CATEGORII TOPONIMICE

Una dintre problemele fundamentale ale oricărei discipline ştiinţifice constă în

sistematizarea materialului/informaţiilor obţinut(e) în urma cercetărilor şi realizarea de tipologii
(clasificări). Deşi în literatura de specialitate au fost propuse până în prezent mai multe sisteme
de clasificare a toponimelor, acestea fie sunt incomplete, fragmentare, fie nu satisfac exigenţele
ştiinţifice actuale. Pentru încercările mai vechi, faptul este explicabil prin aceea că, în momentul
elaborării acestor clasificări, lipsea o teorie clară privind statutul numelor proprii, nu existau
suficiente studii de amănunt preliminare şi nu se întocmiseră încă repertorii cuprinzătoare de
nume de locuri din teritorii mai extinse.

1. Clasificări geografice

O contribuţie importantă la stabilirea categoriilor (deci a rangurilor) şi a subcategoriilor

(tipurilor) de toponime a adus prof. Ion Conea, considerat, am mai spus-o, unul dintre cei mai
mari geografi ai secolului 20. Student şi colaborator al lui S. Mehedinţi, fondatorul şcolii
geografice româneşti, Ion Conea s-a afirmat în toponimie încă din 19281, devenind, peste ani,
mentorul geografilor toponimişti, bucurându-se – lucru rar – de aprecierea sinceră (uneori
admirativă) a celorlalţi specialişti interesaţi de domeniul numelor de locuri, inclusiv a
lingviştilor2. În 1960 prof. I. Conea procedează la o analiză sistematică, profundă, geografică, a
toponimelor din spaţiul românesc, folosind pentru prima dată în toponimie o serie de noţiuni şi
categorii toponimice, care sunt utilizate şi în prezent de toţi toponimiştii, nu numai de cei
proveniţi din rândul geografilor! Foarte importantă este noţiunea de nume geografice, care
acoperă atât toponimele cât şi apelativele, noţiune ce reprezintă în fond lexicul ştiinţei noastre,
fără de care nu poate opera şi deci nici exista geografia!
În cadrul numelor geografice, Ion Conea identifică numele geografice proprii
(toponimicele /toponimele) care, la rândul lor, sunt clasificate în toponime majore (I. C.
toponimia propriu-zisă) – „…numele geografice de circulaţie şi de importanţă generală, care
interesează – ca să spunem astfel – toată ţara şi întreg poporul” – şi toponime minore, adică
numele geografice mărunte, de interes şi de uz local – din raza unui sat sau a unui oraş – şi pe
care germanii le numesc Fluhrnamen iar francezii lieux-dits3. După forma de prezentare, toate
numele geografice proprii (majore şi minore) se împart în toponime simple şi toponime compuse,
în funcţie de numărul de cuvinte (unul sau mai multe) din care este formată unitatea toponimică
(lipseşte categoria toponimelor derivate, fapt considerat de lingvişti un neajuns al acestei
clasificări, formale în esenţa ei).
Prof. I. Conea precizează o nouă clasă de nume geografice (pe lângă cele proprii=
toponimele sau, cu expresia din textul din 1960, toponimicele) de interes esenţial pentru geografi
şi anume numele geografice comune („aşa-numitele apelative”), care „desemnează speţa, nu
individul”: deal, vale, munte, râu, lac etc. care, „dată fiind legătura strânsă cu numele proprii,
sunt extrem de importante pentru geograf”4. În continuare, luând în considerare raporturile dintre
toponime şi obiectele geografice designate de acestea, sunt identificate următoarele trei categorii
toponimice: a) oronimice, adică numele care desemnează formele de relief, de la cele mai mici
până la cele mai impunătoare; b) hidronimice, nume de pâraie, râuri, lacuri, fluvii etc. şi c)
oiconimice (termen pe care noi îl propunem pentru totalitatea numelor de aşezări omeneşti)5. La
rândul lor, fiecare dintre aceste clase (categorii, după expresia profesorului), se împarte în mai
multe subcategorii:
I. În cadrul oronimicelor (numele formelor de relief) se apleacă asupra oronimicelor
propriu-zise (adică nume de munţi), în cadrul cărora evidenţiază – ca subcategorii – 1. oronime
cu originea în antroponimie (numele foştilor proprietari, individuali sau obşti colective, inclusiv
monahale, ai munţilor respectivi6) – ex. Borăscu,Cindrel, Lereşti, Ştefleşti ş. a.; 2. ~ în legătură
cu anumite aspecte sau forme de viaţă socială legate de munţii repsectivi, aşa cum sunt – de pildă
– zecile de nume de munţi Nedeia şi Sf. Ilie, care ne arată (se ştie acest lucru, I. C.) că pe aceşti
munţi se ţineau, în evul mediu, vestitele „târguri de două ţări”, cum le numeşte poporul7; 3. ~
geografice propriu-zise (acestea fiind subîmpărţite în alte şapte subtipuri, în funcţie de forma,
dimensiunile, culoarea, acoperirea vegetală, elementele de faună, anotimpul păşunatului şi,
în sfârşit, diverse şi curioase – unde – la acestea din urmă – sunt amintite oronimele Scânteia,
Floriile, Frumoasele, inclusiv localizarea acestora);
II. Hidronimice (nume de ape), divizate iniţial în microhidronime (nume de izvoare,
pâraie şi mici râuri) şi macrohidronime (ape curgătoare mari: râurile, fluviile), care, la rândul lor,
pot fi potamonime (nume de ape curgătoare) şi limnonime (nume de ape stătătoare). Aceşti din
urmă termeni au fost propuşi specialiştilor pentru prima dată (termenul de hidronime /
hidronimice circula deja). Exemplele sunt la îndemâna oricui, aşa că nu vor mai fi înserate aici;
III. Oiconimice (termen propus de magistru < gr. oíkoß = „casă”, deci nume de aşezări
omeneşti), cu şapte subcategorii: 1. Oiconime cu originea în antroponimie sau oiconimice-
antroponime (motivele denominării vor fi prezentate ceva mai târziu, când vom analiza
toponimele sociale, identificate de I. Iordan). Influenţată desigur de lucrarea prof. I. Iordan (în
variantele din 1924–26 şi 1952), această clasă de oiconime este îmbogăţită prin identificarea a
patru variante în raport cu originea antroponimelor ce au stat la baza respectivelor nume de
aşezări. Este vorba de oiconimice-antroponime derivate din antroponime româneşti: Bucureşti,
Nicoreşti, Floreşti; apoi de cele derivate din antroponime de origine slavă: Dragomireşti,
Negoiu, Vlădeşti ş. a.; apoi cele de origine maghiară: Fărcăşeşti, Fereşti (din Fejér, „Albu”) ş. a.;
din antroponime de origine pecenego-cumană:Tâncăbeşti, Turtaba, Tocsobeni; 2. ~ provenite din
apelative însemnând despăduririle (Runcu, Gărâna, Jariştea, Curătura, Secu ş. a.); 3. ~ date
după natura locului în sau pe care au luat naştere respectivele aşezări (ex. Valea, Muntele, Coasta
ş. a.). Aici prof. I. Conea, într-o notă infrapaginală, arată că «foarte interesant, multe din aceste
ultime oiconimice nu rămân sub această formă (Vale, Munte, Câmpul etc.) decât puţin timp,
pentru că ele se transformă repede în forme derivate, care nu mai desemnează „natura locului” ci
pe cei aşezaţi în acest loc, adică Vale se transformă în Văleni, Deal se transformă repede în
Deleni…»8; 4. ~ derivate din alte oiconime, arătând originea teritorială a locuitorilor (n. i. cel
mai adesea cu ajutorul sufixului -eni/-ani: Horodniceni, Dragosloveni, Rucăreni, dar şi cu
sufixul -ari, cf. Gostinari); 5. ~ derivate din numele provinciilor istorice; 6. ~ care arată
ocupaţiile (n. i. Pietrari, Dârvari, Zlătari, Cărbunari ş. a).; 7. ~ care amintesc de stări (istorice)
economico-sociale: ex. Ohaba „sat (boieresc, cf. I. Conea) în care nu pătrundeau funcţionarii
domniei, apoi Slobozia (am vorbit despre „slobozii”), satele cu determinative gen Moşneni,
Birnici, Răzeşi, Mănăstireşti ş. a.
În continuare, prof. I. Conea abordează problema clasificării numelor de locuri în mod
diacronic, evidenţiind sursele /originile toponimelor întâlnite azi (sau existente cândva) pe
teritoriul României, conturându-se mai multe „strate” ale faciesului toponimic carpato-ponto-
danubian, unele estompate de trecerea timpului, altele modificate de intervenţii artificiale (din
partea autorităţilor) sau naturale (din partea populaţiei majoritare, româneşti). Haina toponimică
a ţării reflectă atât procesele antropogeografice desfăşurate de-a lungul secolelor şi mileniilor cât
şi „actorii” implicaţi în ele, numeroşi şi de varii extracţii etnice.
În acest sens, prof. Ion Conea identifică următoarele clase de nume geografice proprii
având drept criteriu de bază limba în care s-au format şi au circulat: toponime preindo-europene
(poate Dunăre, poate Carpaţi?), indo-europene (tracice, scitice, latine, germane, slave, bizantine
– n. i. practic toate – cu excepţia notabilă a celor slave – păstrate doar în documentele ce referă
asupra spaţiului României de azi), turcice (cumane, pecenege, turceşti-osmanlâi) – mai recente şi
păstrate parţial în toponimia actuală (este cazul hidronimelor mai ales având desinenţa –ui,
precum Vaslui, Teslui, Covurlui, Călmăţui, spre a le numi pe cele mai cunoscute)9, maghiare
(mult mai numeroase în Transilvania, până la 1918, vii în limba vorbită şi scrisă a maghiarilor şi
secuilor din această parte a ţării), germanice (săseşti şi şvăbeşti, unele preluate şi de
nomenclatura oficială a României). „Toate toponimicele din aceste categorii, la expunerea
amănunţită a cărora nu este cazul să trecem, sunt toponimice care au fost date nu de populaţia
românească din cuvinte rămase în limba ei de la populaţiile sau popoarele care au vorbit
respectivele limbi, ci de acele populaţii sau popoare însele (care şi-au vorbit fiecare, la timpul
lor, propria limbă pe teritoriul ţării noastre”10.
Categoria cea mai cuprinzătoare este cea a toponimelor de origine română, adică a celor
date de români, indiferent de originea lingvistică a termenilor din limba română care stau
la baza respectivelor nume de locuri. Fără a fi explicit exprimată, putem distinge o dublă
origine a numelor de locuri româneşti:
– subcategoria numelor de locuri pornind de la apelative: a) din fondul lexical de origine
tracică (dacică) – ex. Bunget, Grui, Mal, Pârău (fig. 10); b) din fondul lexical de origine latină
(Vale, Câmpulung, Câmpuri ş. a.; c) din fondul lexical de origine slavă: Poiana, Lunca,
Dumbrava ş. a.; d) din fondul lexical de origine maghiară: Ogaşul, Sălaşul, Vama, Hotarul ş. a.;
e) din fondul lexical de origine turcică: Cioban, Hagiu, Ciflic;10bis
– subcategoria numelor de locuri pornind de la antroponime „de diverse origini” (cf. I.
Conea): a) româneşti – Bucureşti, Nicoreşti, Floreşti, Moldoveanu; b) de origine slavă –
Dragomireşti, Vlădeşti, Vălcăneşti etc.; c) de origine maghiară – Fărcăşeşti, Mogoşeşti, Fereşti
(din Fejér, Albu) etc.; d) de origine pecenego-cumane: Tâncăbeşti, Turtabă, Tocsobeni.
 Totuşi nici această clasificare, deosebit de valoroasă pentru epoca în care a fost realizată,
nu este completă: lipsesc numele de păduri (asupra cărora autorul, denumindu-le hileonime, va
reveni în 196911), numele de drumuri (odonime < gr. odoß = „drum”); apoi, este dificil de dat
exemple sigure de toponime preindo-europene, tracice, scitice care au rămas în limbă, în lexicul
actual. Chiar şi aşa, clasificarea prof. I. Conea a însemnat un uriaş pas înainte în elaborarea
teoriei toponimice, întru scoaterea acestei ştiinţe din făgaşul ei deja secular, cel de
culegere/extragere a numelor de locuri şi de explicare a originii lor, a înţelesului (dacă este cazul)
şi includerii lor, astfel analizate, în culegeri, fără îndoială valoroase, care îndeplinesc mai mult
rolul unei arhive şi nu contribuie la perceperea toponimiei ca o ştiinţă vie, adevărată.
Acest drum a fost continuat de alţi doi geografi, C. M. Ştefănescu şi Gh. Dragu, primul
fiind şi autorul singurei teze de doctorat din domeniul toponimiei elaborată de către un geograf
(1970), iar cel de al doilea, autorul primului curs universitar de toponimie geografică (1973),
lucrare cu un consistent aparat teoretico-metodologic.
În lucrarea lui C. M. Ştefănescu12 aflăm şi o clasificare a numelor de locuri care o
completează pe cea a prof. I. Conea. Sunt distinse următoarele categorii toponimice: hidronime,
morfonime, fitonime, anemonime, horanime, oiconime, dintre care horanimele (ex. Cotu
Bugeacului, Grădiştea, Maliuc, Popina ş. a.) sunt mai puţin clare13. În schimb, termenul de
morfonime precum şi cel de fitonime/fitotoponime sunt mai bine alese, mai adecvate decât cele
de oronime şi respectiv hileonime. Pe lângă aceste clase majore autorul identifică şi alte
categorii, să le numim parageografice, precum: topofizionimele (numiri ce reflectă diverse
aspecte ale naturii înconjurătoare, fie terestre fie acvatice), topodemoeconimele (reflectând
caracterele economice şi umane ale regiunii – precum Valea Morilor, grindul Târlelor, ghiolul
Ciobanului ş. a.), topoetnonimele (nume de popoare sau derivate – ostrovul Tătarului, ghiolul
Lipovanului ş. a.), topoistorionimele (nume legate de personalităţi sau momente istorice –
Mahmudia, Congaz, Babadag ş. a.). Şi aceste categorii (nu toate) pot fi folosite în unele
împrejurări ca variante ale claselor/categoriilor mai mari, consacrate deja; în ceea ce priveşte
topofizionimele suntem în faţa unei supraclase care include categorii deja existente (morfonime,
hidronime, fitonime).
Al doilea geograf amintit, Gh. Dragu, profesor la Universitatea din Bucureşti, are mari
merite în reinserţia problemelor de toponimie în pregătirea universitară, fiind titularul cursului de
Toponimie (şi etnografie) predat – după o lungă absenţă (1950–1966) – studenţilor geografi. În
acest context, în 1973 prof. Gh. Dragu publică partea I-a a cursului de „Toponimie geografică”
(partea a II-a, regională, nu a mai văzut, din păcate, lumina tiparului nici până în zilele noastre n.
i.), lucrare apreciată ca un real pas înainte în consolidarea teoretico-metodologică a toponimiei.
În această lucrare, apreciată şi citată şi de alţi specialişti14, este propus un sistem
taxonomic geografic mai cuprinzător. Mai mult, autorul şi-a motivat demersul afirmând că avem
de a face nu cu o clasificare „ca un scop în sine”, ci pentru a urmări „problemele care se degajă
din repartiţia teritorială, din îmbinarea şi din conţinutul toponimelor, probleme care pot fi utile şi
altor ştiinţe, chiar şi negeografice. Spre aceasta trebuie să tindem.”15
 În sistemul propus, mult mai amplu şi mai detaliat, toponimele se diferenţiază pe şase
nivele: categorii (A), subcategorii (B), tipuri (C), subtipuri (D), grupe (nivelul E) şi subgrupe
(nivelul F). O asemenea structurare este utilă, în opinia autorului, şi „prelucrării materialului
toponimic cu ajutorul ordinatoarelor electronice, în cazurile în care avem de studiat şi interpretat
un volum mare de toponime”16. Aflăm aici o remarcabilă intuiţie asupra dezvoltării mijloacelor
de lucru moderne, într-o perioadă (1973) când asemenea instrumente erau folosite în domenii
foarte limitate, de vârf, ale ştiinţei şi economiei. Din păcate, această schemă, ce o vom detalia
imediat, nu a fost acceptată pe deplin şi nici utilizată pe scară largă, inclusiv de către geografi.
A. Nivelul prim este cel al categoriilor de nume geografice în raport cu fenome-
nele/obiectele geografice pe care le desemnează (în ordine): oiconime (nume de puncte populate,
de la cabana forestieră sau staţiunea meteorologică la megalopolis), morfonime (termen mai
potrivit şi mai cuprinzător decât cel de oronime, acesta din urmă acoperind doar mulţimea
numelor de forme de relief muntoase), hidronime (unde, pe lângă potamonime şi limnonime,
aflăm şi talasonimele – nume de mări, oceane, golfuri), morfohidronime, anemonime (nume de
vânturi < gr. anemoß = „vânt”, gen crivăţul, „băltăreţul”, coşava, vântu mare, nemira ş. a.),
hileonime, fitonime (nume de formaţiuni vegetale, nume mai potrivit decât cel al hileonimelor,
mai restrictiv – referindu-se doar la formaţiunile forestiere), zoonime (nume de animale) –
acestea din urmă ca apelative pot intra în toponimie (vezi muntele Bivolul, lacul glaciar Capra ş.
a.), regionime (sau choronime, Ţara Bârsei, Ardealul, Oltenia, Muntenia, Wales, Carelia,
Scandia, Pomerania, Noua Anglie/New England), odonime (nume de căi de comunicaţii de la
poteci la magistrale rutiere sau feroviare – ex. Transamazonianul, Transsiberianul, Drumul
vinului, Drumul oilor ş. a.).17
B. Este vorba de subcategorii toponimice, identificate (de urmărit şi identificat) la fiecare
dintre cele zece categorii geografice prezentate mai sus. Există de două subcategorii şi anume
toponime majore (a) şi toponime minore (b);
C. Al treilea palier este reprezentat de tipuri toponimice precizate după forma de
prezentare a toponimelor: simple (a) şi compuse (b);
D. Subtipurile se referă la detalieri şi diversificări de mai mare adâncime, în funcţie de
caracterizarea prin toponim a naturii locului (a) sau a domeniilor de activitate economică şi
social-culturală (b).
E. Grupele includ toponime din treptele supraordonate enumerate până aici, care au
trăsături asemănătoare sau identice, iar ca sferă de cuprindere aduc detalieri de genul: aspecte
particulare ale naturii locului (relief, climă, hidrografie, condiţii de sol, vegetaţie, lume animală)
codificate cu a, sau ale activităţilor economice şi social-culturale (ocupaţii şi deprinderi de
producţie ale locuitorilor, unelte şi obiecte ale muncii, producţia materială sau prestările de
servicii, căile de comunicaţii care trec prin sau pe lângă aşezarea studiată) codificate cu b.
F. Subgrupele, în mod firesc, se referă la originea toponimelor ca toponime (ce apare ca
principala contribuţie a geografilor în cercetarea numelor proprii de locuri), cu două sau trei
variante subordonate – spre exemplu, pentru oiconime – în funcţie de: elementele care le-au
generat (antroponime, derivări din alte toponime, etnonime, alte fenomene social-culturale
particulare, regionime etc.) codificate cu a indice 1, 2, 3 sau 4; după modul în care s-au
încetăţenit (spontan, pe cale oficială) codificate cu b; după trăsăturile caracteristice ale aşezării
înseşi codificate cu c18.
Dată fiind enorma varietate a situaţiilor toponimice întâlnite, puterea de
generalizare/esenţializare se exercită diferit în funcţie de categoria toponimică. Spre exemplu –
la nivelul grupei (E) – elementele specifice categoriei anemonimelor sunt mai întâi direcţia,
extinderea, durata, intensitatea (trăsături definitorii), apoi apar aprecieri ce ţin de efecte
economice (folositoare sau păgubitoare), în timp ce la oiconime, acelaşi nivel de generalizare
(nivel de grupă, adică E), elementele urmărite/specifice sunt de cu totul altă natură: pe de o
parte, precizarea originii în elemente ale cadrului natural; codificare Ea1, 2, 3, 4, 5, sau 6, iar, pe
de altă parte, patru variante din domeniul socio-economic: ocupaţii, unelte sau obiecte ale
muncii, producţia de bunuri, căi de comunicaţii, codificate Eb1, 2, 3 sau 4.
Lucrurile sunt în aceeaşi notă şi pe un palier inferior (F), cel al subgrupei, abia la ultimul
parametru luat în considerare, cel al originii (din fondul lexical, adică nivelul G), lucrurile se
normalizează, în sensul că pentru toate categoriile geografice (de la oiconime la odonime) se
oferă 11 variante (tracice, dacice, latine, româneşti, slave, maghiare, germane, pecenege şi
cumane, turceşti, greceşti şi alte origini).
Prof. Gh. Dragu oferă în anexa lucrării publicate în 1973 o schemă detaliată a clasificării
propuse, în esenţă un sistem de codificare, cu trei exemple concrete din rândul oiconimelor.
Astfel, pentru Ponoare avem în final AbbCaDaEa1Fa2 (lipseşte originea, adică G), o codificare
(incompletă n. i.), care în cuvinte sună astfel: oiconim minor, simplu, ce caracterizează relieful
carstic, derivat dintr-un alt toponim popular spontan… La oiconimele Sohodol şi Slobozia
Conachi – celelalte două exemplificări – avem doar codul fiecăruia: ABbCaDaEa3Fa1b1 (în
„traducere” – oiconim minor simplu, numire ce caracterizează natura locului, mai precis
regiunile carstice, cu originea într-un hidronim, denumire populară spontană) şi respectiv
ABbCbDbFa1b4c1G4. (nu este oferită explicarea desfăşurată a clasificării oiconimului Slobozia
Conachi). Lipseşte, la ultima codificare, grupa (codul E), în schimb apare elementul legat de
origine (G).
În anul 2006 apare o nouă clasificare în funcţie de criteriul „natura elementului geografic
dominat” cu 9 categorii: oranimele (neoformele), anemonimele (desemnează diferite vânturi),
hidronimele (cu patru subclase: thalassenime, glacionime, potamonime, limnonime), hileonimele
(fitonimele), oiconimele, toponimele ce desemnează diferite proprietate funciare şi terenuri cu
diverse utilizări, toponimele care definsc obiective industriale, comerciale etc., odonimele şi
lemeonimele.18bis
Evoluţia preocupărilor geografice de toponimie din ultimele decenii a condus spre o nouă
clasificare menită să reflecte mai „rotund” realitatea geografică. S-au identificat şase mari clase
geografice de nume de locuri:
I. Nume de locuri geografice naturale (munţi, dealuri, lacuri, râuri, insule ş. a.);
 II. Nume de locuri geografice construite (baraje, diguri, poduri şi viaducte, tuneluri,
turnuri de televiziune ş. a.), categorie care lipseşte din celelalte clasificări, deşi obiectele
desemnate sunt de cea mai mare însemnătate pentru lumea contemporană (!);
III. Nume de locuri desemnând unităţi administrative. Includem aici atât nume de unităţi
ad-tive propriu-zise (state, judeţe, comune apoi, în alte părţi, comitate, regiuni, raioane ş. a.), cât
şi cele „marcând” rezervaţii naturale şi de altă natură, parcuri naturale, rezervaţii ale biosferei,
baze militare – spaţii cu o organizare şi administraţie proprie – ş. a.;
IV. Nume de locuri locuite (cătune, sate, oraşe până la megalopolis dar şi – pe alte
meleaguri, ex. în Australia, Brazilia, SUA ş. a. – rezervaţii ale unor populaţii aborigene);
V. Nume de căi de comunicaţii (străzi, drumuri, căi ferate magistrale ş. a.);
VI. Nume de spaţii regionale având o anumită unitate evidentă geografic, istoric şi/sau
economic (continente, „ţări” – Ţara Moţilor, Ţara Oaşului, Ţara Bârsei – asociaţii economice şi
sau politice – Mercosur, NATO, ASEAN, ultimele două fiind acronimele unor denumiri – în
limba engleză – mult mai elaborate, acronime folosite în mass-media şi în vorbirea curentă, în
locul numelor complete).
Dificultatea generalizării acestei clasificări, mult mai cuprinzătoare, rezidă în faptul că nu
se pot găsi termeni sintetici (pornind de la cuvinte din limba greacă) în măsură să înlocuiască
fiecare dintre aceste formulări expozitive. Pentru clasa a V-a avem deja termenul odonime,
pentru clasa a IV-a am putea accepta, cu o anumită extensiune, termenul de oiconime, propus de
prof. I. Conea (dar avem deja un „intrus”, e vorba de urbanonime, care poate fi privit ca un
termen de detaliere a oiconimelor), pentru clasa a VI-a putem folosi expresia
regionime/choronime. În ceea ce priveşte primele trei clase, lucrurile sunt mai complicate; prima
clasă este deja acoperită cu termeni specifici (oronime, hidronime, fitotoponime), fără a exista
însă un singur termen distinct19; în schimb, pentru următoarele două clase nu avem termeni
adecvaţi, fiind deci obligaţi să apelăm la formulări mai lungi, expozitive.

2. Clasificări lingvistice

Prima clasificare a toponimelor care s-a impus prin amploarea şi complexitatea sa şi, mai
ales, prin aplicarea la un bogat inventar de nume de locuri20, îi aparţine lui Iorgu Iordan şi a fost
prezentată în Nume de locuri româneşti în Republica Populară Română (1952) – varianta
românească a lucrării mai vechi apărute în Germania21 – la rândul său reluată după mai bine de
un deceniu (în 1963) într-un volum mai mare (completat cu aspecte teoretice privind formarea
numelor de locuri) şi intitulat Toponimia românească, volum la care am apelat în mai multe
rânduri în lucrarea de faţă. Motivul acestei asidue consultări nu este greu de aflat deoarece, deşi
au trecut mai bine de patru decenii de la apariţie, Toponimia românească rămâne singura lucrare
lingvistică de sinteză asupra numelor de locuri româneşti. Atragem atenţia că în aceste lucrări I.
Iordan abordează cu prioritate (aproape în exclusivitate, am zice) numele de puncte populate
(oiconimele în viziunea prof. I. Conea). În raport cu modul în care au luat naştere „toponimicele”
româneşti, I. Iordan distinge mai multe situaţii – pe care le vom prezenta mai pe larg, cu
exemple, având în vedere raritatea cărţii – situaţii (listate de la A la D) care se constituie şi în
categoriile lingvistice de bază ale toponimelor:

A. Toponime topografice, clasă/categorie care include acele nume de locuri care descriu
poziţia, aspectul sau vreo altă particularitate a locului; toate numele de locuri astfel selectate sunt
împărţite în patru subclase:
1. Toponime care descriu forma sau aspectul exterior al locului („dintre care unele
sunt, de fapt, metafore, ceea ce le măreşte, adesea, forţa expresivă”22). Câteva exemple pentru
mai buna edificare: Albia, Capul, Cazanele, Căldarea, Cheia, Ciairul, Curătura, Dealul, Fundul
(peste 200 de locuri din România Veche [s. n. i.] poartă astfel de denumiri, a căror existenţă se
explică „prin natura accidentată a teritoriului ei”23), Găvana, Grind, Gruiul, Izlazul, Livada,
Măgura, Muntele, Ostrovul, Peştera, Ruptura, Tarniţa, Vad, Valea ş. a.
La fiecare dintre ele sunt prezentate şi variantele (în raport de semantică), derivatele,
astfel că în total sunt enumerate sute de cazuri/situaţii concrete. Oferim spre exemplificare cazul
apelativului toponimizat Mal şi a derivatelor/variantelor sale prezente în lucrarea lui I. Iordan.
Toponimizat, el se întâlneşte singur (fără determinativ sau derivate) în 12 raioane (n. i. suntem în
1963, când ţara era împărţită în regiuni şi raioane, iar I. Iordan a luat ca element de localizare
principal raionul) alături de care sunt menţionate următoarele: „Malul Alb (…), Malul Baştei,
Malul Caprei, Malul Cerbului, Malul cu Gaură şi Malul cu Sare, Malul cu Flori, Malul de Jos,
Malul de Răsună (= care răsună, probabil n. i. cu un ecou mai special), Malul de sus, Malul
Lupului, Malul Mare şi Malul Mic, Malul Mierii, Malul Orbului, Malul Podurilor, Malul roşu,
Malul Spart, Malul Ţiglăului, Malul Ursului, Malul Viei, Malul Vânăt, Malul Vârtop, Dealul
Malului, Faţa Malului, Pârâul Malului, Valea Malului, Vârful Malului, Maluri(le), Maluri-
Cătun, Maluri-Putna, Maluri-Râmnic, Malovăţul, Malumnicul, Mălosu, Măluşelu, Măluşteţul,
Măluţ: după cum a dovedit Densuşianu, p. 12 urm., sensul originar al lui mal, care se mai
păstrează regional (…): este „munte”, „deal”, „ridicătură de pământ”, şi cu el trebuie să contăm
în toponimie, atunci când locurile respective sunt dealuri şi movile, ceea ce se întâmplă adesea24.
Porucic dă foarte multe înţelesuri pentru acest termen entopic: „regiune de lângă o apă (mare sau
mică) stătătoare ori curgătoare” (p. 22); „munte; pantă foarte mare, dar fără stânci” (p. 25);
„Fâşie îngustă de la marginea unei ape stătătoare” (p. 38); „denivelare bruscă şi abruptă de teren”
(p. 46); „loc cu teren mâlos sau cu apă foarte aproape de suprafaţă” (p. 50). Pot fi amintite aici
sinonimele Ţărmurea şi Bregişor, înregistrate de Kish I, p. 59, apoi Bregul şi Insula Bregului,
pentru care să se compare v. rom. ţărmure (= actualul ţărm), respectiv slavul breg- „râpă, colină”
şi diversele toponimice slave formate de la această temă (la Miklosich termenul slav vechi
brègú). Înrudite etimologic cu Bregişor şi Bregul sunt probabil Bregler, Bregoloiul (ostrov rn.
Brăila), Brehancea (colină, rn. Buzău), Brehnacea (deal, rn. Vaslui), Brehoaia, Brehuieşti:
ultimele patru, cu al lor h, ne trimit la o temă ucraineană. Poate la fel trebuie interpretate
Berheciul, Berhoiu, Berhomet, Berhometele, plasă în fostul judeţ Dorohoi, şi Berhuleasa, a căror
parte iniţială iese mai uşor (decât breh- al precedentelor) din ucraineanul béreg „ţărm, margine,
movilă”. Aceeaşi temă au Obreja, Trupul Obreja, Obrejiţa, cu derivatele Obrejeni, Obrejanca şi
Obrijeni; să se compare la Porucic, p. 25 obre(a)jă „culme stearpă de pe un deal; loc înalt şi
sterp” apoi numele topice slovace, croate, sârbeşti Obre^, slov. Podbrê^je, sârb. Zabre^je etc. În
sprijinul acestei interpretări pare a pleda şi faptul că Obreja (rn. Gilort) şi Obrejeni (rn. Paşcani)
sunt nume de dealuri, iar satul Obreja (Alba Iulia) este aşezat în apropiere de Zăpodia, care-i un
fel de sinonim (…). Câteodată avem de a face, desigur, cu numele de persoană Obreja, foarte
cunoscut prin Moldova şi care trebuie socotit mai degrabă ca un derivat de la obraz (plural
obraji) decât de la tema aici în discuţie. Să se compare cu Obrejeşti (rn. Buhuşi) dat de
Frunzescu”25 (n. i. – Dicţionarul topografic şi statistic al României, 1872, întocmit de D.
Frunzescu).
Acesta este modul de tratare a termenilor, tributar informaţiei bibliografice (ce se adaugă,
desigur, cunoştinţelor şi cercetărilor personale). Dar cum nomenclatura topică a României este
extrem de vastă, au rămas şi numeroşi termeni topici care au fost doar menţionaţi, fără a se
bucura de o tratare mai detaliată.
2. Toponime care evocă natura terenului aparţinând localităţii respective sau aflat
în apropierea ei. Exemplificările sunt foarte bogate (pp. 49–105 din lucrare, expuse în ordine
alfabetică de la Afinişul la Zmeuretul, trecând pe la Alunul, Apa, Baia, Balta, Bradul, Ceraşul,
Corna, Fagi, Frasina, Glodul, Hotarele, Izvoarele, Luta, Mărăcinele, Nucetul, Pădurea, Pinet,
Pâraiele, Râmna, Trestenicul, Ulma, Via Bobului ş. a.). I. Iordan atrage atenţia asupra mulţimii
toponimele colective cu sufixele -et şi -iş formate de la nume de plante, apoi diversele derivate în
-işte.
3. Toponime (nume topice) care arată o însuşire a locului. Este o subclasă de
asemenea bogată în situaţii (pp. 105–135), între care menţionăm: Adânc, Alba, Amar, Arsa,
Ascunsa, Bălţatul (format mai degrabă de la o poreclă), Calda, Dreptul, Frumoasa, Larga,
Mândra, Neagra, Pleaşa, Recea, Repedea, Sărata, Seaca, Strâmba, Tâmpa (aici, o interesantă
discuţie cu pregnant caracter geografic nu doar lingvistic, la pp. 132–134), Uda, Veneţia (n. i. –
Vineţia…) ş. a.
4. Toponime care arată poziţia locului faţă de punctele cardinale, faţă de altitudinea
solului sau faţă de localităţile învecinate. Se subliniază la această subclasă rolul
determinativului (pe lângă numele propriu-zis, completându-l), „care fixează oarecum situaţia
topografică a locului după unul dintre criteriile enunţate.”26 Autorul deosebeşte două mari
categorii de determinative şi anume unele de ordin strict topografic şi altele geografic propriu-
zise. În rândul celor din ultima categorie sunt menţionaţi: de Pădure, de Câmpie, de Târg, de sub
Piatră, de sub Măgură ş. a. „Deseori locul determinativelor este luat de toponimice propriu-zise,
mai cunoscute fireşte, cel puţin pentru oamenii din regiunea respectivă, decât numele care au
nevoie de un atribut pentru a nu se confunda cu omonimul lor sau, poate, numai pentru a li se
preciza poziţia: Oarba de Mureş,… Bumbeştii de Jiu,… Ţigăneştii de Beiuş…”27 ş. a.
Interesant este şi faptul că o importantă sursă de exemple a constituit-o Marele Dicţionar
Geografic (publicat de SSG, 1895–1902). Elementul nou care apare după o scurtă analiză asupra
situaţiilor posibile de „ataşare” a determinantului (– de Jos, – de Mijloc, – de Sus, Inferior,
Superior, din Faţă, De Câmpie, de Pădure, de sub Măgură ş. a.) este lista a 478 de perechi (şi
chiar „tripleţi”) de localităţi existente la acel moment la care se adaugă, din nomenclatorul oficial
(1956), situaţiile (deloc puţine) în care s-a păstrat numai unul dintre cele două omonime însoţit
de determinativul corespunzător (ex. Abramul de Sus, Brodina de Jos, Belin-Vale, Frăsinetul-
Pădure, Geoagiul de Sus, Săsenii pe Vale,Vulcana de Sus, Zorenii de Vale).
Un alt lucru interesant asupra căruia atrage atenţia I. Iordan este că „odate intrate în
terminologia toponimică, aceste cuvinte (n. i. – sus, jos, mijloc … = au fost asimilate cu atâtea
altele, în sensul că au servit ca temă pentru formaţii în -ani, -eni, care arată originea locală a
oamenilor… De exemplu Joseni, Josani, Mijlocenii Bârgăului, Suseni (numeroase sate…),
Geoagiu-Suseni”28.
În sfârşit, poziţia unui loc se mai poate arăta şi cu ajutorul unor prepoziţii: În Pădure, În
Poiană, Între Bâsci, Între Borce, Între Vaduri ş. a. care, uneori, în vorbirea curentă pot forma
împreună cu apelativul (sau numele propriu) lângă care se află o expresie nouă, adesea curioasă,
greu de explicat fără o „descindere la teren” şi confruntarea cu obiectul desemnat. Aducem, spre
exemplu, Trâmpoaiele (Între Ampoaie), Trăinei (Între Arinei), Trăiniş (Între Ariniş) şi
binecunoscutul (pentru geografi) În Tărure (Între Râure), caz semnalat de prof. I. Conea în Ţara
Loviştei.

B. Toponimele sociale reprezintă o clasă foarte cuprinzătoare nu foarte clar deosebită

totuşi (vezi categoria următoare) „care se referă la diverse instituţii, obiceiuri etc. din viaţa
poporului român. Numeroase sate, târguri şi oraşe amintesc, prin numele lor, pe cel care le-a
întemeiat sau le-a stăpânit cândva în calitate de proprietar al moşiei respective; altele evocă
raporturi economice, juridice etc. dispărute cu vremea, ale locuitorilor consideraţi ca simpli
particulari sau ca membri ai colectivităţii politice, faţă de care aveau anumite îndatoriri; altele
păstrează amintiri despre funcţiuni şi ocupaţii din secolele trecute sau din vremea noastră; altele,
în sfârşit, stau în legătură cu tradiţii, credinţe şi superstiţii populare”29.
O primă subclasă extrem de generoasă este cea a toponimelor care au la bază nume de
persoană (antroponime). Aceasta nu se întâlnesc doar în rândul punctelor populate ci şi la
„numeroase accidente de teren, mai ales când natura acestora face posibilă, sub o formă sau alta,
intervenţia omului în existenţa lor”30. Sunt evidenţiate următoarele situaţii:
a) Toponime pornind de la antroponime cu formă de plural (în -eşti sau -eni), situaţie
unde este adusă ca mărturie a vechimii acestei modalităţi denominative oiconimul Lucescu,
semnalat la 1280 pe teritoriu polon! I. Iordan atrage aici atenţia şi asupra următoarei situaţii
privind raporturile toponim-antroponim: „de altfel -escu însuşi arată adesea o provenienţă locală,
în sensul că numele de familie format cu acest sufix reprezintă singularul toponimicului
corespunzător (s. n. i.): Bălcescu este originar din Bălceşti, nu dintr-un strămoş Balcu (sau
Bâlcu), care va fi existat, probabil odinioară, ca stăpân sau întemeietor al satului în discuţie; tot
aşa se cheamă Golescu un om născut în Goleşti etc. Să se compare apoi numele, devenit celebru
în istoria Ţării Româneşti, Craiovescu: Craioveştii erau originari din Craiova şi „ar fi trebuit să
se numească Craioveni”31. Chiar şi sufixul -eşti poate semnala originea locală, cum este cazul
Proboteşti/Pobrăteşti, sat din regiunea Cernăuţi şi menţionat într-un document din 1549;
locuitorii vorbesc de o mică biserică a Probotei (zic ei) de la care s-ar trage şi numele locuitorilor
(Pobrăteşti) şi implicit al satului32.
În privinţa sufixului -eni, -ani, acesta este mai productiv, în sensul că apare şi ca
echivalent/sinonim pentru -eşti (semnalând ascendentul personal, neamul lui… oamenii lui…
similar englezului -inga, germanului -ingen sau slavului -itsi), dar şi pentru a desemna originea
spaţială, locală a primilor locuitori (Rucăreni, Munteni ş. a.). Pentru prima situaţie – în care -eni
este sinonimul lui -eşti, şi care ne interesează la această subclasă – s-a remarcat faptul că -eni/-
ani este mai productiv în Moldova iar -eşti mai frecvent în Muntenia şi Oltenia. De asemenea,
din punct de vedere semantic el este mai cuprinzător (decât -eşti); o explicaţie ar putea fi faptul
că un toponimic derivat cu el (sufixul -eni/-ani) denumeşte pe toţi locuitorii satului în discuţie,
indiferent de relaţiile familiale şi de altă natură dintre dânşii. Acest înţeles nu-l poate avea, cel
puţin teoretic, -eşti, care ne trimite, în mod strict, la originea personală.
Pentru ţinuturile de peste munţi, I. Iordan reia aprecierea lui E. Petrovici, după care
numele de sate în -eşti se întâlnesc într-o regiune situată aproximativ la graniţa dintre Ardeal şi
Banat (n. i. – Stânceşti, Răduleşti, Fărăşeşti, Tomeşti, Baloşeşti ş. a.), apoi în Crişana (n. i.
Topeşti, Dicăneşti, Inceşti, Popeşti, Dobreşti, Păuleşti ş. a.); în S Transilvaniei doar munţii au
forma în -eşti (n. i. – vezi Ştefleşti, Onceşti). Toponimele formate de la antroponime cu sufixul -
eni se întâlnesc în NE Transilvaniei, către Moldova (n. i. – Blăjeni, Brăteni, Morăreni ş. a.).
După acest excurs teoretic, prof. I. Iordan prezintă şi explică mai multe situaţii (mai mult sau mai
puţin clare n. i.) de toponime cu origine în antroponime – de la Albeşti/Albeni (p. 161) la
Vladimireşti şi Voloşcani (p. 176).
b) Toponime pornind de la antroponime care îşi păstrează neschimbată forma; sunt
aduse unele argumente în favoarea acestei situaţii nu foarte rare („mult mai mare decât s-ar părea
la o cercetare superficială a toponimiei noastre”34) şi sunt oferite mai multe exemple (exclusiv
din rândul oiconimelor): cu originea în antroponimice masculine cu formă de singular – Abram,
Balc, Bologa, Buzescu, Caraiman, Colceag, Dascălu, Drăguş, Dudescu, Farcaş, Ganea, Jora,
Lupşa, Magheru, Negoiu, Novac, Oancea, Pralea, Tehomiru ş. a., apoi în antroponimice
feminine – Argetoaia, Arvăteasca, Balomireasa, Blandiana, Bucşoaia, Bucura, Budureasa,
Căteasca, Corbeanca, Florica, Găneasa, Manoleasa, Miroslava, Piteasca, Rădoaia, Tămaşa,
Urleasca, Voineasa, ş. a. şi, în sfârşit, acele nume – întâlnite în Transilvania (în sens larg)
formate cu ajutorul sufixului -falău, apelativ românesc calchiat după maghiarul -falu (sat), sufix
„adăugat” unui antroponim Andraşfalău, Micouifalău, Palfalău ş. a.
A doua subclasă este cea a toponimelor care arată raporturi de proprietate. După o
primă parte în care, în spiritul epocii, discută problema proprietăţii rurale (vezi şi cronicarul M.
Costin, proprietar a 161 sate!) ca sursă a varietăţii toponimice, I. Iordan arată şi modalităţile în
care toponimia semnalează aceste situaţii social-economice. Este vorba de apelativele răzăşi sau
moşneni (înlocuit în unele cazuri prin adjectivele corespunzătoare – moşnenesc/moştenesc sau
megieşesc în Muntenia, răzăşesc în Moldova, mănăstiresc în ambele Principate, dar şi alte
determinative mai rare: boiereşti, clăcaşi,). Până la Primul Război Mondial au fost frecvente
denumirile care ataşau numele proprietarului unui nume de sat sau al unei părţi de sat. După
reforma agrară din 1921, care practic a desfiinţat clasa marilor moşieri/proprietari, această formă
de denominare s-a redus considerabil, fapt la care a contribuit şi evoluţia teritorială a vetrelor de
sat care, unindu-se, au făcut inutilă – în ochii autorităţilor – menţinerea numirilor respective35.
Azi mai sunt câteva asemenea oiconime – între ele, Cocorăştii Caplii, Albeşti-Paleologu,
Poienarii Apostoli, Ariceştii Rahtivani, toate în judeţul Prahova – situaţie explicabilă prin
existenţa altor localităţi de care trebuiau să se diferenţieze prin respectivul determinativ (Albeşti
Muru, Poienarii Burchii, Cocorăştii Mislii, Cocorăştii Colţ).
A treia subclasă este cea a toponimelor însoţite de adjectivul mare şi mic, nou şi vechi
etc. Aceste denumiri evidenţiază evoluţii în procesul de impopulare a unor teritorii, situaţie
oarecum asemănătoare celei din subclasa precedentă, când aveam de a face cu împărţirea unei
moşii între mai mulţi proprietari şi când pe noua moşie s-a întemeiat o nouă aşezare. Aceasta
putea primi, în cazul de faţă, determinativul Nou (sau Mic), iar cea existentă primea, la rându-i,
determinativul Vechi (sau Mare), lucru nu totdeauna întâmplat, vechea localitate rămânând cu
numele său simplu. Lucru perfect logic, deoarece numai aşezarea creată ulterior are nevoie să se
deosebească de cea anterioară printr-un adaos la numirea comună a amândurora36. Sunt oferite
numeroase exemple din toate provinciile istorice ale ţării: între ele – Adrianul Mare şi Adrianul
Mic, Ceanul Mare şi Ceanul Mic, Jiana Mare alături de Jiana Veche, Puchenii Mari alături de
Puchenii Moşneni, Urzica Mare şi Urzicuţa, Bădeuţii Noi şi Bădeuţi, Onceştii Noi şi Onceştii
Vechi, Săsenii Noi, Săsenii Vechi, dar şi Săsenii pe Vale, Soloneţul Nou şi Soloneţ, Tohanul Nou
şi Tohanul Vechi ş. a. Apar astfel o serie de variante locale care au menirea de a lămuri un
anumit context spaţial, locaţional. În unele situaţii, cum este cazul cu Făgăraşul Nou (jud.
Tulcea) sau Scărişoara Nouă (jud. Satu Mare), avem de a face cu denumiri care amintesc mai
degrabă originea primilor locuitori, colonizaţi, după 1877, respectiv după 1918, în cele două
spaţii (aflate la mare distanţă de localităţile ce au stat la baza noului nume).
Ca determinativ pe lângă apelativul sat, adjectivul nou apare în numeroase cazuri,
semnalând, mai totdeauna, procese de colonizare rurală (inclusiv aşa-numitele sate de însurăţei
înfiinţate după Războiul de Independenţă)36bis. Un alt determinativ este Târg, care se adaugă unei
denumiri deja existente; în asemenea situaţie localitatea mai veche primeşte
calificativul/determinativul Sat. Cele mai multe situaţii s-au întâlnit până după 1960 în Moldova:
Bucecea-Sat şi Bucecea-Târg, Parincea-Sat şi Parincea-Târg, Ştefăneşti-Sat şi Ştefăneşti-Târg
(în nomenclatorul actual doar Ştefăneşti), Sascut-Sat şi Sascut-Târg sunt doar câteva exemple ale
unei situaţii foarte interesante sub raport geografic (nu doar toponimic) care a fost analizată cu
mare profunzime de prof. V. Tufescu37.
A patra subclasă este cea a toponimelor care amintesc diverse instituţii sau măsuri de
ordin social. Avem aici de a face cu acele numiri de aşezări care sunt legate de acţiunile de
colonizare rurală practicată până la începutul secolului al XIX-lea şi cunoscute sub numele de
slobozii. Modalităţile de exprimare toponimică sunt următoarele: toponime simple – doar
Slobozia (consemnat de zeci de ori înainte de 1948) şi toponime compuse gen Slobozia-Ciorăşti,
Slobozia-Moara, Slobozia Nouă, Filipenii-Slobozia ş. a. Tot în această subclasă I. Iordan include
şi toponimele pornind de la apelativul colonia, multe dintre ele fiind însă legate de procesul de
amplasare a unităţilor industriale, în afara, dar în apropierea unor localităţi, incluse administrativ
acestora din urmă la recensământul din 194137bis.
A cincea subclasă este cea a toponimelor care arată poziţia socială a oamenilor;
S-a pornit la această grupare pe baza observaţiei că „multe nume de locuri româneşti stau
în legătură cu diverse aspecte ale raporturilor dintre indivizi şi societate. Unele ne trimit la
anumite categorii sociale cu caracter strict juridic sau administrativ, altele la poziţia cetăţenilor
faţă de fisc, altele la ocupaţiile zilnice etc.”39. Între apelativele desemnând astfel de situaţii
trecute şi în toponimie menţionăm Aga, Armaşul, Ban, Bei, Căminar, Comisoaia, Hatmanul,
Judele, Naipu, Postelnicu, Pitarul, Sărdarul, Stolnici, Uricari, Vistieri ş. a. În această subclasă
sunt incluse şi numeroasele toponime care amintesc de domnitorul ţării sau de membrii familiei
lui (gen Balta Doamnei, Bâtca Doamnei, Rediu lui Vodă, Voivodeni ş. a.) sau de boieri
(Cârciuma Boierească, Piatra Craiului40, Lacul Cocoanei, Globu Craiovei, Craiva, Boiereşti-
Strâmbeni, Coconi ş. a. – unele modificate pe cale oficială, după apariţia cărţii lui I. Iordan).
A şasea subclasă include toponimele care amintesc existenţa unor categorii de
locuitori având o situaţie specială în organizarea satului. În delimitarea acestei grupe
toponimice (aproximativă şi deci discutabilă, şi nu doar în acest paragraf/ subclasă n. i. după
propria mărturisire41), autorul a avut în vedere diferite funcţii pe care le îndeplineau unii dintre
săteni în slujba domniei, stări de lucruri consemnate desigur toponimic, adevărate mărturii ale
unor situaţii socio-economice de mult apuse. Unele dintre denumiri solicită chiar un dicţionar
explicativ, termenii respectivi fiind complet eliminaţi din vorbirea curentă; spre exemplu,
Bărăitaru, oiconim la SE de Ploieşti aminteşte de o funcţie militară „stegar, port-drapel”,
Darabani (azi nume de oraş – „soldat de gardă”), Plăiaşi, „grănicer, străjer”, Panţiri, „soldaţi
îmbrăcaţi în zale” (n. i. care nu se recrutau totuşi dintre săteni!), Seimeni, „soldaţi din garda curţii
domneşti” ş. a.
A şaptea subclasă include toponimele care se referă la organizarea fiscală din secolele
trecute. Este o grupare mai puţin numeroasă, consemnată toponimic prin determinative de genul
-Scutelnici, -Birnici (acesta apare întotdeauna în opoziţie cu – Moşneni) sau toponime pornind de
la apelative polisemantice, între care Posadă; altele gen Găletari sau Fişcălia nu sunt mai puţin
credibile.
A opta subclasă este mai generoasă, fiind destule toponimele care arată ocupaţia
locuitorilor. Mai precis, este vorba de acele toponime care se referă la diversele meserii
practicate de oameni în trecut (unele ajunse până în zilele noastre). Dat fiind caracterul
individual al ocupaţiei, existenţa unor astfel de toponime se explică printr-o anumită specializare
(tradusă în renume şi apoi în toponim n. i.) sau prin „obligaţia de a lucra în meseria lor pentru
domnul ţării sau pentru o mănăstire şi de aceea, trebuiau să trăiască toţi în acelaşi loc”42 . În
continuare sunt prezentate, cu sau fără explicaţiile de rigoare, 90 de toponime (cu variantele) care
pornesc de la ocupaţii începând cu Abager/Abagiu şi Albinari şi terminând cu Zidari şi Zlătari.
Nu lipsesc conotaţiile etnice pentru unele ocupaţii (rudari, lingurari, tronari, zlătari ş. a.), ocupaţii
atribuite ţiganilor deşi, aşa cum ne spun etnografii (V. Butură ş. a.), au existat din totdeauna
meşteri ţărani români care practicau diverse meşteşuguri care au fost ulterior părăsite în
condiţiile concurenţei producţiei de fabrică şi îmbrăţişate de către ţigani, în lipsă de alte surse de
venit (după 1863, anul dezrobirii lor).
Astfel de toponime în cazul unei concordanţe ocupaţie-etnie (minoritară) sunt, în multe
cazuri, destul de recente. Interesantă este (I. Iordan nu se apleacă asupra acestui aspect n. i.)
corelarea acestor toponime cu poziţia lor geografică. Astfel, spre exemplu, toponimul Dubăsariul
(legat de cel care face transporturi cu dubasul, „un fel de luntre”), situat în raionul Huşi, capătă
forţă explicativă dată fiind prezenţa în apropiere a marelui râu (acum de graniţă). Sau corelarea
toponimelor Cărbunari cu areale forestiere. Desigur, nu toate toponimele amintite sunt oiconime
(vezi Grindul Covaciului, Lacul Covaciului, Izvoru Lăcătuşului ş. a.), iar unele dintre ele
amintesc indirect (prin intermediul unui antroponim) de ocupaţii (ex. Butnăreşti, Dârvăreşti,
Păcurăreşti, Rotăreşti ş. a.).
A noua subclasă include toponimele care vorbesc despre credinţe, superstiţii şi
obiceiuri. Ne permitem să afirmăm că I. Iordan a folosit această perifrază pentru a discuta
prezenţa hagionimelor în toponimie, fără a stârni interesul cenzurii comuniste a timpului,
admiţând de la început că „o bogată grupă de nume topice româneşti au la bază noţiuni identice
sau înrudite cu cele enunţate în titlu…”43 Comentariile explicative asupra acestui grup de nume
de locuri sunt extrem de laconice (I. Iordan a fost un om cu vederi nestrămutate de stânga),
mărginindu-se să introducă şi o anume clasificare, după semnificaţia lor în obiecte religioase
(altarul, biserica, capela, clopotul, cimitirul, crucea – un articol mai larg, legat şi de tradiţia
troiţelor de la fântânile viale, mănăstirea ş. a.), reprezentanţi ai bisericii şi ai creştinismului în
general (arhimandrita, călugăra, dascălul, episcopul, hagiul, popa, Sfânta Ana şi întregul
calendar religios n. i.44, sihastrul, vlădica ş. a.) lucruri şi fiinţe abstracte (!) sau având o anumită
semnificaţie spirituală (Balaurul, Comoara, Blestematele, Draca, Golgota, Raiul, Strigoaia,
Zburătorul, Zmei ş. a.)45.
Ultima subclasă a toponimelor istorice este cea a numelor de locuri care amintesc de
existenţa unor foste aşezări omeneşti. Din nou avem de a face cu nume de locuri culese din
spaţiul României Vechi (Ţara Veche, de până la 1918); faptul nu se datorează cred, unei simple
întâmplări, ci este urmarea firească a împrejurărilor istorice bine cunoscute, atât de neprielnice,
mai ales în această parte de ţară, pentru un trai tihnit şi statornic”46. Sunt analizate 14 toponime
(cu variante şi localizări multiple – la unele): Balamucul, Carantina, Ciumaşi, Odaia, Poşta,
Sălaşul, Săliştea, Schela, Seminarul, Straja, Şcoala, Târgovişte, Vama, Zalhanaua. Având o
bogată încărcătură antropogeografică şi istorico-geografică, această subclasă este, putem spune,
„expediată” de către I. Iordan, fiind poate una de tranziţie către clasa următoare.

C. Toponimele istorice se află în legătură foarte strânsă cu cele din categoria toponimelor
sociale („încât s-ar fi cuvenit, poate, să le pun împreună”47). Dacă a simţit nevoia unei
categorii/clase diferite, este pentru a semnala acele nume topice care amintesc existenţa unor
oameni de altă naţionalitate, aşezaţi definitiv sau aflaţi numai în trecere prin ţările noastre, apoi
pe români în contexte spaţiale diferite (percepute de ceilalţi şi consemnate toponimic) şi, desigur,
acele toponime ce păstrează amintiri materiale despre întâmplări din trecut.
Prima subclasă este cea a toponimelor formate de la nume de popoare, unde, înainte de
a prezenta un bogat repertoriu (vezi în continuare), I. Iordan (el însuşi de extracţie bulgară)
analizează lipsa aproape totală a etnonimului toponimizat Bulgari şi consemnarea acestora (a
bulgarilor) de către români sub apelativele (toponimizate) Şchei (mai demult) şi Sârbi.
Explicaţia, preluată din N. Iorga, este că „bulgar” este un cuvânt relativ nou în limba noastră.
Forma concretă sub care se prezintă – toponimic – aceste nume de popoare îmbracă două
aspecte. Primul, sub forma etnonimului la plural (greci, sârbi, unguri ş. a.) şi, al doilea, sub forma
unui determinativ ataşat unui toponim propriu-zis. Situaţiile toponimice concrete sunt însă mai
variate, în sensul că aceste etnii mai sunt consemnate morfologic fie sub forma de singular
(masculin ori feminin), fie derivat în -eni, sau -easca, -eşti. Lista (de care aminteam) cuprinde 46
de termeni – bază (cu variante locale de multe ori) de la Abazoaia şi Arbănaşi, la Turceni şi
Unguraşul.
O concluzie ce se poate trage după parcurgerea acestei liste şi a explicaţiilor legate de
prezenţa şi semnificaţia etnonimelor în cauză este că avem în faţă, alături de analize aprofundate
(şi de ce nu incitante, vezi articolul Jidava) şi conexiuni dintre cele mai neaşteptate, unele putând
stârni curiozitatea sau zâmbetul (vezi, între altele, Perşani, ce ar semnala prezenţa perşilor, fapt
inexact, numele fiind, cf. Sextil Puşcariu, un termen colectiv, cu sufixul –ani, al antroponimului,
hipocoristic, Perşa). Ceva perşi vor fi fost poate în Dobrogea sub otomani (oiconimul vechi,
Agemler, jud. Constanţa, „Agem” însemnând Persia), dar nu în inima ţării! Un alt aspect,
punctual, este cel legat de mulţimea determinativelor – Unguresc (în pereche cu -Românesc)
prezente în multe sate din Ardeal, până în perioada comunistă şi care, pe cale oficială, au fost
înlocuite cu determinative de Jos sau de Sus sau au dispărut cu totul (alături de alte determinative
etnice48, fapt care impune, pentru explicarea numelor de locuri şi a evoluţiei acestora, recurgerea
la documentele istorice).
A doua subclasă este cea a toponimelor care arată originea locală. Ele s-au format de la
apelative care evocă pe români sub diversele lor aspecte locale (nu numai după provincii, ci şi
după regiuni mai puţin întinse, după oraşe, târguri etc.). Interesantă este analiza cauzelor ce
conduc la asemenea nume de locuri, prevalând cauzele de ordin economic (unele surprinse cu
altă ocazie) în cazul sloboziilor, altele – cum este cazul celor mai multe aşezări de ungureni –
păstoritului). Forma de prezentare a toponimelor porneşte fie de la apelativul colectiv format cu
sufixul -ani, -eni, fie de la cel singular format cu sufixul -eanu, -eanca. Lista este bogată şi în
mod sigur incompletă: de la Ardeleni, Argeşeanul, Avrigeanca, Bănăţeni, Brăileanca la
Moldovanul, Munteanul, Olteanca, Sălăgeni, Ungureni (bine reprezentat şi înregistrat fie singur
fie ca determinativ în situaţia unor sate dublete cu pandantivul său – Pământeni, fie ca termen
principal având ca determinativ numele proprietarului (de atunci) al moşiei satului – vezi
Ungurenii-Ciulei, Ungurenii-Isăcescu, Ungurenii-Jianu (în actualul judeţ Botoşani),
Vlaha,Vlaşca ş. a.
 A treia subclasă este a toponimelor care păstrează amintirea unor evenimente şi
obiecte istorice. De data aceasta, I. Iordan trece direct la lista numelor de locuri (comentată
desigur), fără o introducere dedicată acestei grupe de toponime. Lista cuprinde următoarele nume
de locuri: Bătaia, Bătălia, Biserica Săsească (îşi găsea locul mai bine la capitolul precedent al
toponimelor sociale legate de credinţe n. i.), Castranova (denumire oficială, recentă – I. Iordan),
Cazarma, Cetate(a) – cu multe variante; aici atrage atenţia toponimul Cetăţeni (din Deal, din
Vale), care ne arată cum un toponim poate precede un apelativ, la modă în zilele noastre;
Grădiştea, Lagărul, Luptători, Magazia, Meterezul, Orada (cu baza în apelativul maghiar vár,
„oraş, cetate”; din aceeaşi familie Feldioara, Sighişoara, Timişoara ş., a.), Piscul Zaverei,
Preluca lui Rareş, Războieni, Şanţul, Tabăra, Trecătoarea Domnească, Troianul, Turnul,
Cetatea Zaporojenilor, Cetatea Zimnicei.

D. Toponime psihologice este o clasă aparte a numelor de locuri, nume care pornesc de la
sensibilitatea deosebită a mentalităţii populare faţă de aspectul exterior, material, concret al
lucrurilor; de aici, o plasticitate a expresiilor din limba vorbită precum şi a terminologiei
toponimice. Dacă până acum au fost semnalate (în carte sunt mult mai numeroase) nume topice
ce reflectă sensibilitatea faţă de „concret”, faţă de loc, autorul crede necesar să abordeze şi
aspectul reacţiei afective, sentimentale faţă de „om”: „un sat, să zicem, este numit după o
particularitate fizică ori psihică a întemeietorului, a stăpânului sau a locuitorilor lui. În
majoritatea cazurilor este vorba de un defect (real ori numai presupus, nu importă), cum se
întâmplă şi în domeniul antroponimiei, unde poreclele date după beteşugurile fizice ori morale
sunt extrem de numeroase”49. Un toponim Afurisiţi nu însemnează „urmaşii lui Afurisitu” ci
„oameni afurisiţi”, adică locuitori ai unui sat având această particularitate. După atitudinea celor
care au creat asemenea nume, I. Iordan distinge trei subclase, clasificare aproximativă, fără
valoare principială (după propria afirmaţie, p. 314) şi anume:
1. Toponime ce au la bază porecle (particularităţi fizice şi psihice). Lista nu este deloc
restrânsă (75), pornind de la Afumaţi şi Afurisiţi şi ajungând la Uşurei, Zgârciţi, Zmulţi, plus alte
11, pe care autorul le ataşează acestei subclase, evidenţiind un aspect al satelor, devenit
caracteristic pentru locuitorii lor (Adunaţi, Aleşi, Atârnaţi, Frecaţi, Înghesuiţi, Osebiţi,
Răsturnaţi, Risipiţi, Singureni, Tupilaţi, Vârâţi).
2. Toponime ce au la bază calificări (situarea locuitorilor în ierarhia socială după
criterii economice). Lista cuprinde 21 de toponime de bază (cu variante şi derivate locale), între
care Avereşti (chiar dacă pleacă de la un antroponim, sufixul -eşti ne spune acest fapt, el este
perceput ca fiind din familia apelativului avere; patru asemenea sate sunt menţionate în
documentele Moldovei până la începutul sec. XVII50), Bogata, Cojana, Flămânda, Găinari,
Gămani („mâncăcioşi, lacomi…”), Golani (în expresia Avereştii de Jos sau Golani, contraopusă
Avereştilor de Sus sau Răzeşi, trădează starea materială precară a primilor), Haimanalele
(toponimul din actualul judeţ Dâmboviţa, schimbat după 1948 în I. L. Caragiale), Hoinari,
Jarcaleţi, Mămăligari, Miluiţi, Mârleanul, Pârliţi, Vai de Ei ş. a.
 3. Toponime imagini (expresii plastice prin excelenţă). „Ele se referă totdeauna, cel
puţin teoretic, la locuri şi nu la oameni, imaginea pe care o conţin ele nu este în toate cazurile
vizuală, chiar dacă vedem cu mintea particularităţile pur fizice ale terenului”52. În continuare
sunt listate (unele şi comentate) 72 de toponime (cu variante locale) de la Apa de Leac şi Arde-
Pământ, la Cioca-Boca, Detunatele, Doi Craci, Fără Fund, Gura Cumetrei, Malu de Răsună
(amintit şi la toponimele topografice – n. i.), Patruzeci de Cruci, Podu cu Florile, Pute Rău
(…de la un izvor de apă minerală sulfuroasă) şi încheind cu Valea Ţâţei, Viile Oacheşe
(…podgorie, produce mult vin negru) şi Zece Hotare.

Tipologia propusă de Iorgu Iordan are o importanţă deosebită, clasele mari toponimice
fiind folosite şi în prezent atât de lingvişti cât şi de alţi specialişti care studiază numele de locuri.
În acelaşi timp, ea a fost şi obiectul unor critici (ca orice lucru „de prima dată” nu putea să iasă
perfect, să mulţumească pe toată lumea – n. i.), critici care se referă la mai multe aspecte: este
greu să se facă o distincţie clară între ultimele trei clase; apar dezechilibre între categoria foarte
vastă a toponimelor topografice şi cea, mult mai restrânsă, a toponimelor psihologice; nu toate
subclasele sunt precis conturate şi diferenţiate; criteriul de clasificare nu este acelaşi pentru toate
clasele de acelaşi nivel; clasificarea din punct de vedere lingvistic nu este riguroasă, întrucât –
spun specialiştii – se ocupă numai de elementele fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale
„interesante”, adică deviante faţă de situaţiile din limba comună.
O altă clasificare interesantă ni se pare a fi cea propusă de I. Toma (1983–1984, pp. 330–
334), care, la o analiză mai atentă, vedem că priveşte microtoponimele, clasificare altfel extrem
de utilă în culegerea la teren (şi ulterior prelucrarea) a numelor de locuri. O primă diviziune a
fost făcută prin raportarea la aşezarea umană: topice din perimetrul localităţii şi topice din
afara acesteia, fiecare fiind apoi subîmpărţită în topice care reprezintă suprafeţe numite direct şi
topice care reprezintă puncte de reper, folosind la localizarea unor suprafeţe învecinate.
Subcategoria suprafeţelor din afara perimetrului localităţilor, la rândul ei, a fost distribuită în:
forme de relief, ape, păduri, căi de comunicaţie. Formele de relief au fost repartizate în: ridicături
de teren (munţi, dealuri, ridicături mici), locuri plane (câmpii) şi adâncituri de teren (mari şi
mici). Pentru toate diviziunile identificate, autorul include la un loc atât toponime care denumesc
topicul respectiv în totalitatea sa (munte, deal, localitate etc.), cât şi părţile sale componente
(vârfuri sau pante de deal sau de munte, parte de sat).
Un al doilea criteriu utilizat de I. Toma este cel lingvistic. Conform acestuia, toponimele
se împart în trei categorii: toponime simple, ~ derivate (cu zece clase în funcţie de sufixul
folosit) şi ~ compuse.
Toponimele simple, din punctul de vedere al provenienţei, pot fi clasificate în: toponime
substantivale (provenite din: a. antroponime la singular – masculine şi feminine – şi la plural; b.
apelative – geomorfologice, faună, floră, culturi agricole, comunicaţii, construcţii şi amenajări
social-istorice; c. alte toponime) şi toponime adjectivale (mărimea, altitudinea, forma, culoarea,
gustul, alte însuşiri fizice, vechimea, aprecieri psihologice, acoperiri vegetale, proprietatea).
 Toponimele compuse sunt repartizate în trei clase, în funcţie de categoria lexico-
gramaticală a termenilor: substantiv + substantiv, substantiv + adjectiv şi prepoziţie + substantiv,
la rândul lor divizate în funcţie de cazul substantivului, sensul apelativului, de statutul şi numărul
termenului de pe poziţia a doua, de poziţia articolului.