinsul acestor moşii şi sate erau lucrate de către ţăranii români basarabeni.
Din 1672, cînd Polonia trece sub oblăduirea Turciei, a crescut şi mai mult influenţa
politică, administrativă şi militară a Ţării Moldovei asupra Transnistriei, chiar şi asupra Ucrainei.
Gheorghe Duca, repus în scaunul Moldovei în cea de-a doua sa domnie (1678–1683), este
numit (la 1681) şi hatman al Ucrainei apusene, care se mai numea şi Ucraina Moldovenească
sau Moldova Nouă. Aici, la Ţicănăuca, pe malul stîng al Nistrului, vizavi de Soroca, şi la
Nemirovul de pe Bug, el şi-a ridicat palate şi tot felul de acareturi, pe care le îngrijeau şi le
păzeau curtenii şi oştenii moldoveni, moşiile din preajma localităţilor fiind lucrate de ţăranii
aduşi din Moldova [Iorga, 1990, 22; Moraru, 1995, 126; Iov, 1943, 11-12]. Moşii peste Bug şi
peste Nistru au fost date de către ţarul rus Petru I boierilor moldoveni, care l-au însoţit pe
Dimitrie Cantemir în timpul refugiului său în Rusia ţaristă. Lui Dimitrie-Vodă i-au revenit la
vreo 50 de sate, iar lui Toma Cantacuzino, de exemplu, 13 sate, toate populate şi de moldoveni.

__________________________________________________________________________

2.
O desetină este egală cu 1,2 ha (Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi, p. 104).

57
 De aici denumirile de localităţi din regiunile respective Cantacuzinovca, Cantemirovca,
Moldovanscoe, Voloşscoe ş. a.
În secolul al XVIII–lea, în Transnistria tîrgurile erau organizate ca şi oraşele
moldoveneşti, fiind conduse de şoltuzi şi pîrgari. Stăpînirea domnilor moldoveni peste Nistru
este dovedită şi de condicele de socoteli şi biruri ale acestora, iar continuarea vechilor legături
ale Moldovei cu Transnistria este confirmată de faptul că judecăţile continuau să se facă după
vechiul drept românesc, iar cărţile de judecată se redactau în limba română.
Pentru a-i cruţa pe refugiaţi de răzbunarea turcilor, dar, înainte de toate, pentru a coloniza
provinciile pustii, înaintea războaielor contra turcilor, care au urmat celui din 1711, administraţia
ţaristă a ordonat strămutarea în aceste locuri a unei mase mari de moldoveni [Iorga, 1990, 29].
În decursul veacurilor Moldova a servit drept măr al discordiei între imperii, fiind arena a
zeci şi sute de războaie şi bătălii, majoritatea acestora fiind provocate de străini şi între străini,
dar pe pămînturile ţării Moldovei. Şi turcii, şi ruşii, şi leşii se luptau între ei pentru a domina şi a
acapara teritorii ce nu le aparţineau. Moldovenii, implicaţi uneori fără voia lor în conflictele
dintre statele vecine, îşi apărau doar glia strămoşească, independenţa ţării. Ei n-au cucerit
pămînturi străine, ci mai de fiecare dată le pierdeau pe ale lor.
După războiul ruso-turc din anii 1735 şi 1739 (Pacea de la Belgrad, 1739), Rusia ajunge
cu hotarele sale pînă la Bug, după cel din 1787–1791 (Pacea de la Iaşi, 1792) – pînă la Nistru şi
după cel din 1806–1812 (Pacea de la Bucureşti, 1812) – pînă la Prut. Şi dacă în 1739 moscalii au
venit şi s-au dus, în 1787 iar vin şi se duc, atunci în 1812 ei au rămas pe multă vreme. Între
războaie şi în timpul războaielor pămînturile ţării române s-au aflat adesea sub administraţia
militară rusă.
Olatul tătăresc dintre Bug şi Nistru, din care nogaicii fuseseră evacuaţi în Crimeea, la fel
ca şi Podolia poloneză, este supus unui proces intens de colonizare, conform «ukazului»
Ecaterinei a II-a din 27 ianuarie 1792. Teritoriul olatului, divizat în patru districte (Ananiev,
Tiraspol, Odesa, Nikolaev), a fost dat spre aşezare locuitorilor din regiunile învecinate. Din
Moldova au fost strămutate forţat în aceste locuri cîteva mii de familii de ţărani, scopul
administraţiei ţariste fiind în genere dezrădăcinarea elementului etnic românesc de pe
meleagurile străbune.
În aşa-zisa Rusie Nouă au fost împroprietăriţi cu pămînt foştii luptători din armata rusă,
moşierii ruşi, polonezi şi moldoveni, aceştia din urmă alcătuind clasa socială dominantă care a
acceptat supuşenie regimului ţarist. Sursele documentare păstrează numele a 56 de boieri
moldoveni care au primit moşii dincolo de Nistru cu o suprafaţă totală de 377 445 de desetine de
pămînt.
58
 Astfel, populaţiei româneşti, descălicate în Transnistria sub oblăduirea tătarilor, s-au
alăturat alte cîteva sute de mii de basarabeni şi bucovineni care au înfiinţat sate şi oraşe noi.
Catagrafia din anul 1792 fixează pentru districtul Tiraspol 79 de sate, dintre care cea mai
numeroasă populaţie românească o aveau: Dubăsarii Noi, Mălăieşti, Caragaci, Sucleia, Taşlîc,
Parcani, Teia, Coşniţa, Speia, Pîrîta (Pererita), Delacău, Molovata, Roghi, Iagarlîc, Goian, Ilia,
Doibani ş. a. Pentru districtul Ananiev sunt indicate 84 de sate, populate în majoritate de români:
Ananie (Anani), Balta, Handrabura, Holmu, Aninoasa, Baital, Valea Hoţului, Vradievca
(Vrabie), Ghidirim, Nicorova (Nicoară), Păsăţel, Perişoru ş. a. După cum se poate observa, cele
mai multe din aceste localităţi purtau nume româneşti. Românească a fost la origine şi
microtoponimia locală (numele de pîraie, văi, dealuri, movile, păduri, terenuri agricole etc.),
denumiri care ulterior au fost denaturate, traduse sau substituite [Eremia, Răileanu, 2003, 27].
În sec. XVIII-XIX strămutările de populaţie din principatele române în Transnistria au
fost, după cum s-a arătat deja, spontane, dar şi organizate. Românii treceau Nistru şi se aşezau în
acele locuri ca la ei în ţară. Păstorii transilvăneni, pe timp de pace, străbăteau cu turmele lor
stepele sudice basarabene şi transnistrene, ajungînd pînă în Crimeea. Şi pe această cale au luat
fiinţă aşezări noi. Organizate, prin donaţii de pămînturi şi prin colonizări, au fost strămutările
iniţiate de administraţia ţaristă.
Documentele de arhivă îi atestă, ca proprietari de pămînturi peste Nistru, pe mulţi moşieri
moldoveni: vornicul Matei Cantacuzino la Birzula, cu 10 700 desetine (12 mii ha); vistiernicul
Scarlat Sturza la Ocna, cu 12 000 desetine (13 mii ha); hatmanul Ilie Catargiu la Ilia, cu 12 100
desetine (13 mii ha); spătarul Emanoil Balş la Cuciurgan şi Baraboi, cu 18 800 desetine (21 mii
ha); Ion Măcărescu la Iagorlîc, cu 17 800 desetine (20 mii ha) etc. [Dabija, 1991, 18].
Pămînturile moşierilor din Moldova erau împînzite de sate şi cătune ale ţăranilor moldoveni.
Legile care se aplicau în comunităţile moldoveneşti de aici erau identice cu cele din Moldova,
drept pe care băştinaşii l-au obţinut prin decretul imperial din 20 septembrie 1804.
Şi oraşele principale de pe malul stîng al Nistrului au fost întemeiate pe pămînturile
moşierilor şi mănăstirilor din Moldova sau pe locul unor sate de români moldoveni: Movilăul –
pe moşia Movileştilor şi apoi a Cantacuzineştilor, Raşcovul – în posesiunea Ruxandei, fiica
voievodului Vasile Lupu, apoi a Mănăstirii Golia, Dubăsarii Noi – pe proprietăţile lui Costache
Jora, ca şi cele trei sate din dreapta Nistrului (Jora de Jos, Jora de Sus şi Jora de Mijloc),
Grigoriopolul – pe locul unui vechi sat moldovenesc de la gura văii Ciorna, Slobozia – pe locul
unei vechi slobozii (aşezare cu oameni scutiţi de biruri şi dăjdii) ş. a. Fondate de românii
moldoveni şi munteni au fost şi localităţile de astăzi Maiak şi Beleaevka. Ctitori ai Odesei pot fi

59
consideraţi şi meşterii moldoveni (lemnarii, pietrarii, zidarii), care au ridicat oraşul pe locul
Hagibeiului tătăresc, formînd în raza lui o mahala aparte, numită pînă astăzi Moldovanca.
Pe teritoriul dintre Nistru şi Bug, sursele documentare de pînă la 1792 nu pomenesc de o
altă populaţie în afară de cea românească. Ruşii, maloruşii (ucrainenii), bulgarii, sîrbii, germanii,
grecii etc. au fost colonizatori în această regiune, începînd din 1792, prin decrete imperiale
ruseşti.
Călătorii străini, misionarii şi pelerinii, care au parcurs principalele drumuri din această
provincie, sunt însoţiţi, păziţi şi serviţi pretutindeni, prin oraşe şi tîrguri, pe la cetăţi, curţi şi
vămi, de oştenii şi slujitorii volohi (valahi-români). Giovani Antonio Magini, la 1596, în lucrarea
sa „Cele două Valahii” (adică Ţara Românească şi Moldova), include Oceakovul (denumit de
români Vozia, după tc. Ozu) printre oraşele cele mai însemnate ale Moldovei. Călugărul Daniel
Kymann, în iulie 1709, venind de la Poltava, este găzduit la Oceakov în casa unui valah. Valahii,
după spusele călătorului, alcătuiau cea mai mare parte a populaţiei oraşului, alături de tătari,
turci, greci. Nici pomină de ruşi şi ucraineni în raportul demnitarului rus Andrei Konstantinov,
care a cutreierat pămînturile de dincoace de Bug în 1766. Căpitanul austriac Lauterer, într-un
raport asupra călătoriei sale prin Transnistria, în vara anului 1782, denumeşte olatul tătăresc
Basarabia, precum se numea Bugeacul tătăresc din sud-estul Moldovei. Generalul rus Kahovski
în 1790 şi consilierul ţarist P. Sumarokov în 1799, vizitînd localităţile din stînga Nistrului,
raportează statului major de la Petersburg că în Iagorlîc, Tiraspol şi Ovidiopol locuiesc în fond
moldoveni, iar satele din regiune sunt toate moldoveneşti [Eremia, Răileanu, 2003, 28].
Viaţa românească din Transnistria a avut un puternic suport etnic, dar şi trainice temeiuri
în vechile tradiţii politice, economice şi culturale româneşti. Movilăul era administrat de un
şoltuz şi de un sfat de pîrgari, la fel ca şi în tîrgurile şi oraşele moldoveneşti din dreapta Nistrului
şi Prutului. Căpitanul de Soroca îşi avea aici nămesticul său, iar taxele de vamă şi de la
iarmaroace se scurgeau în vistieria domnească din Iaşi. Straja vadurilor şi podurilor, rînduiala
morilor şi pivelor de pe Nistru erau puse pe seama administraţiei cetăţilor de margine.
După un document polonez din 1703, Iampolul, Raşcovul şi Camenca au fost posesiuni
ale Ruxandei, moştenite de la tatăl ei, Vasile Lupu. Voievodul moldovean, după mazilirea sa, a şi
fost găzduit la curtea din Raşcov. Populaţia locală îşi trăia viaţa după vechile obiceiuri şi tradiţii
româneşti. Şi legile care se aplicau în oraşele, tîrgurile şi satele transnistrene, după cum s-a spus
deja, erau ca cele din Moldova. În primele decenii ale sec. al XIX-lea, Movilăul şi Raşcovul mai
făceau parte din ţinutul Sorocii. Recensămîntul oficial al Basarabiei din 1817 indică pentru
Movilău 772 de familii, cu aproximativ 3800 de locuitori, majoritatea români moldoveni,
inclusiv 270 de gospodari, 12 boieri şi alţi oameni înstăriţi, 3 preoţi, 1 diacon, 2 dieci, 1
60
ponomar. Proprietari ai tîrgului erau principii Alexandru şi Gheorghe Cantacuzino. Pentru
Raşcov sunt înregistrate 327 de familii, cu 1635 de locuitori, dintre care 119 gospodari, 2 mazili,
7 ruptaşi, 4 preoţi, 3 diaconi, 1 ponomar. Moştenirea Ruxandei ajunsese în stăpînirea mănăstirii
Golia din Iaşi [Eremia, Răileanu, 2003, 28].
De un căpitan de la Soroca era administrat şi tîrgul Dubăsari, pe care Costache Jora,
proprietarul moşiei satelor Jura, Jora de Mijloc, Jora de Sus şi Jora de Jos, l-a obţinut în 1650 de
la Grigore Miclescu. La Dubăsari s-a aflat pînă în anul 1798 sediul unei dicasterii duhovniceşti.
Aici protopopul Mihail Strelbiţchi mută de la Movilău tipografia, la care au fost tipărite în 1794
Ceaslovnicul mare cu multe orînduieli ale bisericii, iar în 1796 – Psaltirea. La Movilău şi
Dubăsari, proprietăţi ale boierilor moldoveni, existau biserici ortodoxe, funcţionau şcoli
duhovniceşti în limba română, pe care le frecventau fiii boierilor basarabeni, pe la curţi şi hanuri
cîntau cete de lăutari, prezentau programe artistice trupe de actori români. Tiraspolul a devenit
cetate pe lîngă o veche aşezare de români, fiind ridicată după 1792 prin munca şi chinul acestora,
forţaţi de oficialităţile ţariste.
Merită să fie menţionate şi unele evenimente şi fapte de ordin cultural, în special cu
caracter religios. Pe la 1765, olatul tătăresc, ca şi regiunile nord-dunărene şi nord-pontice, se
aflau sub ascultarea duhovnicească a Mitropoliei Proilovei (Brăilei), Tomarovei şi Hotinului. Cu
binecuvîntarea mitropolitului Daniil s-au sfinţit bisericile ortodoxe din Molovata, Doroţcaia,
Mahala, Pohrebea şi Dincov [Chirtoagă, Jarcuţchi, 1992, 64–65]. Se preconiza dincolo de Nistru
şi înfiinţarea unei episcopii proprii – „Episcopia Oceakovului şi Dubăsarilor”, în frunte cu
arhimandritul Iov, care cunoştea limba română şi cea poloneză, dar aceasta nu s-a mai realizat.
Din 1818 pînă în 1837 credincioşii din Transnistria s-au aflat sub jurisdicţia Mitropoliei
Chişinăului şi Hotinului, înfiinţată cu străduinţa mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746–
1821), care a motivat „că stepele Oceakovului ca şi Basarabia erau locuite de români” [Fraţiman,
1920, 36]. La Păsăţel, lîngă Ananiev, şi la Roghi, lîngă Dubăsari, existau schituri unde slujbele
se făceau şi în româneşte. În aproape toate satele cu populaţie românească erau biserici din lemn
şi din nuiele lipite cu lut, care mai tîrziu au fost construite din piatră. Astfel, opera de valorificare
a pămînturilor şi de populare cu români a Transnistriei a fost însoţită şi de cea făuritoare de
civilizaţie şi cultură românească.
În cele mai mari localităţi, în tîrguri şi oraşe, domina o veche viaţă românească. Movilăul,
Raşcov, Cameniţa, după cum s-a menţionat deja, pînă la începutul sec. al XIX-lea erau conduse
de demnitari moldoveni, oraşele fiind subordonate ţinutului Sorocii. La 1740 în Cameniţa era
şoltuz un oarecare Burcă. La Raşcov îşi avea reşedinţă Vasile Lupu, ale cărui palate au rămas
moştenire fiicei sale Ruxanda. Aici locuiau şi mulţi demnitari şi slujbaşi domneşti, iar moşiile
61
din împrejurime erau lucrate de ţărani moldoveni. Instituţii şi demnitari ai cancelariilor de la Iaşi
se aflau şi la Cameniţa. Băştinaşii s-au menţinut în aceste oraşe ca element etnic de bază pe tot
parcursul sec. al XIX-lea.
Rezultă, prin urmare, că localităţile româneşti din Transnistria au prevalat numeric pînă
în 1792 şi s-au păstrat în număr considerabil în decursul sec. al XIX-lea. Tătarii locuiau aici în
aule şi cîşle, acestea fiind adesea temporare, mereu în strămutare din loc în loc, pînă la
desfiinţarea lor definitivă în urma evacuării nohaicilor în Crimea. Lor le aparţineau doar cîteva
localităţi mai însemnate: Hagi-Bei (Odesa), Hagi-Dere (Ovidiopol), Ozu (Vozia, Oceakov),
Iagorlîc. Aşezările ruseşti (inclusiv cele de cazaci, de lipoveni) şi ucrainene, cu statut de colonii,
datează în această regiune de la 1792 şi de mai tîrziu, ceva mai vechi fiind considerate doar unele
localităţi din Podolia [Eremia, Răileanu, 2003, 29].
Spaţiul geografic transnistrean prezintă trăsături specifice româneşti nu numai sub aspect
istorico-etnologic, ci şi din punct de vedere toponimic propriu-zis. Acum două secole, pînă la
1792, majoritatea localităţilor purtau nume româneşti. Aceeaşi provenienţă o aveau, la sigur, şi
numele topografice minore (rîuri, pîraie, văi, dealuri, movile etc.), care sunt mai puţin cunoscute,
pentru că nu s-au păstrat pînă la noi sursele de atestare, deci rămînînd insuficient studiate.
Toponimia slavă se referă în fond la fostele colonii de ruşi şi ucraineni şi datează, prin
urmare, de la 1792 încoace, ceva mai vechi fiind, după cum s-a menţionat mai sus, unele nume
de localităţi din Podolia. Din nomenclatura topică tătărească fac parte numele unor rîuri
(Cuialnic, Iasîc, Tiligul, Cuciurgan, Cicicleia, Turugan, Sertalea), precum şi denumirile cîtorva
aşezări mai importante (Hagi-Bei, Ozu, Hagi-Dere, Tuzlî, Ianciocrac, Buialîc ş. a.). Faptul că
numele topice tătăreşti s-au păstrat pînă astăzi se datorează tot populaţiei româneşti, care timp
îndelungat a convieţuit cu cea turanică, de la care le-a preluat şi le-a transmis generaţiilor
următoare. Drept dovadă e faptul că în mediul etnolingvistic românesc denumirile respective au
fost fonetic adaptate: Hagidere = Hagider, Ozu = Vozia, Tuzlî = Tuzla ş. a.
Pe bază unor noi surse documentare şi a unui suficient material faptic se va reconstitui,
sperăm, întreg patrimoniul onomastic transnistrean, în toată plinătatea şi sub toate aspectele sale,
sincronic şi diacronic. În acest scop vor fi studiate condiţiile şi factorii de ordin social şi natural
care au generat apariţia numelor topice: procesele şi fenomenele din societatea umană, relaţiile
dintre oameni, principalele momente din viaţa materială şi spirituală a oamenilor (ocupaţiile,
obiceiurile, datinile, credinţa), „evenimentele, întîmplările şi faptele, mai mult ori mai puţin
vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip
oarecare sufletul poporului” [Iordan, 1963, 2].

62
 1.2. Consideraţii privind formarea toponimiei transnistrene.
Transnistria constituie un capitol de o însemnătate apreciabilă şi cu adînci semnificaţii în
peisajul larg al istoriei noastre naţionale. Acest pămînt românesc a purtat pe timpuri numele de
Tyrageţia, care semnifică Geţia (Dacia) de la Tyras (Nistru), căci, după cum bine se ştie, încă la
mijlocul sec. I î. Hr. populaţia geto-dacă din arealul Carpato-Danubiano-Pontic, care forma statul
Dacia sub sceptrul regelui Burebista, cuprindea şi locuitorii din partea stîngă a Nistrului. Acest
fapt e o dovadă în plus că rădăcinile toponimiei acestui teritoriu sunt foarte adînci. Prin numele
Transnistria se are în vedere nu doar teritoriul Republicii Moldova de dincolo de Nistru. Zona în
care s-a desfăşurat istoria românilor transnistreni cuprinde teritorii mult mai întinse. Graniţele
acesteia se extind, de la vest la est, între rîurile Nistru şi Bug, la nord fiind limitată de o linie
marcată de rîurile Leadova şi Rov [Nistor I. I., 1942, 3], iar la sud atingînd ţărmul pontic, între
limanurile Nistrului şi Bugului. Grupuri răzleţe de români au pătruns însă şi dincolo de Bug,
ajungînd la nord pînă la Stepele Podoliei, la sud pînă la coastele Crimeei şi mai departe, spre
Caucaz, iar la răsărit pînă la Elizavetgrad (numit şi tîrgul Elisavetei), pătrunzînd astfel pînă-n
inima Rusiei. E de menţionat aici şi acei aproape 200 000 de români deportaţi, care au fost
strămutaţi în Siberia şi nordul Rusiei, unde au supravieţuit doar cei mai rezistenţi.
Aşadar, Transnistria – adică Moldova de peste Nistru – cuprindea pe timpuri un spaţiu de
aproape 50000 km2, adică ceva mai puţin decît presupunea cercetătorul Alexis Nour în 1915,
însă cu mult mai mult decît Republica Autonomă Moldovenească, înfiinţată de Statul Sovietic în
1924, care nu cuprindea decît o suprafaţă de 8434 km2, avînd o populaţie de aproximativ 600
000 de locuitori.
Perioada cînd au apărut primele aşezări ale românilor transnistreni pe meleagurile dintre
Nistru şi Bug şi cînd au început să fie valorificate stepele imense ale Europei răsăritene, se pierde
în negura vremurilor. Există însă unele indicii istorice, care dovedesc că aceste locuri au fost
ocupate încă de pe vremurile strămutării românilor din munţii Transilvaniei către şesurile
Europei Orientale şi deci cu mult înainte de descălecatul Moldovei (sec. al XIV-lea). Informaţii
eferitoare la numărul aşezărilor româneşti, cîte au fost la început şi cîte au mai rămas pînă astăzi,
ne poate oferi doar toponimia. Chiar dacă acest teritoriu din stînga Nistrului a făcut parte din
Hoarda de Aur, din Marele Ducat al Lituaniei şi Regatul Poloniei, din Hanatul Crimeei şi
Imperiul Otoman [Grama, 1992, 15], totuşi elementul românesc a dăinuit peste veacuri.

1.2.1. Originea şi evoluţia toponimiei româneşti de la est de Nistru.

Din cele mai vechi timpuri romanicii au locuit pe pămînturile de dincolo de Nistru.
Românii transnistreni formează o comunitate compactă în imediata vecinătate cu graniţa de
63
răsărit a Moldovei. Fiind cunoscuţi cu numele mai vechi de volohi, românii de dincolo de Nistru
au lăsat urme în denumirile de locuri şi localităţi: Volohi, Pisarevka Voloskaia, Ceremisi
Voloskie ş. a. [Nuţă, 1991, 76]. Românii au trăit în Transnistria masiv, majoritatea lor sălăşluind
în patrulaterul format de paralela Soroca – Balta şi meridianul Ananiev – Tiraspol. Pe malul
stîng al Nistrului mediu şi inferior se întîlnesc sate româneşti pe o suprafaţă de 30–40 km în
adîncime, de la Movilău pînă la Ovidiopol, oraşul din faţa Cetăţii Albe.
Săpăturile arheologice confirmă existenţa unor aşezări omeneşti stabile pe aceste locuri
începînd cu epoca neolitică. Deşi nu avem numeroase dovezi, e de presupus că viaţa în această
regiune a cunoscut o dezvoltare în epoca bronzului şi în epoca fierului [Moraru, 1995, 107].
Cel mai de nord nume topic care vădeşte prezenţa unei populaţii româneşti în partea stîngă
a Nistrului este Volohi (mahala a oraşului Skala, situat pe malul stîng al Zbruciului, afluent al
fluviului Nistru, la o depărtare de aproximativ 36 km de acesta din urmă); cel mai de est este
Glodoşi sau Glodoasa (Glodosu) (situată pe rîul Bug la 60 km nord-est de Olviopol). La sud
aşezările cu populaţie românească ating ţărmul Mării Negre, iar la sud-vest, orăşelul Iampol de la
vărsarea Nistrului în mare, majoritatea localităţilor din preajma acestui fluviu dispunînd de o
bogată şi variată toponimie românească [Nistor I. S., 1995, 8].
Primele aşezări româneşti atestate documentar la est de Nistru datează de la începutul
mileniului trecut. În anul 1150 e menţionată documentar localitatea Bolechow, numită şi
Borochow (1172) şi Bolochow, de la 1472 fiind amintită şi ca Valachorom, un indiciu al
apartenenţei ei românilor [Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001, 32].
După anul 1240 cărţile vechi încetează de a mai vorbi despre strămoşii noştri, dar nu
pentru multă vreme. Peste o sută de ani, rîndurile locuitorilor transnistreni se întăresc cu români,
veniţi din alte părţi ale României de azi. Se zidesc oraşe noi care poartă nume româneşti:
Moldavica, Cracul, Singura ş. a. [Smochină, Strungaru, 1943, 104].
Pe la 1387–1392, în cronica rusă Voskresenskaia, e menţionată localitatea Cern (sau
Carasu, o suburbie a actualului oraş Grigoriopol), din stînga Nistrului, unul din principalele oraşe
ale Ţării Moldovei, alături de Cetatea Albă, Iaşi, Hotin. Aşezările româneşti devin mult mai
numeroase în secolul al XV-lea, pe timpul lui Ştefan cel Mare, cînd Moldova stăpînea
pămînturile, podurile şi vămile de pe ambele maluri ale Nistrului. În anul 1419 călătorul rus
Zosima preciza că în dreapta fluviului vama o percep doar moldovenii, iar în stînga ea e
împărţită între lituanieni şi moldoveni, care cu certitudine jucau un rol substanţial în activitatea
structurilor administrative de aici [Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001, 41]. La finele
secolului al XV–lea activitatea politică şi economică a autorităţilor statului devine în stînga
Nistrului mai intensă. Aici ostaşii moldoveni apărau drepturile de proprietate ale populaţiei
64
româneşti, ajutîndu-le să-şi recapete pămînturile luate de polonezi. Conform unei scrisori din
1495 a marelui duce de Lituania, Alexandru, către principile Ioan al III-lea, armata lui Ştefan cel
Mare a atacat voievodatul Bračlav, care se întindea pe malul stîng al Nistrului, şi a pricinuit mari
pagube stăpînirii lituaniene [Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001, 42].
Dincolo de Nistru era mai populată Podolia, care a fost stăpînită de poloni cu începere de
la 1463 pînă la cucerirea ei de către ruşi în secolul al XVIII-lea. Această mare provincie se găsea
mai departe de locurile de păşunat ale nomazilor asiatici şi avea condiţii prielnice pentru
agricultură. În 1505 ţinuturile din Podolia încep să se supună de bună voie domnului Moldovei.
În această perioadă, după cum recunoşteau chiar şi polonezii, Podolia era formată din sate răzleţe
de volohi şi cîmpii pustii. Boierii moldoveni, care în secolele XVI–XVIII îşi găsesc refugiu
politic în Polonia, încep să se strămute în Podolia. Deşi autorităţile poloneze încercau în stînga
Nistrului să limiteze activitatea moldovenilor, domnii moldoveni reuşesc în anumite perioade de
timp să-şi introducă administraţia în această regiune, susţinînd întemeierea de sate cu populaţie
moldovenească.
Aproape de sfîrşitul secolului al XVIII-lea (1789–1793), cînd Podolia a fost cucerită de
ruşi, partea vestică era totalmente populată de românii moldoveni, oraşele fiind administrate de
ei în întregime. Aici veneau la iarmaroace mulţi negustori din Moldova. În asemenea condiţii
prielnice au şi luat fiinţă numeroase localităţi cu populaţie românească [Nuţă, 1991, 77]. Mai la
sud de Cameniţa, spaţiul dintre Nistru şi Bug, era mai puţin populat. În unele documente din
secolul XIV – mijlocul secolului al XVI-lea găsim menţionate numele mai multor localităţi
Caraul (1402), din apropierea satului actual Caterinovca, Carasu (1387–1392), numit Cern ori
Ciorna, Delacău (1507–1508), Mălăieşti (1541), Piatra Roşie, Barceniţa. În 1421 românii îşi
consolidează poziţiile în Carasu, iar ulterior şi în Caraul. Deşi unele din aceste toponime sunt de
origine tătară, ele dovedesc că populaţia românească s-a aflat permanent în stînga Nistrului şi că
anume ea a păstrat aceste nume topice încă de pe timpul dominaţiei tătaro-mongole pînă în
secolele XV–XVII.
Pe parcursul vremii luau naştere multe localităţi noi, dar tot atîtea şi erau distruse. În 1507,
cînd a fost încheiată pacea lituaniano-tătară, Mengli Ghirai i-a dat un act de danie marelui duce
de Lituania, Sigismund, căruia i-au fost cedate mai multe localităţi din stînga Nistrului. Printre
acestea sunt amintite Caraul, Cern (Carasu), Ialbu, Delacău, Oceakov. Unele din ele, distruse de
tătari, n-au mai putut fi restabilite (Caraul, Ialbu). Ulterior, printre localităţile din stînga
Nistrului, stăpînite de polonezi, în loc de Caraul e menţionat Raşcovul (din raionul Camenca)
[Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001, 51]. Însă Raşcovul n-a fost construit, aşa cum susţin
unii, pe „vatra vechiului Caraul“, ci a fost întemeiat mai la nord-vest de „vatra“ fostului Caraul,
65
despre care astăzi ne aminteşte toponimicul minor Calaur din împrejurimile satului Caterinovca
[Dron, 2002, 22–23].
Mulţi călători care au traversat pînă la 1792 spaţiul dintre Nistru şi Bug vorbesc de
localităţi moldoveneşti şi tătăreşti şi nici unul nu menţionează sate ucraineşti sau ruseşti. Despre
Oceakov ca localitate moldovenească scrie în 1596 teologul italian Giovanni Lorenzo d’Anania,
în lucrarea Sistemul universal al lumii sau cosmografia. Savantul Giovanni Botero în lucrarea
Relazzionni universali (Veneţia, 1596) scria că Moldova are diferite oraşe: Varna, Cetatea Albă,
Vceacov (Oceakov), iar Giovanni Magini în lucrarea Cele două Valahii numeşte Oceakovul ca
unul dintre cele mai importante oraşe ale Moldovei.
Despre vechimea şi mulţimea aşezărilor româneşti din Transnistria ne mărturisesc şi cele
mai vechi izvoare documentare (cronica lui Ipatiev ş. a.), care atestă numeroase nume româneşti:
Mălăieşti, Plopi, Broşteni, Balta etc. Din aceste surse aflăm că aşezările respective au fost
întemeiate cu cîteva secole mai înainte de 1792, cînd ruşii pun stăpînire pe acest ţinut. Astfel,
satul Mălăieşti din fostul raion Grigoriopol, în 1991 şi-a sărbătorit jubileul de 450 de ani, avînd
deci cîteva secole de existenţă [Grama, 1992, 16]. Vechimea şi înîietatea aşezărilor româneşti de
pe acest teritoriu rezultă şi din faptul că românii, fiind primii care au populat aceste meleaguri,
s-au aşezat cu traiul în regiunile cele mai fertile, potrivite îndeletnicirii lor de milenii şi secole –
agricultura. Balta, Ananie, Movilău, Dubăsari, Grigoriopol etc. sunt localităţi întemeiate fie pe
malurile rîurilor, fie în apropiere de păduri. Nicolae Iorga în studiul Românii de peste Nistru
susţine că „fraţii noştri moldoveni sunt deci acei care s-au fixat ca întîi colonizatori în pămînturi
pustii şi nelucrate, aşa încît ei reprezintă baza însăşi a populaţiei şi elementul creator al vieţii
civilizate” [Iorga, 1992, nr. 11, 89].
Centrele mai importante erau Movilăul – ridicat de voievodul Ieremia Movilă pe moşia
Cantacuzineştilor, Dubăsarii – fondat în apropierea podului de dubase (luntre) construit de
moldoveni, precum şi Silibria, Jaruga, Iampol, Raşcov, Vasilcău, Grigoriopol, Tiraspol,
Slobozia [Nistor I. S., 1995, 21]. E de menţionat şi Oceakovul, situat la extremitatea nordică a
estuarului Niprului, cetate pentru a cărei construire Petru Şchioipul a trimis în 1587 un număr de
15 000 de salahori şi 3 000 de care.
Satele noi întemeiate purtau, de obicei, nume româneşti: Bologani, Ocniţa, Strîmba,
Moşnegi (în preajma Raşcovului pe Nistru), Găvănosu, Botoşani, Pietrosu (la sud de Raşcov),
Mahala, Lunca, Teiu, Mălăieşti (între Dubăsari şi Tiraspol), Slobozia, Grădiniţa, Iasca,
Moldovanca (între Tiraspol şi Marea Neagră), Doibani, Căpriţa, Perişori (în regiunea Baltei şi
Ananiului) etc. [Harea, 1934, 4].

66
 Pe parcursul multor secole localităţile româneşti din Transnistria s-au dezvoltat în
condiţii normale, păstrîndu-şi existenţa în număr considerabil pînă aproape de zilele noastre.
Rezultă deci că românii au populat teritoriul din stînga Nistrului din timpuri străvechi,
dovadă fiind numeroasele aşezări cu nume româneşti, atestate documentar în această regiune
şi păstrate, în parte, pînă astăzi, precum şi alte date istorice, demografice şi toponimice.
Oiconimicele româneşti din Transnistria reflectă diferite momente din viaţa materială şi
spirituală a celora care le-au creat.

1.2.1.1. Nume de localităţi româneşti cu populaţie românească3.

În prezent, conform recensămîntului populaţiei din anul 1989, românii moldoveni din
Transnistria (în limitele Republicii Moldova) sunt majoritari (peste 50 %) în următoarele
localităţi: Camenca – 13345 loc. (54 % rom.), Frunzăuca – 184 loc. (61 % rom.), Podoima –
2069 loc. (peste 80 % rom.), Podoimiţa – 2240 loc. (peste 80 % rom.), Rotari – 561 loc. (78
% rom.), Bodeni – 261 loc. (peste 80 % rom.), Molochişul Mare – 1247 loc. (peste 80 % rom.),
Broşteni – 578 loc. (peste 80 % rom.), Butuceni – 1602 loc. (peste 80 % rom.), Jura – 1767 loc.
(peste 80 % rom.), Basarabca – 74 loc. (66 % rom.), Plopi – 1576 loc. (peste 80 % rom.),
Zăzuleni – 911 loc. (66 % rom.), Stroieşti – 798 loc. (peste 80 % rom.), Harmaţca – 1314 loc.
(peste 80 % rom.), Goian – 827 loc. (peste 80 % rom.), Doibani I – 833 loc. (peste 80 % rom.),
Goianul Nou – 139 loc. (peste 80 % rom.), Marian – 49 loc. (peste 80 % rom.), Butor – 3245 loc.
(peste 80 % rom.), India – 75 loc. (peste 80 % rom.), Mălăieşti – 5498 loc. (peste 80 % rom.),
Speia – 3038 loc. (peste 80 % rom.), Cocieri – 3903 loc. (peste 80 % rom.), Coşniţa – 5114 loc.
(peste 80 % rom.), Pohrebea – 753 loc. (peste 80 % rom.), Lunga Nouă – 186 loc. (peste 80 %
rom.), Pohrebea Nouă – 267 loc. (peste 80 % rom.), Bosca – 80 loc. (65 % rom.), Coşniţa Nouă

__________________________
3.
Localităţi româneşti cu populaţie românească majoritară se mai atestă în prezent în Transnistria nu doar în
limita localităţilor şi teritoriilor Republicii Moldova, ci şi în satele Valea Hoţului, Handrabura, Tocila, raionul
Ananiev, Ghidirim, Nestoita, raionul Kotovsk, din regiunea Odesa, Ucraina, Martînoşa, raionul Novomirgorod, din
regiunea Kirovograd, Ucraina etc. Deşi, din necesităţi obiective de comunicare, au fost obligaţi să înveţe limba
statului în care trăiesc, locuitorii comunităţilor rurale, în cea mai mare parte români, au rămas fideli limbii materne
chiar pînă în zilele noastre. Cu excepţia unei părţi din populaţia vîrstnică (mai ales femei), toţi vorbitorii din aceste
sate sunt astăzi bilingvi, cunoscînd însă limba de adopţiune la niveluri diferite.

67
– 287 loc. (peste 80 % rom.), Alexandrovca Nouă – 143 loc. (peste 80 % rom.), Molovata Nouă
– 1848 loc. (peste 80 % rom.), Roghi – 793 loc. (peste 80 % rom.), Pîrîta – 3100 loc. (peste 80 %
rom.), Hîrtop – 752 loc. (63 % rom.), Teiu – 2021 loc. (peste 80 % rom.), Tocmagiu – 1659 loc.
(peste 80 % rom.), Caragaş – 5279 loc. (68 % rom.), Andriaşevca Veche – 162 loc. (76 % rom.),
Cioburciu – 7866 loc. (peste 80 % rom.) [Dron, 2001, 121-124].
Datorită fluctuaţiei continui a populaţiei, ne dăm seama că această situaţie este
caracteristică doar perioadei actuale, deoarece numărul localităţilor româneşti cu populaţie
românească majoritară a fost mult mai mare în perioadele anterioare anului 1989. Spre exemplu,
la mijlocul secolului al XIX-lea, în Transnistria existau peste 400 de localităţi curat româneşti
[Nistor I.S.,1995, 35]. Cu timpul numărul lor s-a micşorat, fapt generat de mai mulţi factori:
dispariţia satelor, asimilarea populaţiei, rusificarea denumirilor etc. Astfel, la 1791 în „Ucraina
hanului” erau doar 49 de sate româneşti. Deşi numărul localităţilor româneşti scade, numărul
românilor de pe teritoriul Transnistriei, în diferite perioade, este aproape acelaşi, ba chiar uneori
în creştere.
În anii 1792 şi 1799 locuitorii români erau majoritari în localităţile: Doibani – 89 şi 174
loc. rom., Goieni – 262 şi 320 loc. rom., Roghi – 146 şi 130 loc. rom., Cocieri – 279 şi 371 loc.
rom., Dubăsarii Noi – 3005 şi ?, Mahala + Lunga – 1795 şi 960 loc. rom., Pogrebea – 173 şi
193 loc. rom., Coşniţa – 859 şi 695 loc. rom., Păsăţel – 350 şi 466 loc. rom., Ghidirim – 167 şi
341 loc. rom., Valea Hoţului – 773 şi 840 loc. rom., Mălăieşti – 391 şi 463 loc. rom., Teia – 308
şi 301 loc. rom., Speia – 347 şi 327 loc. rom., Tocmageia – 215 şi 303 loc. rom., Butor – 574 şi
542 loc. rom., Iasca – ? şi 1151 loc. rom., Caragaş – ? şi 333 loc. rom., Slobozia – ? şi 613 loc.
rom., Grădiniţa – ? şi 523 loc. rom. [Cabuzan, 1974, 58-60].
În anii ’50 ai secolului al XIX-lea atestăm următoarele localităţi cu majoritatea populaţiei
de origine română: Nicorova – 204 loc. (toţi români), Terzimanova – 48 loc., Raşcovscaia – 76
loc., Tatra – 106 loc., Lunga – 364 loc., Butor – 1515 loc., Goieni – 460 loc., Doibani – 405 loc.,
Caragaş – 830 loc., Coşniţa – 1765 loc., Roghi – 431 loc., Cocieri – 801 loc., Mahala – 539 loc.,
Pererita – 958 loc., Pogrebi – 517 loc., Speia – 933 loc., Tocmageia – 325 loc., Armaşeva – 156
loc., Hapsîna – 121 loc., Furduievca – 87 loc., Pancevo – 2560 loc., Serbulovca – 920 loc.,
Şerbani – 1414 loc. [Cabuzan, 1974, 67-86].
M. Serghievski, studiind între anii 1925-1930 satele româneşti din Transnistria, enumeră
62 de localităţi cu populaţie românească, dintre care 37 în Olatul Oceakovului, iar restul în
Palatinatul de Bračlav [Serghievski, 1936, 39].

68
 1.2.1.2. Nume de localităţi româneşti cu populaţie alogenă.
Existenţa acestor localităţi ar putea fi explicată prin faptul că iniţial populaţia
băştinaşă din aceste localităţi a fost românească, cu timpul însă alături de populaţia română
s-au aşezat cu traiul şi reprezentanţi ai altor etnii, cum ar fi ucrainenii, ruşii, evreii, bulgarii,
ţiganii, armenii, beloruşii, care, la un moment dat, au depăşit numărul băştinaşilor.
Cercetările au demonstrat că denumirile de localităţi se păstrează deseori cu mare tenacitate,
în pofida schimbării componenţei populaţiei. Populaţia nouă preia numele de la cea veche, de
multe ori fără să le înţeleagă semnificaţia. Dacă într-o anumită regiune (ca în cazul
Transnistriei) găsim un număr oarecare de nume de aşezări aparţinînd unei anumite limbi (în
cazul de faţă limbii române), putem fi siguri că acolo a existat o populaţie care a vorbit limba
respectivă, chiar dacă populaţia aceea, din diverse motive, a părăsit zona sau a fost asimilată
de altă populaţie existentă anterior sau stabilită mai tîrziu în acele locuri [Frăţilă, 1987, 97-
98]. Această situaţie este caracteristică localităţilor: Raşcov – din cei 2500 loc. atestaţi în
1989 – 80 % o alcătuiesc ucrainenii, Vărăncău – din cei 3258 loc. 37 % sunt români, iar 54
% ucraineni, Ghidirim – din 1348 loc. 41 % sunt români şi 47 % ucraineni, Popencu – din
1891 loc. 41 % sunt români şi 42 % ucraineni, Doibani II – din 619 loc. 31 % sunt români şi
60 % ucraineni, Şipca – din 2339 loc. 33 % sunt români şi 62 % ucraineni, Slobozia – din
18748 loc. 47 % sunt români, 11 % ucraineni, 40 % ruşi, Frunză – din 1351 loc. 29 % sunt
români, 27 % ucraineni, 23 % ruşi, Dubăsari – din 35530 loc. 43 % sunt români, 30 %
ucraineni, 22 % ruşi. Pe parcursul anilor însă în aceste localităţi era o altă situaţie: în
Dubăsari la 1771 trăiau 42 de români şi 4 evrei, în 1792 – 3005 români, în 1850 – 1164
români, 697 ucraineni şi 2437 evrei; în Şipca la 1850 trăiau 761 români şi 760 ucraineni, în
Slobozia la 1793 trăiau doar 310 români, iar la 1850 – 1146 români, 1146 ucraineni, 1146
ruşi [Cabuzan, 1974, 60, 72].
În anii 1792 şi 1799 lista acestor localităţi o completează aşezările: Balta cu 604 loc.
ucraineni şi respectiv 1306, Andriaşevca cu 200 şi 175, Şipca cu 223 şi 194, Anani cu 1420
şi 1190, Holmu cu 407 şi 340, Cioburciu cu ? şi 630. La mijlocul secolului al XIX-lea
numărul acestor localităţi creşte: în Ananiev trăiau 2581 români şi 2581 ucraineni, în Valea
Hoţului – 2081 români şi 2081 ucraineni, în Chiştelniţa – 271 români şi 271 ucraineni, în
Vradievca – 1348 români şi 1348 ucraineni, în Marianovca – 218 români şi 219 ucraineni, în
Holmu – 462 români şi 463 ucraineni, în Plosca – 85 români şi 85 ucraineni, în Mărara –
243 loc. de diferite etnii, în Melanca – 501 ucraineni şi 167 loc. de diferite etnii, în Zaplazi –
241 loc. de diferita etnii, în Păsăţel – 909 români şi 909 ucraineni, în Perişori – 138 români
şi 137 ucraineni, în Bodiulova – 60 români şi 59 ucraineni, în Tocilovo – 866 români şi 865
69
ucraineni, în Cantacuzino – 670 ucraineni, în Dubăsari – 1164 români, 6974 ucraineni, 2437
evrei, în Şepterediuri – 93 români, 93 ucraineni, 93 ruşi, în Braşevanovca – 246 români, 247
ucraineni, în Maloroşa – 62 români şi 62 ucraineni, în Armaşevca – 106 români şi 107
ucraineni, în Coşarca – 123 români şi 123 ucraineni [Cabuzan, 1974, 58-60].
În anii ’25-30 ai secolului al XX-lea M. Serghievski atestă în Olatul Oceakovului şi
Palatinatul Bračlav 12 localităţi (din 62) care poartă nume româneşti, iar populaţia fiind
mixtă, în parte ucrainizată: Birzula (Bîrzu), Bodiulova (Bodiu), Ciobureni, Ghinculova
(Hîncu), Giugastrovo (Jugastru), Georgeşti, Căpriţa, Nourovca (Nour), Piatra, Ursulovca
(Ursu), Şepterediuri, Moldovca. Aproape toate denumirile sunt ucrainizate, avînd terminaţia
–ovca / evca.

1.2.1.3. Nume de localităţi de altă origine cu populaţie românească majoritară.

Privitor la categoria onimică a acestor localităţi trebuie să facem unele precizări. În
regiunile în care bîntuiau mereu războaie, unde aşezări prea mari nu se puteau înjgheba multă
vreme, unde viaţa urbană s-a constituit ceva mai tîrziu sau acolo unde limba oficială nu era
cea a populaţiei băştinaşe majoritare, luarea în considerare numai a denumirilor de localităţi,
cu scopul de a trage concluzii de ordin etnic şi demografic, ar conduce la rezultate false.
Se înţelege că numele topice străine, cele create de populaţii neromâneşti (slavi,
cumano-pecenegi, maghiari, germani etc.) formează straturi dispuse în ordinea pătrunderii
grupurilor etnice respective în Transnistria şi a contactului dintre acestea şi populaţia
românească autohtonă.
Privitor la neconcordanţa dintre numele aşezărilor (de o anumită origine) şi cel al
locuitorilor din hotarele lor (de altă obîrşie) Meyer-Lübke susţinea că, într-o regiune
oarecare, unde se ştie că peste populaţia băştinaşă „a venit şi s-a stabilit o populaţie
cuceritoare, numele de localităţi provin aproape totdeauna din limba acesteia din urmă
populaţii (cea cuceritoare), în timp ce numele geografice de pe întinsul moşiei fiecărei
localităţi dintr-o astfel de regiune îşi au originea populaţiei cucerite” [Conea, 1968, 5].
Referindu-ne la toponimia Transnistriei, nu este vorba, bineînţeles, de o „cucerire” în sensul
propriu al cuvîntului, ci de „o aşezare” ulterioară a „cuceritorilor”.
Cele mai multe localităţi, de origini diferite decît cea română, cu populaţie
românească sunt situate în stînga Nistrului în hotarele administrativ-politice ale Republicii
Moldova. În categoria aceasta intră următoarele localităţi: Camenca (13345 loc.) – 54 %
rom., Hruşca (1471 loc.) – 74 % rom., Crasnîi Octeabri (466 loc.) – peste 80 % rom.,
Hristovaia (2897 loc.) – 67 % rom., Ofatinţi (1365 loc.) – peste 80 % rom., Novaia Jizni (30
70
loc.) 76 % rom., Suhaia Rîbniţa (4 loc.) – 50 % rom., Lenin (227 loc.) – 53 % rom., Pervomaisc
(93 loc.) – 78 % rom., Stanislavca (401 loc.) – 78 % rom., Mihailovca (973 loc.) – peste 80 %
rom., Mocra (1642 loc.) – 65 % rom., Zaporojeţ (85 loc.) – peste 80 % rom., Vasilievca (211
loc.) – peste 80 % rom., Doroţcaia (3365) – peste 80 % rom., Dubău (738 loc.) – peste 80 %
rom., Vasilievca (137 loc.) – peste 80 % rom., Crasnîi Vinogradari (738 loc.) – 55 % rom.,
Afanasievca (174 loc.) – peste 80 % rom., Alexandrovca Nouă (143 loc.) – peste 80 % rom.,
Malovata Nouă (1848 loc.) – peste 80 % rom., Ţîbuleuca (1613) – peste 80 % rom., Grigoriopol
(11622 loc.) – 49 % rom., Crasnoe (231 loc.) – 77 % rom., Mocreachi (36 loc.) – peste 80 %
rom., Bruslachi (17 loc.) – 76 % rom., Taşlîc (3264 loc.) – peste 80 % rom., Hlinaia (6148 loc.)
– 50 % rom., Corotna (4024 loc.) – peste 80 % rom., Nezavertailovca (5844 loc.) – 59 % rom.,
Tîrnauca (4941 loc.) – 65 % rom., Prioziornoe (334 loc.) – 76 % rom. [Dron, 2001, 121-124].
Prin anii ’90 ai secolului al XVIII-lea numărul acestor localităţi era mult mai mare:
Dubovoe avea în 1792 151 loc. rom., iar în 1799 – 251 loc. rom., Malovata – 245 şi 304,
Corinevo – 259 şi 275, Doroţcoe – 581 şi 414, Delacău – 382 şi ?, Pereliotî – 314 şi 473,
Tocilina – 225 şi 382, Lipeţcaia – 397 şi 1045, Taşlîc ? şi 159, Poznanca – 32 şi 75,
Gvozdovca – 196 şi 442, Cumariovaia – 120 şi 303, Beleaevca – ? şi 306, Corotnoe – ? şi
458, Zavertailovca – ? şi 439, Ternovca – ? şi 273, Sucleia – ? şi 318, Troiţcoe – ? şi 360,
Maiac – ? şi 307 [Cabuzan, 1974, 58-60].
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea localităţile cu denumiri străine, care includeau în
componenţa lor un număr majoritar de români, erau: în jud. Ananiev – Veselîi Kut (87 loc.
rom.), Ecaterinovca (73 loc. rom.), Macedonovca (86 loc. rom.), Gvozdovca (1775 loc.
rom.), Elizavetovca (67 loc. rom.), Gherasimovca (18 loc. rom.), Cumarovo (1057 loc. rom.),
Lipeţcoe (2260 loc. rom.), Scosarovschi (154 loc. rom.), Tocilovo (866 loc. rom.); în jud.
Tiraspol – Sucleia (717 loc. rom.), Delacău (713 loc. rom.), Soşa (105 loc. rom.), Poleznîi
(47 loc. rom.), Golunova (111 loc. rom.), Dubova (420 loc. rom.), Doroţcoe (837 loc. rom.),
Grigoripolovca (247 loc. rom.), Corinevo (596 loc. rom. ), Corotnoe (419 loc. rom.),
Malovata (698 loc. rom.), Nezavertailovca (1135 loc. rom.), Taşlîc (1209 loc. rom.),
Ternovca (331 loc. rom.); în jud. Odesa – Ovidiopol (902 loc. rom.), Alexandrodar (179 loc.
rom.), Beleaevca (1064 loc. rom.), Calagleia (664 loc. rom.), Paşino (628 loc. rom.),
Ternovataia (85 loc. rom.), Troiţcoe (919 loc. rom.); în jud. Herson – Casperovca (614 loc.
rom.), Ingula (260 loc. rom.), Sebinoe (686); în jud. Alexandriisc – Subotiţa (1672 loc.
rom.), Fedvar (1269 loc. rom.); în jud. Bobrineţ – Oblanca (160 loc. rom.), Verelievca (108
loc. rom.), Gruzscaia (105 loc. rom.), Voznesensc (1007 loc. rom.), Bugscoe (1017 loc.
rom.), Bulgarca (1230 loc. rom.), Ingulca (385 loc. rom.), Arbuzinca (1196 loc. rom.),
71
Gruzscoe (1775 loc. rom.), Dvoreanscobogoduşna (158 loc. rom.), Dobreanca (1540 loc.
rom.), Calnibolot (903 loc. rom.), Canij (1905 loc. rom.), Lelecovca (1231 loc. rom.),
Lipneajca (1103 loc. rom.), Lîsaia Gora (2384 loc. rom.), Martonoşa (1516 loc. rom.),
Nedlac (715 loc. rom.), Nicolaevca (219 loc. rom.), Paleevca (434 loc. rom.), Siniuhin Brod
(608 loc. rom.), Scalevoe (884 loc. rom.), Solonoe (357 loc. rom.), Ternovca (818 loc. rom.),
Troiţcoe (1393 loc. rom.) [Cabuzan, 1974, 67-86].

1.2.2. Sate cu denumiri identice.

Toponimia Transnistriei, în ansamblul ei, prin conţinut şi formă, este românească.
Sub toate aspectele lingvistice numele topice prezintă trăsături comune cu cele din restul
teritoriul dacoromân, încadrîndu-se, astfel, în sistemul toponomastic general de limbă şi
cultură românească. Identitatea numelor topice în spaţiul populat de români rezidă, în primul
rînd, în unitatea limbii, culturii şi tradiţiilor poporului nostru. Mediul social-istoric şi
economic comun, modul de viaţă similar, condiţiile fizico-geografice şi naturale
asemănătoare sunt factorii care au generat, de asemenea, crearea aceloraşi denumiri şi
modele structurale în nomenclatura topică românească [Eremia, 2001, 35]. Aproximativ 50
% de localităţi de pe teritoriul Transnistriei, existente în trecut şi în prezent, au denumiri
identice sau asemănătoare cu cele aproximativ 2000 de aşezări umane din Basarabia sau cu
cele 13500 de sate şi oraşe existente în prezent pe teritoriul României.
Identitatea de nume topice a fost generată de multe ori şi de factori particulari, locali,
de anumite fapte, evenimente şi întîmplări din viaţa oamenilor. Dublete toponimice au
apărut, mai ales, cînd în raioanele din stînga Nistrului, pe pămînturile expropriate, au luat
fiinţă colective ţărăneşti şi gospodării agricole de stat şi, ca urmare, aşezări noi, întemeiate
de locuitorii veniţi din satele din apropiere: Cioburciu (Tighina) – Cioburciu (UATSN),
Coşniţa (Chişinău) – Coşniţa Nouă (UATSN), Delacău (Chişinău) – Delacău (UATSN),
Dubăsarii Vechi (Chişinău) – Dubăsari (UATSN), Goian (Chişinău) – Goian (UATSN),
Pohrebea (Chişinău) – Pohrebea Nouă (UATSN), Speia (Chişinău) – Speia (UATSN), Vadul
Raşcov (Orhei) – Raşcov, Slobozia-Raşcov (UATSN) etc. Unii boieri moldoveni deţineau moşii
sau sate pe ambele maluri ale Nistrului. Unul dintre proprietarii aceştia era Costache Jora, care
stăpînea ambele maluri ale Nistrului pînă la gura Răutului. Pe dreapta rîului el stăpînea
localităţile: Vadul Jorăi, Jora de Sus, Jora de Jos, Jora de Mijloc, iar pe stînga rîului –
localităţile Jora (Jura) şi Jurca.
Prezentăm mai jos şirul selectiv al denumirilor identice sau etimologic înrudite de
localităţi din Transnistria cu cele din judeţele Republicii Moldova şi România, care au fost
72
excerptate din mai multe surse inclusiv Anuarul statistic al Romîniei 1992. – Bucureşti,
1993; România. Harta rutieră. – Bucureşti, 1997; Iordan Ion, Gâştescu Petre, Oancea D. I.
Indicatorul localităţilor din România. – Bucureşti, 1974; Eremia Anatol. Dicţionar
geografic. – Chişinău, 2005; Eremia Anatol, Viorica Răileanu. Indicatorul localităţilor din
Republica Moldova. – Chişinău, 2005 etc.
Afumaţi – Afumaţi (Dolj, mun. Bucureşti, Olt – România; Lăpuşna – Moldova)4.
Andreeşeni – Andreeşti (Bacău, Gorj), Andrieşeni (Iaşi), Andrieşeşti (Bacău),
Andrieşu (Iaşi).
Andriaşevca Nouă, Andriaşevca Veche – Andreiaşu de Jos (Vrancea).
Armaşevca – Armăşeni (Vaslui), Armăşeşti (Ialomiţa, Vîlcea), Armăşoaia (Vaslui).
Arsa – Arsa (Constanţa); Arsele (Buzău); Arseni (Gorj); Arsurile (Dîmboviţa, Gorj).
Balanovca – Bălan (Harghita, Sălaj), Bălăneasa (Bacău), Bălăneşti (Buzău, Dîmboviţa,
Gorj, Neamţ), Bălani (Gorj), Bălanu (Neamţ), Bălanu Nou (Bălţi), Bălăneşti (Ungheni).
Balta – Balta (Buzău, Cluj, Dolj, Gorj, Mehedinţi), Balta Albă (Buzău), Balta Arsă
(Botoşani), Balta Doamnei (Prahova), Balta Sărată (Teleorman), Balta Verde (Dolj, Mehedinţi),
Baltele (Arad), Bălţi (Bălţi).
Basarabia – Basarabi (Constanţa, Dolj), Basarabeasca (Lăpuşna).
Beciu – Beciu (Buzău, Olt).
Bîrladca – Bîrlad (Bîrlad), Bîrlădeni (Hotin).
Bîrzu – Bîrsa (Arad, Sălaj), Bîrza (Dolj), Bîrzeasca (Mehedinţi), Bîrsana (Maramureş).
Bodeni – Bodeni (Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Iaşi), Bodeşti (Arad, Prahova, Vîlcea,
Vaslui).
Boiarca – Boiereşti (Argeş, Vîlcea).
Bolohan – Bolohan (Orhei), Bolovani (Dîmboviţa).
Borşu – Borş (Bihor), Borşa (Cluj, Iaşi, Maramureş).
Botuşani – Botoşana (Suceava), Botoşani (Botoşani).
Braşoveanca – Braşov (Braşov).
Brăila – Brăila (Brăila, Hotin – România; Chişinău – Moldova), Brăiliţa (Brăila).
Brînza – Brînza (Cahul).

_________________________________
4.
Denumirile din paranteze indică judeţul, oraşul, raionul de care ţin localităţile respective.

73
 Brînzeni – Brînzeni (Mehedinţi, Neamţ – România; Bălţi – Moldova), Brînzenii Noi,
Brînzenii Vechi (Orhei).
Broşteni – Broşteni (Argeş, Botoşani, Caraş-Severin, Dîmboviţa, Gorj, Iaşi, Mehedinţi,
Suceava, Vaslui, Vîlcea).
Brusturi – Brusturi (Arad, Bihor), Brusturoasa (Bacău).
Buciuşca – Buciuşca (Orhei).
Bucureşti – Bucureşti (Hunedoara), Bucureştii Noi (Gorj).
Buda – Buda (Bacău, Botoşani, Buzău, Giurgiu, Iaşi, Prahova, Suceava, Vaslui, Vîlcea,
Vrancea – România; Ungheni – Moldova), Buda-Crăciuneşti (Buzău).
Budăi – Budăi (Iaşi – România; Chişinău, Orhei, Taraclia – Moldova).
Budele – Budele (Vîlcea).
Bugaz – Bugaz (Cetatea Albă).
Bursuc – Bursuc (Soroca, Ungheni), Bursuci (Vaslui), Bursuceni (Botoşani, Suceava –
România; Bălţi – Moldova).
Buşteni – Buşteni (Dolj, Prahova).
Butuceni – Butuceni (Orhei).
Buza – Buza (Mureş).
Camaraşevca – Cămăraşul (Cluj), Cămăraşul Deşert (Cluj).
Cantacuzino – Cantacuzu (Argeş).
Caragaş – Caragaci (Izmail), Caragacii Vechi (Izmail).
Călugarca – Călugăr (Bălţi), Călugăreni (Arad, Bacău, Botoşani, Constanţa, Dîmboviţa,
Giurgiu, Neamţ, Suceava, Vaslui).
Căpriţa – Căpreşti (Soroca), Căpreni (Gorj).
Cerbul – Cerbu (Argeş, Bacău).
Chetroasa – Chetroasa (Chişinău), Chetrosu (Bacău – România; Chişinău – Moldova),
Chetroşeni (Lăpuşna), Chrtroşica Nouă, Chetroşica Veche (Edineţ).
Chiscul Lung – Piscu (Brăila, Dolj, mun. Bucureşti), Piscu Moşului (Argeş), Piscu Nou
(Dolj), Piscu Lung (Vîlcea), Piscu Vechi (Dolj).
Chiştelniţa – Chiştelniţa (Orhei).
Cioban – Ciobăneşti (Argeş, Vîlcea), Ciobani (Argeş), Ciobanu (Cetatea Albă,
Constanţa).
Ciobanca – Ciobanca (Chişinău), Ciobanovca (Bălţi, Chişinău), Ciobăniţa (Constanţa),
Ciobănoaia (Buzău).
Cobasna – Covasna (judeţ în România).
74
 Coşar – Coşărelele (Prahova).
Coşniţa – Coşna (Argeş).
Cotiujeni – Cotiujeni (Hotin – România; Edineţ – Moldova), Cotiujenii Mari (Soroca),
Cotiujenii Mici (Bălţi).
Creciunovca – Crăciun (Cahul), Crăciuneii de Jos, Crăciuneii de Sus (Olt), Crăciuneni
(Botoşani), Crăciuneşti (Buzău, Dîmboviţa, Hunedoara, Maramureş, Vaslui).
Creţeşti – Creţeşti (Dolj, Gorj), Creţoaia (Chişinău), Creţeni (Vîlcea).
Cucul – Cucu (Satu Mare), Cuculeşti (Vîlcea), Cuca (Argeş, Galaţi), Cuci (Vîlcea).
Culnea Nouă, Culnea Veche – Culmea (Cetatea Albă).
Curpina – Curpenelu (Gorj), Curpeni (Hunedoara), Curpenu (Gorj).
Dimitrovca – Dimitrovca (Cetatea Albă), Dimitreşti (Cetatea Albă), Dumitreni (Soroca),
Dumitreşti (Argeş, Ialomiţa, Mureş, Vrancea).
Dobrogea – Dobrogea (Chişinău), Dobrogea Nouă (Bălţi).
Domniţa – Domniţa (Vaslui), Domniţa Elena (Constanţa), Domniţa Maria (Bacău,
Ialomiţa).
Dubăsari – Dubăsarii Vechi (Chişinău), Dubasu (Bacău), Dubăsariul (Iaşi).
Dulciţa – Dulceanca (Teleorman), Dulcele (Arad), Dulceni (Teleorman).
Fîntîni – Fîntîna Albă (Edineţ), Fîntîniţa (Bistriţa-Năsăud – România; Soroca –
Moldova), Fîntînele (Arad, Bacău, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Buzău, Constanţa, Dîmboviţa,
Dolj, Gorj, Iaşi, Maramureş, Mehedinţi, Prahova, Sălaj, Sibiu, Teleorman etc.).
Flămînda – Flămînda (Mehedinţi, Teleorman), Flămînzeni (Botoşani – România; Bălţi –
Moldova), Flămînzi (Botoşani).
Floarea – Floreni (Chişinău, Ungheni), Floreşti (Alba, Bacău, Botoşani, Buzău, Cluj,
Dolj, Giurgiu, Gorj, Mehedinţi, Prahova, Sibiu, Tulcea – România; Chişinău, Soroca, Ungheni –
Moldova), Floriceni (Soroca), Floricica (Cahul).
Frunză – Frunză (Edineţ), Frunzeşti (Soroca), Frunzeni (Mureş, Neamţ).
Furduievca – Furduieşti (Argeş, Gorj).
Gasparovca – Gaşpar (Edineţ).
Găvănoasa – Găvănoasa (Cahul), Găvana (Argeş, Bacău, Botoşani, Iaşi, Suceava),
Găvanele (Brăila, Buzău), Găvăneşti (Buzău, Gorj, Teleorman), Găvanul (Argeş, Buzău, Gorj,
Prahova, Vaslui).
Gîsca – Gîsca (Tighina).
Glîmbocelu – Glîmbocelu (Dîmboviţa), Glîmboc (Argeş), Glîmbocata (Dîmboviţa),
Glimboca (Caraş-Severin), Holboca (Iaşi).
75
 Glodoasa – Glodosu (Bacău), Glodu (Dolj), Gloduri (Bacău), Glodurile (Buzău),
Gloduţu (Dolj), Glodeni (Dîmboviţa, Gorj, Mureş, Vaslui – România; Bălţi – Moldova).
Goian – Goian (mun. Chişinău), Goianul Nou (mun. Chişinău).
Grădiniţa – Grădiniţa (Tighina), Grădina (Constanţa), Grădinăreşti (Dolj), Grădinari
(Caraş-Severin).
Grebănosu – Grebănu (Argeş, Buzău).
Grebla – Grebleşti (Argeş – România; Chişinău – Moldova).
Greceani – Greceni (loc. c. f. Cahul, Izmail), Greceanca (Buzău), Greceşti (Dolj,
Mehedinţi).
Grecu – Greci (Dîmboviţa, Mehedinţi, Tulcea, Vîlcea), Greaca (Sălaj).
Guşa – Guşaţi (Dîmboviţa).
Hîrjău – Hîrjauca (Ungheni), Hîrja (Bacău).
Hîrtop – Hîrtop (Suceava, Neamţ – România; Bălţi, Cahul, Lăpuşna, Orhei, Soroca,
Taraclia – Moldova), Hîrtopul Mare, Hîrtopul Mic (Orhei), Hîrtoape (Iaşi).
Holmu – Holm (Iaşi).
Horodişte – Horodişte (Edineţ, Ungheni), Horodiştea (Iaşi), Grădiştea (Brăila, mun.
Bucureşti, Cluj, Vîlcea).
Ianculov – Ianculeşti (Sălaj), Ianca (Brăila, Dolj).
Iasca – Iaşi (Gorj, Iaşi).
Izvoare – (Botoşani, Neamţ – România; Bălţi, Orhei, Soroca – Moldova), Izvoreni
(Ungheni), Izvoarele (Alba, Dîmboviţa, Galaţi, Gorj, Iaşi, Maramureş, Olt, Prahova, Teleorman,
Tulcea, Suceava), Izvoru (Buzău, Neamţ), Izvoru Alb (Neamţ), Izvoarele Sucevei (Suceva).
Jarişte – Jariştea (Iaşi, Vrancea), Jaroştea (Vîlcea).
Jugastra – Jugastru (Mehedinţi), Jugăstreni (Satu Mare).
Jura – Jureşti (Botoşani), Jureşti (Botoşani), Jora de Jos, Jora de Sus, Jora de Mijloc
(Orhei), Jorăşti (Galaţi).
Lăpuşna – Lăpuşna (Mureş – România; Lăpuşna – Moldova), Lăpuş (Maramureş),
Lăpuşnicel, Lăpuşnicu Mare (Caraş-Severin), Tîrgu Lăpuş (Maramureş).
Limanu – Liman (Cetatea Albă), Limanu (Constanţa).
Lipciani – Lipceni (Orhei).
Lunca – Lunca (Alba, Bihor, Botoşani, Hunedoara, Iaşi, Mureş, Teleorman, Tulcea),
Lunga, Lunga Nouă (Argeş – România, Soroca – Moldova), Lunca Bradului (Mureş), Lunca
Corbului (Argeş), Lunca Jariştei (Buzău).

76
 Lupulovo – Lupăria (Botoşani, Iaşi – România; Bălţi – Moldova), Lupeni (Harghita,
Hunedoara).
Mahala – Mahala (Cernăuţi), Mahalaua (Dolj, Gorj), Mahalaua Mare, Mahalaua Veche
(Vîlcea), Mahalaua Tutunari (Gorj).
Malul Roşu – Mal (Sălaj), Malu (Argeş, Dîmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Neamţ, Vîlcea),
Malu Alb (Galaţi), Malu Mare (Cetatea Albă, Dolj), Malu Mic (Cetatea Albă, Dolj), Malu Roşu
(Prahova), Malurile (Dîmboviţa), Maluri (Vrancea).
Măgura – Măgura (Bacău, Teleorman – România; Bălţi – Moldova), Măgura Nouă
(Bălţi), Măgureanca (Bălţi), Măgurele (Braşov, Buzău, Constanţa, Hunedoara, mun. Bucureşti –
România; Ungheni – Moldova), Măgureni (Brăila, Prahova).
Mălai – Malaia (Vîlcea), Malaica (Dolj).
Mălăieşti – Mălăieşti (Buzău, Dolj, Hunedoara, Iaşi, Suceava, Vaslui – România; Bălţi,
Orhei, Chişinău – Moldova), Mălăieştii Noi (Chişinău), Mălăieştii de Sus, Mălăieştii de Jos
(Prahova).
Mărculeşti – Mărculeşti (Buzău, Ialomiţa – România; Soroca – Moldova), Mărculeni
(Mureş).
Mihalcea – Mihalcea (Cernăuţi), Mihalceşti (Buzău).
Mocra – Mocra (Iaşi, Olt).
Moghilna – Movila (Ialomiţa), Moviliţa (Constanţa, Ialomiţa, Vrancea). Movila Banului
(Buzău), Movila Miresei (Brăila), Movila Oii (Buzău), Movila Verde (Constanţa).
Moldovca – Moldovca (Cetatea Albă), Moldoviţa (Argeş), Moldova Nouă, Moldova
Veche (Caraş-Severin), Moldoviţa (Suceava)
Moldovanca – Moldoveanca (Bălţi), Moldoveneşti (Cluj), Moldoveni (Neamţ).
Molochişul Mare, Molochişul Mic – Mologa (Cetatea Albă).
Moşneaga – Moşneni (Constanţa, Dîmboviţa, Dolj, Mehedinţi).
Movilău – Movileni (Galaţi, Iaşi), Movilenii de Jos, Movilenii de Sus (Galaţi).
Muncel – Muncel (Sălaj, Mureş), Muncelu Mare, Muncelu Mic (Hunedoara).
Neagra – Neagra (Arad, Cetatea Albă), Negrea (Galaţi – România; Lăpuşna – Moldova),
Neagra-Broşteni (Neamţ), Negreni (Argeş, Botoşani, Cluj, Olt, Vîlcea), Negreşti (Botoşani,
Constanţa, Neamţ, Vaslui – România; Chişinău – Moldova), Negreşti-Oaş (Satu Mare).
Nicoriţa, Nicorova – Nicoreni (Soroca), Nihoreni (Bălţi), Nicoreşti (Bacău, Galaţi).
Noua Grigorievca – Grigorăuca (Bălţi, Soroca), Grigoreşti (Bălţi), Grigorievca
(Tighina).

77
 Ocna – Ocna (Alba, Bacău, Cernăuţi, Cluj, Prahova), Ocna de Fier (Caraş-Severin),
Ocna Dejului (Cluj), Ocna Mureş (Alba), Ocniţa (Cluj, Dîmboviţa, Mureş, Vîlcea – România;
Edineţ – Moldova), Ocniţa-Mureşului (Alba), Ocniţa-Sibiului (Sibiu), Ocnele Mari (Vîlcea),
Ocniţa-Răzeşi (Orhei), Ocniţa-Ţărani (Orhei).
Odaia – Odaia (Teleorman – România; Ungheni, Orhei – Moldova), Odaia-Banului
(Buzău), Odaia-Turcului (Dîmboviţa), Odaia Veche (Botoşani).
Palanca – Palanca (Bacău, Cetatea Albă, Prahova, Teleorman, Vaslui, Vîlcea –
România; Soroca, Tighina, Ungheni – Moldova), Palanga (Argeş, Vîlcea).
Pancevo – Panciu (Iaşi, Vrancea).
Pantasievca – Pantazi (Prahova).
Parcani – Parcani (Orhei, Soroca, Ungheni).
Pasat – Păsat ( Dolj), Păsăteni (Botoşani), Păsăteşti (Vîlcea).
Pădureţ – Pădureţi (Argeş), Pădureţu (Vîlcea).
Perişor – Perişor (Dolj, Iaşi, Vaslui – România; Orhei – Moldova), Perişoru (Brăila,
Călăraşi, Dolj, Ialomiţa), Pereni (Lăpuşna), Peri (Mehedinţi).
Perperiţa (Prepeliţa) – Prepeliţa (Bălţi).
Peştera – Peştera (Braşov, Constanţa), Peşterea (Bihor, Hunedoara).
Piatra Roşie – Piatra (Constanţa, Prahova, Teleorman – România; Orhei – Mpldova),
Piatra Albă (Buzău, Mehedinţi, Neamţ – România; Chişinău – Moldova), Piatra Fîntînele
(Bistriţa-Năsăud), Piatra Neamţ (Neamţ), Piatra Olt (Olt).
Pietroasa – Pietroasa (Bihr, Timiş, Vîlcea), Pietrosu (Bălţi), Pietrosu Nou (Bălţi),
Pitroşica (Iaşi), Pietricica (Bacău), Pietros (Hunedoara), Pietroasele, Pietroasa Mică (Buzău),
Pietroşiţa (Dîmboviţa).
Pîcalova – Păcală (Olt).
Pîrliţa – Pîrliţa (Teleorman, Tulcea – România; Bălţi, Soroca, Ungheni – Moldova),
Pîrîta – Pîrîta (Chişinău).
Plopi – Plopi (Brăila, Buzău, Cluj, Hunedoara, Mehedinţi, Teleorman, Vaslui – România;
Cahul – Moldova), Plop (Hunedoara – România; Edineţ, Tighina – Moldova), Plopu (Bacău,
Brăila, Dîmboviţa, Dolj, Gorj, Prahova), Plopeni (Prahova), Plopiş (Sălaj).
Plosca – Plosca (Cetatea Albă, Dolj, Teleorman).
Podgoria – Podgoria (Buzău), Podgoreni (Orhei), Podgoria-Copou (Iaşi).
Pohrebea, Pohrebea Nouă – Pohrebeni (Orhei).
Ponoru, Ponoare – Ponoara (Bihor), Ponoarele (Arad, Gorj, Mehedinţi), Ponor (Alba,
Hunedoara).
78
 Racul – Racul (Mehedinţi), Racu (Vîlcea), Răculeşti (Chişinău), Racova (Bacău), Răcari
(Dîmboviţa), Răcarii de Jos (Dolj).
Raşcov – Rîşcov (Hotin), Rîşcova (Chişinău), Rîşca (Suceava).
Rădi, Şapterediuri – Rădeni (Botoşani, Iaşi, Neamţ – România; Chişinău, Ungheni –
Moldova), Rădenii Vechi (Ungheni), Rediu (Botoşani, Cluj, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Vaslui), Rădeşti
(Alba, Arad, Argeş), Rediul de Jos, Rediul de Sus (Bălţi), Rediul Mare (Edineţ), Rediul Galian
(Vaslui), Rediul Mitropoliei (Vaslui).
Roghi – Ruget (Iaşi, Vîlcea), Rugetu (Gorj), Rugi (Gorj), Rohia (Maramureş).
Rogozna – Rogoz (Bihor, Maramureş), Rohozna (Cernăuţi).
Roşianca – Roşiţa (Taraclia), Roşia (Arad, Bihor, Cetatea Albă, Gorj, Mehedinţi, Sibiu).
Rotari – Rotarul (Galaţi, Iaşi), Rotăreşti (Vîlcea), Rotăria (Iaşi).
Rotundul – Rotunda (Argeş, Cluj, Neamţ, Olt, Suceava – România; Edineţ – Moldova).
Ruda – Ruda (Hunedoara).
Sagaidacovca – Sagaidacul de Sus (Chişinău), Sagaidacul Nou (Chişinău).
Salcia – Salcia (Brăila, Buzău, Dolj, Galaţi, Mehedinţi, Prahova, Suceava, Teleorman –
România; Chişinău, Orhei, Taraclia – Moldova), Salcia Veche, Salcia Nouă (Vrancea), Salcia-
Tudor (Brăila), Sălcuţa (Tighina), Salcea (Suceava), Sălciile (Prahova).
Satul Nou – Satul Nou (Dolj, Gorj, Iaşi – România; Lăpuşna – Moldova), Satul Mare
(Suceava), Satu Mare (Satu Mare), Sătuc (Cahul). Pe teritoriul României sunt aproximativ 55 de
localităţi care au la bază apelativul sat.
Sărata, Sărăţei – Sărata (Bacău, Botoşani, Cluj, Dolj, Sibiu, Vîlcea), Sărata Nouă (Bălţi,
Lăpuşna), Sărata Veche (Bălţi), Sărata Galbenă, Sărata-Mereşeni, Sărata-Răzeşi (Lăpuşna),
Sărăţica Nouă (Lăpuşna), Sărăţica Veche (Lăpuşna), Sărătenii Noi, Sărătenii Vechi (Orhei),
Sărăteni (Ialomiţa, Mureş, Vaslui – România; Lăpuşna – Moldova), Sărăţel (Bistriţa-Năsăud).
Secară – Secară (Teleorman), Secăria (Prahova).
Selişte – Selişte (Arad, Bihor – România; Lăpuşna, Orhei, Ungheni – Moldova), Seliştea
Nouă (Cluj, Suceava, Teleorman – România; Ungheni – Moldova), Selişteni (Ungheni), Siliştea
(Arad, Botoşani, Constanţa, Suceava), Sălişte (Sibiu), Săliştea (Alba).
Singura – Singureni (Arad, Bacău, Hunedoara, Satu Mare – România; Bălţi – Moldova).
Sîrbi – Sîrbeşti (Buzău, Gorj – România; Soroca – Moldova).
Slobozia, Slobozia - Raşcov – Slobozia (Argeş, Botoşani, Buzău, Ialomiţa, Suceava –
România; Tighina - Moldova), Slobozia-Hodorogea, Slobozia-Horodişte (Orhei), Slobozia-
Duşca (Chişinău), Slobozia-Mare (Cahul), Slobozia-Bradului (Vrancea). Pe teritoriul României
sunt aproximativ 70 de localităţi care au la bază apelativul slobozie, iar în Moldova 14 localităţi.
79
 Socola – Socola (Iaşi – România; Orhei – Moldova), Socoleni (Chişinău), Socol (Caraş-
Severin).
Speia – Speia (Chişinău).
Stîna – Stîna (Cluj, Sălaj, Satu Mare), Stîna de Vale (Bihor).
Strîmba – Strîmba (Brăila, Cluj, Dîmboviţa, Gorj, Vîlcea), Strîmbeni (Lăpuşna), Strîmbu
(Brăila, Dîmboviţa), circa 25 de localităţi pe teritoriul României.
Stroieşti – Stroieşti (Argeş, Botoşani, Buzău, Gorj, Mehedinţi, Suceava, Vîlcea).
Şelari – Şelaru (Dîmboviţa).
Şerbani – Şerbăneasa (Argeş, Dîmboviţa), Şerbăneşti (Argeş, Bacău, Dîmboviţa,
Vîlcea).
Şerpi – Şerpeni (Chişinău).
Şipca – Şipca (Orhei).
Şura – Şura (Mehedinţi), Şuri (Soroca), Şurii Noi (Soroca), Şura Mare, Şura Mică
(Sibiu).
Tălmaci – Tălmăcel (Sibiu), Tălmaciu (Bihor, Sibiu).
Tătarca – Tătaru (Prahova).
Tecucia – Tecuci (Galaţi), Tecuciu Sec (Galaţi), Tecuci-Kalinderu (Teleorman).
Teiu – Teiu (Argeş, Dolj, Hunedoara), Teiuş (Alba, Bacău, Dîmboviţa), Teii
(Hunedoara), Teişul (Argeş, Bacău, Buzău, Vîlcea), Fîntîna Teiului (Dolj).
Tincău – Tinca (Bihor), Tincova (Caraş-Severin).
Tochila – Tochile (Ungheni), Tochile-Răducani (Lăpuşna), Tocila (Bacău), Tocileni
(Botoşani), Tociloasa (Bacău), Topilele (Buzău).
Topală – Topala (Lăpuşna), Topalu (Constanţa).
Troiani – Troian (Vîlcea – România; Lăpuşna – Moldova), Troianul (Teleorman), Traian
(Bacău, Tulcea).
Ucrainca Nouă – Ucrainca (Tighina).
Ulmu – Ulmu (Brăila, Călăraşi, Dîmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Iaşi – România; Chişinău –
Moldova), Ulm (Hunedoara), Ulmi (Dîmboviţa, Iaşi, Olt), Ulmul (Brăila), Ulmi-Milcov (Olt),
Ulma (Suceava), Ulmeni (Buzău, Călăraşi, Maramureş).
Ursulovo – Ursari (Ungheni), Ursoaia (Argeş, Bacău, Buzău, Dolj, Gorj, Iaşi, Mureş,
Olt, Vaslui, Vîlcea, Vrancea – România; Cahul, Tighina – Moldova), Ursoaia Nouă (Tighina),
Urşi (Olt, Vîlcea).
Vadul Turcului – Vad (Cluj), Vadul, Vadul Oii (Constanţa), Vadul Părului, Vadul Săpat
(Prahova), Vadul lui Isac (Cahul), Vadul lui Vodă (Chişinău), Vadul Leca, Vadul Leca Nou
80
(Orhei), Vadul-Raşcov (Orhei), Vadul Moldovei, Vadul Roşca (Vrancea), Vadu Vejei (Iaşi), Vadu
Crişului (Bihor), Vadu Izei (Maramureş), Vadu Lat (Giurgiu), Vadu Moţilor (Alba), Vadu
Negrilesei (Suceava), Vadu Oii, Vadu Roşii, Vadu Soreşti (Buzău), Vadu Stîncii (Dîmboviţa).
Valea Adîncă, Valea Hoţului, Valea Putredă – Valea Adîncă (Iaşi, Olt, Vaslui, Vîlcea,
Vrancea), Valea Albă (Neamţ), Valea Mare (Ungheni), Valea Perjei (Taraclia), Valea Norocului
(Bălţi). Pe teritoriul României există aproximativ 320 de localităţi ce conţin în structura lor
termenul valea.
Vama – Vama (Satu Mare, Suceava), Vama Buzăului (Braşov), Vama Marga (Caraş-
Severin), Vama Veche (Constanţa).
Văcăreni – Văcăreasca (Buzău), Văcăreni (Tulcea), Văcăreşti (Dîmboviţa, Teleorman).
Vărsaşi – Vărsătura (Brăila), Vărsături (Gorj).
Vidra – Vidra (Alba, Arad, Cluj, mun. Bucureşti, Vrancea).
Voloscoe, Voloşca – Voloşcova (Hotin), Voloşcani (Iaşi).
Zaplaz – Zaplazi (Buzău).
Zăzuleni – Zăzulenii Noi (Ungheni).

1.3. Contribuţii istorico-etnografice şi demografice.

Pămînturile din stînga Nistrului erau considerate din cele mai vechi timpuri domenii
voievodale româneşti, ca cel al lui Ieremia Movilă de la Movilău, al lui Duca Vodă de la
Nemirov, al lui Ştefan cel Mare de la Rîbniţa, al lui Nicoară Potcoavă, Petru Şchiopu, Vasile
Lupu, al Cantacuzinilor şi al atîtor alţi fruntaşi ai neamului.
Prezenţa românilor moldoveni în Transnistria, pînă departe în stepa ucraineană, este
vizată de soli şi misionari europeni care au cutreierat acest teritoriu în diferite timpuri. În notele
călătorilor Lawrin Piaseczynski (1601–1603), secretar al regelui Poloniei Sigismund III, Giovani
Battista Malbi (1620), Daniel Kymann (1709), Nicolo Barsi (mijlocul secolului al XVIII–lea),
Reyssoneb (a doua jumătate a secolului al XVIII–lea) ş. a. se relatează că regiunea Transnistriei
este populată în fond de valahii din Moldova [Dabija, 1991, 7–10].
Căile de pătrundere a elementului românesc în stînga Nistrului au fost diverse: românii au
putut să ajungă pe aceste meleaguri prin populare liberă, urmînd chemările unor boieri din
Moldova, care dobîndise aici pămînturi, sau datorită colonizărilor în urma războaielor dintre ruşi
şi turci. Cei mai mulţi cercetători însă (Serghievski M., Nistor I. I. ş. a.), susţin că elementul
românesc din stînga Nistrului datează încă de pe timpul descălecării Moldovei, cînd cete de
ţărani români din dreapta Nistrului, mînaţi de griji şi nevoi, îşi căutau locuri de trai pe
meleagurile podolice şi în stepele Oceakovului.
81
 Referindu-se la faptul cînd şi cum au ajuns românii în Transnistria, Gh. Pavelescu scria în
1944: „Se pare totuşi că e vorba de străvechi expansiuni păstoreşti, aistorice, de mocani ardeleni,
care fiind surprinşi de dispariţia condiţiilor favorabile păstoritului şi de începuturile agriculturii
intense şi rentabile, s-au stabilit pe acele meleaguri nu fără regretul şi melancolia spaţiilor natale.
Un bătrîn „mocan” din Zahareuca, jud. Dubăsari, ne spunea că ar vrea să meargă să-şi vadă satul,
undeva în apropierea Sibiului, şi apoi să se întoarcă iar în Transnistria, unde trăieşte de 60 de ani.
E important însă că aceşti români au venit aici cu avutul lor material şi spiritual. Ei păstrează
încă o civilizaţie cu vădite caractere ciobăneşti. Au avut pînă mai ieri o industrie casnică
dezvoltată, pe care au împrumutat-o şi ucrainenii (...). Pînă aici pentru mocani nu erau graniţe
politice. Din Poiana sau Săliştea Sibiului pînă în Crimeea şi Caucaz se întindea spaţiul ciobănesc
fără de hotare” [apud Furtună, 1999, 185]. Astfel, pe calea unei colonizări lente, pămînturile din
stînga Nistrului şi din bazinele afluenţilor săi au fost împînzite, în scurgerea vremurilor, cu
aşezări româneşti, după tipul celor din vechea Moldovă [Nistor I. I., 1939, 2].
Determinarea numărului românilor transnistreni pe ani şi după perioade este un lucru
destul de dificil şi aceasta din cauza că în Transnistria nu a existat o administraţie politică stabilă
şi, prin urmare, o sursă sigură şi o exactitate a datelor statistice, aceasta, mai ales, în timpul
guvernării ţariste, iar mai apoi şi pe timpul regimului sovietic, cînd raportul etnic se denatura
intenţionat în folosul altor etnii, îndeosebi în favoarea ruşilor.

Prezenţa românilor la răsărit de Nistru în secolul al XVI-lea este bine dovedită prin
mărturii narative şi documentare, iar de atunci încoace menţiunile respective în izvoarele
timpului devenind tot mai frecvente. Potrivit unor estimări efectuate în baza recensămintelor,
românii erau mai numeroşi în regiunea Hersonului. În judeţele Tiraspol şi Ananiev constituiau
pînă la 30 % din totalul populaţiei. În Podolia erau mai puţini, în guberniile Ekaterinoslav şi
Taurida aşezările lor fiind mult mai rare [Nistor I. I., 1990, nr. 10, 149].
Sursele istorice ne furnizează date statistice concrete şi sigure asupra populaţiei româneşti
din regiune: 6227 de locuitori la 1763 şi 18 196 de locuitori la 1782 în aşa-zisa Rusie Nouă; 825
de locuitori la 1763 şi 6032 de locuitori la 1773 în districtul Ecaterinoslav; 14 993 de locuitori la
1793 şi 15 285 de locuitori la 1795 în districtul Oceakov, aici românii constituind o jumătate din
numărul total al populaţiei [Harea, 1934, 13–16].
Cea mai mare parte de români o reprezentă zona adiacentă Nistrului. La nord de Iagorlîc,
pînă la războiul ruso-turc din anii 1787–1792, dintre cele 14 localităţi menţionate în documente
nu era nici un sat rusesc, existau doar 3 aşezări în districtul Raşcov, în care locuiau şi ucraineni.
Aceeaşi situaţie a fost şi în zona de la sud de Iagorlîc, unde la 1774 în 60 de localităţi, cu o

82
populaţie de circa 12 mii de oameni, majoritatea o alcătuiau românii moldoveni – 90 % din
numărul populaţiei locale [Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a., 2001, 81].
M. Serghievski în lucrarea sa Moldova: materialuri statistice (Balta, 1928), fixează în
olatul Oceakovului un număr de 37 de localităţi cu populaţie românească şi cu nume româneşti şi
41 de sate în palatinatul de la Bračlav. În olatul Oceakov din cele 37 de localităţi 25 erau cu
populaţie curat românească: Ananiev, Buturi, Valea–Hoţului, Handraburi, Ghiderimi, Goiani,
Doibani, Dubăsari, Caragaş, Coşniţa, Coşieri, Lunga, Mahala, Mălăieşti, Malovata, Perişori,
Rogii, Slobozia, Speia, Teia, Tocmageia, Tîrnauca, Tocila, Şipca şi Vradievca; 12 sate cu o
populaţie parţial ucrainizată, deşi au nume româneşti: Bîrzula (Bârza), Ciobureni (ciob),
Bodilova (Bodiu), Ghinculova (Hîncu), Giugastrovo (Jugastru), Georgeşti, Căpriţa, Nourovca
(Nour), Piatra, Ursulovca, Şepterediuri şi Moldavca. În Podolia, M. Serghievski indică 18 sate
cu populaţie curat românească: Botoşani, Bolocea, Vadul–Turcului, Valea Adîncă, Găvănos,
Harmaţi, Hruşca, Jura, Jujuseni, Culeana, Lăbuşca, Molochiş, Mocra, Nestorita, Plopi,
Popenchi, Piscu Lung, Topala şi Cerna, pentru alte 23 de sate originea lor românească fiind
sugerată de toponimie: Budei (Budeşti), Haraba, Glambocec, Domniţa, Iftodie, Moşnegi, Pasat,
Raculova (Racu), Sarata, Strîmba, Buşteni, Coşar, Lupolovo, Moldovanca, Troiani, Troianca,
Balanovca (Balan), Bolohan, Verbca Voloscaia, Jugastra Cucului, Chetroasa (Pietroasa),
Flămînda şi Ianculov (Iancu) [Nistor I. I., 1939, 3-4].
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe măsura expansiunii Imperiului Rus în
spaţiul nord–pontic, administraţia ţaristă a găsit aici o populaţie românească numeroasă. În
documentele oficiale aceasta era înregistrată sub denumirea de volohi, iar uneori valahi şi români
(moldoveni), păstrăndu-se astfel tradiţia medievală de a fi numiţi după denumirea ţării lor de
origine – Ţara Românească (Valahia) şi Moldova. Situaţia dată este fixată de lordul englez
Baltimor, care a călătorit şi el prin regiunile din stînga Nistrului: „Unii nu-i deosebesc pe
moldoveni de valahi, deoarece deosebirea constă într-aceea că în ţările lor de origine ei au şefi
sau domni diferiţi” [Batiuşkov, 1891, 131].
Tot în această perioadă, chiar şi autorii ruşi scriau despre lipsa ruşilor, ucrainenilor şi
cazacilor în aceste părţi şi despre caracterul românesc al Transnistriei. Ruşii, ucrainenii şi cazacii
încep să pătrundă aici pe calea colonizării abia după 1792, numărul lor fiind pentru început
suficient de modest. La 1792, cînd ruşii ocupă definitiv Oceakovul, ei găsesc aici mai multe sate
româneşti, unele dintre ele numărînd cîteva secole de la întemeiere [Conţescu, 1992, 4],
deoarece, după cum susţine istoricul rus A. Lebedinţev în lucrarea Ucraina Hanului (Herson,
1860), românii moldoveni reprezintă locuitorii autohtoni.

83
 Pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea aproximativ jumătate din populaţia regiunii Oceakov
o constituiau românii moldoveni, iar în zona din preajma Nistrului aceştia constituiau majoritatea
absolută a populaţiei. Cei mai mulţi locuiau în judeţul Tiraspol, circa 12,6 mii de români sau 69
% din totalul populaţiei româneşti din regiunea Oceakov [Dragnev, Chirtoagă, Jarcuţchi ş. a.,
2001, 89].
Într-un document rusesc din 19 iunie 1772 sunt înregistrate cîteva sate din stînga
Nistrului, pentru care se indică şi componenţa lor etnică. Deşi datele sunt diminuate, ele totuşi
indică un tablou real al situaţiei demografice, vizînd în special circumscripţia Dubăsari. În oraşul
Dubăsari erau 52 de gospodării, cu 72 de bărbaţi români moldoveni şi 4 evrei. În satul Corjova–
25 de gospodării (26 de bărbaţi); în Cocieri – 49 (47); în Malovata – 33 (31); în Goieni – 6 (6);
în Pogrebi – 22 (17); în Doroţcaia – 28 (30); în Delacău – 16 (17); în Butor – 25 (20); în Speia –
14 (13); în Teia – 24 (25); în Tîrnauca – 58 (66); în Sucleia – 44 (36) şi un ţigan. Deci, aici, în
afară de patru familii de evrei şi un ţigan, restul erau români [Chicu, 1992, 39].
În anul 1783 se constata o creştere a populaţiei româneşti şi dincolo de Bug. Numărul
familiilor româneşti era de peste 2000, cu aproximativ 10 000 de suflete, satele avînd 13 biserici
româneşti. Guvernămîntul din Petrograd le aprobase o conducere aparte, cu pecete proprie,
reprezentînd stema Moldovei: capul de zimbru cu o stea între coarne. În această regiune se
deschid biserici româneşti în satele Ciornîi Taşlîc (1778), Maximovca (1778), Pescianîi–Brod
(1780), Pantasievca (1780) ş. a.
Conform unor calcule statistice, în 1792, Olatul tătătesc avea 345 de localităţi stabile,
acestea fiind repartizate în cele patru judeţe precum urmează: Tiraspol – 79, Ananiev – 84;
Odesa – 97, Nikolaev – 85. Populaţia lor era aproximativ de 150 de mii de locuitori. Elementul
etnic preponderent, după cum recunosc mulţi dintre cercetătorii istorici, îl constituiau românii
moldoveni. Aceştia se aşezaseră aici mai cu seamă după războiul ruso-turc din anii 1735–1739,
refugiindu-se peste Nistru de teama răzbunării turcilor, care controlau nu numai teritoriul
Basarabiei, dar şi pe cel din dreapta Prutului (ţinuturile Iaşi, Fălciu, Tecuci ş. a.) [Eremia,
Răileanu, 2003, 29].
După anul 1792, cu toate că pe teritoriul din stînga Nistrului se observă o creştere a
populaţiei de colonişti ruşi şi ucraineni, aici continuau să se aşeze cu traiul şi locuitori din
Moldova. O dovadă este scrisoarea Ecaterinei II din 9. XI. 1792, adresată guvernatorului din
Ekaterinoslav: „Domnule general Maior şi Guvernatorul Ekaterinoslavului Cohovschi,
trimiţindu-vă registrul boierilor şi funcţionarilor din Moldova şi Valahia, care după dorinţa
noastră au primit gradaţie de ştab şi ober ofiţer, vă poruncim pe baza ucazului nostru ... ca ei să
primească destulă suprafaţă de pămînt pentru colonizarea lor în regiunea din nou dobîndită şi,
84
fiindcă unii din ei doresc să intre în serviciul nostru, să vă stăruiţi ca ei să fie repartizaţi prin
gubernia dată, în administraţia Dumneavoastră după puterile lor” [Fraţiman, 1920, 22].
Comparînd datele statistice din diferiţi ani, constatăm în unele sate din stînga Nistrului
uneori o uşoară creştere a populaţiei româneşti. Aşa, de exemplu, la Dubovoe ea sporise de la
151 de locuitori în 1792 pînă la 251 în 1799; la Valea Hoţului – de la 773 la 840; la Ghidirim –
de la 167 la 341; la Tîrnauca – de la 314 la 592. În majoritatea satelor, însă, se observă o scădere
vizibilă a populaţiei: la Goieni de la 293 în 1793 la 273 în 1795; la Roghi – de la 156 la 116; la
Molovata – de la 279 la 277; la Cocieri – de la 351 la 335; la Dubăsari – de la 3 005 la 2 045; la
Pogrebi – de la 190 la 181; la Coşniţa – de la 928 la 729; la Pîrîta – de la 657 la 396; la
Doroţcaia – de la 608 la 580; la Mălăieşti – de la 415 la 365; la Teiul – de la 322 la 284; la Speia
– de la 391 la 213; la Tocmăgei – constant 253; la Grădiniţa de la 339 la 150; la Sucleia – de la
315 (1794) la 312 (1795); la Butor – de la 574 (1792) la 554 (1795) [Cabuzan, 1974, 58-60].
Astfel, dacă în anul 1793 din cei 31 267 de locuitori ai regiunii Oceakov 14 993 (47,95 %) erau
românii moldoveni, atunci în anul 1795 numărul lor scade pînă la 41,57 %. În 1799 din cei 46
760 de locuitori atestaţi, români moldoveni erau numai 18 291 (39,12 %).
Istoricii I. Jarcuţchi şi I. Chirtoagă arată că la sfîrşitul secolului al XVIII-lea 41 de sate
din cele 64 din această zonă aveau o populaţie românească pură, 19 sate erau preponderent
ucrainene şi 4 sate aveau o populaţie mixtă, în proporţii egale.
La începutul secolului al XIX-lea, în spaţiul din stînga Nistrului se observă schimbări
esenţiale sub aspect etno-demografic. Datorită sistemului feudal perimat de oprimare a
localnicilor, un număr tot mai mare de români au început să emigreze în dreapta Nistrului. În
locul lor au fost aşezaţi de către administraţia rusă iobagi ucraineni şi ruşi strămutaţi din
guberniile vecine. Pe la mijlocul deceniului al 6-lea al secolului XIX numărul satelor din judeţul
Tiraspol, care cuprindea teritorii pînă la Bug, s-a dublat. Cu toate acestea, românii moldoveni din
acest judeţ constituiau 31,12 % , în judeţul Odesa – 17,01 %, iar în judeţul Ananiev – 22,09 %.
Cei mai mulţi români moldoveni din judeţul Ananiev erau în localităţile: Ananiev (2580), Valea-
Hoţului (2081), Chiştelniţa (271), Nicolaevca (243), Nicorova (204) Marianovca (218), Baital
(594), Vradievca (1348), Handrabura (1898), Gvozdovca (1775), Ghidirim (753), Lipeţcoe
(2260), Cumarovo (1057), Păsăţel (909), Perişori (138), Tocilova (866) Iasca (733); în judeţul
Tiraspol: Sucleia (717), Dubăsari Noi (1164), Grigoriopol (1053), Delacău (713), Soşa (105),
Piatra (Tatra) (106), Braşovanovca (246), Butor (1515), Hlinaia (Glinnoe) (844), Goieni (460),
Doibani (405), Dubău (420), Doroţcaia (837), Caragaşi (830), Coşniţa (1765), Roghi (431),
Cocieri (801), Mahala (539), Malovata (698), Pererîta (958), Pogrebi (517), Taşlîc (1209),
Tocmăgeia (325); în judeţul Odesa: Ovidiopol (902), Grădiniţa (1095), Beleaevca (1064),
85
Troiţcoe (919), Paşino (628), Alexandrodar (179), Iasca (1110); în jud. Herson – Casparovca
(614), Odesa Nouă (854), Bugul Nou (599), Ingul (260), Şerbina (686); în jud. Bobrineţ –
Voznesensc (1007), Bulgărica (1230), Glodosu (2265), Dobreanca (1540), Martanoşa (1516),
Arnautovca (575), Pancev (2560), Şerbani (1414) ş. a. [Cabuzan, 1974, 67–76].
În materialele recensămîntului general al populaţiei Imperiului Rus din anul 1897,
moldovenii sunt identificaţi ca români, limba lor maternă fiind denumită limbă română. Statistica
oficială rusă însă indică un număr mult mai mic decît cel real al populaţiei de origine românească
şi aceasta pentru că nu toţi românii au răspuns la întrebările din recensămînt în limba maternă.
Conform datelor oficiale ruseşti, la începutul secolului al XX-lea, în spaţiul din stînga Nistrului
au fost înregistraţi circa 225,6 mii de locuitori, dintre care 90 de mii erau români. Cel mai mare
număr de gospodării româneşti se aflau în zona adiacentă Nistrului, inclusiv plasele: Lunga –
97,5 %, Mălăieşti – 79,7 %, Dubăsari – 79 %, Taşlîc – 75,1 %, Corotna – 69,1 %, Slobozia –
62,8 %.
În ceea ce priveşte numărul locuitorilor români din zonele de la est de Nistru, cifrele sunt
adesea contradictorii. Z. Arbore crede că numai în trei gubernii – Herson, Podolia şi
Ekaterinoslav – locuiau circa 262 000 de români [Giurescu, 1937, 8]. Alexis Nour, cunoscut
istoric şi cartograf basarabean, care a întocmit la 1916 cea dintîi hartă etnografică a Transnistriei,
fixează aici un număr de peste 1000 000 de români [Harea, 1934, 14]. T. Hotnog consideră că
numărul românilor din Transnistria ar fi de peste 800 de mii [Hotnog, 1991, 75]. După calculele
lui G. M. Murgoci, numărul românilor transnistreni, pînă departe în răsărit, iar uneori şi pînă în
Crimeea, ajungea la 450 000 - 500 000 [Iorga, 1992, nr. 11, 78; Murgoci, 1920, p. 78-79]. La
1941, un alt cercetător în domeniu, N. Smochină, afirmă că numărul românilor care trăiesc peste
Nistru ar fi de peste 1 200 000 de locuitori [Popp, 1935, 12], date confirmate şi de
recensămintele bisericeşti din acea vreme. Ştefan Ciobanu, în lucrarea sa Românii de peste
Nistru, notează că numărul românilor de la est de Nistru trebuie să treacă de 800 000 de
persoane, considerînd că datele arătate de statisticile oficiale ruseşti nu sunt cele adevărate
[Harea, 1934, 14].
Deci, după anul 1792, în pofida politicii de deznaţionalizare a românilor, deşi numărul lor
scăzuse întrucîtva, aceştia constituiau în multe zone ale Transnistriei majoritatea populaţiei.
O situaţie etno-demografică deosebită se creează în regiunea transnistreană în primii ani
postbelici (1945-1950). Transformările social-politice ce au avut loc după încetarea acţiunilor
militare au influenţat asupra situaţiei populaţiei din aceste zone (ne referim doar la cele 5 raioane
din preajma Nistrului: Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia). Dacă în 1940 cele 5
raioane numărau, conform calculelor Direcţiei Centrale de Statistică, 283 000 de locuitori, apoi
86
la 1 ianuarie 1945 aici trăiau doar 184 000 de persoane [Zagorodnaia, Zelenciuk, 1987, 24].
Printre cauzele acestui fenomen pot fi menţionate: pierderile omeneşti, pricinuite de acţiunile
militare, nimicirile în masă, precum şi mobilizarea în Armata Roşie (fiecare tînăr făcea serviciul
militar cîte 10-20 de ani ).
Cauza principală însă a micşorării populaţiei rămîne a fi evacuarea după începutul
războiului a unui număr impunător de locuitori din regiune. Conform documentelor epocii, din
raioanele din stînga Nistrului s-au evacuat mai mult de 40 000 de persoane, cei mai mulţi fiind
evrei, ruşi, ucraineni, ceea ce a schimbat tabloul etno-demografic din regiune, în favoarea
populaţiei româneşti [Chirtoagă, Digol, 2000, 174].
La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial în Transnistria au fost aduşi funcţionari
sovietici şi de partid, reprezentanţi ai intelectualităţii, cadre muncitoreşti şi de conducere pentru
diferite ramuri economice, specialişti în diferite domenii ale industriei, fapt legat de procesul de
restabilire şi construire a obiectelor industriale. Cei mai mulţi erau din Federaţia Rusă şi din
Uzbekistan, ceea ce a condiţionat creşterea impunătoare a numărului de ruşi, ucraineni şi evrei în
regiune. Consecinţele imigrării în masă a reprezentanţilor etniilor alogene s-au resimţit foarte
repede, mai ales, în componenţa naţională a localităţilor orăşeneşti. Anume aici era concentrat
cel mai mare număr de ruşi, ucraineni şi evrei.
O altă cauză a micşorării populaţiei române din regiune o constituie foametea din 1946-
1947. În cea mai mare măsură, în urma acestui flagel, a avut de suferit populaţia de la sate,
reprezentată preponderent de români. Explicaţia e simplă: ajutorul acordat de autorităţile
sovietice populaţiei ce suferea de foamete se îndrepta, în primul rînd, spre centrele industriale,
unde majoritatea populaţiei o constituiau originari din alte republici veniţi în regiune, populaţia
băştinaşă fiind lăsată în voia sorţii.
O altă cauză a micşorării numărului populaţiei române din această regiune au fost
acţiunile de deportare din 1949 cu denumirea de Iug [Digol, 2001, 251].
Toate aceste cauze au generat o anumită dinamică a proceselor etno-demografice din
regiune în primii ani postbelici, îndreptate spre mărirea ponderii populaţiei alogene şi micşorarea
simultană a ponderii băştinaşilor, adică a românilor transnistreni.
Recensămîntul din 1989 atestă în localităţile din stînga Nistrului 240 536 (40 %) de
români moldoveni, 170 084 (28 %) de ucraineni, 53 393 (25 %) de ruşi şi 7 % alte etnii (evrei,
ţigani, bulgari, beloruşi etc.). Cea mai mare parte a autohtonilor este concentrată în raionul
Dubăsari – 88,9 %, iar în raioanele Camenca şi Grigoriopol – peste 62 % [Dron, 2001, 120].
E de menţionat, în concluzie, că pentru studiul toponimiei este important nu numărul
exact de români de la est de Nistru, ci însuşi faptul existenţei şi vechimii lor pe acest teritoriu.
87
Rezultatele cercetării sunt într-adevăr surprinzătoare, acestea servind drept mărturie că odinioară
au existat români pe unde astăzi nu mai sunt, pe unde abia se bănuia sau nici nu se bănuia că au
existat vreodată, şi aceasta din timpuri foarte vechi, mult apropiate de epoca de formare a
toponimiei româneşti din Transnistria.
Conform datelor recensămîntului din 2004 în Transnistria au fost atestaţi 555 347 de
locuitori, dintre care 31,9 s-au declarat moldoveni (români).
Menţionăm şi făptul că, potrivit statisticilor oficiale, în Ucraina limba română este vorbită
de 459 000 de locuitori, dintre care 135 000 sunt înregistraţi români, iar 324 000 moldoveni
[Lazarenco, 1994, 55].

88
 CAPITOLUL III

COMPONENŢA LEXICALĂ A TOPONIMELOR ROMÂNEŞTI

DIN TRANSNISTRIA

„Fiecare denumire geografică este o istorie exprimată prin

mijloacele limbii.”
(V. A. Nikonov)

Este recunoscut faptul că fenomenele lingvistice pot contribui substanţial la elucidarea

epocilor istorice despre care sunt puţine documente sau nu sunt deloc. Unul dintre aceste
fenomene care ne poate fi de un real folos în acest caz este toponimia. Pentru lingvişti
toponimele prezintă interes prin faptul că ele, constituind o parte a lexicului limbii, pot fi
studiate, la fel ca şi numele comune, apelativele de la care adesea provin, din punct de vedere
etimologic, fonetic, lexical, derivaţional, gramatical, sintactic.
Numele topice1, îndeosebi oiconimicele, asupra cărora ne vom concentra atenţia în acest
capitol, constituie un material lingvistic de o factură aparte. Ele se caracterizează printr-o fermă
stabilitate lingvistică, în sensul că nu sunt supuse tuturor modificărilor de ordin semantic şi
formal, pe care le suferă cuvintele obişnuite, apelativele. Situaţia aceasta sporeşte şi mai mult
interesul faţă de toponimie, deoarece ea ne înfăţişează uneori stări, fapte şi fenomene lingvistice
demult dispărute. Prezenţa unui toponim în documentele vechi presupune implicit existenţa
cuvîntului sau termenului respectiv în limba comună, pentru că majoritatea numelor topice,
înainte de a deveni toponime, au circulat mai întîi ca apelative. Şi deşi ne sunt transmise de abia
începînd cu documentele scrise, prin inscripţii sau prin diverse opere literare, vîrsta lor este, de
obicei, mai mare decît atestarea lor în texte.

___________________________________________
1.
În lucrările de specialitate întîlnim diferiţi termeni: nume de locuri, nume topice, toponime, toponimice,
denumiri geografice.

89
 Toponimia Transnistriei se caracterizează printr-o mare bogăţie şi varietate de forme şi
formaţii onimice originale, apariţia lor fiind strîns legată de specificul vorbirii populare, de
modul de viaţă al oamenilor, de ocupaţiile, credinţa şi superstiţiile lor, de anumite evenimente
din trecut şi de astăzi, de particularităţile fizico-geografice şi naturale ale regiunii. Acestea
tăinuiesc o adevărată istorie a neamului şi a ţării. Astăzi nu mai există unele nume de sate
menţionate cîndva în documente, precum nu mai există în prezent nici unele datini şi ocupaţii ale
oamenilor din trecut. Au dispărut de asemenea unele specii de arbori, unele culturi, unele
animale de altădată. Astăzi doar numele topice mai servesc drept mărturie a existenţei lor în
vremurile de demult. O cercetare atentă ar face posibilă restabilirea multora dintre cele dispărute.
Studiul toponimiei ca sistem este condiţionat de cunoaşterea cît mai profundă a
vocabularului unei limbi. La baza numelor de locuri, în imensa majoritate a cazurilor, stă un
apelativ folosit direct sau prin intermediul numelor de persoană. Pentru situaţia actuală acest
lucru este uşor de observat şi chiar de demonstrat. Aşa a fost cu siguranţă şi în trecutul
îndepărtat, însă demonstraţia nu se poate face întotdeauna.
Studiul numelor de localităţi româneşti de pe teritoriul Transnistriei ne permite să
restabilim fondul lexical şi sferele noţionale din care nomenclatura topică transnistreană şi-a
alimentat tipurile şi modelele de forme şi formaţii onimice. Avînd la origine structuri similare
sau identice cu cele de răspîndire generală în întreg spaţiul etnolingvistic românesc, toponimia
zonei transnistrene s-a format pe baza aceluiaşi lexic comun (apelative) şi unităţi onimice
preexistente (toponime, antroponime).
Apelativele au dat cel mai mare număr de unităţi lexicale pentru crearea nomenclaturii
topice. La început realităţile din mediul înconjurător au fost desemnate, de obicei, prin
apelativele corespunzătoare. Unui pîrîu i s-a zis Pîrîu, unui deal – Deal, iazul a fost numit simplu
Iaz. Uneori un singur obiect, care i-a impresionat şi a avut o influienţă fie negativă, fie pozitivă
asupra oamenilor, a fost suficient pentru denumirea unui loc sau a unei localităţi. Existenţa într-
un loc a unor plopi, a făcut ca localitatea din preajmă să fie denumită Plopi. Realitatea
înconjurătoare l-a impresionat pe om încă din copilărie şi acesta a fost nevoit să înveţe a o
individualiza prin nume proprii. Acest proces a fost obligatoriu la început, fiindcă acţiona o lege
intrinsecă a denumirii realităţii. Vorbitorul pornea de la valoarea impresivă a locurilor din
preajma sa. Ideile exprimate prin cuvintele acestea, devenite nume proprii, constituie un segment
indispensabil în procesul formării toponimicului.
În principiu, fiecare cuvînt al limbii române, mai ales din categoria substantivelor şi a
adjectivelor, care este folosit de o anumită colectivitate locală, este apt de a denumi un loc
oarecare. În practică însă lucrurile nu stau chiar aşa. Ca în mai toate domeniile de activitate, şi în
90
acest domeniu un grup de cuvinte se constituie într-un sistem terminologic din care toponimia
selectează materialul de care are nevoie. În literatura de specialitate, acest cîmp terminologic este
nmit în diferite feluri: terminologie entopică, terminologie geografică populară, terminologie
geografică locală, terminologie geografică (românească). Prin termen entopic se înţelege acel
cuvînt care este în legătură cu situaţia topografică, cu hidrografia locală, cu expunerea către
soare, cu aşezările omeneşti şi cu alte fenomene geografice ale solului [Bolocan, Şodolescu,
1995, 67].
Apelativele şi, în special termenii entopici, ce se referă la particularităţile solului şi la
aspectele geomorfologice ale terenului, descriind relieful unei regiuni, la vegetaţia şi fauna
ţinutului, la culturile agricole, la diversele construcţii şi amenajări sau la unele evenimente şi
fapte de ordin social-economic, constituie în nomenclatura topică transnistreană fondul principal
de formare a numelor de localităţi. În legătură cu acest aspect, acad. Iorgu Iordan nota
următoarele: „Foarte multe toponimice există ori au existat ca nume apelative în limba de toate
zilele. Este clar că izvorul lor trebuie căutat totdeauna şi fără nici o şovăire în lexicul vorbirii
curente. Prin urmare, indiferent de originea lor lingvistică, aceste numiri trebuie tratate la fel ca
elementele lexicale propriu-zise, ca şi cuvinte româneşti în sensul strict. Căci numai după ce au
ajuns să le întrebuinţeze cu valoare de nume apelative au putut românii să le extindă uzul,
folosindu-le, în aceeaşi vreme, cu ambele valori: de cuvinte obişnuite şi de toponimice” [Iordan,
1963, 7]. Devenind nume propriu, un toponim rupe vechile legături semantice cu apelativul pe
care-l continuă, referindu-se nu la o clasă, ci la un singur obiect. În acest caz el îşi pierde
accepţiunea antetoponimică, încadrîndu-se în noua categorie a numelor topice [Dan, 1980, 24].
Abstracte denominative, numele topice reprezintă cu timpul ceea ce Kuryłowicz numea „un
stadiu morfologic depăşit”. Aşa cum a arătat învăţatul englez Alan Gardiner, numele propriu
„este un cuvînt sau un grup de cuvinte avînd drept scop specific identificarea şi care atinge sau
încearcă să atingă acest scop numai prin complexul său sonor şi ortografic distinctiv” [apud Dan,
1980, 25].
În privinţa relaţiei dintre toponim şi apelativ, trebuie subliniat, în primul rînd, faptul că
există anumite deosebiri între cele două categorii de termeni chiar din punctul de vedere al
poziţiei în cadrul lexicului. Spre deosebire de apelative, toponimele au o poziţie specială în
sistemul limbii2.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––
2.
Toponimicele se cristalizează cu timpul în forma respectivă, rămînînd la periferia sistemului. Vezi M.
Sala, Probleme de toponimie, p. 273.

91
 În al doilea rînd, există anumite neconcordanţe între evoluţia apelativelor şi cea a
numelor topice. Cunoaşterea cît mai exactă a raportului existent între toponim şi apelativ, a
concordanţelor şi neconcordanţelor din evoluţia lor, permite interpretarea justă a numelor topice
dintr-un sistem toponimic.
Spre deosebire de apelativ, care totdeauna are un sens bine precizat, toponimul îşi pierde
cu timpul înţelesul iniţial, ajungînd la un moment dat fără un sens lexical, singura funcţie care-i
rămîne fiind aceea de a identifica o anumită realitate teritorială şi anume cea de desemnare.
Astfel, în timp ce apelativele au un sens bine determinat, toponimele corespunzătoare, după ce au
devenit nume proprii, nu vor mai desemna decît un obiect determinat individual, funcţia
denominativă devenind predominantă [Bureţea, 1975, 214].
Se cuvine să menţionăm că pocesul de transformare a apelativelor în toponime, mai ales
pe baza interpretării naturii de către om, se petrece şi astăzi, dovedindu-se astfel importanţa
toponimiei pentru unele discipline, inclusiv pentru geografie.
Toponimele şi antroponimele preexistente de asemenea au servit ca bază de formare a
numelor topice noi. Vechile toponime au dat naştere la multe nume de localităţi, amintindu-ne de
foştii proprietari de pămînt, de primii locuitori şi întemeietori de sate.
Cercetarea denumirilor de localităţi a unui teritoriu poate fi efectuată din mai multe
unghiuri de vedere, în funcţie de obiectivul propus şi de metodele de care se face uz. Astfel, dacă
luăm ca elemente de referinţă termenii entopici, studiul poate privi originea acestora, structura
formaţiilor, provenienţa formanţilor, categoriile lexico-gramaticale, configuraţia dialectală etc.
Totodată, gruparea toponimelor se poate realiza în funcţie de: limba de origine (română,
slavă, maghiară, turcă etc.), clasa lexicală de provenienţă (apelative, antroponime, alte
toponime), cîmpul semantic al apelativului de bază (geomorfologie, floră, faună, căi de
comunicaţie etc.), categoria sociografică a topicului (macrotoponim/microtoponim; oiconim,
hidronim, hodonim, hileonim etc.), modul de creare a toponimului (spontan/convenţional),
repartiţia geografică, frecvenţa etc.
Una din modalităţile cele mai adecvate de descriere unitară a inventarului toponimic al
unei zone o constituie clasarea numelor de localităţi pe criterii sociografice şi raportarea
comparativă a categoriilor rezultate la sistemul formal, construit în baza clasificării toponimelor
după structura şi forma lor lingvistică. Finalitatea unui asemenea demers presupune identificarea
trăsăturilor caracteristice ale ansamblului toponimic respectiv, depistarea factorilor naturali,
socioeconomici şi lingvistici care le-au determinat, precum şi evidenţierea, pe această bază, a
tendinţelor structurale şi etimologice specifice fiecăreia dintre categorii.

92
 Aceste metode de studiere şi de clasificare a materialului au fost aplicate, separat sau în
diverse combinaţii la repertoriul denumirilor de localităţi româneşti din Transnistria.
Dar, indiferent de clasificările pe care le-am accepta (în această privinţă, în toponimia
românească punctele de vedere diferă de la un autor la altul) şi de termenii folosiţi pentru a
delimita o anumită categorie de nume de locuri, este evident că în nici un caz nu trebuie şi nici
nu poate fi neglijat raportul reciproc dintre toponimie şi istorie, precum şi faptul că orice nume
topic este un element lingvistic cu un loc bine determinat în structura limbii.
În acest capitol vor fi studiate toponimele sub aspect lexical-semantic şi lexical-
etimologic. Din acest punct de vedere distingem în toponimia zonei date următoarele două
categorii principale de nume topice: 1. topografice şi 2. social-istorice3.

2.1. Toponimele topografice. Majoritatea numelor de localităţi comportă o semnificaţie

obiectivă, rezultată dintr-o realitate materială, susţinută de întîmplări istorico-sociale. Ele „au ca
punct de plecare forma, aşezarea, culoarea şi alte însuşiri ale locurilor respective, adică
înfăţişarea sau natura lor topografică” [Iordan, 1963, 18].
Topografice sunt numele topice care reproduc prin semnificaţia lor condiţiile fizico-
geografice şi naturale ce au favorizat apariţia numelor sau care descriu poziţia, aspectul sau vreo
altă particularitate a obiectelor topice desemnate. În cadrul numelor topografice putem urmări şi
alte particularităţi precum forma locurilor, configuraţia terenului, poziţia locului faţă de punctele
cardinale, fizionomia geomorfologică, flora şi fauna etc. Ele au la bază apelativele, care, uneori,
şi-au pierdut sensul iniţial; unele dintre care sunt şi astăzi curente în graiul popular4.

______________________________________
3.
I. Iordan a clasificat numele topice în patru grupuri: topografice „nume care descriu poziţia, aspectul sau
vreo altă particularitate a locului”, sociale „nume care au punct de plecare diverse fapte din viaţa socială a poporului
nostru”, istorice „nume care păstrează amintiri despre evenimente şi întîmplări din trecut”, psihologice „nume care
trădează o anumită atitudine sau trăsătură psihică a celor ce le-au dat”, vezi Toponimia românească, 1963, p. 17;
Alţi specialişti sunt de părere că materialul topic trebuie clasificat în coronime, hidronime, hodonime, oiconime,
oronime, socionime. În lucrarea de faţă am preferat clasificarea făcută de cercetătorul A. Eremia.
4.
În multe asemenea cazuri motivarea toponimică nu se bazează pe existenţa unui apelativ, chiar dacă
uneori el poate fi descoperit de către specialişti, ci pe „justificarea unui raport între un semn lingvistic şi un obiect
geografic”. Vezi Dragoş Moldovanu. Principii ale lexicografiei toponimice, 1972, p. 75.

93
 Încadrarea toponimiei unui teritoriu în sfera limbii comune este esenţială pentru
determinarea structurii toponimice şi în acelaşi timp pentru o justă rezolvare etimologică.
Căci aşa cum menţiona M. Sala, „toponimia poate da o serie de fapte dispărute din limba
comună, aceasta este mai ales cazul anumitor particularităţi dialectale dispărute în alte cuvinte şi
păstrate numai în cîteva nume de locuri” [Sala, 1958, 346]. Astfel de toponime sunt într-un
anume fel „haina” geografică a unei regiuni.
Un deal a fost denumit Dealul Mare, dacă comportă dimensiuni de altitudine mai mari. O
vale a fost denumită Valea Adîncă, dacă pantele dealurilor laterale sunt repezi, abrupte. Un izvor
s-a chemat Izvorul din Hîrtoape, Izvorul de sub Stîncă, Izvorul de pe Vale etc., precizîndu-se
astfel situarea lor pe teren, poziţia lor geografică. După obiectele topografice respective au putut
fi denumite aşezările omeneşti fondate în apropierea lor: Dealul Mare sau Dealul Înalt, Izvoru
sau Izvoare, Valea Adîncă sau Valea Mare.
Teritoriul Transnistriei după structura geofizică a terenului se aseamănă cu cel al
Moldovei. Relieful ei este o cîmpie fertilă, acoperită în partea de nord cu păduri seculare de
stejar, de arţar, de gorun, de carpen, iar la sud, pînă la ţărmul mării, fiind străbătută de cîteva
mari limanuri. În interior, cîmpia transnistreană e brăzdată în toate direcţiile de cîteva rîuri şi
rîuleţe, dintre care unele se varsă în Nistru, altele în Bug, iar cîteva direct în mare. În luncile lor
se află întinse livezi şi podgorii.
Această categorie onimică – toponimele topografice – a apărut din necesitatea oamenilor
de a se orienta în spaţiu, de a identifica cele mai neînsemnate accidente de teren sau
particularităţile naturale ale regiunii. După natura şi caracteristicile lor onimice ele pot fi
clasificate în oronimice, hidronimice, floronimice şi zoonimice.

2.1.1. Oronimicele. Aceste nume topice desemnează diverse accidente de teren (locuri
plane, înălţimi, depresiuni), indică poziţia geografică, forma, dimensiunile şi alte caracteristici
ale obiectelor orografice.
În principiu ne-am aştepta ca fiecare dintre domeniile restrînse ale toponimiei (oronimia,
hidronimia, floronimia, zoonimia etc.) să folosească apelativele corespunzătoare domeniului
pentru a denumi obiectele respective. În realitate, lucrurile se prezintă altfel. Terminologia
hidrografică de pildă, se foloseşte cu precădere în denumirile de aşezări umane. Afirmaţia este
valabilă atît pentru termenii generali (vale, baltă etc.), cît şi pentru termenii care se referă la
aspecte particulare ale cursurilor de ape. Terminologia apelor stătătoare se foloseşte mai des în
domeniul respectiv decît cea a apelor curgătoare, deşi în cadrul denumirilor de sate ea are de
asemenea o frecvenţă foarte mare.
94
 Hidronimia, în schimb, se foloseşte într-o măsură foarte mare de terminologia solului,
provenită, mai ales, de la nume de plante şi animale.
Cele mai multe toponime oronimice au la bază apelativele deal, poiană, vale, pisc, rîpă,
hîrtop, groapă, curătură, şes, colină etc., folosite în funcţie onimică fie singure, fie cu
determinative calificative, avînd un caracter descriptiv. Aceste apelative sunt termeni geografici
sau cuvinte dialectale, care au circulat cîndva sau mai circulă şi acum în graiul localnicilor din
această regiune. Chiar dacă păstrează în esenţă forma cuvintelor de la care provin, toponimele
oronimice, ca de altfel şi celelalte toponime, reprezintă deja alte unităţi lexicale şi nu pot fi
confundate cu substantivele comune corespunzătoare, pentru că în noua lor calitate, ele au alt
statut lingvistic decît cuvintele originare, avînd şi unele trăsături specifice.
Numărul mare al termenilor entopici din toponimia românească dovedeşte, în afara
oricărui dubiu, că românii au locuit din timpuri străvechi pe aceste meleaguri, avînd astfel
posibilitatea să observe şi să denumească un impresionant număr de trăsături ale reliefului. Din
punct de vedere etimologic, numele oronimice sunt mai clare, deoarece legătura semantică dintre
apelativ şi toponim este evidentă în multe cazuri.
Un număr relativ mare de localităţi de pe teritoriul Transnistriei au această bază
oronimică. Aspectele variate ale terenului au dat naştere la o bogată nomenclatură topică.: Buric
(buric „deal mic”, „movilă”), Buza (buză „marginea unui deal sau a unei văi”; „culme de deal”),
Chetroasa, Chetroşanovca, Chiatra, Chiscul Lung (chisc, lit. pisc „vîrf de deal”), Colina, Culnea
Nouă, Culnea Veche (culne, lit. culme „partea cea mai de sus a unui munte sau a unui deal”,
„vîrf”), Găvănoasa, Găvănosu (găvan „vîlcea de formă rotundă şi adîncă cu fundul mlăştinos;
scobitură mare de pămînt” şi suf. –os / - oasă), Glîmbocelu (glo(m)bok „adînc”), Glodoasa,
Grebănosu, Hîrtop (hîrtop „vale în semicerc, adîncă şi fără ramificaţii”), Holmu (holm „deal nu
prea înalt, izolat”), Lunca (luncă „şes, pădure pe malurile unei unei ape; zăvoi”), Lunga, Lunga
Nouă (corect ar fi Lunca şi Lunca Nouă), Malul Roşu, Măgura (măgură „munte”, „deal înalt,
izolat”), Moghilna (movilă „ridicătură de pămînt rotundă”), Muncel (muncel „munte de înălţime
mică, situat între două văi, cu pante line”, „deal mare”), Piatra Roşie, Pietroasa, Plosca, Ponoru
(ponor „adîncitură formată prin prăbuşire”), Roşianca, Rotundul, Vadul Turcului (vad „loc în
albia unui rîu, permiţînd trecerea de pe un mal pe altul”), Valea Adîncă, Valea Hoţului, Valea
Putredă etc.
Tot din categoria toponimelor oronimice fac parte şi oiconimicele care ne amintesc de
defrişările dintr-un timp mai îndepărtat. Într-o vreme, pădurile erau atît de multe şi dese, încît ele
constituiau adevărate obstacole în drumul spre progres, spre o economie dezvoltată, bazată pe
producţia vegetală şi animală multeraterală.
95
 Creşterea vitelor, cultivarea cerealelor şi legumelor îi obliga pe oameni să înlăture
pădurea din calea lor. Într-o vreme, orice om „putea veni la orice pădure ca s-o folosească
păscînd-o, runculînd-o (tăind-o – n. n.) făcînd din ea arşiţe, jarişti sau luînd lemne de foc, pentru
construcţii sau unelte [Ioniţă, 1982, 124]. În „lupta” dusă împotriva pădurilor, omul a folosit
toate mijloacelor de care dispunea, defrişind-o şi lărgind astfel spaţiul agropastoral. Aşa au luat
naştere localităţile: Arsa, Pîrliţa, Pîrlita etc.

2.1.2. Hidronimicele. Teritoriul Transnistriei este cuprins între adevărate hotare naturale,
formate de fluviile Nistru la vest şi Bug la est. În interior această zonă e străbătută în toate
direcţiile de mai multe rîuri şi rîuleţe, majoritatea afluenţi ai Nistrului şi Bugului, cu lunci
aşezate în văile rîurilor mari. Numele respective, hidronimicele, ţin de hidrografia terenului,
desemnînd tipul de obiecte hidrografice: baltă, fîntînă, iezer, izvor, lac, pîrîu, rîu, şipot etc.
Dacă luăm seama mai bine la felul cum sunt aşezaţi românii de peste Nistru, observăm că
ei populează locurile de pe malurile rîurilor mai mari: Nistru, Camenca, Rîbniţa, Codima,
Tiligul, Iagorlîcul, Molochişul, Juravca, Cuialnicul, Uşiţa, Bug etc., care au determinat apariţia
unor nume de localităţi, mai ales la vărsare, unde numele de sate coincid cu numele de ape în
mare măsură, decît în zona izvorului, unde sunt mai rar dublate de nume de sate. Astfel numele
de localităţi Bug (< hidr. Bug), Molochişul Mare, Molochişul Mic (< hidr. Molochiş), Taşlîcul
Împletit, Taşlîcul Negru, Taşlîcul Uscat (< hidr. Taşlîc), Uşiţa Nouă şi Uşiţa Veche (< hidr.
Uşiţa) etc. au fost create de români de la numele văilor şi rîurilor din imediata apropiere ori
aflate în limitele localităţii, unde iniţial au fost întemeiate vetrele aşezărilor respective.
Prezintă interes denumirile de localităţi care au la bază un apelativ ce caracterizează un
curs de apă, indicînd:
―natura terenului: Balta, Bugaz (bugaz „locul de vărsare a unui rîu”, „gura rîului”),
Chiştelniţa (chiştelniţă „loc apătos, mlăştinos”), Limanu (liman „loc rezultat din bararea cu
aluviuni a gurii de vărsare a unui rîu”), Sărata, Sărăţei;
―particularităţile albiei rîului: Rotundul, Strîmba, Taşlîcul Împletit;
―caracteristicile apei: Neagra, Sărata, Taşlîcul Negru, Taşlîcul Uscat;
―vegetaţia din zonă prin care îşi croieşte drum apa: Tochila (tochila, lit. topila „loc
într-o apă unde, se pune la topit cînepa sau inul”), Lăpuşna etc.
―locuri de utilizare specială: Baital (baital „loc (vad) de adăpare a vitelor”), Budăi
(budăi „fîntînă nu prea mare; izvor”), Fîntîni, Izvoare, Izvorul Mare, Ocna, Ocna Roşie, Ocniţa
(ocnă „izvor mic”, „rîpă adîncă”).

96
 2.1.3. Floronimicele. Termenul floronim are la bază cuvîntul floră „totalitatea plantelor
dintr-o regiune” şi elementul de compunere – onym „nume”. Transnistria este cunoscută din
timpurile străvechi ca o regiune cu o vegetaţie deosebit de bogată şi variată: codri, păduri,
dumbrăvi, în care cresc (sau creşteau) numeroase specii de plante. Cele mai răspîndite dintre ele
şi-au găsit reflectare în toponimie, dînd naştere la unele nume de localităţi (sate, cătune), ele
fiind mai numeroase în acele zone unde există o vegetaţie mai bogată, mai variată, şi mai puţin
numeroase în acele locuri unde vegetaţia este mai săracă.
De obicei, ariile toponimelor floronimice corespund regiunilor de răspîndire a unor specii
de plante, arbori şi arbuşti. În categoria toponimelor floronimice trebuie distinse toponimele
formate direct de la nume de plante, adică de la apelative, şi toponimele formate indirect, adică
de la nume de persoane, acestea fiind formate de la nume de plante şi care au fost atribuite
persoanelor respective datorită spiritului creator al poporului, prin diferite asociaţii sau
asemănări [Cosniceanu, 1981, 106]. Din prima categorie, adică toponime care reprezintă nume
de plante de diverse specii, oferind date asupra vegetaţiei trecute sau actuale, fac parte numele de
localităţi: Brusturi, Buşteni, Butor, Curpina, Iasca (iască „ciupercă în formă de copită, care
creşte pe tulpinile copacilor şi care se folosea în trecut pentru foc”), Jugastra Cucului, Jugastru
(jugastru „arbore înalt (pînă la 15 m), cu lemnul alb, tare”), Lăpuşna (< slav. лопух „brusture”),
Perişor (derivat cu suf. – işor de la apel. păr), Plopi, Podgoria, Rogozna (rogoz „plantă cu
tulpina în trei muchii, cu frunzele lungi şi florile grupate în spice”), Salcia, Teiu, Ulmu, Ulmu
Mic, Rădi, Şepterediuri (rădi, lit. rediu „pădurice tînără şi rară”) etc. 5
A doua categorie o alcătuiesc numele de localităţi: Floarea (< antrop. Florea < apel.
floare), Floriana (< antrop. Florian şi suf. top. –a < apel. floare), Frunză, Frunzăuca (< antrop.
Frunză < apel. frunză), Mălai, Mălăieşti (< antrop. Mălai < apel. mălai), Măraru (< antrop.
Măraru < apel. mărar), Pădureţ (< antrop. Pădureţ < apel. pădureţ) etc.

____________________________________
5.
Nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca unele localităţi să fi fost denumite cu astfel de nume în mod
arbitrar, adică denumirile sunt date în mod spontan, fără vreo legătură cu realitatea propriu-zisă, fie după o
caracteristică a obiectului, fie cu intenţia de a deosebi o realitate de celelalte înconjurătoare. Din această categorie
fac parte, mai ales, anumite toponime oficiale, create de administraţie, şi în, mai mică măsură, cele populare, date de
către localnici şi păstrate ca atare din generaţie în generaţie (unele au fost numite aşa poate prin analogie cu altele
cunoscute din împrejurimi).

97
 Cercetarea documentelor istorice ne oferă prilejul constatării caracterului efemer al
existenţei unor nume topice: iazurile dispar, pădurile se taie, mlaştinile sunt desecate, o rîpă este
împădurită etc., constatînd astfel diferenţe între realităţi şi termenii care le denumesc. Numele
topic nu mai exprimă adevărata însuşire a realităţii, pentru că accepţia numelui topic este departe
de cea pe care a avut-o iniţial.
Intervenţia omului asupra terenului, a naturii în general, determină modificări esenţiale
sau prefaceri de o mai mică importanţă în structura elementelor lui componente. În timp ce un
teren împădurit este transformat prin defrişare, în teren agricol sau păşune, într-un alt loc apare o
plantaţie nouă. Ca urmare a acestor transformări numirile vechi pier odată cu realitatea materială
pe care o desemnau şi apar altele, pe măsura apariţiei unor elemente materiale noi.
Cîte odată însă numele topice supravieţuiesc şi, deşi particularităţile locurilor s-au
schimbat, acestea continuă să se numească ca altădată. Satul Plopi a continuat să se numească
aşa, deşi în locul respectiv astăzi nu mai există pădure de plopi.
Astfel, în decursul timpului multe păduri au fost tăiate, copacii desemnaţi pentru
denumirea unui sat s-au uscat, multe din speciile de plante şi arbori, precum şi multe din culturile
existente pe vremuri au dispărut, dar existenţa lor de odinioară, este confirmată de numele topice,
mărturii incontestabile.

2.1.4. Zoonimicele. Nu numai natura solului, a florii i-a impresionat pe locuitorii unei
zone geografice, ci şi fauna ei. În toponimia românească se cunosc multe nume topice care au la
bază nume de animale. Situaţia se explică, pe de o parte, prin păstorit – ocupaţie străveche la
români – pe de altă parte, prin faptul că numeroase specii de animale domestice şi sălbatice au
trăit pe acest teritoriu. Prin zoonimice se înţelege numele de locuri şi localităţi, provenite de la
cuvinte ce denumesc fiinţe din regnul animal. Pe baza analizei acestora se pot trage interesante
concluzii, privitor la istoria şi geografia unei anumite regiuni, fapt subliniat şi de către
toponomastul francez E. Nègre: „La plupart des noms de lieux inspirés par les animaux
domestiques décrivent leur étable ou la ferme qui les élève, mais ils décrivent aussi
indirectément le pays qui leur covient” [Nègre, 1963, 157]. Există multe toponime care îşi au
originea în numele unor animale sălbatice sau domestice, fapt care atestă importanţa pe care a
avut-o unele îndeletniciri pentru oamenii din regiune, cum ar fi păstoritul, albinăritul, vînătoarea,
creşterea vitelor etc. De obicei, au devenit toponime numele de animale mari, de păsări sau de
peşti, ultima categorie fiind caracteristică mai mult obiectivelor hidrografice (rîuri, bălţi, lacuri
etc.), reflectînd prezenţa lor în aceste locuri, precum şi diversitatea lor.

98
 Fiarele sălbatice, cauză –într-o vreme – a numeroase drame ale satului, mai ales, cînd din
casă se ieşea direct în poiană, în pădure, nu puteau să nu constituie un motiv ca locurile să
primească numele lor. Uneori lupul, ursul sau şarpele erau identificaţi cu „necuratul”, despre
care se credea că ia înfăţişarea acestor animale. După cum denominaţia românească tradiţională
cunoaşte nume de botez Lupu, Ursu etc., care se dădea celor născuţi pentru a-i feri de primejdia
fiarelor, tot astfel şi localităţile erau „botezate” din acelaşi motiv, pentru a înlătura astfel de
pericole din preajma oamenilor. Aşa se explică toponimele provenite de la numele acestor
animale, de exemplu, Lupulovo, Ursulovo etc.
Pe teritoriul Transnistriei întîlnim o serie de denumiri de localităţi provenite din apelative
ce ţin de regnul animal: Broşteni, Bursuc, Jugastra Cucului, Perperiţa (corect Prepeliţa), Şerpi
(sau Şerpa), Vidra etc.
Ca şi în cazul toponimelor floronimice, unele toponime zoonimice sunt formate indirect,
adică de la nume de familie. De exemplu: Bînzari (apel. bînzar „albină care face mierea în
stup”), Buhai (< antrop. Buhai < apel. buhai), Carpovca (< antrop. Carp şi suf. –ovca < apel.
carp), Căpriţa, Căpriţa Mare (< antrop. Căpriţă < apel. căpriţă), Cerbul (< antrop. Cerbu <
apel. cerb), Cucul (< antrop. Cucu < apel. cuc), Dihorul (< antrop. Dihor < apel. dihor), Gîsca
(< antrop. Gîscă < apel. gîscă), Racul, Racovo (< antrop. Racu(l) < apel. rac), Văcăreni etc.

2.2. Toponime social-istorice. Se susţine, în general, că numele de localităţi au o durată

de existenţă mai mare, că ele se schimbă mai rar. Lucrurile se prezintă însă mult mai complicat.
Oiconimicele, ca şi celelalte categorii de nume, evoluează, sunt dinamice, se modifică atît sub
aspect formal (corpul fonetic), cît şi din punct de vedere semantic. Altfel spus, fiecare nume
topic este o mărturie istorică de ordin lingvistic, chiar dacă noi împrejurări fac ca vechiul nume
să fie înlocuit, uitat sau tradus. Numele nou nu este decît reflectarea unui alt fapt istoric, iar
funcţia sa esenţială rămîne aceeaşi: diferenţierea unui element al realităţii înconjurătoare din şirul
similar de astfel de fapte. Explicarea acestora ţine de sarcina lingvistului, care, pe baza atestărilor
documentare mai vechi şi cu ajutorul legilor de dezvoltare a limbii, încearcă să reconstituie
forma cea mai veche a acestui nume, precum şi evoluţia lor ulterioară. Dar numele se schimbă nu
numai sub aspect lingvistic, ci, adesea, şi în plan obiectiv real, în funcţie de schimbările din
societate, evocînd prin numele propriu un anumit timp şi spaţiu.
Toponimele sunt, prin urmare, dovezi lingvistice ale evoluţiei sociale, ele reflectînd
mediul social şi împrejurările istorice care le-au favorizat apariţia. Dacă multe nume topice
prezintă o importanţă specială pentru însăşi originea şi evoluţia lor, nu e mai puţin adevărat că
ele sunt invocate, uneori ca argumente plauzibile şi convingătoare, în cercetarea unor aspecte
99
social-istorice precum: întemeierea şi evoluţia satelor, colonizarea sau emigrarea unor populaţii
străine, natura raporturilor de proprietate între boieri şi mănăstiri, între boieri şi ţărani, rolul şi
importanţa unor instituţii în viaţa socială etc., redînd astfel anumite momente, fapte, evenimente,
întîmplări din viaţa oamenilor. Studierea toponimelor social-istorice favorizează cunoaşterea
unor denumiri străvechi ce probează ocupaţiile, obiceiurile poporului, contactele lui cu alte etnii
etc. În legătură cu acesta I. Iordan constata că „toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a
unui popor, o adevărată arhivă orală, unde se păstrează amintirea atîtor evenimente, întîmplări şi
fapte, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul
popular” [Iordan, 1963, p. 26].
Factorii de ordin social-istoric care au determinat apariţia toponimelor sunt de ordin
diferit, de aici diversitatea categoriilor de nume topice: antroponimice, etnonimice, sociale,
profesionale, oiconimice, fortonimice, migratorice etc.

2.2.1. Toponime antroponimice. În toponimia transnistreană, ca şi în nomenclatura

topică din alte regiuni istorice româneşti, antroponimele constituie una dintre cele mai
numeroase categorii onimice. Numele topice formate de la antroponime, adică de la nume de
persoane (prenume, nume de familie, supranume, porecle), indică fie fondatorul satului, fie
proprietarul locului pe care s-a născut satul, fie posesorul căruia i-a fost donat satul, exprimînd
diverse raporturi dintre persoanele respective şi obiectele desemnate (posesia, apartenenţa,
dependenţa).
Existenţa unei colectivităţi umaneîntr-un loc anumit, fie şi foarte redusă la număr ca
indivizi, cere chiar de la începuturi o denumire. Ceea ce rămîne fără un răspuns sigur este aşa-
numita problemă a „celui care a dat nume localităţii”. Dacă pentru epocile apropiate de noi
problema acestuia nu se pune, dat fiind rolul şi autoritatea administraţiei, precum şi caracterul
pronunţat oficial al nomenclaturii localităţilor, în schimb în epoci mai depărtate, cînd procesul de
nominaţie a localităţilor avea un caracter mult mai spontan, dar nu lipsit de motivaţii, toponimele
erau create de cei interesaţi să dea nume locurilor. Trebuie să remarcăm că nici în acest caz
numirea nu era dată de cei implicaţi direct în raportul om – loc, ci de alţii, care aveau un interes
mai mare decît locuitorii satelor sau proprietarii locurilor ca să ştie cum se cheamă aşezarea
vecină (sau locul vecin) cu satele sau proprietăţile lor [Ioniţă, 1982, 40].
Toponimele provenite din antroponime pot avea un caracter nemotivat sau motivat,
deoarece nu ţin seama de formele de relief, de faună, de floră, de geografia economică etc., ceea
ce îndreptăţeşte afirmaţia lui E. Nègre: „De même des noms de lieux tirès des noms de perssones
sont arbitraires car ce n'est que par exeptions qu'ils depandent de l'aspect vu de l'istoire de lieu”
100
[Nègre, 1963, 11]. Toponimele antroponimice invocă procedee diferite de la o epocă istorică la
alta, condiţionate nu numai de mentalitatea oamenilor în ceea ce priveşte procesul denumirii, ci
şi de realităţi concrete ale aşezărilor. Cum s-a menţionat deja, pentru o epocă mai veche (sec. XV
– XVIII) se poate stabili numele persoanei de la care s-a format un nume de loc. Acesta este de
foarte multe ori o persoană reală, care poate fi identificată pe baza documentelor istorice: el
poate fi primul locuitor al aşezării respective, întemeietor, cumpărător, proprietar vremelnic al
unei moşii sau aşezări, adică numele localităţii a putut fi pus în relaţie cu un individ, pornindu-se
de la „evenimente” memorabile pentru comunitatea respectivă sau de la alte relaţii întîmplătoare.
Spre deosebire de sec. XV–XVIII, cînd denumirile localităţilor erau denumite mai mult
după bunul plac al proprietarului sau al comunităţii, în sec. al XIX-lea, situaţia se schimbă.
Acum numele unor localităţi (sate, comune, oraşe) sunt date sau înlocuite pe cale
administrativă, fiind puse în legătură cu numele unor personalităţi oficiale, ce ţineau de anumite
clanuri, de dinastii sus-puse din timpul ţarismului: Afanasievca, Alexandrovca, Caterinovca,
Constantinovca, Dimitrova, Ivanovca, Nicolaevca, Vladimirovca etc.
Provin de la nume de persoane şi o parte din toponimele formate odinioară, punînd în
evidenţă persoane ale puterii sovietice: Chirov, Djerjinscoe, Frunze, Frunzovca, Lenin, Şevcenco
etc.
Deşi se ştie că din punct de vedere administrativ pămînturile din stînga Nistrului nu au
intrat niciodată în componenţa statului feudal Moldova, totuşi domnii moldoveni îşi exercitau
jurisdicţia şi în unele zone adiacente, încă pe timpurile lui Petru I (1375-1391), Alexandru cel
Bun (1399 – 1432), Petru Vodă Aron (1451 – 1452), Ştefan cel Mare (1457 – 1504), Petru Rareş
(1527 – 1538), Ioan Vodă cel Viteaz (1572 – 1574), Petru Şchiopu (1582 – 1591), Eremia
Movilă (1595 – 1600), Duca Vodă (1678 – 1683) etc. [Dabija, 1991, 10-11; Dron, 2002, 18].
Boierii moldoveni, împroprietăriţi de cancelariile domneşti, şi-au înveşnicit numele în
denumirile oraşelor şi satelor: Ananie, Badiul, Balaşeanca, Braşevanovca, Brîncoveanca,
Cantacuzin, Catargino, Cucu, Dimitrovca, Filodorovca, Jora, Măcăreşti, Săcară, Şerbani,
Vradievca, Zmuncilovca etc.
Din punct de vedere structural se observă că toponimele antroponimice de pe teritoriul
Transnistriei sunt formate cu ajutorul sufixelor:
-eşti: Creţeşti, Mălăieşti, Mărculeşti, Stroeşti;
-ani / -eni: Andreeşeni, Bodeni, Brînzeni, Butuceni, Greceani, Lipciani, Văcăreni,
Zăzuleni;
-a / -ea / -ia: Arsa, Brînza, Eftodia, Gîsca, Moşneaga, Pîrîta, Pohrebea, Topala, Ţîmbala;

101
 -ovca / -evca: Armaşevca, Arnăutovca, Balanovca, Bodiulova, Camaraşevca,
Furduievca, Gasparovca, Ghinculova, Nourovca, Untilovca, Ursulovca;
-ov / -ev: Ianculov, Lupulovo, Nicorova, Pancevo, Pîcalova, Raşcov.
Unele derivă direct de la antroponime, fără a se recurge la sufixe: Ananie, Bîrzu,
Bolohan, Bontaş, Borşu, Buhai, Bursuc, Cerbul, Cioban, Cucul, Dabija, Dihorul, Ferescu,
Fîrnachi, Frunză, Goian, Grecu, Grosu, Guşă, Handrabura, Marian, Mălai, Măraru, Mihalcea,
Mironi, Pasat, Racul, Răzmeriţa, Rotari, Tălmaci, Terziman, Vicol, etc.
De multe ori numele date localităţilor sunt, la drept vorbind, simple „porecle”
calificative, amintind de originea sau starea economică şi socială a unor grupuri de oameni:
Flămînda, Flămînzi, Hapsîna, Pasat, Păsăţel, Pîrîta, Singura etc.
Dacă e să vorbim de genul numelor de persoane care stau la baza numelor de localităţi (şi
locuri), trebuie să menţionăm că toponimele de genul masculin sunt mai numeroase decît cele de
genul feminin. Faptul acesta se explică prin aceea că bărbaţii, în toate manifestările vieţii, au
avut un rol social mai important decît femeile, atît în baza unei tradiţii străvechi (inclusiv în
întemeierea satelor, fie de la un „strămoş”, fie de la cea dintîi familie stabilită în regiunea
respectivă), cît şi prin lege.
Cu toate acestea există şi toponime feminine, deoarece dreptul de proprietate l-au avut şi
femeile în secolele trecute. Acest fapt este explicabil şi trebuie pus în relaţie cu o serie de factori
istorici şi juridici legaţi de proprietatea funciară şi de drepturile femeii în societatea feudală.
Numele de femei sunt cuprinse doar în unele acte interne, avînd caracter privat (cum ar fi cele de
moştenire, testamentare, de vînzare-cumpărare, de judecare a unor pricini, de împărţire, de
donaţii către mănăstiri etc.). De pildă, cînd se mărita fata unui boier, ea primea ca zestre o parte
din moşia tatălui său (e cazul domniţei Ruxanda, fiica domnului Vasile Lupul, împroprietărită de
tatăl său cu moşii la Iampol şi Raşcov). Moşiile dăruite primeau în asemenea cazuri numele noii
proprietare: Domniţa, Mărculeasa, Vitezeasca etc.
Interesant e că toponimele provenite de la antroponime în forma de singular masculin
(Ananie, Bîrzu, Bolohan, Bontaş, Borşu, Buhai, Bursuc, Cerbul, Cioban, Cucul, Dabija, Dihorul,
Ferescu, Frunză, Goian, Grecu, Grosu, Guşă, Handrabura, Marian, Mălai, Măraru, Mihalcea,
Pasat, Racul, Răzmeriţa, Tălmaci, Terziman, Vicol, etc.) reprezintă un număr mai mare decît
toponimele provenite de la antroponimele cu formă de plural (Afumaţi, Andreeşeni, Broşteni,
Creţeşti, Fîrnachi, Mironi, Rotari, etc.).

2.2.2. Toponime etnonimice (< fr. ethnonyme „nume de popor”). Aceste toponime se
referă la structura etnică a populaţiei, la relaţiile dintre etniile conlocuitoare. După E. Petrovici,
102
„studiul toponimiei trebuie să stea la baza istoriei aşezărilor omeneşti de pe întinsul unui teritoriu
oarecare. Îndeosebi pentru acele teritorii pe care s-au perindat şi s-au amestecat, în cursul
veacurilor, mai multe popoare vorbind limbi diferite, toponimia ne dă informaţii preţioase asupra
modului şi asupra ordinii de succesiune în care s-au aşezat acele popoare pe teritoriul respectiv”
[apud Frăţilă, 1987, 103].
Un astfel de teritoriu a fost şi cel al Transnistriei. În scurgerea vremurilor, pe acest
străvechi pămînt românesc, s-au revărsat de-a lungul secolelor mai multe populaţii şi popoare, fie
în masă, fie în grupuri nu prea mari (turci, tătari, sîrbi, nemţi, greci, bulgari etc.). Aceştia treceau
peste Nistru ca păstori şi agricultori, ca negustori şi cărăuşi, ca ostaşi şi mercenari, ca pribegi
politici, pentru a-şi găsi aici rostul vieţii lor [Nistor I. I., 1990, nr. 10, 158]. Astfel ne dăm seama
că acestei regiuni îi este specifică migraţia perpetuă a populaţiei. Poate nicăieri ca în această
zonă toponimia nu reflectă mai fidel „mozaicul” etnico-lingvistic, expresie a unor împrejurări
social-istorice şi a unei „forma mentis” specifice. De aceea, toponimia regiunii prezintă un
deosebit interes pentru un lingvist şi nu numai. Unele grupuri etnice şi popoare s-au oprit
temporar ori au fost asimilate, altele şi-au durat aşezări şi au rămas alături de români în decursul
veacurilor, fapt care a influenţat într-o anumită măsură formarea toponimiei locale. Cei care au
fixat numele acestora în denumiri de localităţi sunt românii moldoveni, pentru că termenii etnici
şi formaţiile onimice respective sunt specifice limbii române. De origine etnonimică sunt
următoarele oiconimice din Transnistria: Bulgarca, Moldovca, Moldovanca, Tătarca, Ucrainca
Nouă, Vadul Turcului, Volohi, Voloscoe (Balacleia), Voloşca (Pisarevca).
Cercetarea numelor etnonimice, dintr-o perspectivă istorică clară, „ne spun cîteodată ce
fel de populaţie a existat la început într-o localitate oarecare, dacă o populaţie străină s-a
menţinut ori a fost deznaţionalizată, dacă s-au făcut colonizări etc.” [Dan, 1980, 26].
Unele nume de sate arată locul de unde au venit aceşti români, fie oraş, comună, sat, fie
provincie: Botoşani, Dobrogeni, Iasca, India, Lăpuşna, Macedonovca, Severinovca, Soroca,
Tecucia, Vaslui etc. Şi, aşa cum susţine cercetătorul I. A. Candrea, „aceste numiri topice sunt
mărturii sigure despre trecerea şi poposirea diferitor popoare, mult, puţin, cît au stat, au lăsat
urme de aşezarea lor” [Candrea, 1931, 6].

2.2.3. Toponime sociale. Numele topice care reflectă diferite momente din viaţa
materială şi spirituală a societăţii sunt calificate drept toponime sociale. Acestea amintesc de
vechi conducători ai obştilor săteşti, de foştii proprietari de moşii şi întemeietori de sate. Unele
se referă la instituţiile de stat de odinioară, la existenţa unor anumite categorii de oameni din
trecut, la raporturile de ordin administrativ, economic şi juridic dintre membrii societăţii. Altele
103
au avut ca punct de plecare în apariţia lor ocupaţiile, datinile, obiceiurile, credinţa, superstiţiile
populare [Eremia, 1970, 117].
Majoritatea toponimelor sociale au la origine simple apelative. Unele dintre ele, odată
cunoscute, obişnuite în graiul cotidian, au dispărut cu timpul din limbă, dar ni s-au păstrat ca
reminiscenţe ale vechii toponimii, fără ca înţelesul lor să ne mai fie cunoscut. Aceste nume se
referă la instituţiile vieţii feudale, la împărţirea pămîntului, la taxele fiscale etc. şi ne fac
cunoscută o realitate istorică a unei epoci, azi dispărută, dar generînd un nume topic care se
păstrează şi astăzi, deşi condiţiile sociale sunt altele. Astfel, numele de localităţi Boiarca,
Visterniceni (vistier, vistiernic „mare demnitar, care avea în sarcina sa administraţia financiară a
ţării şi păstrarea vistieriei statului, ţinea registrele dărilor, ale veniturilor şi cheltuielilor la
visterie”), Lipciani (lipcan „curier oficial (turc sau tătar) care făcea legătura între ţările româneşti
şi Constantinopol sau în interiorul ţării; soldat din corpul de trupă, comandat de marele postelnic
sau pîrcălab”), amintesc de ranguri, servicii sau obligaţii, existente pe timpuri, pe care le
îndeplineau unele persoane, avînd o situaţie specială în orînduirea statului.

2.2.4. Toponime profesionale. Dacă unele toponime sunt dovezi incontestabile ale
istoriei unei regiuni, altele pot fi considerate drept probe ale istoriei economice dintr-o anumită
zonă, oferind preţioase informaţii privitoare la ocupaţia locuitorilor. Ele consemnează vechi
aşezări, ai căror locuitori se îndeletniceau cu anumite meserii, meşteşuguri sau ocupaţii:
viticultură, pomicultură, creşterea vitelor, grădinărit, păstorit etc. Studiul toponimic ne ajută să
formulăm unele consideraţii de ordin general privind unele aspecte ale vieţii din trecut. Între
ocupaţiile tradiţionale ale poporului român, agricultura şi păstoritul ocupă un loc de bază. Ecouri
ale unei vieţi păstoreşti şi agrare sunt astfel de denumiri de localităţi ca Grădiniţa, Brînzari,
Odaia, Stîna, Şura, Tîrla etc.
Un număr relativ mic de localităţi reflectă practicarea de către locuitori a unor anumite
meşteşuguri. Indiferent de faptul că apelativul comun a constituit direct sau indirect (prin
intermediul unui antroponim) acesta constituie baza numelor topice profesionale. Ca de
exemplu: Arcaşi, Ciunarii Mari (ceaunar, pl. ceaunari „persoane care fac sau comercializează
ceaune”); Cocieri (cocier „meşter care face cocii; proprietar de trăsură şi cai; vizitiu”; cocie
„trăsură mică şi uşoară”); Dubăsari (dubăsar, pl. dubăsari „cei care fac dubasuri (luntre mari)”
sau „cei care construiesc ori supraveghează poduri din dubasuri”); Rotari (rotar, pl. rotari
„meşteri care fac roţi, căruţe, care”); Şelari (şelar, pl. şelari „cel ce face sau comercializează
şei”).

104
 2.2.5. Toponime oiconimice (< grec. oikos „locuinţă”). Oiconimice sunt numele topice ce
denotă tipul aşezărilor şi locuinţelor omeneşti. Toponimele oiconimice atestă existenţa unor
vechi aşezări omeneşti, astăzi dispărute. În Transnistria, care avea o configuraţie geografică
asemănătoare cu cea a Moldovei, ca şi în majoritatea regiunilor ţării, s-a practicat masiv
păstoritul şi agricultura. Păstorii şi agricultorii construiau adăposturi atît pentru sine, cît şi pentru
animalele lor, uneori pe locuri virane, nepopulate, alteori în jurul unor cătune sau locuinţe
izolate. La început aceste aşezări erau populate de toată familia, mai tîrziu fiind părăsite din
diverse motive (mai ales din necesităţi materiale), devenind cu timpul nişte anexe economice ale
satelor sau ale gospodăriilor individuale. Termenii ce stau la baza acestor nume topice sunt:
cîşlă, odaie, şură, tîrlă, budă, casă, sat etc.
Dintre denumirile care indică prin semnificaţia lor că în anumite locuri au existat alte
aşezări umane decît cele pe care s-au constituit odinioară satele sau care evocă diverse
construcţii şi amenajări preexistente menţionăm: Beciu, Buda, Budele (budă „construcţie de lemn
făcută în pădure, unde trăiau tăietorii de lemne; prăvălioară de lemn, şatră, baracă”); Coşar,
Coşarca (coşar „adăpost pentru vite; construcţie pentru păstrarea popuşoiului; sîsîiac”); Coşniţa,
Coşniţa Mare, Coşniţa Mică, Coşniţa Nouă (coşniţă „coşar”; „hambar”); Hutor Dracul, Mahala
(mahala „parte de sat”, „uliţă”); Odaia (odaie „gospodărie în cîmp izolată de sat”); Satul Nou,
Selişte (selişte „loc pe care se află (sau se afla) un sat”; „fostă aşezare omenească”); Stîna (stînă
„aşezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc oile şi ciobanii”);
Şura, Şura Bondureni (şură „clădire anexă într-o gospodărie, de obicei cu mai multe încăperi,
care serveşte mai ales la depozitarea nutreţului, a cerealelor, a uneltelor agricole etc”); Tîrla
(tîrlă „loc împrejmuit şi neacoperit, unde se odihnesc vitele sau oile”) etc.

2.2.6. Toponime fortonimice sau castronimice („lagăr, tabără întărită”). Pe vremuri peste
ţinuturile transnistrene s-au revărsat numeroase puhoaie de nomazi. Locuitorii fugeau de dînşii şi
se ascundeau, de cele mai multe ori, prin păduri, pentru ca năvălitorii să le piardă urma. Pădurile
nu reprezentau pentru băştinaşi doar o inepuizabilă sursă de bogăţie materială, ci şi o adevărată
„vatră” a istoriei. În desişurile lor oamenii vechimii aţineau calea vrăjmaşilor, pregăteau luptele
decisive, se adăposteau de boli [Ioniţă, 1982, 117]. Regiunile de codru şi păduri, cu văi adînci şi
dealuri înalte, ce constituiau un obstacol de nădejde în calea năvălitorilor, au adăpostit pe vreme
de restrişte cele mai numeroase aşezări.
Toponimele fortonimice evocă importante evenimente din istoria poporului, nume ce
păstrează amintirea unor străvechi fortificaţii şi aşezări întărite, ridicate în scopuri militare. Ca să
se apere de invazia duşmanilor, localnicii şi-au durat fortificaţii prin codri, pe creste şi vîrfuri
105
înalte de dealuri, pe malurile abrupte ale rîurilor etc. Aceste întărituri făcute din şanţuri adînci şi
valuri înalte, din cetăţi cu ziduri groase şi înalte sau tabere întărite slujind localnicilor drept loc
de refugiu şi adăpost, erau numite cetate, grădişte, palancă, parcan etc. Relativ puţine sunt
fortonimele atestate în regiunea transnistreană. Aceasta poate şi din motivul că datorită timpului
s-au deteriorat, unele dintre ele dispărînd fără urmă şi doar numele topice ne mai amintesc astăzi
de existenţa unor puternice întărituri de odinioară [Eremia, 1970, 114].
Existenţa unor foste aşezări întărite pe teritoriul Transnistriei o atestă numele de
localităţi: Horodişte (<v. slav. гoрoдище „loc unde odinioară a existat un oraş întărit, o cetate”);
Palanca (palancă „întăritură făcută din pari ascuţiţi la capătul de sus, înfipţi în pămînt şi legaţi
între ei cu funii sau scoabe de fier”); Parcani (parcan „întăritură, redută”; „fortificaţie
rudimentară făcută din lemn şi pămînt”). Amintirea unor întărituri vechi o păstrează şi localităţile
Troiani, Troianca, Troieni (troian „întăritură făcută de popoarele antice, constînd dintr-un dig
lung de pămînt cu şanţ de apărare”; „val de apărare”).
Remarcăm că etimoanele în discuţie nu se mai folosesc în vorbirea curentă cu sensul lor
vechi. Doar unele din ele au dezvoltat în graiuri alte înţelesuri, adică comportă semnificaţii
derivate. De exemplu palancă „gard de scînduri aşezate orizontal”, „copac doborît la pămînt”,
„pădure doborîtă de vînt sau prin tăierea copacilor”; troian „drum natural adîncit, prin păduri sau
pe cîmp” etc.

2.2.7. Toponime migratorice. În această categorie de toponime se includ denumirile de

localităţi care au luat naştere în urma deplasării populaţiei româneşti în decursul vremii, dintr-o
regiune în alta, inclusiv în cadrul teritoriului transnistrean. Mişcările populaţiei sau mişcările
metanastasice, cum se mai numesc în literatura de specialitate, sunt un fenomen istoric deosebit
de complex, cu adînci implicaţii în evoluţia istorică a poporului. Mişcările de populaţie au
condus, în mod firesc, la întemeierea de noi aşezări omeneşti şi,prin urmare, la apariţia unei
bogate toponimii. Deoarece stabilirea unei populaţii într-o anumită zonă a însemnat, pe de o
parte, un transfer de nume topice din vechea zonă geografică în noua arie în care s-au stabilit
migratorii, iar, pe de altă parte, în teritoriul recent ocupat, cei care au venit sau cei care au existat
deja acolo au denumit aşezările lor sau aspecte ale reliefului, fie cu numele unor oameni sau al
unor descendenţi dintr-un strămoş [Dan, 1980, 45], fie cu numele localităţii de unde imigraseră
noii veniţi. C. Racoviţă afirmă în această privinţă: „De cele mai multe ori aşezările întemeiate de
imigranţi primesc un nume care vădeşte într-un fel sau altul, calitatea lor de nou-veniţi şi chiar în
mai puţine cazuri amintesc locul lor de baştină” [Racoviţă, 1942, 69]. Nu avem intenţia să
întreprindem o investigaţie a tuturor aspectelor caracteristice acestui îndelungat proces (cuprins
106
între secolele XIV–XX), care, de altfel, puţin s-a bucurat de atenţia specialiştilor, ci vom apela la
datele istorice şi geografice numai în măsura în care acestea ne pot oferi informaţii preţioase
asupra semnificaţiei toponimelor, în vederea restabilirii acestor întîmplări din trecut.
Înainte de prezenta categoriile denumirilor de sate al căror sens indică mişcări
metanastasice, vom menşiona principalele cauze de ordin social-economic şi politic care le-au
generat. Printre acestea sunt:
– străvechea transhumanţă, de la munte la şes, a păstorilor români, mai ales a
celor transilvăneni;
– sporirea dărilor şi obligaţiilor feudale, care îi determină pe ţăranii români sau
vecini să fugă de pe moşiile boiereşti sau mănăstireşti pe alte moşii, în căutarea unor condiţii mai
bune de muncă;
– fărîmiţarea obştei săteşti şi separarea satelor aflate într-un singur hotar;
– popularea sau repopularea unor teritorii „pustii”;
– colonizarea pămînturilor libere cu populaţie din alte regiuni sau ţări;
– împroprietărirea ţăranilor etc. [Eremia, 1970, 110].
Satele noi întemeiate primeau denumiri de origini diverse: antroponimice, etnonimice,
fizico-geografice etc. Cercetarea denumirilor de sate ce reflectă mişcări de populaţie românească
în secolele XIV–XX, a făcut posibilă stabilirea următoarelor categorii6:
1) Nume de sate ce indică ţ a r a , p r o v i n c i a sau o anumită z o n ă g e o g r a f i c ă de
unde sunt originari locuitorii, formate fie prin derivare, fie identice cu numele zonei respective:
Bîrladca < Bîrlad, Tecucia < Tecuci, Vaslui < Vaslui, Brăila < Brăila, Basarabca, Basarabia <
Basarabia, Bucureşti < Bucureşti, Moldovca, Moldovanca < Moldova, Dobrogeni < Dobrogea
etc.

_______________________________________
6.
În Toponimia românească, p. 293-306, acad. I. Iordan a inclus numele satelor de care ne ocupăm într-o
clasificare bazată pe alte criterii.

107
 2) Toponime ce indică s a t u l de origine al locuitorilor. Aceste nume de sate pot fi:
a) identice ca formă cu numele satului de obîrşie: Lăpuşna < Lăpuşna, Andreevca <
Andreevca (Orhei), Cerniţa < Cerniţa (Soroca), Delacău < Delacău (Chişinău), Goian < Goian
(Chişinău), Lunga < Lunga (Soroca), Mălăieşti < Mălăieşti (Orhei), Parcani < Parcani (Orhei),
Speia < Speia (Chişinău), Vărăncău < Vărăncău (Soroca), Jilava < Jilava (România) etc.;
b) formate din numele localităţii sau regiunii de origine şi unul dintre determinative Nou,
Mic, de Sus, de Jos etc.: Dubăsari – Dubăsarii Vechi
Andriaşevca Nouă – Andriaşevca Veche
Goianul Nou – Goian
Ulmul Mic – Ulmul
Tiraspolul Nou – Tiraspol
Lunga Nouă – Lunga
Hlinaia Mică – Hlinaia
Alexandrovca Nouă – Alexandrovca
Pohrebea Nouă – Pohrebea
Noua Odesă – Odesa
Noua Grigorievca – Grigorievca (Tighina)
Mihailovca Nouă – Mihailovca
Mecetna Mică – Mecetna Mare
Crasna Nouă – Crasnoe
Coşniţa Nouă – Coşniţa Veche
Vradievca Mică – Vradievca Mare
Visca Mică – Visca Mare
Comisarovca Nouă – Comisarovca etc.
Odată cu apariţia acestor nume au intervenit schimbări şi în nomenclatura topică veche.
Unora dintre numirile preexistente li s-au adăugat, în corespundere cu cele noi, determinativele:
Vechi, Mare, de Jos, de Sus etc.
c) derivate de la numele satului de origine al întemeietorilor cu sufixul –eni (-ani). Iată
cîteva exemple de nume de sate formate cu acest sufix şi indicînd deplasarea populaţiei dintr-un
sat sau dintr-o regiune anume:
Chetroşeni – locuitori veniţi din s. Chetroasa sau Chetrosu (Chişinău, Soroca).
Brînzeni, Brînzani – locuitori veniţi din s. Brînză.
Dobrogeni – locuitori veniţi din Dobrogea.
Troieni – locuitori veniţi din s. Troian.
108
 Broşteni – locuitori veniţi din s. Broasca.
După cum arată acad. I. Iordan, funcţia acestui sufix este strict locală „un nume topic în -
eni sau –ani a cărui temă este ea însăşi un toponimic (real sau virtual), înseamnă, cel puţin
teoretic, că oamenii satului respectiv au venit, la început de tot, din localitatea pe care o indică
tema” [Iordan, 1963, 104]. Deci, avînd în vedere această capacitate a sa de a crea toponime de la
alte toponime, analiza sufixului –eni (-ani) constituie un mijloc de a stabili pe teren deplasările
de populaţie ce au avut loc în decursul veacurilor.
Tot aici putem cita numele satelor Mocreachi – locuitori din s. Mocra, Basarabca –
locuitori din s. Basarabia, Jurca – locuitori din s. Jura, Păsăţel – locuitori din s. Pasat etc. sau
localităţile formate cu ajutorul sufixului –eşti, atunci cînd nu mai comportă o valoare personală,
ci o valoare locală. Dacă la baza acestor toponime stă un nume de persoană şi nu un toponim,
ipoteza deplasării populaţiei nu se justifică.
3) Denumiri cu semnificaţie atît socială, cît şi istorică, în acelaşi timp, avîndu-şi obîrşia
în anumite reglementări şi obiceiuri ale timpurilor trecute.
Ne referim la denumirile Slobozia, Slobozia-Raşcov. Ele reprezintă aşezări înfiinţate în
trecut pe cale de colonizare. De obicei, ele luau fiinţă pe baza unei dispoziţii speciale acordate de
domnie. Locuitorii sloboziilor se bucurau de anumite privilegii: nu plăteau dăjdii, erau scutiţi pe
un anumit termen de slujba militară. Cu alte cuvinte, erau locuitori „liberi”, în limba epocii
slobozi, fapt pentru care aceste sate au fost denumite Slobozii [Eremia, 1970, 112].
Apariţia toponimului Slobozia, din apelativul slobozie, trebuie pusă în legătură cu dreptul
feudal exercitat de domn în secolele XIV–XVII asupra pămîntului ţării, prin care se acorda
privilegiul de scutire fiscală satelor nou-întemeiate. La început (sec. XIV – XV), sloboziile erau
formate numai cu oameni „din ţară”. Începînd însă din secolul al XVII-lea ele erau înfiinţate
numai cu oameni veniţi din alte provincii. Atestat în documentele istorice încă din secolul al XV-
lea, apelativul slobozie devine toponim abia în secolul al XVIII-lea, pentru a ajunge la începutul
secolului al XIX-lea la o mare răspîndire [Modoran, 1982, 88]. Se disting două situaţii în
denumirile de sate în care termenul slobozia apare singur şi în care termenul slobozia apare
însoţit de un determinant, în nominativ, indicînd apropierea locală: Slobozia, Slobozia-Raşcov,
Slobozia-Duboveţcaia.
Din cele relatate în acest subcapitol, ca o concluzie generală, se desprinde ideea că
analiza toponimelor apărute în urma mişcărilor de populaţie românească pe teritoriul
Transnistriei, trebuie făcută cu mult discernămînt, luîndu-se în consideraţie nu numai
informaţiile de ordin istoric, geografic, ci şi acelea oferite de analiza lingvistică a termenilor,

109
care pot completa sau aduce unele corective în ceea ce priveşte stabilirea etimologiei
toponimelor.
Toponimele s-au născut (şi se nasc) din lexicul comun, din antroponime, precum şi din
alte toponime, cu ajutorul mijloacelor limbii. Ele aparţin limbii şi nu pot fi analizate altfel decît
aşa cum este analizat oricare element de lexic, chiar dacă uneori evoluţia numelor proprii este
diferită de cea a numelor comune.
Astfel că numele de localităţi din Transnistria au la bază variate modele de forme şi
formaţii onimice preluate din diverse sfere noţionale. Numele localităţilor au ca punct de plecare
natura şi aspectul topografic al terenului, particularităţile florei şi faunei, anumite momente, fapte
şi întîmplări ce au avut loc în viaţa oamenilor care au trăit în această regiune. Iar pentru a fi
interpretate corect este necesar să se cunoască lexicul comun al limbii, îndeosebi terminologia
entopică şi vocabularul regional, este nevoie să se ţină cont de evoluţia numelor topice, de
transformările de tot felul la care au fost ele supuse pe parcursul vremii.

110
 CAPITOLUL IV

STRUCTURA DERIVAŢIONALĂ A NUMELOR

TOPICE ROMÂNEŞTI DIN TRANSNISTRIA

După cum este cunoscut, toponimia unei regiuni nu este altceva decît un inventar de
cuvinte şi sintagme constituit de-a lungul timpului şi avînd o anumită poziţie în sistemul
lexicului.
Alături de problemele de semantică, trebuie numaidecît urmărite şi elementele formatoare
ale toponimiei, în special sufixele, care ne arată că e greu de trasat o graniţă precisă între
apelative şi nume proprii. Trebuie de asemenea studiate şi alte probleme precum transferul de
nume (derivarea semantică), traducerea unor denumiri, calcurile lingvistice în toponimie etc.
Deşi istoria multor toponime prezintă importanţă pentru istoria poporului şi a limbii, de multe ori
rămîn necunoscute tocmai cuvintele care au stat la baza numelui topic. Acesta nu trebuie şi nici
nu poate fi explicat izolat, ci într-o anumită serie, pornind nu numai de la consideraţii de ordin
istoric, ci, mai ales, de la fapte lingvistice. În acest fel toponimia oferă multe informaţii preţioase
pentru istoria limbii, îndeosebi cînd păstrează fapte de limbă dispărute de multă vreme din
graiuri [Sala, 1958, 346].
Toponimia unei limbi, zone sau regiuni, se încadrează într-un sistem alcătuit dintr-o sumă
de elemente şi trăsături comune ce se influenţează reciproc şi care sunt coordonate de anumite
principii, iar unul dintre elementele organizatorice ale sistemului, arată cercetătorul A. Eremia, îl
constituie structura numelor topice, care constă în: 1) identificarea elementelor lor componente;
2) în stabilirea inventarului de formanţi; 3) în examinarea relaţiilor şi corelaţiilor dintre
elementele constitutive [Eremia, 1970, 128]. Toponimia dispune de mai multe modele după care
se pot forma şi se formează într-un număr nelimitat numele de locuri, cu ajutorul cărora pot fi
exprimate cele mai variate sensuri şi raporturi semantice. Toponimele formate după un anumit
model, alcătuiesc aşa-numitul tip toponimic, iar procedeele ce stau la baza creării lor pot fi
diverse: m o r f o l o g i c , m o r f o l o g i c - s i n t a c t i c , l e x i c a l - s e m a n t i c , l e x i c a l -
sintactic.
Analiza materialului faptic ne-a permis distingerea a două procedee mai active de creare
a toponimelor româneşti în zona transnistreană: m o r f o l o g i c şi morfologic-
s i n t a c t i c , celelalte două au avut o răspîndire în trecut, astăzi fiind mai puţin active. Conform
criteriului morfologic se disting cîteva moduri de creare a toponimelor: prin prefixare, prin

111
sufixare şi compunere. Primele două modalităţi fiind cunoscute cu terminul generic de derivare
sau afixare (despre toponimele derivate vezi infra).
Procedeul m o r f o l o g i c - s i n t a c t i c constă în schimbarea valorii gramaticale, adică
prin trecerea unui cuvînt de la o parte de vorbire la alta, care mai poartă în literatura de
specialitate şi numele de conversie. În toponimie cazurile cele mai numeroase de conversie sunt
cele provenite prin substantivizare. Cu valoare de substantiv apar mai des adjectivele. Trecînd în
clasa substantivelor, adjectivul se încadrează pe deplin în paradigma gramaticală a acestora.
Procedeul l e x i c a l - s e m a n t i c constă în modificarea semantică a cuvintelor şi se
datorează evoluţiei realităţii obiective. Trebuie să avem în vedere că nu orice modificare de sens
are drept rezultat crearea de noi unităţi lexicale. Uneori schimbările semantice pot doar preciza
sensul cuvîntului de bază sau îl îmbogăţeşte cu nuanţe semantice noi.
Transformarea numelor comune în nume proprii şi invers, a numelor proprii în nume
comune este şi ea un mod de creare a unităţilor lexicale noi. Prin toponimizarea apelativelor
hîrtop, izvor, odaie, ocnă au luat fiinţă denumirile de localităţi Hîrtop, Izvor, Odaia, Ocna.
Aceste formaţii se caracterizează prin valori semantice şi particularităţi funcţionale cu totul noi,
principial deosebite de cele ale cuvintelor-etimoane.
Prin procedeul l e x i c a l - s i n t a c t i c se înţelege contopirea într-un singur cuvînt a
două sau mai multe unităţi lexicale. Deşi puţine la număr, totuşi conform acestui criteriu s-au
format şi unele toponime: Doibani, Şapterediuri.
Toponomastul nu trebuie să uite însă că numele topice dintr-o regiune obţinute în urma
unei sau altei clasificări, constituie, de fapt, etape ale unui proces unitar, coerent şi se încadrează
într-un sistem ale cărui elemente au trăsături comune şi se influenţează reciproc.
Toponimia românească a Transnistriei prezintă aceleaşi trăsături de structură
derivaţională specifice întregului teritoriu dacoromân.
Din punctul de vedere al structurii lor numele topice transnistrene se împart şi ele în
s i m p l e şi c o m p u s e 1 .

–––––––––––––––––––––––
1.
Într-o serie de studii publicate atît la noi, cît şi de cercetători de peste hotare, sunt utilizaţi termenii
structură toponimică analitică, sintagmă toponimică sau structură toponimică sintactică în locul celui de toponim
compus. În lucrare vom folosi termenul toponim compus, deoarece ni se pare mai precis, este mai larg, incluzînd
toponime formate din mai multe grupuri sintagmatice.

112
 3.1. Toponime simple.
Simple sunt toponimele formate dintr-un singur morfem toponimic. Unele formaţii
simple sunt alcătuite numai din morfemul radical şi o terminaţie, fără sufixe: Budăi, Buric,
Colina, Fîntîni, Izvoare, Peştera etc., altele însă pe lîngă morfemul radical mai conţin şi anumite
sufixe toponimice: Bodeni, Izvoraş, Mălăieşti, Perişor, Podoimiţa, Speia, Teia, Vitezeasca etc.
Deci deosebim denumiri p r i m a r e (nederivate), în primul caz, şi denumiri d e r i v a t e , în
cazul al doilea, acestea fiind posterioare primelor.

3.1.1. Toponime primare. După cum s-a mai menţionat, toponimul este – unilateral şi
succint definit – un nume propriu provenit dintr-un apelativ comun sau dintr-un alt nume propriu
(nume de persoane sau nume de loc). Teme comune pot fi, teoretic, orice parte de vorbire. Cele
mai multe însă sunt la origine adjective sau substantive: Pietroasa, Rotundul, Strîmba, Peştera,
Izvoare etc.
În general, adjectivele, deşi au o putere descriptivă şi distinctivă foarte mare, sunt folosite
ca termeni simpli mult mai rar în toponimie, întrucît, prin specificul lor funcţional, această parte
de vorbire solicită sau cel puţin presupune existenţa unui substantiv care să precizeze obiectul a
cărui însuşire e numită.
Este de presupus că într-o etapă iniţială ele au fost alcătuite din cel puţin doi membri. Cu
timpul s-a folosit doar determinantul, apelativul subînţelegîndu-se (Satul) Doibani, (Valea)
Strîmbă etc.
Un element indispensabil, exprimat sau neexprimat, este apelativul topic sau termenul
entopic (deal, lac, rîu, rîpă, vale etc.). Structura acestor toponime se caracterizează prin lipsa
unor afixe pe lîngă morfemul radical şi, spre deosebire de toponimele derivate sau compuse, nu
pot fi segmentate în elemente toponimice componente, iar sensul lor este unitar şi fără morfeme
suplimentare. Principalul mijloc de formare a toponimelor primare este cel lexical-semantic.
Majoritatea acestor denumiri au luat fiinţă prin t o p o n i m i z a r e a termenilor entopici şi a
cuvintelor din lexicul comun.
Oiconimicele simple substantivale provin de la antroponime, de la apelative şi de la alte
toponime. O preferinţă accentuată nu se observă, deşi, comparativ cu numărul global al
toponimelor substantivale, se observă un număr sporit al denumirilor de localităţi provenite din
apelative: Baital, Balta, Baştina, Beciu, Brusturi, Buda, Budele, Budăi, Buric, Burta, Buza,
Colina, Fîntîni, Găvănosu, Hîrtop, Holmu, Izvoare, Jugastru, Limanu, Lunca, Mahala, Măgura,
Ocna, Odaia, Palanca, Parcani, Peştera, Piatra, Plopi, Plosca, Podgoria, Ponoru, Rădi, Salcia,
Slobozia, Socola, Stîna, Şipca, Şura, Teiu, Tîrla, Tochila, Ulmu, Vama, Vidra, Volohi, Zaplaz
113
etc. şi un număr mai redus al celor provenite din antroponime: Bursuc, Căpriţa, Cerbul, Cucul,
Dihorul, Dracul, Floarea, Frunză, Racul, Şerpi (Şerpa).
În categoria toponimelor primare sunt incluse şi numele topice provenite din antroponime
cu forme derivate sau compuse în trecutul istoric: Arcaşi, Doibani, Handrabura, Popencu,
Răzmeriţa, Şerbani, Tincău, Tocmagiu etc.
Oiconimicele ce au la bază antroponime se deosebesc între ele în funcţie de numărul şi
genul numelor de persoane care au format numele respective. Cele cu formă de singular au un
procent mai mare, iar cele cu formă de plural – mai mic.
Alte nume topice ce se înscriu în categoria toponimelor primare sunt cele formate prin
m e t o n i m i z a r e sau prin m e t a f o r i z a r e . În cazul metonimiei toponimice avem a face
cu transferul denumirii unui obiect topic asupra altui obiect situat în vecinătate şi între care există
sau nu anumite raporturi. Prin acest procedeu s-au format multe nume topice din Transnistria.
Astfel anumite specii de arbori şi arbuşti, plante, ape au determinat denumirile localităţilor ce se
aflau în preajma lor: Balta, Baital, Brusturi, Budăi, Fîntîni, Izvoare, Jugastru, Podgoria, Plopi,
Rădi, Salcia, Teia, Tochila, Ulmu, Vidra etc.
Transferuri similare au cunoscut şi numele de localităţi: Arsa, Baştina, Beciu, Buda,
Budele, Colina, Hîrtop, Holmu, Limanu, Lunca, Ocna, Odaia, Palanca, Pereliotî, Peştera,
Ponoru, Stîna, Şura etc.
În cazul metaforei toponimice vorbim de un transfer creat pe baza comparaţiei
subînţelese dintre lucrurile sau fenomenele din realitate şi numele topice. Ea presupune transferul
de nume prin asemănarea imaginară dintre obiectele realităţii. Pe această cale a apătur toponimul
Mahala (această aşezare privită de la distanţă pare că formează o mahala a oraşului Dubăsari).
Tot aici includem şi numele topice somatice, care au ca punct de plecare termeni referitori la
părţi ale corpului: Buric, Burta, Buza etc.
Apelativele care stau la baza denumirilor de localităţi aparţin, mai ales, cîmpurilor
semantice geomorfice, care la origine sunt: a) termeni topografici: Balta, Colina, Hîrtop,
Holmu, Izvoare, Limanu, Lunca, Mahala, Ocna, Ponoru, Rădi etc.; b) nume de plante, arbori şi
arbuşti: Brusturi, Floarea, Jugastru, Plopi, Salcia, Teia, Ulmu etc.; c) nume de animale şi
păsări: Buhai, Bursuc, Căpriţa, Dihorul, Gîsca, Vidra etc.; d) nume de diferite construcţii şi
amenajări: Baştina, Beciu, Buda, Budele, Odaia, Palanca, Parcani, Peştera, Stîna, Şura etc.
O parte neînsemnată de toponime primare sunt formate pe baza substantivelor proprii,
care la origine sunt fie antroponime: Ananie, Bolohan, Borşu, Butor, Dabija, Ferescu, Fîrnachi,
Frunză, Ghidirim, Goian, Grosu, Jura, Marian, Mihalcea, Pasat, Sîrbi, Talmaci, Timuş, Vicol,
fie alte nume topice: Basarabia, Brăila, Bug, Dobrogea, Podoima, Socola, Troian etc.
114
 3.1.2. Toponime derivate. Numele topice româneşti pot fi cunoscute după elementele lor
formative (radicale, sufixe), care de altfel, în mare parte, sunt caracteristice şi cuvintelor
obişnuite din limba noastră, numelor comune, apelativelor. Unele elemente afixale însă au
căpătat trăsături specifice, s-au specializat, devenind o marcă deosebită a toponimelor. Altele
sunt întrebuinţate paralel cu o valoare unică sau cu valori diferite. Derivatele toponimice propriu-
zise sunt formate dintr-un element component de bază (rădăcină, temă sau cuvînt-etimon) şi un
formant (sufix, prefix) toponimic. În formarea numelor toponimice prin derivare cu ajutorul unor
sufixe lexicale (sau toponimice) se constată adesea deosebiri faţă de formare cuvintelor comune,
aceasta datorîndu-se specificului celor dintîi de a fi repere de orientare, individualizatoare, într-
un spaţiu geografic determinat. Anume de aceea toponimele rămîn cristalizate în limbă pentru o
îndelungată perioadă de timp, constituind, cum s-a afirmat în nenumărate rînduri de către
specialişti, adevărate documente de limbă peste veacuri. Cronologic, un derivat lexical este
ulterior temei sale, iar elementele formative sunt cele care prezintă indicii cu privire la epoca
apariţiei unor nume de locuri. Pe baza acestui criteriu s-a stabilit, spre exemplu, vechimea
numelor de sate în –eşti. Epoca de apariţie este deseori confirmată de documente, alteori nu
avem aceste probe.
Derivarea cu sufixe constituie un mijloc productiv de formare a toponimelor româneşti.
Ataşate la cuvîntul de bază, sufixele toponimice formează cuvinte cu noi valori semantice şi
gramaticale. Ele completează şi individualizează sensul cuvintelor de bază, atribuindu-le funcţii
şi nuanţe speciale, toponimice. După cum menţiona acad. Iorgu Iordan „Impresia generală, pe
care o lasă cercetarea formaţiunilor toponimice sufixate este că subiectele vorbitoare nu cunosc
nici o piedică şi nici o limită în domeniul derivării, cînd nevoia cere să recurgă la acest mijloc de
creaţie: de la orice temă şi cu orice sufix poate, teoretic cel puţin, să ia naştere un nume topic
nou, menit să caracterizeze, să definească scurt, dar cu atît mai pregnant, un loc…, pentru ca
locul respectiv să capete fiinţă în conştiinţa lingvistică a regiunii, unde se găseşte” [Iordan, 1960,
395]. O trăsătură caracteristică a sufixării poate fi considerat faptul, că prin alipirea unui sufix la
cuvîntul de bază toponimele capătă posibilitatea de a fi raportate la o animită categorie
morfologico-structurală. În asemenea cazuri sufixele îndeplinesc rolul unor semne distinctive, ce
stau la baza clasificării structurale a toponimelor. Totodată toponimia dispune şi de rare
particularităţi derivaţionale. Ca nume topice apar adesea formaţii pe care nu le posedă lexicul
comun contemporan. Menţionăm printre acestea denumirile cu formantul -a (vezi infra).

115
 Spre deosebire de derivarea cu sufixe, derivarea cu prefixe este extrem de redusă. Cauza
principală e că prefixele au valori semantice foarte limitate. În toponimia transnistreană nume
topice create cu ajutorul prefixelor nu se atestă.
Interesul faţă de toponimele derivate sporeşte şi mai mult atunci cînd ele denumesc realii
puţin cunoscute sau în general inexistente astăzi. Astfel, toponimul Dubăsari, format pe baza
termenului dubas „luntre” şi suf. -ar (-ari la plural), ne vorbeşte despre existenţa în trecut a unei
categorii de oameni, care meştereau dubasuri sau supravegheau poduri construite din dubasuri.
Toponimia românească posedă un sistem bogat de sufixe, care îi permite să exprime cele
mai variate nuanţe şi raporturi semantice. Toponimele, create cu ajutorul sufixelor, exprimă sau
indică adesea posesia localităţii, originea locală sau personală a locuitorilor, ocupaţia lor,
colectivitatea unor obiecte, caracteristica locului etc.
După valoarea lor nominaţional-derivaţională toponimele derivate pot fi clasificate în (1)
colectiv-locale, (2) calificative, (3) diminutivale.

3.1.2.1. Derivate colectiv-locale. Cele mai frecvente sufixe cu valoare locală folosite
pentru formarea numelor de localităţi pe teritoriul Transnistriei sunt: -eşti, -eni / -ani, -ar, -uş / -
iuş, -a, -işte etc. Primele două sufixe le putem considera specializate în denumirea localităţilor
româneşti. Sufixul -eşti (sg. -escu) este cel mai vechi şi mai răspîndit în acest domeniu. De
obicei, cu ajutorul lui se formează toponime noi de la un nume de persoană. Sufixul -eşti este
deci un sufix antroponimic cu care sunt alcătuite „nume de grup” de la antroponime, foarte
frecvent mai ales în nomenclatura satelor. Cauzele care au determinat marea productivitate a
acestui sufix sunt de natură istorică şi socială. Pentru Moldova, încă din secolul al XIV-lea,
numărul satelor în –eşti este foarte mare. Ele trebuie puse în legătură cu cnezatul şi judecia în
Moldova [Bogdan, 1968, 180]. Aceste instituţii apar în documentele moldoveneşti pînă în
secolul al XV-lea. Cnejii şi juzii sunt pomeniţi aproape exclusiv în satele domneşti, iar cînd
domnitorul le dăruia boierilor sau mănăstirilor, documentul preciza: „unde au fost”, „unde a
stat”, „unde este” cutare jude sau cneaz. Desele schimbări de sate sau moşii arată apariţia unor
nume topice în legătură cu întemeietorul sau stăpînul satului. Emil Petrovici este de părere că
„formaţiile în -eşti desemnau cu siguranţă descendenţii unui moş, formînd un cătun care se muta
uşor dintr-un loc în altul”. Mai tîrziu, astfel de nume de sate sunt în legătură cu un proprietar,
boier sau mazil, fiindcă judecia şi cnezatul dispăruseră. Acest fapt este susţinut şi de Iorgu
Iordan, care afirmă că -eşti indică originea personală a locuitorilor, cel mai frecvent membrii
unei familii după linia de descendenţă, prin adjoncţiunea sufixului la numele strămoşului,
întemeietor de neam. Toponimele Creţeşti, Georgeşti, Mălăieşti, Mărculeşti, Stroieşti etc. indică
116
astfel o descendenţă a locuitorilor satelor respective din neamul Creţeştilor, Georgeştilor,
Mălăieştilor, Mărculeştilor, Stroieştilor etc., respectiv urmaşi ai unui Creţu, George, Mălai,
Marcu sau Stroie, strămoşii neamului sau întemeietorii aşezărilor. Atestarea documentară
confirmă (deşi nu în toate cazurile) existenţa acelui „întemeietor”, „strămoş”, de la care provine
numele satului respectiv.
Un grup relativ mic de nume de sate se formează cu sufixul –easca (fem. lui -escu), care
are aceeaşi origine ca şi sufixul –eşti, adică un nume în –easca însemna loc, moşie etc. care
aparţinea cuiva. Astfel, Vitezeasca, poate fi moşia lui Viteazu. Forma de feminin se explică prin
acordul gramatical dintre adjectiv şi numele obiectului posedat. Dacă determinatul ar fi fost un
entopic existent în mintea vorbitorilor, adjectivul ar fi trebuit să se acorde cu acesta şi nu să aibă
întotdeauna formă feminină [Frăţilă, 2002, 188]. În cazul dat Vitezeasca reprezintă
substantivarea formei de feminin a adjectivului derivat de la Viteazu sau Vitejescu (moşie,
proprietate vitezească).
Alături de formaţiile în –easca întîlnim şi pe cele în –easa: Mărculeasa, care formează
antroponime feminine de la masculine, indicînd pe „soţia lui...”. Deosebirea dintre această
denumire şi acea în –easca constă în faptul că ultima are un pronunţat caracter antroponimic. Cu
toate acestea, suntem determinaţi să credem că în aceste cazuri avem a face cu substantive
feminine derivate de la masculinele oarecum corespunzătoare şi care indică apartenenţa, cu
semnificaţia „moşia, proprietatea lui...” [Iordan, 1975, 235].
Spre deosebire de sufixul –eşti, sufixul –eni / –ani (sg. -ean(u)) e specializat atît în
indicarea originii locale, adică a originii locuitorilor, arătînd locul, localitatea sau regiunea unde
locuiesc sau din care provin populaţiile respective şi au la bază termeni entopici sau toponime,
cît şi a originii personale, indicînd descendenţa, avînd la bază un antroponim. Sunt elocvente în
acest sens numele de localităţi: Andreeşeni, Bodeni, Botuşani, Brînzeni, Broşteni, Buşteni,
Butuceni, Ciobureni, Cotiujeni, Dobrogeni, Greceani, Lipciani, Troieni, Văcăreni, Visterniceni,
Zăzuleni etc.
Sufixul -ar 2(pop. -ar, -ariu), este la origine formaţie colectiv-locală, care exprimă în
acelaşi timp şi colectivitatea şi „locul unde se găseşte cantitatea”. În toponimie acest sufix apare
mai des cu formele –ari: Brînzari, Ciunarii Mari, Dubăsari. Temele de la care se formează
numele topice sunt, în majoritatea cazurilor, substantivale.
____________________________
2.
Pentru funcţiile sufixului –ar, vezi studiul lui Dragoş Moldovanu, Sufixul –ari (sg. -ar) în toponimia
românească. Origine, funcţionalitate, dinamică. // Anuar de lingvistică şi istorie literară, tomul XXVII, 1979 –
1980, p. 21-68.

117
 Sufixul -a / -ea / -ia este un formant pur onomastic, în cazul de faţă toponimic, şi
formează nume topice cu valori locale: Curpina, Eftodia, Floriana, Handrabura, Moşneaga,
Neştiuta, Pohrebea, Socola, Speia, Şerpa, Teia, Topala etc. O ipoteză a prezenţei acestui sufix în
denumirile de localităţi ar constitui-o atracţia genului termenilor moşia, valea, ocina şi chiar
localitatea, fenomen ce a putut determina formarea prin „moţiune” toponimică a unor forme
feminine de la nume masculine. Această ipoteză, evident, trebuie verificată prin examinarea
atentă a unui număr mai mare de exemple nu numai din teritoriul dat, ci şi din alte regiuni.
Prezenţa acestor denumiri a contribuit în mod deosebit la formarea şi dezvoltarea unui tip nou de
toponime româneşti.
Sufixul –işte. Derivatele formate cu acest sufix au imprimat o nuanţă de sens colectivă. În
nomenclatura topică transnistreană sunt doar căteva denumiri de localităţi formate cu acest sufix:
Mănăstirişte, Horodişte. Aceste nume, de fapt, nu sunt creaţii toponimice propriu-zise, ci
reproduc aproape fără nici o schimbare apelativele respective din limba comună.
Sufixul -ov / -ev. Numele topice cu aceste sufixe sunt formate după tipul adjectivelor
posesive, indicînd posesia în trecut a localităţii. Acest sufix se alipeşte la antroponime:
Bodiulova, Ghinculova, Ianculov, Lupulovo, Nicorova, Pancevo, Pîcalova, Raşcov, Terzimanov,
Ursulovo etc., ele corespund antroponimelor româneşti Bodiul, Hîncu, Iancu, Lupul, Nicoară,
Panciu, Pîcală, Raşcu, Terziman, Ursu etc. Acestea sunt creaţii de origine slavă, iar numele
localităţilor respective indică întemeietorul, proprietarul sau primul locuitor al satului, care, după
cum reiese, era român. Analogic creaţiilor slave, pe teritoriul transnistrean au luat naştere nume
de localităţi în care sufixul -ov / -ev este înlocuit cu -ău / -eu. De exemplu Delacău, Hîrjău,
Movilău, Tincău etc.
Sufixul -ca, -ovca / -evca. În toponimia zonei transnistrene aceste sufixe se întîlnesc
destul de des. Sufixul –ca în toponimie, fiind ataşat atît la temele apelativelor, cît şi la temele
unor nume proprii, pot reda o nuanţă diminutivală ca în cazul lui Jurca (< Jura), Moldovca (<
Moldova) sau posedă capacitatea de a indica provenienţa şi, în general, relaţia dintre nume şi
obiectele geografice. De exemplu: Bîrladca, Boiarca, Braşoveanca, Călugarca, Ciobanca,
Coşarca, Harmaţca, Moldovanca, Roşianca, Tătarca, Troianca, Voloşca etc.
În multe nume de localităţi suf. -ca este atestat în îmbinare cu suf. -ov / -ev. Toponimia
Transnistriei este foarte bogată în nume topice cu sufixul compus -ovca / -evca: Armaşevca
Nouă, Armaşevca Veche, Aprilievca, Armaşevca, Arnăutovca, Balanovca, Camaraşevca,
Carpovca, Chetroşanovca, Creciunovca, Dimitrovca, Frunzăuca, Furduievca, Gasparovca,
Nourovca, Pantasievca, Sagaidacovca, Serbulovca, Untilovca, Vradievca, Zmuncilovca etc.
Numele topice în -ovca / -evca sunt formate după modele derivaţionale slave, însă ca unităţi
118
onimice funcţionale, ca denumiri de localităţi ele sunt toponime româneşti. Majoritatea lor sunt
la origine antroponime româneşti: Andriaşu, Armaşu, Arnăutu, Balan, Cămăraşu, Crăciun,
Frunză, Furdui, Gaşpar, Nour, Pantasie, Sagaidac, Serbul, Untilă, Vrabie, Zmuncilă etc.
Sufixul -na. Printre denumirile de localităţi de pe teritoriul transnistrean un număr relativ
mic conţin secvenţa finală -na după consoană (consoană + -na). De exemplu: Cobasna, Lăpuşna,
Moghilna. Numele topice derivate cu sufixul adjectival –na au la bază apelative româneşti de
origine slavă sau apelative slave: lăpuş (< sl. лопух) „brusture”, могила „movilă”. Răspîndirea
toponimelor care compun acest model a apărut şi circulă şi astăzi pe teritoriul unor sate cu
populaţie slavă minoritară,fapt ce denotă că aceste formaţii sunt cunoscute de locuitorii unor
teritorii şi face parte din lexicul lor.

3.1.2.2. Derivate calificative. O categorie specială a toponimelor simple o formează cele

care la origine au fost adjective şi indicau o caracteristică relevantă a obiectelor desemnate:
forma, configuraţia, culoarea, calitatea, însuşirea, structura etc. Cu timpul adjectivele care
însoţeau un substantiv, avînd funcţia de atribut, s-au substantivizat şi au devenit toponime: Arsa,
Dulciţa, Grebănosu, Neagra, Rotundul, Sărata, Strîmba etc. Adjectivele devenite substantive au
preluat toate caracteristicile gramaticale ale termenului determinat, iar în noua sa funcţie nu mai
exprimă particularităţile obiectului, ci desemnează însuşi obiectul care conţine şi calitatea, şi
însuşirea dată, comportîndu-se ca şi substantivele pe care le determinau.
Se disting trei tipuri de toponime adjectivale: 1) primare, 2) derivate cu sufixe, 3)
provenite din forme verbale (participii). Toponimele adjectivale primare denumesc obiectele
geografice şi se referă la formă, configuraţie, culoare, calităţi figurate. De exemplu: Arsa,
Dulciţa, Flămînda, Hapsîna, Neagra, Rotundul, Sărata, Singura, Strîmba, Urîta.
Toponimele calificative derivate cu sufix sunt formate foarte frecvent cu sufixele -os,
acestea fiind reprezentate în toponimie prin -osu (feminin -oasa). Toate numele topice
înregistrate cu acest formant sunt la origine adjective. Derivatele în -os indică abundenţa unei
calităţi, avînd sensul echivalent cu „bogat în...”, „caracterizat prin...”. De exemplu: Găvănoasa,
Găvănosu, Glodoasa, Grebănosu, Pietroasa etc.
Toponimele calificative participiale de asemenea vizează nişte caracteristici ale
obiectelor geografice desemnate (forma, configuraţia locului, culoarea, însuşiri reale proprii
locurilor) şi preiau formele de gen şi număr ale acestor obiecte. Calificativele participiale sunt
cel mai bine reprezentate cu ajutorul formanţilor –ita / -îta. Ca exemple pot servi toponimele:
Mistuita (Neştiuta), Pîrlita, Pîrliţa, Pîrîta etc. Tot aici poate fi inclus şi toponimul Arsa, la bază
avînd participiul în –s de la verbul a arde.
119
 3.1.2.3. Derivate diminutivale. În principiu, de la orice toponim primar se poate forma un
toponim diminutival. Cercetările efectuate asupra toponimelor diminutivale din spaţiul geografic
al Transnistriei demonstrează că ele se formează de la toponimele primare şi nu de la diminutivul
corespunzător din limba comună. Este, aşadar, vorba de o relaţie directă toponim diminutiv –
toponim primar. Astfel, Podoimiţa este un toponim diminutiv, format de la toponimul Podoima,
a cărui existenţă istorică este probată documentar. Dintre toponimele româneşti derivate, cele
diminutivale (formate cu ajutorul unor sufixe diminutivale) se detaşează ca o categorie aparte, ce
prezintă o deosebită însemnătate, pe de o parte, pentru clarificarea unor etimologii toponimice,
iar, pe de alta, pentru stabilirea cu mai multă exactitate a vechimii toponimelor primare de la care
s-au format. Toponimele diminutive româneşti au atras atenţia în mod special acad. I. Iordan,
care s-a referit la ele în mai multe lucrări3, menţionînd că: „în principiu de la orice cuvînt,
indiferent de natura lui şi indiferent dacă apare ori nu în nomenclatura geografică, este posibilă
formarea unui diminutiv toponimic” [Iordan, 1963, 446]. La interpretarea diminutivelor
toponimice şi-au adus contribuţia şi alţi cercetători4.
Derivatele diminutivale sunt expresia opoziţiei logice mare – mic în comparaţie cu
noţiunea de bază a cuvintelor primare din care provin. De obicei diminutivele se referă la
obiectele de dimensiuni mai mici, la însuşiri şi calităţi reduse. Fixarea denumirilor pe teren
începe, fără îndoială, cu toponimul primar, apariţia toponimului diminutiv fiind ulterioară. El ia
naştere prin raportarea la toponim, nu la apelativul care a stat la baza celui dintîi. Dacă la apariţia
toponimului primar situaţia de pe teren poate explica denumirea care s-a atribuit unui nume de
localitate, la apariţia diminutivului interesează numai faptul că localitatea respectivă este mai
mică decît cealaltă, aflată în vecinătate.

____________________________
3.
Noms de lieux roumains à forme diminutive. // BL, XV, 1947, p. 69-97; Toponimia românească, p. 446-
461.
4.
Vezi Viorica Florea. Derivatele toponimelor în raport cu cele ale apelativelor în română, 1970, p. 1139-
1140; Gh. Bolocan. Modele derivative în toponimie, 1975, p. 187-191.

120
 Relaţia logică mare – mic apare în toponimie, spre deosebire de limba comună, raportată
la două obiecte diferite, care sunt comparate5. De exemplu: Podoima şi Podoimiţa, Sărata şi
Sărăţei, Păsat şi Păsăţel, Nicoara şi Nicoriţa.
Dacă sufixele cu valoare locală (- eşti, -eni, -ar etc.) indică, în principiu, o cronologie a
faptelor (toponim primar, toponim derivat), sufixele diminutivale nu redau cu certitudine o
asemenea situaţie, deşi teoretic, uneori confirmat şi istoric, în perechile toponimice mare - mic
membrii secundari (diminutivele) aparţin unui strat ulterior termenilor primari [Ioniţă, 1982, 41].
În toponimia românească derivarea diminutivelor are un caracter activ. Mai jos ne vom
referi numai la cîteva sufixe diminutivale, suficiente însă credem pentru a pune în evidenţă
caracterul general şi activ al acestui model şi pe teritoriul Transnistriei.
În toponimia Transnistriei am înregistrat un număr relativ mic de nume de localităţi cu
forme diminutivale. Numele respective reflectă în mare măsură raportul mare – mic şi se
exprimă în mod expres prin derivare cu ajutorul următoarelor sufixe:
- el (fem. –ea, pl. –ei, -ele). După cum este ştiut, cu ajutorul acestui sufix se
formează de cele mai multe ori nume de locuri noi, care sunt mai mici faţă de cele primare ori
sunt în raport de apropiere sau vecinătate, de dependenţă sau de descendenţă. Iată cîteva
exemple: Muncel, Păsăţel, Sărăţei. Toponimele lor primare corespunzătoare sunt uneori
înregistrate pe teren, în apropierea diminutivelor, alteori acestea nu mai apar în nomenclatura
zonei. Prezenţa diminutivelor probează însă cu certitudine că ele au fost cunoscute într-o epocă
mai veche.
- iţă (pl. -iţe). Toponimele diminutive formate cu sufixul – iţă (la toponime are
forma -iţa) sunt numeroase în toponimie, sufixul acesta fiind extrem de productiv nu numai în
limba comună6, ci şi în toponimie7, îndeosebi la formarea numelor de locuri diminutive cu forma
feminină. Amintim cîteva denumiri: Grădiniţa, Nicoriţa etc.

______________________________________
5.
Această opoziţie presupune un raport de subordonare şi de apropiere a toponimului cu determinativul mic
faţă de cel cu determinativul mare. Vezi tratarea detaliată a problemei la Gh. Bolocan, Modele derivative în
toponimie, // LR, 1975, nr. 3, p. 187-189.
6.
Pentru utilizarea sufixelor în lexicul comun al limbii române, vezi Pascu G. Sufixele româneşti. –
Bucureşti, 1916, p. 254-267.
7.
Vezi Bolocan G. Modele derivative în toponimie, p. 187-191.

121
 -aş (pl. -aşe) – Izvoraş;
-işor (fem. -işoară, pl. -işori, -işoare) – Perişor;
Cercetarea toponimelor care au acest sufix ne relevă faptul că el este folosit frecvent la
formarea toponimelor diminutive de la diferite toponime primare. Exemple: Pietroşiţa derivat de
la Pietroasa, Podoimiţa derivat de la Podoima etc.
Diminutivele toponimice cu astfel de sufixe marchează apropierea dintre categoriile
onimice de acelaşi fel, în cazul nostru dintre două oiconimice, între care există o relaţie de
dependenţă.
Uneori toponimele diminutivale apar alături de formele lor primare, aceasta pentru că
obiectele geografice respective se află în imediată vecinătate: Jura – Jurca, Nicorova – Nicoriţa,
Pasat – Păsăţel, Podoima – Podoimiţa, Sarata – Sărăţei etc. Astfel de formaţii trebuie
considerate diminutive propriu-zise, fiindcă între obiectele geografice în discuţie există un raport
logic: obiectul desemnat prin diminutiv este sau pare să fie mai mic decît obiectul indicat de
cuvîntul primar.
Nu întotdeauna însă toponimele diminutivale se referă la mărimea redusă a obiectelor
geografice. Există toponime care au apărut datorită impresiilor create vorbitorilor. Astfel numele
topice Domniţa, Dulciţa au apărut în urma sentimentului de admiraţie pe care l-au avut la un
moment dat oamenii faţă de cineva sau ceva. Toponimul Domniţa reprezintă admiraţia faţă de
domniţa Ruxanda, fiica domnitorului Vasile Lupu; toponimul Dulciţa, se referă mai mult la
calitatea păşunilor din împrejurul localităţii, adică iarba era dulce şi ajuta la creşterea producţiei
de lapte, fapt ce i-a impresionat pe păstori.
S-ar putea pomeni aici şi aşa-numitele diminutive false în toponimie cum ar fi cele în
denumirile: Căpriţa, Chiştelniţa, Coşniţa, Răzmeriţa, Perperiţa (Prepeliţa), care nu reprezintă
decît o legătură formală cu cuvintele de la care provin.
Derivatele diminutivale servesc ca mijloc de individualizare şi ajută la evitarea
omonimiei care poate provoca confuzii în toponimie.
Tratarea în sistem a denumirilor toponimice diminutivale stabileşte o ierarhie care dă
posibilitatea fixării unei cronologii cu implicaţii istorice dintre cele mai importante. Existenţa în
documentele secolelor XIV–XVI a unui microsistem toponimic diminutival, derivat secundar de
la cel primar, ne demonstrează vechimea punctului de plecare al sistemului toponimic în general
[Bolocan, 1975, 188].

3.2. Toponime compuse. Suntem obişnuiţi să vedem în numele date localităţilor o

semnificaţie obiectivă, sprijinită pe o realitate materială sau susţinută de fapte istorico-sociale
122
concrete, controlabile, deci o semnificaţie detaşată de impresia noastră subiectivă. Cînd
toponimele nu exprimă nici una din aceste situaţii, ele provin din nume generice (cîmp, deal,
slobozie, vale etc.), devenite nume proprii (oiconimice): Cîmpu, Slobozia, Dealu, Valea etc.
Rareori întîlnim asemenea nume topice, deoarece, chiar dacă ar fi acceptate de vorbitori, ele ar
provoca confuzii în comunicările dintre oameni, căci între apelative şi toponimul corespunzător
lui se ivesc ciocniri inerente, urmare a omonimiei. De aceea toponimele provenite din astfel de
nume generice au nevoie de determinări care să le confere anumite sensuri şi funcţii (de
identificare sau de calificare), adică să răspundă întrebărilor „a(l) cui cîmp, deal, slobozie, vale
etc.” sau „ce fel de cîmp, deal, slobozie, vale etc.”. Astfel dacă o localitate se numeşte Valea
Adîncă sau Slobozia-Raşcov, atunci între numele lor şi o caracteristică dominantă trebuie să
existe o legătură logică.
Compuse sunt considerate numele topice alcătuite din două sau mai multe morfeme
radicale (sau teme), care exprimă o noţiune nouă, unitară, diferită de cea redată de elementele lor
componente. Existenţa toponimelor compuse folosite pentru a desemna anumite locuri şi
localităţi nu duce la abstractizare, ci, dimpotrivă, anexarea determinanţilor contribuie la
afirmarea caracterului lor concret – Valea Hoţului, Valea Adîncă este mai concret decît Valea
sau Hoţu, pentru că este mai legat de o formă precisă de relief, redă mai veridic trăsătura
caracteristică a obiectului pe care îl desemnează, arată posesia sau o întîmplare petrecută în acel
loc, devenind mai clară pentru vorbitori. Trăsăturile sau caracteristicile esenţiale ale unor astfel
de formaţii sunt unitatea de sens şi funcţia denominativă unică (comună). Prezenţa compunerii în
toponimie se datorează mai ales faptului că prin compunere toponimul individualizează şi
descrie mai bine locul numit. Compunerea este mai rar folosită în toponimia majoră (se are în
vedere oiconimicele), decît în cea minoră. Toponimele compuse se formează în cea mai mare
parte pe baza toponimelor simple, iar cele ce denumesc sate sunt de dată relativ recentă. Satele
cu denumiri compuse erau foarte puţine pînă în secolul al XIX-lea. Apariţia lor masivă în secolul
al XIX-lea şi al XX-lea este un act oficial, administrativ. În genere, toponimele cu structură
compusă sunt mai recente decît cele cu aspect primar, simple, fără ca principiul să constituie
regulă generală, căci numele topice provenite din adjective, ca de exemplu Neagra, Nalta,
Strîmba etc. sau numit mai întîi Valea Neagră, Tîlva Naltă, Valea Strîmbă etc., încît variantele
simple, fără apelative topice, sunt mai noi decît cele compuse. Modelele adoptate în toponimia
majoră se găseau, într-o perioadă mai veche, în nomenclatura toponimică al denumirii apelor.
Cele mai multe toponime compuse, formate, deci, din cel puţin doi termeni, conţin ca prim
termen un entopic, cei mai frecvenţi fiind deal, pîrîu, vale, vad, poiană, izvor, rîpă, lac, pisc etc.
Concordanţa logică între termenii unui nume compus face ca de la unele apelative să nu fie
123
posibilă decît un anumit fel de îmbinări, uneori extrem de limitate. O gamă mai mare de îmbinări
o au apelativele vale, luncă, pisc (pop. chisc), izvor. Frecvenţa mare a acestor apelative (termeni
entopici) în îmbinările toponimice se datorează faptului că apar destul de des în vorbirea de toate
zilele a locuitorilor din regiunea transnistreană. De regulă, entopicul se află aşezat în primă
poziţie în cadrul îmbinării toponimice: Valea Turcului, Valea Hoţului, Chiscul Lung, Izvorul
Mare, Lunca Nouă, Valea Adîncă, Valea Putredă etc., iar combinările în care apar pot fi socotite
ca cele mai importante.
Cel de-al doilea element al unui toponim compus poate fi un toponim, un antroponim sau
un cuvînt comun. De mare utilitate în stabilirea caracterului celui de-al doilea termen pare a fi
concordanţa logică dintre primul şi cel de-al doilea termen al compusului. Deoarece, în structura
toponimelor compuse, după unele apelative, în calitate de al doilea termen, urmează mai ales
toponime, după altele, sunt mai frecvente antroponimele. Rolul cuvintelor comune în toponimele
compuse, în calitate de al doilea element, este mai redus.
Prin urmare, existenţa unui grup toponimic presupune existenţa în prealabil a unui termen
de geografie populară (entopic) şi a unui toponim, antroponim etc. De aceea considerăm foarte
importantă această categorie de toponime. Formarea unui sistem complex de toponime de acest
fel presupune o perioadă îndelungată. Şi chiar dacă majoritatea toponimelor din această categorie
aparţin toponimiei minore, totuşi se întîlnesc şi în toponimia majoră [Bolocan, 1975, 336].
Conceptul de toponim compus trebuie lărgit. Al. Graur remarcă, pe bună dreptate, că „se
abuzează uneori de termenul compunere, socotindu-se compuse toate grupurile cu apoziţie”
[Graur, 1972, 79]. În schimb, Finuţa Hasan consideră că pot fi socotite compuse numai cazurile
în care „substantivul nume generic este însoţit de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv care
nu e folosit şi singur ca toponim” [Ciobanu, Hasan, 1970, 13]. Condiţia pentru a putea fi numite
compuse este considerată capacitatea celui de-al doilea termen de a se folosi singur.
În structura numelor de sate, elementul secund este în proporţie covîrşitoare un
antroponim: Jugastra Cucului, Valea Hoţului etc.
Principalul criteriu de clasificare a toponimelor compuse este cel morfologic. Pe baza
acestui criteriu, toponimele compuse româneşti din regiunea transnistreană, la fel ca şi
apelativele compuse din limba comună, pot fi grupate după următoarele categorii şi tipuri
structurale:
1) Substantiv + substantiv;
2) Substantiv + adjectiv;
3) Substantiv + numeral;

124
 Toponimele compuse pot fi clasificate în funcţie de natura primului termen în două mari
grupe:
1) Toponime compuse în care primul termen este un apelativ.
2) Toponime compuse în care primul termen este un toponim.
Antroponimele nu pot figura ca prim termen al unui toponim compus. Şi chiar dacă apar
nu sunt decît nişte formaţii străine limbii, după cum vom vedea mai jos.
Numele topice care au ca prim element un toponim au ca element secund determinativ un
adjectiv sau un adverb, un toponim sau, în cazuri mai rare, un antroponim. Toponimele, fiind
lipsite de sens lexical, nu pot avea o largă paletă de determinative, aşa cum se întîmplă la
cuvintele comune (apelativele). Pe lîngă un nume de loc determinativele aduc precizări de ordin
geografic (poziţie în spaţiu, aspecte topografice), raporturi de dependenţă şi subordonare, de
proprietate etc.
Oiconimicele compuse se repartizează inegal în grupele constituite în funcţie de categoria
lexico-gramaticală a celor doi termeni componenţi. Astfel, formaţiile oiconimice de tipul
substantiv + substantiv sunt mai puţin numerice decît cele de tipul substantiv + adjectiv. Iese
deci în evidenţă ponderea adjectivelor în structura numelor de localităţi, deci preferinţa pentru
descrierea de tip calificativ, pe baza unei însuşiri dominante a topicului.

3.2.1. Substantiv + substantiv. Structurile toponimice formate după schema substantiv +

substantiv sunt următoarele în regiunea transnistreană:
1) Antroponim (toponim) în N + antroponim (toponim) în N sg. Numărul toponimelor
compuse după acest tip este extrem de mic: Mariano-Cegodarevca, Nicolaevca-Vîntul
(Vîntulovca), Slobozia-Raşcov. Această structură nu este productivă în limbă, de aceea şi
atestarea toponimelor de acest gen e redusă. Cu atît mai mult, această structură nu este autentică,
toponimele de mai sus înseamnă de fapt: Marian şi Cegodari, Nicolaevca lui Vîntul, Slobozia lui
Raşcov. Astfel de toponime au apărut sub influenţa sistemului oficial administrativ8, fiind
preluate din acte, unde erau notate greşit.

______________________________________
8.
Venirea slavilor a dus la schimbarea unei părţi din toponimia veche, daco-română, dar nu a putut schimba
structura toponimică, modelele de îmbinare între cuvinte în procesul denumirii locurilor. A se compara, pentru
înţelegerea problemei, cu situaţia influenţei slave asupra limbii române. Această influenţă, ca şi altele dealtfel, s-a
manifestat cu o mare intensitate în domeniul lexical şi mult mai puţin, iar în unele cazuri chiar deloc, în structura
gramaticală a limbii noastre.

125
 2) Apelativ în N + apelativ (antroponim) în G sg. Această structură în comparaţie cu
primul tip este relativ mai bogată, ceea ce explică faptul că numele topice sunt de cele mai multe
ori legate de numele unor persoane sau colectivităţi de oameni, de numele regiunii, localităţii sau
locului lor de aşezare etc., iar genitivul are capacitatea de a explica diverse raporturi gramaticale,
precum posesia, apartenenţa, dependenţa etc., cînd cel de-al doilea termen este un antroponim,
un toponim sau un nume comun. De exemplu: Jugastra Cucului, Valea Turcului, Valea Buşii,
Valea Hoţului. Aceste toponime reprezintă unităţi funcţionale şi excluderea unuia din termeni
duce la denaturarea toponimului.
Observăm că, totuşi, construcţiile avînd al doilea termen un substantiv în nominativ
cuprind un procent mai redus, iar cele în genitiv un procent mai mare. Ceea ce ni se pare
important este faptul că aceste modele se dezvoltă de la început pe o cale impusă de necesitatea
de a forma denumirea prin raportarea la alt nume. Pentru unele cazuri, procesul acesta putea fi
generat de condiţii sociale normale, şi, deci, denumirea putea să apară fără intervenţia din afară.
Pentru altele însă aceasta nu s-a întîmplat.
Formaţiile substantiv + substantiv nu depăşesc numărul toponimelor care au la bază
substantive simple, aceasta datorîndu-se faptului că o mare parte din acestea funcţionează sau au
funcţionat în varianta simplă (Satul Izvoare, Moşia Mărculeasa, Valea Balta sunt folosite şi ca
Izvoare, Mărculeasa, Balta etc.).
În ceea ce priveşte primul termen al formaţiilor oiconimice substantiv + substantiv, el
este în majoritatea cazurilor un apelativ care fie glosează numele propriu aflat pe poziţie
secundă, arătînd topicul denumit, fie, mai rar, sprijină formarea unui nou toponim de la un
toponim existent, printr-un proces de transfer în fază incipientă.
3.2.2. Substantiv + adjectiv.
Modelul substantiv + adjectiv este foarte frecvent în toponimie. Acest tip cere ca prim
termen al îmbinărilor toponimice să fie un apelativ sau un toponim, iar termenul care urmează
după apelativ sau toponim este un adjectiv. Prin urmare, modelul cuprinde următoarele două
tipuri:
1) Apelativ + adjectiv
2) Toponim + adjectiv
Adjectivele folosite în asemenea structuri sunt: mare, mic, nou, vechi, alb, negru, larg,
lung, lat, strîmb. Cele mai frecvente determinative sunt următoarele: de jos ~ de sus, mare ~ mic,
nou ~ vechi etc.

126
 Absenţa unuia dintre termenii opoziţiei a fost explicată de Iorgu Iordan9. Pentru
înţelegerea acestui fenomen trebuie avută în vedere situaţia mai veche a numelor. Faptul că un
sat a fost desfiinţat sau contopit cu altul nu împiedică restabilirea opoziţiei existente cîndva.
Pentru numele de sate trebuie să admitem că apariţia perechilor omonimice este un act de
organizare administrativă, chiar dacă, pentru o perioadă mai veche, nu dispunem de documente
cu caracter de organizare a teritoriului.
Adjectivele folosite în cadrul toponimelor compuse pot exprima diverse valori semantice:
a) c a l i t a t e a , m ă r i m e a : Chiscul Lung, Ciunarii Mari, Coşniţa Mare,
Coşniţa Mică, Izvorul Mare, Malul Roşu, Molochişul Mare, Molochişul Mic, Piatra Roşie,
Taşlîcul Împletit, Taşlîcul Negru, Taşlîcul Uscat, Ulmul Mic, Valea Adîncă, Valea Putredă,
Visca Mare, Visca Mică, Vradievca Mare, Vradievca Mică etc.
Cea mai mare parte din denumirile citate mai sus sunt formate pe baza opoziţiei mare ~
mic, iar uneori unul din termenii opoziţiei lipseşte, fapt ce nu împiedică restabilirea lui.
În trecut opoziţia mare ~ mic s-a folosit mai ales la formarea numelor de ape, de munţi şi
de dealuri. În cazul acesta motivarea denumirii are un caracter permanent. În ceea ce priveşte
satele, trebuie spus că motivarea denumirii nu rezistă în toate cazurile multă vreme: satul mic
poate deveni mare, iar cel mare, cu timpul, rămîne mic. Se creează impresia că determinativele
mare ~ mic sunt raportate numai la denumire, nu şi la obiect.
b) timpul, sensul cronologic (vechimea, noutatea):
Andriaşevca Nouă, Andriaşevca Veche, Coşniţa Nouă, Coşniţa Veche, Culnea Nouă, Culnea
Veche, Doibani Noi, Doibani Vechi, Goianul Nou, Pohrebea Nouă, Satul Nou, Ucrainca Nouă
etc.
Deşi pare un nonsens, trebuie spus de la început că denumirile care conţin adjectivul nou
sunt uneori (sau de regulă) anterioare celor formate cu adjectivul vechi. Faptul poate fi probat şi
logic, şi istoric. Francezii au chiar o expresie care confirmă logica acestui fenomen: „âgé comme
le Pont-Neuf” „bătrîn ca Podul cel Nou”.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––
9.
Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 149.

127
 În cazul în care opoziţia se face între denumirea de bază şi denumirea cu determinativul
vechi, explicaţia pentru fiecare caz în parte cere o documentare specială. Este posibil ca satul nou
apărut, fiind, probabil, mai mare sau mai important, să preia vechea denumire, iar satul vechi, în
opoziţie cu cel nou, să primească determinativul vechi.
Aceste formaţii sunt cele mai vechi tipuri de nume compuse în toponimia noastră, unde
adjectivul urmează totdeauna substantivul. În exemplele Noua Grigorievca, Nouă Odesă ordinea
termenilor este inversată, ceea ce denotă o altă provenienţă decît cea română.
Dacă ţinem seama de frecvenţa formaţiilor adjectivale simple şi compuse de pe teritoriul
Transnistriei şi comparăm cu ponderea tipului general al oiconimicelor în totalitatea toponimiei,
putem considera adjectivul ca fiind caracteristic denumirilor de localităţi.

3.2.3. Substantiv + numeral.

Acest tip apare mai mult la denumirile localităţilor oficiale: Doibani I, Doibani II,
Golima I, Golima II şi indică ordinea în care localităţile respective sunt plasate pe teren faţă de
un centru populat.
Numele compuse de localităţi de tipul Doibani, Şepterediuri prezintă suduri ale
elementelor componente. La nivelul părţilor sudate, au avut loc diverse accidente fonetice
(sincope, asimilări, disimilări etc.)10, deşi iniţial aveau la bază, din punct de vedere morfologic,
structura numeral cardinal + substantiv. Toponimele respective au evoluat şi exprimă un sens
unitar, fără a permite dezmembrarea lor în părţi componente.
În concluzie putem menţiona că numele topice simple reprezintă un grad mai mare de
toponimizare faţă de cele compuse, iar categoria de toponime cea mai des întîlnită este cea a
toponimelor derivate.
Analiza toponimelor prin segmentarea lor în elemente formative se dovedeşte cît se poate
de utilă pentru clasificarea lor în anumite categorii morfologico-structurale. Problema formării
cuvintelor în toponimie este, prin urmare, de o mare însemnătate din acest punct de vedere. De
multe ori nume de locuri care prezintă dificultăţi în privinţa găsirii etimologiei corecte nu pot fi
explicate satisfăcător decît prin aplicarea procedeelor analizei formale şi prin interpretarea justă a
valorii funcţionale a formanţilor [Bureţea, 1982, 179].

___________________________________
10.
În legătură cu atare fapte vezi Iorgu Iordan, Toponimia românească, 1963, p. 491-495; Al. Graur, Nume
de locuri, 1972, p. 73-82; Mircea Homorodean, Vechea vatră a Sarmizegetusei în lumina toponimiei. – Cluj-
Napoca, 1980, p. 203-205.

128
 Deşi mai puţine ca cele simple, toponimele compuse au şi ele importanţă pentru istoria
limbii. În primul rînd, cel puţin unul din elementele constitutive ale grupului toponimic
presupune o legătură, mai mult sau mai puţin directă, cu limba comună. Aceste elemente sunt
termenii entopici. Toponimele compuse au exclusiv o structură românească: ele se formează,
indiferent de elementele lexicale care le compun, după regulile sintaxei limbii române.
Astfel, din comparaţia cu situaţia omologă la nivelul toponimelor simple constatăm că
toponimele compuse păstrează mult mai concret relaţia denominativă iniţială decît cele simple.
Aceasta se datorează faptului că apelativele componente ale toponimelor compuse sunt, de cele
mai multe ori, înţelese în grai, spre deosebire de cele simple, care pot fi, în proporţie apreciabilă,
termeni dispăruţi din grai ca apelative.
Sufixele toponimice sunt, în general, stabile. Totuşi ele nu se află în stare absolut
nealterată. În decursul istorieisistemul sufixal poate suferi anumite schimbări. Unele, de
exemplu, fiind la început productive, devin cu timpul mai puţin productive sau complet
neproductive. Altele însă, după un timp, pot fi puse din nou în circulaţie, rămînînd intacte ca
funcţie şi sens sau primind noi accepţii şi nuanţe.

129
 CONCLUZII

Considerînd că abordarea problemelor şi analiza materialului de fapte propus pentru

cercetare în această teză au fost soluţionate, datorită folosirii conştiente şi consecvente a unor
metode şi procedee de analiză, ne permitem să formulăm următoarele concluzii cu caracter
general, care sintetizează rezultatele cercetării şi care pot servi drept punct de plecare în tratarea
mai aprofundată a problemei în cauză:
1. Cercetarea documentelor istorice, a rezultatelor săpăturilor arhelogice, a condiţiilor
naturale şi a tradiţiilor locale probează evident faptul că românii din regiunea transnistreană sunt
cel mai vechi grup de populaţie din zonă faţă de orice alt grup aşezat ori colonizat aici mai tîrziu
(ruşi, ucraineni, polonezi, bulgari, germani, armeni, evrei, ţigani etc.).
2. Localităţile întemeiate de români în stînga Nistrului sunt mai vechi decît localităţile
populate de ruşi, ucraineni ori de alte grupuri de populaţie, aşezate şi colonizate în urma
evenimentelor din anii 1791–1793, 1806–1812, 1918, 1940, 1944.
3. În pofida tuturor vicisitudinilor şi proceselor de asimilare (rusificare şi ucrainizare),
inclusiv exterminărilor fizice, deportărilor etc., populaţia românească băştinaşă în regiunea
transnistreană mai alcătuieşte în jur de 40 % (conform recensămîntului din 1989) şi continuă să
se opună deznaţionalizării conştient dirijate de autorităţile ex-sovietice şi cele actuale, păstrînd
concomitent pe lîngă multe altele şi propriul sistem toponimic.
4. Din cele mai vechi timpuri şi pînă în prezent, fluviul Nistru nu a fost un hotar etnic.
Românii de pe ambele maluri ale fluviului, cu mici excepţii (pentru scurte perioade de timp), s-
au aflat în permanente legături şi au cunoscut o viaţă economică şi culturală intensă, dovadă fiind
numele de localităţi cu denumiri identice pe ambele maluri ale Nistrului şi departe la est de
Nistru.
5. Numele topice de provenienţă românească de pe întreg teritoriul regiunii transnistrene,
necesită a fi studiate în continuare, cu aplicarea metodelor moderne de cercetare şi de utilizare a
variatelor informaţii sigure şi obiective. Colaborarea în acest domeniu a specialiştilor din diferite
ramuri ale ştiinţei – lingvişti, istorici, arheologi, etnografi – este nu numai posibilă, ci şi absolut
necesară.
6. Toponimia Transnistriei este relativ bogată şi variată. Bogăţia implicată în varietate se
referă la toate categoriile de toponime şi la toate aspectele realităţii înconjurătoare. Toponimia
zonei studiate prezintă, în linii mari, trăsături comune cu cele ale toponimiei româneşti, în
general. La baza formării numelor topice transnistrene stau unităţile lexicului limbii române din

130
trecut şi din prezent, care au dat posibilitatea să se conserve pînă astăzi elementele de limbă şi de
cultură românească. În funcţie de obiectele şi particularităţile lor fizico-geografice şi naturale
desemnate, se disting principalele categorii toponimice, cu subcategoriile respective: 1.
topografice (oronimice, hidronimice, floronimice, zoonimice) şi 2. social-istorice
(antroponimice, etnonimice, sociale, profesionale, oiconimice, fortonimice, migratorice). Ca şi
în alte zone, în Transnistria predomină toponimele din prima grupă.
7. Mijloacele derivative specifice limbii române stau la baza analizei structurii numelor
topice transnistrene. Datorită acestui fapt se disting următoarele tipuri şi modele structurale:
simple şi compuse, primele fiind divizate în primare (numele topice alcătuite din numai tema
cuvîntului bază, fără afixe toponimice: Hîrtop, Izvoare, Peştera, Rotundul, Strîmba etc.) şi
derivate (care sunt de mai multe feluri: colectiv-locale, calificative, diminutivale: Bînzari,
Dubăsari, Izvoraş, Mălăieşti, Mărculeasa, Păsăţel etc.). Toponimele compuse sunt alcătuite din
două sau mai multe componente (cuvinte întregi sau teme), exprimînd o noţiune nouă, care
diferă de cea redată de elementele lor componente. După caracterul elementelor de compunere şi
modul lor de combinare numele topice compuse se grupează în următoarele tipuri structurale:
substantiv + substantiv, substantiv + adjectiv, substantiv + numeral.
8. Toponimele compuse se supun, de regulă, aceloraşi principii de formare a cuvintelor ca şi
apelativele compuse, partea de vorbire cea mai frecvent utilizată în compusele toponimice fiind
substantivul.
9. Bibliografia utilizată în lucrare va oferi cititorului o imagine a preocupărilor cu privire la
toponimia Transnistriei, regiune căreia i-a lipsit pînă acum un studiu monografic.
10. Din bogatul tezaur al toponimiei transnistrene a fost scos la iveală doar o singură faţetă.
Prin urmare, teza nu constituie decît un început de realizare în speranţa că ea va stimula
cercetările de toponimie, dar şi de a oferi celor pasionaţi de istoria acestui pămînt o lectură cu
caracter cognitiv şi educativ.
Studiată din perspectivă istorică şi lingvistică, toponimia Transnistriei prezintă multe aspecte
importante pentru istoria zonei respective şi pentru istoria limbii române. Martori ai trecutului,
toponimele dovedesc vechimea şi continuitatea românilor în acest ţinut frămîntat de numeroase
evenimente istorice.

131
 BIBLIOGRAFIE
Afanasiev-Ciujbinski: – Афанасьев-Чужбинский, А. Поездка в Южную Россию.
Очерки Днестра. – Санктпетербург, 1863, 440 стр.
ALM: – Атласул лингвистик молдовенеск. – Кишинэу, 1968, вoл. I, партя I:
Фонетика де У. Рубин; партя II, Фонетика де У. Рубин; Морфоложия де В. Мелник. –
Кишинэу, 1972, вoл. II, партя I: Лексикул де В. Комарницки. – Кишинэу, 1973, партя II-а:
Лексикул де В. Мелник ши В. Павел.
Andrieş-Tabac, Silviu. Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei. – Chişinău,
1998, 172 p.
Anţupov, 1990: – Анцупов, И. А. Крестьяне левобережного Поднестровья в
дореформенный период. – Кишинэу, 1990.
Anuarul statistic al României. 1992. – Bucureşti, 1993, 678 p.
Arbore, Zamfir. Dicţionarul geografic al Basarabiei. – Chişinău, 2001, 235 p.
Arbore, Zamfir. Basarabia în secolul XIX. – Bucureşti, 1898, 790 p.
Bantîş-Kamenski: – Бантыш-Каменский, D. Путешествие в Молдавию, Валахию и
Сербию. – Москва, 1810, 192 стр.
Batiuşkov: – Батюшков, П. Н. Подолия. Историческое описание. – Петроград, 1891.
Bejan, V., Căpreanu, I. Românii din Transnistria. – Iaşi, 2003, 225 p.
Berg: – Берг, Л. С. Население Бесарабии. Этнографический состав и численность.
– Петроград, 1923, 60 стр.
Bogdan, Ioan. Despre cnejii români // Scrieri alese. – Bucureşti, 1968, p. 180-206.
Boldur, Al. Istoria Basarabiei. – Chişinău, 1992, 544 p.
Boldur, Al. Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei. – Chişinău, 1991, 56 p.
Bolocan, Gh. Sistemul entopic al limbii române şi rolul lui în toponimie // LR. –
Bucureşti, 1976, XXV, nr. 2, p. 205-208.
Bolocan, Gh. Modele derivative în toponimie // LR. – Bucureşti, 1975, nr. 3, p. 187-197.
Bolocan, Gh. Transferul de nume în toponimie // SCL – Bucureşti, 1977, nr. 2, p. 171-
180.
Bolocan, Gh. Probleme de limbă română în actele de cancelarie anterioare secolului al
XVII – lea // LR. – Bucureşti, 1975, nr. 4, p. 333-341.
Bolocan, Gh., Ionescu, Cristian. Dicţionarul toponimic al României // LR. – Bucureşti,
1975, nr. 3, p. 197-207.

132
 Bolocan, Gh., Şodolescu-Silvestru, Elena. Dicţionarul entopic al limbii române // Studii
şi cercetări de onomastică,– Craiova, 1995, anul I, vol. I, p. 67-185.
Bulat, Ludmila. Românii moldoveni de dincolo de Bug. – Chişinău, 2002, 84 p.
Burada, Teodor T. O călătorie în satele moldoveneşti din gubernia Cherson (Rusia). –
Iaşi, 1893, 36 p.
Burada, Teodor T. O călătorie la Românii din Gubernia Kamenitz-Podolsk (Rusia). –
Iaşi, 1906, 14 p. + 2 hărţi.
Bureţea, Emilian N. Unele aspecte ale relaţiei dintre toponimic şi apelativ în toponimia
din Oltenia // LR. – Bucureşti, 1975, nr. 3, p. 207-215.
Bureţea, Emilian N. Sufixe diminutivale cu valoare posesivă în toponimia din nordul
judeţului Vîlcea // LR. – Bucureşti, 1982, nr. 2, p. 173-179.
Cabuzan, 1974: – Кaбузан, В. М. Народонаселение Бессарабской области и
Левобережных районов Приднестровья. – Кишинэу, 1974, 158 стр.
Candrea, I., A. Probleme de toponimie. – Bucureşti, 1931.

Karacikivski: – Карачкивски, M. Исторично-Географичный Збірник. – Kiev, 1929,

vol. III.
Chicu, Maria. Populaţia unor raioane din stînga Nistrului în secolul al XVIII-lea //
Cugetul. – Chişinău, 1992, nr. 3, p. 39–40.
Chirtoagă, Ion. Sud-estul Moldovei şi stînga Nistrului (1484-1699). – Bucureşti, 1992,
207 p.
Chirtoagă, Ion, Digol, S. Populaţia română a Moldovei din stînga Nistrului în anii celui
de-al doilea război mondial // Romanitate şi românitate la nord de Balcani. (Materialele
Simpozionului Internaţional din 7-8 aprilie 2000). – Chişinău, 2000.
Chirtoagă, Jarcuţchi, 1992: – Киртоагэ, И., Жаркуцкий, И. Из истории Левобережия
Днестра (С древнейших времен до 1918 года) // Revistă de istorie a Moldovei. – Кишинэу,
1992, nr. 3.
Ciobanu, Ştefan. Românii de la răsărit de Nistru // Şcoala Basarabiei. – Chişinău, 1922,
an. 4, nr. 6, 8 p.
Ciobanu, Ştefan. Românii de la răsărit de Nistru // Cartea Moldovanului. – Bucureşti,
1943, nr.1, p. 109-111.
Ciobanu, Fulvia, Hasan, Finuţa. Formarea cuvintelor în limba română. Compunerea. –
Bucureşti, vol. I, 1970, 332 p.

133
 Conea, G. Toponimia. Aspectele ei geografice // Monografia geografică a R.P.R. –
Bucureşti, 1960, vol. I, p. 63-92.
Conea, G., Nedelcu, E. Toponimice şi termeni geografici populari româneşti // SCG. –
Bucureşti, 1964, vol. XI, p. 177-181.
Conea, G. Ţara Haţegului – geografie, toponimie şi istorie // Natura. – Bucureşti, 1968,
an. XX, nr. 3.
Constantinescu, Gh., C. Românii transnistreni. – Bucureşti, 1941, 70 p.
Constantinescu, N., A. Dicţionarul onomastic românesc. – Bucureşti, 1963, 470 p.
Constantinescu, N., A. Nistrul – fluviul românesc. Ce reprezintă Basarabia. // Dacia –
Bucureşti, 1941, nr. 3-4, 32 p.
Conţescu, I. Localităţi moldoveneşti din Transnistria // Cugetul. – Chişinău, 1992, nr. 5-
6, p. 3-14.
Cosniceanu, Maria. Dicţionar de prenume şi nume de familie purtate de moldoveni. –
Chişinău, 1991, 67 p.
Cosniceanu, Maria. Nume de familie. – Chişinău, 2004, 214 p.
Cosniceanu, 1981: – Косничяну, М., А. Ын лумя нумелор. – Кишинэу, 1981, 142 п.
Cuneţchi, A. Satul Lunca (din Transnistria) // TRT. – Bucureşti, 1928, an. II, nr. 7, p. 7-
9.
Dabija, Nicolae. Moldova de peste Nistru – vechi pămînt strămoşesc. – Chişinău, 1991,
79 p.
Dan, Ilie. Raportul dintre numele de loc şi numele de persoană // LR. – Chişinău, 1994,
nr. 2, p. 48-58.
Dan, Ilie. Toponimie şi continuitate în Moldova de Nord. – Iaşi, 1980, 229 p. + 2 hărţi
Diaconescu, Emil. Românii din Răsărit. – Transnistria. – Iaşi, 1942, 240 p. + 2 hărţi.
Diaconescu, Emil. Ţara şi românii transnitrieni // Cartea Moldovanului. – Bucureşti,
1943, nr.1, p. 117-118.
Digol, Serghei. Situaţia etno-demografică a regiunii transnistrene în primii ani postbelici
(1945-1950) // Tyragetia. – Chişinău 2001, nr. X, p. 249-252.
Dmitrenko: – Дмитренко, И. Сборник исторических материалов по истории
кубанского казачьего войска. – Санктпетерсбург, 1896.
Donat, Ion. Consideraţii istorice asupra toponimiei româneşti // LR. – Bucureşti, 1964,
nr. 6, p. 615-621; nr. 2, 1965, p. 272-279.
Dragnev, D., Chirtoagă, I., Jarcuţchi, I., Negru, E. Din istoria Transnistriei. – Chişinău,
2001, 192 p.
134
 Drăganu, Nicolae. Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii. –
Bucureşti, 1933, 628 p.
Drăganu, Nicolae. Toponimie şi istorie. – Cluj, 1928, 178 p.
Drăganu, Nicolae. Vechimea şi răspîndirea românilor pe baza toponimiei şi onomasticii.
– Bucureşti, 1934, 58 p.
Dron, Ion. Localităţi cu nume de origine antroponimică românească din Transnistria
// Cugetul. – Chişinău, 2002, nr. 1, p. 17–25.
Dron, Ion. Studii şi cercetări. – Chişinău, 2001, 439 p.
Dron, Ion. Transnistria. Mărturii documentare. II. Movilău // TM. – Chişinău, 1996, 26
iunie, p. 2.
Dron, Ion. Transnistria. Mărturii documentare. III. Raşcov // TM. – Chişinău, 1996, 3
iulie, p. 2.
Dron, Ion. Transnistria. Mărturii documentare. IV. Dubăsari // TM. – Chişinău, 1996, 10
iulie, p. 2.
Dron, Ion. Transnistria. Mărturii documentare. VII. Slobozia-Rufa // TM. – Chişinău,
1996, 31 iulie, p. 3.
Dron, Ion. Transnistria. Mărturii documentare. X. Localităţi cu denumiri moldoveneşti
provenite de la termeni hidronimici, floronimici, fortonimici, de la numele unor văi şi rîuri //
TM. – Chişinău, 1996, 11 septembrie, p. 3.
Dron, Ion. Transnistria. Mărturii documentare. XII. Tabloul etnic contemporan // TM. –
Chişinău, 1996, 28 septembrie, p. 3.
Dron, Ion. Transnistria. Reevaluări şi contribuţii etnoistorice // DR. – Chişinău-
Bucureşti, 1999, nr. 1, p. 82-96.
Egunov: – Егунов, А., Н. Бессарабская губерния в 1870-75 гг. 1. Перечень
населенных мест. – Кишинев, 1878, 129 стр.
Eremia, Anatol, Răileanu, Viorica. Toponimia Transnistriei: restabilirea fondului onimic
românesc // BIL. – Chişinău, 2003, nr. 1, p. 25–33.
Eremia, Anatol. Transnistria: toponimie şi istorie // Ţara (la rubrica săptămînală
„Restabilirea onomasticii naţionale”). – Chişinău, 15.02.–24.05.2002.
Eremia, Anatol, Răzvanţ Viorica, Stratu Lilia. Nomenclatorul localităţilor din Republica
Moldova. – Chişinău, 1996, 144 p.
Eremia, Anatol. Nomenclatorul localităţilor din Republica Moldova. – Chişinău, 2001,
128 p.
Eremia, Anatol. Unitatea patrimoniului onomastic românesc. – Chişinău, 2001, 231 p.
135
 Eremia, 1970: – Еремия, Анатол. Нуме де локалитэць. Студиу де топонимие
молдовеняскэ. – Кишинэу, 1970, 223 п.
Eremia, 1979: – Еремия, Анатол. Контрибуций ла студиул формэрий кувинтелор ын
лимба молдовеняскэ. – Кишинэу, 1979, 275 п.
Eremia, 1981: – Еремия, Анатол. Граюл Пэмынтулуй. Скице де топонимие
молдовеняскэ. – Кишинэу, 1981, 128 п.
Eremia, 1986: – Еремия, Анатол. Тайнеле нумелор жеографиче. – Кишинэу, 1986,
100 п.
Eremia, 1982: – Еремия, Анатол. Географические названия рассказывают. –
Кишинэу, 1982, ед. 1, 104 п.; 1990, ед. 2, 200 п.
Eremia, 1973: – Еремия, Анатол. Топониме зоонимиче // Календар. 1974. – Кишинэу,
1973, п. 193.
Eremia, Cosniceanu, 1974: – Еремия, Анатол, Косничяну, Maрия. Нуме де персоане.
– Кишинэу, 1974, 131 п.
Eremia, 1970: – Eремия, Aнaтол. Нуме де локалитэць. Студиу де топонимие. –
Кишинэу, 1970, 224 п.
Eremia, 1961: – Eремия, Aнaтол. Топониме формате де ла нуме де планте // Aнале
штиинцифиче але Институтулуй дe Лимбэ ши Литературэ aл Академией де Штиинце дин
РССМ. – Кишинэу, 1961, vol X, п. 175-182.
Eremia, 1983: – Eремия, Aнaтол. Топонимический словарь: Дубэсарь, Градиште,
Копанка. // Русский язык в молдавской школе. – Кишинэу, 1983, nr. 2, п. 61-62.
Eremia, Anatol. Dicţionar geografic. – Chişinău, 2005, 492 p.
Florea, D. Din trecutul dureros al Românilor de peste Bug // Transnistria. – Bucureşti,
1942, nr. 27.
Florea, D. Dorinţa românilor de peste Bug // Cartea Moldovanului. – Bucureşti, 1943,
nr.1, p. 129.
Florea, Viorica. Derivatele toponimelor în raport cu cele ale apelativelor în română //
Actele celui de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică. – Bucureşti,
1970, vol. I, p. 1137-1141.
Florea, Viorica. Raportul dintre înţelesul numelor de locuri şi cel al numelor comune
corespunzătoare // LR. – Bucureşti, 1975, nr. 3, p. 215-220.
Frăţilă, Vasile. Lexicologie şi toponimie românească. – Timişoara, 1987, 207 p.
Frăţilă, Vasile. Studii de toponimie şi dialectologie. – Timişoara, 2002, 454 p.

136
 Fraţiman, Justin, Şt. Administraţia bisericească la românii transnistrieni între Bug şi
Nistru. – Chişinău, 1920, 37 p.
Fraţiman, Justin, Şt. Studiu contributiv la istoricul Mitropoliei Proilavia (Brăila). –
Chişinău, 1923, 375 p.
Furtună, A. Unele consideraţii privind păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în
Basarabia, Transnistria, Crimeea, Caucaz şi Asia Mijlocie (sf. sec. al XIX-lea – înc. sec. al XX-
lea) // Tyragetia. – Chişinău, 1999, anuar VIII, p. 183-187.

Gabinschi, 1981: – Габински, Марку. Етимолоӂий аутохтоне. // LLM. – Кишинэу,

1981, nr. 2, p. 63-69.
Garboviceanu, P. Românii de peste hotare şi în deosebi din Rusia şi Iugoslavia. –
Cernica, 1924, 45 p.
Giurescu, Constantin, C. Colonizarea românilor de peste hotare. – Bucureşti, 1937, 39 p.
Giurescu, Constantin, C. Populaţia moldovenească de la gura Niprului şi a Bugului în
veacurile XVII şi XVIII. // Renaşterea. – Bucureşti, 1942, nr. 11-12, 7 p.
Giurescu, Constantin, C. Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea pînă
la mijlocul secolului al XIX-lea. – Bucureşti, 1967, 380 p.
Grama, D. Din istoria statutului juridic al Transnistriei // Cugetul. – Chişinău, 1992, nr.
5-6, p. 15-19.
Graur, Al. Etimologii româneşti. – Bucureşti, 1963, 193 p.
Graur, Al. Între numele proprii şi cele comune // LR. – Bucureşti, 1970, nr. 5, p. 461-462.
Graur, Al. Nume de locuri. – Bucureşti, 1972, 222 p.
Graur, Al. Nume de persoane. – Bucureşti, 1965, 187 p.
Grămadă, Nicolai. Toponimia minoră a Bucovinei. – Rădăuţi, 1996, vol. I-II, 736 p. +
ilustraţii.
Grigoraş, N., Caproşu, I. Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova pînă la mijlocul
secolului al XV-lea. – Bucureşti, 1971, 77 p.
H – 1770/1774: – F. G. de Bawr. Carte de la Moldavie pour servir a l'Histoir militaire de
la guerre entre les Russes et les Turcs. – Amsterdam, (1770-1774), 1783.
H – 1800: – Российский атлас, из 48 карт состоящий. Изд. Географ. департам.
1800 (карта Новороссийской губ., карта Подольской губ.).
H – 1820: – Карта Театра войны в Европе. Съемка Полковников Дитарса,
Корниловича и Фон-Ругею. 1820.
H – 1870: – Карта Бессарабской области. 1870.

137
 H – 1907: – Этнографическая карта сельского населения Бесарабии. (По данным
В. Н. Бутовича 1907 г. и другим источником составил Л. С. Берг). Издание Комиссии по
изучению племенного состава России при Российской Академии Наук
H – 1915: – Căpăţină, O. Teritoriile dintre Nistru şi Ingul. Structură etnică – 1915. –
Cluj-Napoca, 1994.
Harea, Vasile. Românii de peste Nistru. – Bucureşti, 1934, 32 p.
Holban, Ştefan. Basarabia românească. Mărturii. – Paris, 1990, 142 p.
Homorodean, M. Cu privire la metoda culegerii pe teren a numelor topice // CL. –
Bucureşti, X, 1965, nr. 1, p. 157-165.
Homorodean, M. Note de toponimie // CL. – Bucureşti, XVI, 1971, nr. 2, p. 285-287.
Hotnog, Titus. Românii de peste Nistru // RLŞL. – Chişinău, 1991, nr. 2, p. 75–80.
Iliin, Paul, Şt. Transnistria şi Ucraina. – Bucureşti, 1941, 29 p. (cu trei hărţi).
Ionescu, Cristian. Mică enciclopedie onomastică. – Chişinău, 1993, 335 p.
Ioniţă, Vasile. Nume de locuri din Banat. – Timişoara, 1982, 275 p.
Iordan, Ion, Gâştescu, Petre, Oancea, D., I. Indicatorul localităţilor din România. –
Bucureşti, 1974.
Iordan, Iorgu. Dicţionarul numelor de familie româneşti. – Bucureşti, 1983, 502 p.
Iordan, Iorgu. Observaţii cu privire la raporturile dintre toponimie şi antroponimie // LR.
– Bucureşti, 1975, nr. 3, p. 233-237.
Iordan, Iorgu. Toponimia românească. – Bucureşti, 1963, 581 p.
Iorga, Nicolae. Istoria românilor prin călătorii. – Bucureşti, 1928, vol. II; 1929, vol. III.
Iorga, Nicolae. Les roumains au-dela de Dniester. Pour éclairer le sens de la
“République moldave” des Soviets russes – Paris, 1925, 38 p.
Iorga, Nicolae. Românii de peste Nistru // Basarabia. – Chişinău, 1992, nr. 11, p. 78–91.
Iorga, Nicolae. Românii de peste Nistru. Lămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor. –
Bucureşti, 1990, 30 p.
Iov, Dumitru. Moldova de la Nistru. – Bucureşti, 1943, 23 p.
Jurkowski, M. Ukraińska terminologia hydrograficzna. – Wroclaw, 1971.
Kocerghin: – Кочергин, В. А. Наброски по истории города Дубоссары и
прилежащего Поднестровья (Херсонской губ.) (1648-1870). – Одесса, 1911, 56 стр.
Lazarenco, Liubov. Limba română în contextul situaţiei sociolingvistice actuale din
ucraina // Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice din România pe anii 1993-1994. – Bucureşti,
1994, p. 55-57.

138
 Lebedinţev: – Лебединцев, А. Ханская Украина. Херсонские епархиальные
ведомости. 1860, к. VI.
Localităţile Republicii Moldova. – Chişinău, 1999, vol. I, 470 p.; 2000, vol. II, 590 p.;
2001, vol. III, 644 p.; 2002, vol. IV, 644 p; 2005, vol. V, 632 p.; 2006, vol. VI, 772 p.
Lozovan, E. Românii orientali: de la Nistru la Vladivostok (secolele XI-XX) // Moldova.
– Chişinău, nr. 5.
Lungu, Magdalena. Din toponimia istorică a Transnistriei. – Chişinău, 1998, 60 p.
Marin, Maria, Mărgărit, Iulia, Neagoe, Victorela, Pavel, Vasile. Graiuri româneşti din
Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul Maramureşului. Texte dialectale şi glosar. –
Bucureşti, 2000, 531 p.
Marin, Maria, Mărgărit, Iulia, Neagoe, Victorela, Pavel, Vasile. Cercetări asupra
graiurlor româneşti de peste hotare. – Bucureşti, 2000, 144 p.
Marusenko: – Maрусенко, T. A. Материалы к словарю украинских географических
апеллятивов // Polesie. – Moсква, 1968.
MEF, 1975, vol. VII, p. I: – Молдова ын епока феудализмулуй. – Кишинэу, 1975, vol.
VII, p. I, 527 p.
Melniciuc, Ala. Din istoria cosnstrucţiei bisericilor ortodoxe din judeţul Tiraspol în
secolele XVIII-XIX // Tyragetia. – Chişinău, 1998, anuar VI-VII, p. 253-255.
Melniciuc, Ala. Din istoria eparhiei din Herson. Primii păstori // Tyragetia. – Chişinău,
2001, anuar X, p. 155-296.
Melniciuk, 1957: – Мельничук, О. С. Топонiмiка Кодимського району, Одеської
областi // Мовознавство. Науковi записки. – Київ, 1957, том. XIV, p. 52-61.
Meteş, Ştefan. Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX. (Cercetări de
demografie istorică). – Bucureşti, 1971, 438 p.
Mihăilescu, V., Brătianu, Gh., Smochină, N. Harta răspîndirii Românilor Transnistrieni
// Transnistria. – Bucureşti, 1941, nr. 19, p. 1.
Modoran, Filofteia. Toponime care reflectă mişcări de populaţie românească. // LR,
1982, an. XXXI, p. 85-92.
Moldova Nouă. – Bucureşti, 1941, nr. 1-2.
Moldovanu, Dragoş. Chestionar toponimic şi entopic general cu un glosar de entopice
onomasiologic. – Iaşi, 1978.
Moldovanu, Dragoş. Legile formative ale toponimelor româneşti cu radical
antroponimic. I. Formaţii de plural // ALIL. – Iaşi, 1970, an. XXI, p. 15-47.

139
 Moldovanu, Dragoş. Principii ale lexicografiei toponimice // ALIL. – Iaşi, 1972, an.
XXIII, p. 73-100.
Moldovanu, Dragoş. Repere metodologice în cercetarea toponimiei din perspectivă
istorică // LL. – Bucureşti, 1985, nr.1, p. 5-16.
Moraru, Anton. Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993. – Chişinău,
1995, 136 p.
Murgoci, G. La population de la Bessarabie etude demographique avec cartes et
tableaux statistiques. – Paris, 1920, 80 p.
Murzaev, 1958: – Mурзаев, E., Mурзаев, В. Словарь местных географических
терминов. – Moсква, 1959, 303 стр.
Murzaev, 1984: – Mурзаев, E., M. Словарь народных географических терминов. –
Moсква, 1984, 653 стр.
Negovschi, Ev. Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina. – Chişinău, 1937, 55 p.
Nègre, E. Les noms de lieux en France. – Paris, 1963, 222 p.
Netea, Vasile. Transnistria. – Bucureşti, 1943, 31 p.
Nikonov: – Никонов, В., A. Введение в топонимику. – Moсква, 1965, 179 стр.
Nicu, Vladimir. Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi. – Chişinău, 1991, vol.
I, 508 p.; 1991, vol. II, 434 p.
Nistor, I., I. Aspecte geopolitice şi culturale din Transnistria // Analele Academiei
Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXV, mem. II. – Bucureşti, 1942, 42 p.
Nistor, I., I. Românii transnistreni. – Cernăuţi, 1925, 105 p. + 1 hartă.
Nistor, I., I. Românii transnitrieni // Basarabia. – Chişinău, 1990, nr. 10, p. 148–165; nr.
11, p. 93-108; nr. 12, p. 104-123.
Nistor, I., I. Vechimea aşezărilor româneşti dincolo de Nistru // Analele Academiei
Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXI, mem. II. – Bucureşti, 1939, 23 p.
Nistor, I., I. Psaltirea de la Movilău // Cartea Moldovanului. – Bucureşti, 1943, nr.1, p.
113-114.
Nistor, Ioan, Silviu. Istoria Românilor din Transnistria. – Galaţi, 1995, 162 p.
Nour, Alexis. Basarabia. Harta etnografică. – Bucureşti, 1915.
Nour, Alexis. Transnistriana (“Zadnestrovie”). Harta etnografică a naţiunilor din
Ucraina din sud-vest. – Bucureşti, 1930.
Nuţă, Ion. Onomastica românească din Transnistria şi Basarabia în viziunea lui T.
Hotnog (I) // RLŞL. – Chişinău, 1991, nr. 2, p. 75–80.

140
 Oros, M. Cîteva observaţii privind obiectul şi metodele de studiu ale toponimiei // Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, series Philologia, fasciculus 1. – Cluj-Napoca, 1968, p. 111-114.
Parasca, Pavel. Românii din Podolia în secolele XII - XIV // Cugetul. – Chişinău, 1993,
nr. 3-4.
Pascu, Giorge. Sufixele româneşti. – Bucureşti, 1916, 489 p.
Pavel, Vasile, Sclifos, Valeriu, Strugăreanu, Constantin etc. Atlasul lingvistic român pe
regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. – Chişinău, 1993, vol. I, 239 p.; 1998, vol.
II, 365 p; 2002, vol. III, 351 p; 2003, vol. IV, 342 p..
Pavelescu, Gh. Aspecte din spiritualitatea românilor transnistrieni: Credinţe şi obiceiuri.
– Craiova, 1944, 44 p.
Pătruţ, Ioan, Pătruţ Malvina. Despre vechimea toponimiei în – eşti // Studia Universitatis
Babeş-Bolyai, series Philologia, fasciculus 2. – Cluj-Napoca, 1969, p. 131-133.
Pătruţ, Ioan. Onomastica românească. – Bucureşti, 1980, 199 p.
Pătruţ, Ioan. Studii de limbă română şi slavistică. – Cluj, 1974, 296 p.
Pătruţ, Ioan. Nume de persoane şi nume de locuri româneşti. – Bucureşti, 1984, 171 p.
Pătruţ, Ioan. Din nou despre toponime populare şi oficiale // CL. – Cluj, 1970, an. XV,
nr. 1, p. 85-89.
Pătruţ, Ioan. Probleme şi metode în antroponimia românească // CL. – Bucureşti, 1973,
an. XVIII, nr. 2, p. 235-241.
Pecerschi, T. O călătorie în Transnistria în anul 1820 // TRT. – Bucureşti, an. II, nr. 8 şi
9 , 1928, p. 8-11.
Petrovici, Emil. Istoria poporului român oglindit în toponimie. – Bucureşti, 1964, 40 p.
Petrovici, Emil. Studii de dialectologie şi toponimie. – Bucureşti, 1970, 338 p.
Petrovici, Emil. Vechimea atestării sufixului –esc (pl. -eşti) // CL. – Bucureşti, 1968, nr.
1, p. 33-34.
Popp, Nicolae N. Românii Transnistrieni şi Republica Moldovenească. – Giurgiu, 1935,
24 p.
Porucic, T. Lexiconul termenilor entopici din limba română în Basarabia. – Chişinău,
1931, 82 p.
Racoviţă, C. Migraţiuni din Ardeal peste Carpaţi în lumina toponimiei // Geopolitica şi
geoistoria. – Bucureşti, 1942. II, p. 68-73.
Raţiu, Anton. Românii de la est de Bug: cugetări etnosociologice şi culegere de folclor –
Bucureşti, 1994, 172 p.
Republica Moldova. Harta generală. – Chişinău, 1993.
141
 România. Harta rutieră. – Bucureşti, 1997.
Românii de peste Bug. 22 p.
Rotaru, P., V., Oprescu, G., A. Lexicon toponimic. – Bucureşti, 1943.
Sala, Marius. Probleme de toponimie // LR. – Bucureşti, an. XIII, 1964, nr. 2, p. 169-173;
nr. 3, p. 267-274.
Sala, Marius. În legătură cu raportul dintre evoluţia apelativelor şi a toponimicelor //
SCL. – Bucureşti, 1958, tom. IX, nr. 3, p. 337-349.
Sava, A. Documente privitoare la tîrgul şi ţinutul Orheiului. – Bucureşti, 1944, 561 p.
Sânzianu, Minai. Şi dincolo de Nipru e plin pămîntul de români // Cartea Moldovanului.
– Bucureşti, 1943, nr.1, p. 130-132.
Skalikovski: – Скальковский, А. А. Опыт статистического описания
Новороссийского края. Часть 1. География, этнография и народонаселение
Новороссийского края. – Одесса, 1850, 366 стр.
Schütz, Y. Die geographische Terminologie des Serbokroatischen. – Berlin, 1957.
Serebrenikov: – Серебреников, Б. Ф. О методах изучения топонимии // Вопросы
языкознания. – Moсква, 1959, nr. 6.
Serghievski, 1959: – Сергиевский, М. В. Молдаво-славянские этюды. – Moсква,
1959, 212 p.
Serghievski, 1936: – Сергиевский, М. В. Молдавские этюды. – Moсква-Ленинград,
1936, 80 p.
Smochină, Nicolae, P. Basarabia şi Transnistria // Viaţa Basarabiei. – Chişinău, 1938.
Smochină, Nicolae, P. Din amarul românilor transnistrieni. – Bucureşti, 1942, 61 p. +
planşe foto.
Smochină, Nicolae, P. Organizarea satului la românii de peste Nistru. – Iaşi, 1939, 29 p.
Smochină, Nicolae, P. Românii de peste Nistru. – Bucureşti, 1941, 11 p.
Smochină, Nicolae, P. Transnistria, pămînt şi suflet românesc // Cartea Moldovanului. –
Bucureşti, 1943, nr.1, p. 99-108.
Smochină, Nicolae, P., Strungaru, Diomid. Cartea Moldovanului. – Bucureşti, 1943, nr.
1, 257 p.
SNPTU: – Список населенных пунктов и некоторые справочные данные по
Тираспольскому уезду Херсонской губернии. – Одесса, 1907, 191cтp.
Solovei, Rodica. Consideraţiuni cu privire la repatrierea românilor de la est de Bug
(1942-1943) // Tyragetia. – Chişinău, 1998, anuar VI-VII, p. 289-293.
Stati, Vasile. Moldovenii la răsărit de Nistru. – Chişinău, 1995.
142
 Stîcişina: – Стычишина, Л. Релацииле молдо-украинене ын топонимия лимитрофэ
(Териториул динтре рыуриле Кодыма ши Савранка). // Лимба ши литература
молдовеняскэ. – Кишинэу, 1975, nr. 1, p. 52-55.
Sumarokov: – Сумароков, Павел. Путешествие по всему Крыму и Бесарабии в 1799
году. – Москва, 1800, 238 стр.
Superanskaia: – Сyперанская, A.В. Общая теория имени собственного. – Moсква,
1973, 366 стр.
Şişmariov, 1975: – Шишмарёв, В. Ф. Романские поселения на юге России. –
Ленинград, 1975, 246 стр.
Şodolescu-Silvestru, Elena. Toponimie românească. Modele derivaţionale. – Bucureşti,
2002.
Timonu, D., M. Satul Mahala (din Transnistria) // TRT. – Bucureşti, 1928, an. II, nr. 8 şi
9, p. 11-13.
Timoşiuk: – Тимощук, Б. Древнерусское Поднестровье. – Ужгород, 1981, 144 стр.
Transnistria – ţara nimănui // Flux. – Chişinău, 2004, 26 august, p. 6.
Ţiluiko: – Цiлуйко, К. К. Топонiмiя Покровського району, Днiпропетровськой
областi // Мовознавство. Науковi записки. – Київ, 1957, том. XIV, стр. 62-90.
Udler, 1960: – Удлер, Р., Сорбалэ, В., Комарницки, В., Мелник, В. Кестионар
пентру колектаря материалулуй ын ведеря алкэтуирий Атласулуй лингвистик ал лимбий
молдовенешть. – Кишинэу, 1960.
Xenopol, A., D. Istoria românilor din Dacia Traiană. – Iaşi, 1888, vol. I, 623 p.
Zankoni, Rizzi (Zannoni). Atlas ziemiel polskich. – Londra, 1772.
Zagorodnaia, Zelenciuk, 1987: – Загородная, Е. М., Зеленчук, В. С. Население
Молдавской ССР. – Кишинэу, 1987, 170 стр.
Zavtur, Ilie. Satele româneşti de peste Bug // Transnistria. – Bucureşti, 1941, nr. 2.
****
Местные географические термины // Вопросы географии. – Moсква, 1970, nr. 81.
Первая всеобщая перепись населения Российской Империи 1897. т. III.
Бессарабская губерния. – Санктпетербург, 1905.
Справочная книга Кишиневской Епархии на 1907 году. – Кишинев, 1907.
СССР. УССР Одесская область. Молдавская ССР. – Кишинев, 1988.
Этническая топонимика. – Moсква, 1987, 143 стр.
Этнонимы. – Moсква, 1970, 269 стр.

143
 ADNOTAREA
tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în filologie cu tema: Toponimia
Transnistriei: restabilirea fondului onimic românesc, componenţa lexicală, structura
derivaţională

Lucrarea este consacrată studierii fondului onimic românesc din regiunea transnistreană
şi prezintă o problemă actuală a lingvisticii contemporane. Nomenclatura topică a acestei regiuni
reprezintă o sursă importantă de informare asupra trecutului şi de cunoaştere a limbii şi culturii
poporului român, pentru că toponimia Transnistriei, în ansamblul ei, prin conţinut şi formă, este
românească. Ea reflectă principalele momente din viaţa materială şi spirituală a oamenilor:
obiceiurile, datinile, ocupaţiile, credinţa. Aceste cuvinte (numele topice), adesea cu vechime de
secole şi milenii, păstrează amintirea unor evenimente, fapte şi întîmplări demult petrecute,
evocă stări şi procese specifice limbii române în diferite perioade şi etape de dezvoltare.
Lucrarea propusă spre realizare elucidează probleme şi aspecte ce ţin de moştenirea
lexicului onimic tradiţional, de gradul şi ponderea creativităţii limbii române în plan
toponomastic. Ţinînd cont de modul în care au luat naştere toponimele româneşti din
Transnistria, de factorii de ordin social şi natural, care au stat la baza creării lor, sunt examinate
denumirile în discuţie, clasificîndu-le în următoarele categorii: topografice şi social-istorice. În
cadrul fiecărei categorii toponimele se analizează din punct de vedere etimologic şi derivaţional,
lexical şi semantic, făcîndu-se referiri în acelaşi timp la vechimea şi la repartiţia lor teritorială.
Topografice sunt numele topice care reproduc prin semnificaţia lor condiţiile fizico-geografice şi
naturale ce au favorizat apariţia lor sau care redau particularităţile şi însuşirile obiectelor topice
desemnate. Ele au la bază termeni sau apelative topice din lexicul comun sau din graiuri. După
natura şi caracteristicile lor onimice ele pot fi clasificate în oronimice, hidronimice, floronimice
şi zoonimice. Numele topice cu caracter social-istoric reprezintă atît o importanţă şi valoare
lingvistică, cît şi general culturală. Factorii de ordin social-istoric care au determinat apariţia
toponimelor sunt de ordin diferit, de aici diversitatea categoriilor de nume topice:
antroponimice, etnonimice, sociale, profesionale, oiconimice, fortonimice, migratorice etc.

144
Antroponimice sunt denumirile provenite de la numele unor persoane care au avut legătură cu
apariţia şi nominaţia localităţilor. În toponimia transnistreană, ca şi în nomenclatura topică din
alte regiuni istorice româneşti, antroponimicele constituie una dintre cele mai numeroase
categorii onimice; etnonimice sunt denumirile provenite de la numele unor popoare şi grupuri
etnice; sociale – numele topice care reflectă diferite momente din viaţa materială şi spirituală a
societăţii; profesionale – consemnează vechi aşezări, locuitorii cărora se îndeletniceau cu
anumite meserii, meşteşuguri sau ocupaţii; oiconimice – numele topice ce denotă tipul aşezărilor
şi locuinţelor omeneşti; fortonimice – denumirile fostelor aşezări întărite şi fortificaţii defensive;
migratorice – denumirile de localităţi care au luat naştere în urma deplasării populaţiei româneşti
în decursul vremii, dintr-o regiune în alta, în cadrul teritoriului transnistrean etc.
Modelele de formare a unităţilor onimice au fost aceleaşi în întreg spaţiul de funcţionare
a limbii române. Condiţiile fizico-geografice şi naturale similare sau identice au generat apariţia
unor modele structurale similare sau identice. Astfel, numele topice româneşti de pe teritoriul
Transnistriei pot fi clasificate în următoarele grupări: după structură simple şi compuse; după
categoria lexico-gramaticală substantiv + substantiv, substantiv + adjectiv, substantiv +
numeral.
Cercetările sunt efectuate pe baza materialelor toponimice şi din surse documentare.

145
 SUMMARY
of the postgraduate thesis for the scientific degree of doctor of philology on the subject
of: The toponymy of Transnistria: rehabilitating its onymical Romanian language stock, its
lexical composition and its derivational structure

The work deals with the study of the Romanian language onymical stock of the
Transnistian region a pressing problem of contemporany linguistics. The topical nomenclature of
the region is an important source of information about its past, as well as a source of data
regarding language and culture of Romanian speaking people, because the Transnistrian
toponymy, as a whole is, both in its contents and in its form, a Romanian language one. It
reflects the principal aspect of the people's material and spiritual life, their customs and usages,
their work, their faith. Such words (the place-names), some of them hundreds and thousands of
years old, retain the memory of by gone events, facts and happenings, thus evoking situations
and processes, peculiar to the Romanian language in its different periods and at its different
development stages.
Given the way in which the Romanian language toponyms in Transnistria appeared, as
well as several factors of social and natural character underlying their appearance, the names in
question are classified into the following categories: the topographical ones and the social-
hystorical ones. Within every category the toponyms are examined from the points of view of
their etymology and derivation, lexicology and semasiology, taking into account at the same time
their degrees of antiquity and their topographical distribution. Topographical are the place-
names which reproduce through their meaning the physical-geographical and natural conditions
which favoured their appearance or which reflect the peculiarities and properties of the local
objects bearing the names. Their base is formed by toponyms of the language or of its dialects.
According to their nature and their onymical peculiarities they can be classified into oronyms,
hydronyms, floronyms and zoonyms. The place-names of social-hystorical character are of
important linguistic value, as well a general and cultural ones. The factors of social–hystorical
character which predetemined the appearance of the place-names are of different nature, hence

146
the diversity of the categories of the place-names, such as the anthroponymical, ethnonymical,
social, professional, oiconymical, fortonymical and migrational ones. Anthroponymical are the
toponyms which come from the names of certain persons involved in the foundation and the
naming of the settlements. In the transnistrian toponymy, the same as in the place nomenclature
of other Romanian language region, the anthroponyms form one of the most rich onymic
categories; ethnonymical are the toponyms formed on the base of the names of some peoples
and ethnic groups; social are the toponyms which reflect various factors of material and spiritual
life of the society; professional ones mark the old settlements, whose inhabitants were engaded
in several handicrafts, trades or similar activities; oiconymical are the place-names which denote
the types of human settlements and dwellings; fortonymical are the names of former fortified
settlements and defensive fortifications; migrational are the names of the places which appeared
as a result of Romanian speaking population's shifts in the course of time, on Transnistrian
territory, and so on.
The formation patterns of the toponymical units have been practically the same within
all the functioning space of the Romanian language. Thus, the Romanian language place-names
of the Transnistrian territory can be classified into the following groups: according to their
structure they are simple and compound; according to their lexico-grammatical category they
look as noun + noun, noun + adjectiv, noun + numeral.
The investigations were carried out on the base of toponymical materials and
informational data collected from different documentary sources.

147
 РЕЗЮМЕ
диcсертации на соискание ученой степени доктора филологических наук на тему:
Топонимия Транснистрии: восстановление румынского фонда, лексический состав,
словообразовательная структура

Работа посвящена изучению румынского именного фонда, чем обусловлено ее

актуальность для современного языкознания. Топическая номенклатура данного региона
является важным источником информации о прошлом, а также познания языка и
культуры румынского народа, посколько топонимия Транснистрии в своей целостности,
по содержанию и форме, румыноязычна. Она отражает основные моменты материальной
и духовной жизни людей: их обычаи, нравы, занятия, веру. Эти слова (местные названия),
иногда многовековой или многотысячелетней давности, сохраняют память об имевших
место давно событиях, делах и происшествиях, воскрещают в памяти состояния и
процессы, специфические для румынского языка, на разных этапов его развития.
При учете способов, которым образовались румыноязычные топонимы
Транснистрии, факторов социального и естественного характера, которык лежат в основу
их образования, рассматриваются соответствующие названия, классифицируемые по
следующим категориям: топографические и социально-исторические. В пределах
каждой категории топонимы рассматриваются с точки зрения этимологической и
словообразовательной, лексикологической и семасиологической, в ходе чего
одновременно учитываются их давность и территориальное распределение.
Топографические являются местные названия, отражающие в своем значении физико-
географические и природные условия, благоприятствовавших их появлению, или
особенности и свойства обозначаемых местных предметов. В их составе лежат топические
термины или нарицательные имена общеязыковой лексики или же лексики говоров. По
своей природе и онимическим чертам они классифицируются на оронимы, гидронимы,
флоронимы и зоонимы. Местные названия социально-исторического характера
представляют важный как языковой, так и общекультурный интерес. Факторы социально-
исторического характера, обусловившие появление топонимов, имеют разный характер,

148
откуда и разнообразие категорий местных названий: антропонимические,
этнонимические, социальные, профессиональные, ойконимические, фортонимические,
миграторные и др. Антропонимическими являются топонимы происходящие от имен
лиц, имевших отношение к появлению и называнию местностей. В топонимии
Транснистрии, как и в номенклатуре других исторических областей румыноязычного
ареала, антропонимы составляют одну из самых многочисленных онимических категорий;
этнонимические топонимы происходят от названий народов и этнических групп;
социальные – это местные имена, отражающие различные моменты материальной и
духовной жизни общества; профессиональные сообщают о старых поселениях, жители
которых занимались какими-то ремеслами; ойконимические – местные имена, говорящие
о типе человеческих поселений и жилищ; фортонимические это названия бывших
укрепленных поселений и оборонительных укреплений; миграторные – название
местностей, возникшие вследствие перемещения румынского населения в течении
времени из одной области в другую в пределах транснистрийской территории.
Модели образования онимических единиц были в основных чертах одними и теми
же на всем пространстве функционирования румынского языка. Так румынские местные
названия на территории Транснистрии классифицируются по следующим группам: по
структуре простые и составные; по лексико-граматической категории
существительное + существительное, существительное + прилагательное,
существительное + числительное.

Исследования проводятся на основе топонимических материалов и

информационных данных, собранных из различных документальных источников.

149
 CUVINTE-CHEIE

Limbile
română engleză rusă
antroponimie anthroponymy антропонимия
clasificare classification классификация
conversiune conversion конверсия
derivare derivation деривация
desemnare designation номинация
etimologie etymology этимология
etnonim ethnonym этноним
formant formant формант
fortonim fortonym фортоним
hodonim hodonym годоним
hidronim hydronym гидроним
hidronimie hydronymy гидронимия
morfem morpheme морфем
nume geografic geographical name географическое название
nume propriu proper name собственное имя
oiconim ойконимы oiconimycal
onomastică onomastics ономастика
oronim oronym ороним
radical radical корень
semantică semantics семантика
standardizare standardization стандартизация
structură structure структура
topografie topography топография
toponim toponym топоним
toponimie toponymy топонимия

150
 transcriere transcription транскрипция
vocabular vocabulary словарный состав

ABREVIERI
a) Studii, izvoare
ALIL – Anuar de Lingvistică şi Istorie Literară
BIL – Buletinul Institutului de Lingvistică
BL – Bulletin lingvistique
CL – Cercetări de Lingvistică, Editura Academiei Române
DR – Destin românesc
GN – Glasul Nistrului
LL – Limbă şi Literatură // Societatea de ştiinţe Filologice din România. – Bucureşti
(trimestrial).
LLM – Limba şi literatura moldovenească, revistă filologică trimestrială // Academia de
ştiinţe a Moldovei. – Chişinău, Editura „Ştiinţa”.
LR – Limba Română, revistă de ştiinţă şi cultură filologică // Fondator: Colectivul
redacţional – Chişinău (lunar).
RLŞL – Revistă de Lingvistică şi ştiinţă literară // Academia de Ştiinţe a Moldovei. –
Chişinău (apare de 6 ori pe an).
SCG – Studii de cercetări geografice
SCL – Studii şi cercetări lingvistice // Academia Română. – Bucureşti.
TM – Tineretul Moldovei
TRT – Tribuna românilor transnistrieni

b) Cuvinte
Adj. – adjectiv
adv. – adverb
antrop. – antroponim
apel. – apelativ
cf. – confruntă (compară cu)
com. – comună
des. – desetine

151
dial. – dialectal
E – est
entop. – entopic
etim. – etimologie
etnon. – etnonim
fem. – feminin
fr. – limba franceză, francez
G. – genitiv
grec. – limba greacă, grecesc
hidr. – hidronim
înc. – începutul
km – kilometru
lat. – limba latină, latin
lit. – literar
loc. – locuitori
m – metru
microtop. – microtoponim
mun. – municipiu
N – nord
N. – nominativ
nr. – număr
or. – oraş
p. – pagină
pl. – plural
pop. – popular
r. – rîu
reg. – regiune
rn. – raion
rom. – limba română, român, românesc
rus. – limba rusă, rusesc
S – sud
sec. – secol (secole)
Sf. – Sfîntul, Sfînta, Sfinţii
sf. – sfîrşitul
152
 sing. – singular
slav. – limba slavă, slavonesc
subst. – substantiv
suf. – sufix
tc. – limba turcă, turcesc
term. – termin
top. – toponim
UATSN – Unităţi administrativ-teritoriale din stînga Nistrului cărora li se pot atribui
forme şi condiţii speciale de autonomie
ucr. – limba ucraineană, ucrainean
V – vest
v. – vezi
v. slav. – limba slavă veche
var. – varianta
vol. – volumul
> – înseamnă „a dat…”
< – înseamnă „provine din…”
? – lipsă de date
= înseamnă „echivalent cu…”

153