1. Cercetarea toponimică. Specificul abordării geografice.

Surse şi metode

 numele geografice au apărut şi apar în cadrul vieţii sociale a oamenilor ca produs al raportului între
aceştia şi natura înconjurătoare
 geografii, au ca principală sarcină tocmai studierea raporturilor societate-mediu geografic, trebuie – pe
lângă cunoaşterea contribuţiei celorlalţi la descifrarea toponimiei – să studieze aspectele geografice
ale toponimiei. Ex:
o toponimele care exprimă (trădează) deplasări de populaţie dintr-o regiune într-alta (ungurenii; deplasările de
populaţie din Depresiunea Haţegului spre Depresiunea Petroşani, satele dublete din arealul Bălţii Ialomiţei


o toponimele ce desemnează activităţi legate de
extragerea unor resurse minerale (sare, minereuri,
petrol);

o toponimele care arată tehnicile sau modurile de

muncă prin care oamenii au înlăturat pădurea, ca
să-şi facă sat sau moşie de muncă.

o toponimele legate de unele meşteşuguri

ţărăneşti practicate în trecut (ex.: cărbunărit,
dohotărit ş. a.) care pot lua forme dintre cele mai
curioase, de aceea este imperios necesară
cercetarea lor la teren, confruntarea cu
informaţiile obţinute din surse scrise şi
cartografice2;

o toponimele semnalând circulaţia bunurilor –

„drumul oilor”, „drumul sării”, „drumul peştelui”,
„drumul lemnelor”, „drumul vinului” ş. a.
Există două modalităţi de abordare a toponimelor prezente într-un anumit spaţiu.

Primă modalitate este aceea de a cerceta un toponim caracteristic, căruia îi vom stabili
sensul, originea, variantele, apartenenţa la una dintre categoriile geografice. Ex. top.
Chiceră (ce are la bază apelativul omonim cu sensul general de „deal, movilă, vârf de
deal”) , Câmpie, Predeal etc.
A doua modalitate geografică, mult mai
răspândită, este aceea a cercetării unui grup de
toponime, mai precis a toponimiei unei regiuni
(în sensul de colectivitate a numelor de locuri
dintr-un anumit spaţiu). Această modalitate
este în spiritul ştiinţei noastre, deoarece, aşa
cum spunea S. Mehedinţi5, geografia studiază
fenomene de masă şi nu indivizi, pădurea şi nu
arborele, populaţia şi nu omul ş. a.
Ion Conea fixează algoritmul ce trebuie urmat de către un geograf în cercetarea la
teren a numelor geografice (toponime, apelative).

◦ să se înceapă cu oiconimele. Tb.înregistrate exact numele actuale ale acestora şi numele vechi
(când se cunoaşte acest lucru). Dacă populaţia este constituită din mai multe naţionalităţi se vor
înregistra şi numele date, pe lângă populaţia majoritară, de celelalte grupuri, cu specificarea, dacă
este posibil, a celui mai vechi;
◦ Mai trebuie apoi notate numele uliţelor, a liniilor (nume folosit mai ales în Oltenia pentru a
desemna o uliţă, un drum în lungul căruia s-a consttituit, prin sistematizare sui generis o aşezare
rurală) celor mai vechi,
◦ În regiunile deluroase sau muntoase trebuie înregistrate şi numele tuturor punctelor sau
locuinţelor „de sus”, unde în vechime, locuitorii aşezărilor de jos (azi, principală, cândva poate
secundară) aveau sau mai au încă, colibe (numite după regiune – bordee, colibe, conace,
cotroane, hodăi, sălaşe, târle ş. a.).
◦ Se va realiza apoi o listă cu numele celor mai vechi familii.
◦ Urmează apoi înregistrarea oronimelor, hidronimelor, hileonimelor (fitotoponimelor) etc.
 Pentru cercetarea toponimică se apelează la dicţionare, documente, hărţi geografice după
care se realizează o cercetare la teren pentru a se stabili autohtonia, originea şi eventual
influenţa străină a numelor de locuri din regiunea cercetată.

 Una din principalele concluzii la care s-a ajuns prin aplicarea acestui criteriu a fost că
există o adevărată „stratigrafie toponimică”, imaginea învelişului toponimic actual fiind
cea a unui adevărat mozaic în care, este adevărat, partea cea mai consistentă o reprezintă
toponimele româneşti.

 convieţuirea pe aceleaşi meleaguri a unor populaţii vorbind limbi diferite care au folosit
cuvinte (apelative dar şi nume proprii) diferite pentru aceeaşi realitate spaţială (obiect
geografic) a condus la împrumuturi reciproce care au fost adaptate (în timp) structurii
lexicale proprii limbii vorbitorilor în cauză.

 Pentru identificarea „vârstei” şi a semnificaţiei fiecărei etape se apelează la criteriul

originii, vechimii şi dezvoltării istorice a toponimiei
Primul principiu a fost formulat în 1920, la Heidelberg, de lingvistul elveţian W. Meyer-
Lübke33, care a observat că în ţările din vestul Europei (odinioară părţi ale Imperiului
Roman), deşi numeroase localităţi poartă nume germanice, toponimia minoră este
romanică: „Într-o regiune oarecare, unde se ştie că peste populaţia băştinaşă s-a stabilit o
populaţie cuceritoare, numele de localităţi provin din limba populaţiei cuceritoare, în
timp ce numele geografice de pe întinsul moşiei fiecărei localităţi îşi au originea în limba
populaţiei cucerite”

Ex: E. Petrovici (1943) arăta că toponimia minoră a satelor Petreşti – de Sus, – de Jos, – de Mijloc (jud. Cluj), cu o populaţie
maghiară apreciabilă, este 86% românească, 12% ungurească şi 2% de origine incertă

Al doilea principiu – ce decurge din primul – este la fel de important în stabilirea vechimii
şi originii unor nume de locuri şi a fost formulat de Gustav Weigand, lingvist şi
toponimist german, şi el, aidoma lui W. Meyer-Lübke, un bun cunoscător al realităţilor
toponimice carpato-dunărene. În esenţă, el ne spune că o populaţie (cucerită, autohtonă)
poate folosi în denominarea locurilor, conform structurii lingvistice proprii, şi cuvinte
împrumutate din alte limbi (ale populaţiei cuceritoare sau ale celor colonizate).

EX: V. Frăţilă arată – spre exemplu – că există toponime de origine slavă dar care au sufixe româneşti de
origine latină (Bistricioara, Cernişoara, Dumbrăveaua, Slătioara, Glâmbocelu) sau de origine slavă
(Doftăniţa, Dumbrăviţa, Răchitişul)
Al treilea principiu a fost formulat de Ion Conea: „ Într-o regiune cu o geografie variată şi
în special cu o mare varietate a formelor de relief, cele mai vechi dintre toponime sunt
cele care denumesc formele geografice cele mai impunătoare – care au impresionat pe
oameni cel mai mult – sau care au o valoare economică deosebită în viaţa acestora
(munţi priviţi ca locuri de creştere a animalelor, ape curgătoare)”.
EX: în zona Haţeg numele de râuri importante provin din fondul lexical latin (Râul Bărbat, Râul Mare, Râu de Mori, Râul Alb),
în timp ce hidronimele pornind de la apelative aparţinând fondului slav sunt pentru „mărunţişuri” (expresie aparţinând prof.
I. Conea).

Al patrulea principiu, stabilit tot de Ion Conea, arată că „în cercetările de toponimie
românească trebuie să considerăm ca un adevăr stabilit faptul că unele denumiri
geografice cu aspect foarte nou, ele fiind identice ca formă cu apelativele care le-au stat
la bază, pot fi tot atât de vechi ca şi apelativele respective”56. Includem aici toponime
provenite de la apelative din fondul latin şi preroman precum munte (Muntele Mare etc.),
baltă, râu, lac, vale57 ş. a.
EX: regionim/choronim Bucovina care a apărut în sec. 18, fiind utilizat de austrieci pentru a numi noua
lor achiziţie teritorială şi a masca cesiunea unei porţiuni din provincia mai mare, Moldova

numele celor două judeţe din Oltenia străbătute de râul Jiu, cunoscute de toată lumea sub numele actuale
de Gorj (în slavă Gorni Jil, „Jiul de Sus”) şi Dolj (slv. Dolni Jil „Jiul de Jos”).

G. Weigand observa ca din cele 30 de judeţe (ale României dinainte de 1918) mai mult de jumătate au
nume slav, dar cum ele au fost date de administraţia românească în perioada când limba slavă era
limba oficială, „un nume bulgăresc (n. i. limba slavonă este în fapt limba bulgară vorbită în Evul Mediu
/mediobulgara) nu este şi o dovadă pentru originea lui bulgărească”
 toponimele au o mai mare stabilitate decât elementele comune din
lexic (vocabular) totuşi această stabilitate este variabilă în timp. De
aceea, atunci când facem analiza grupării teritoriale a toponimelor
este necesar să cunoaştem şi toponimele scoase din uz, dispărute,
precum şi cauzele dispariţiei acestora

Ex: procesul de maghiarizare (de regulă cele supuse modificărilor – pe cale

oficială – sunt numele aşezărilor omeneşti – n. i.). Este vorba de un afluent pe
dreapta al Timişului care la 1870 şi-a văzut schimbat numele din Râul Rece
în Hideg (magh. „rece”), nume înscris (după 1918) şi păstrat pe hărţile
româneşti
toponimul Prislop şi derivatele sale73. Toponimul pleacă de la apelativul prislop
„loc adâncit, depresiune transversală în munţi, trecătoare îngustă în munţi”,
apelativ încă în uz în unele zone. Acest toponim se întâlneşte peste tot în
părţile muntoase şi deluroase ale României şi nu numai, sub formele Prislop,
Prislopelul, Prislopaşul, Prislopul ş. a.
 O categorie importantă de nume de locuri („o mulţime nesfârşită de nume
topice”, după formularea lui I. Iordan83) pornind de la antroponime este cea
a oiconimelor (n. i. – nume de puncte populate).

 Un sat îşi trage numele, în majoritatea cazurilor, fie de la stăpânul satului

(cneazul, cum se spunea pe vremuri), fie de la întemeietorul lui
…numele propriu zis sau cu sufixele -eşti şi eni/-ani, ambele având aceeaşi funcţie (desemnând
descendenţii, urmaşii, neamul lui…).
…sufixul -ani/-eni are şi o funcţie „localizatoare”, semnalând originea teritorială a populaţiei ce a locuit
la început spaţiul respectiv (Dragosloveni, Rucăreni, Paroşeni, Livezeni, Satnoieni )
…o formă mai nouă de atribuire de nume de persoană localităţilor este cea realizată pe cale oficială

 O a doua categorie de nume de locuri pornind de la antroponime este cea a

oronimelor, a numelor formelor de relief (Budislav, Giurgiu, Gârdoman,
Negoi ş. a)
…Pe de o parte, este vorba de raporturi de proprietate (cazuri mai rare) iar, pe de altă parte, de
permanentizarea, peste generaţii chiar, a închirierii unor „munţi”, adică a unor locuri de
păşunat pe timpul sezonului cald.
 hidronimelor, categoria toponimică recunoscută prin rezistenţa sa la
trecerea timpului (vezi numele Don, Gange, Dunăre, Ebru ş. a.)

….apelul la nume de persoană pentru denominarea lor este în bună parte legată de cursuri
minore, mai bine spus de microtoponime, semnalând asemenea cursuri de apă sau
pâraie traversând o anumită proprietate, de unde îşi va trage şi numele.
…fi un prenume (Dumitru, Iancu, Marioara, Nistor) sau nume de familie (Bâlea, Roşianca,
Apostol), dar poate fi şi un atribut (determinativ) al apelativelor cunoscute Pârâu, Vale,
Ogaş (ex. Pârâul lui Ilie, Pârâul Ciocăzenilor, Valea Vlădoilor)
… exist[ situatii când numele apei a fost preluat de la cel al aşezării pe care o străbate,

nume care, pornind de la cel al unei persoane, este considerat de I. Chelcea ca fiind un
socionim(ic), adică „numele unei formaţii sociale închegate, în chip de ceată, de neam”97.

I. Conea, în studiul „Basarabii din Argeş – despre originea lor etnică şi

teritorială”98, face o demonstraţie strălucită de lămurire a unor probleme ale
istoriei noastre, cum este cea a întemeierii primului principat la sud de
Carpaţi, pornind de la numele de persoană şi toponimie. Autorul a realizat o
hartă cu localităţile în care s-a aflat sau există numele Basarab şi locurile
unde el apare ca toponim.
 într-o regiune de veche populare cea mai mare parte a toponimelor
sunt date de popor (spre comparaţie, se va lua situaţia Americii de
Nord şi de Sud, unde majoritatea numelor de locuri sunt date de
către coloniştii europeni care s-au stabilit alături de autohtonii
amerindieni).
 această categorie de toponime = „toponimie populară” (cf. Ion
Conea, iar mai înainte „toponimie naturală” (cf.Emm. de Martonne)

 Ion Conea formulează două principii de bază ale toponimiei

populare româneşti din spaţiul Carpaţilor Meridionali:
Toponimia unei regiuni este în raport direct cu bogăţia de viaţă umană şi în
raport invers cu bogăţia formelor de relief.
Păstorul român numeşte munţii după feţe şi versanţi şi nu prinde într-un
singur nume întreaga construcţie prismatică, aşa cum facem noi citadinii
 Emm. de Martonne în legătură cu o culme muntoasă din masivul
Parâng consemnată pe hartă drept Cibanu dar purtând două nume în
vorbirea/comunicarea păstorilor: Huluzu (nume dat versantului
sudic) şi Cibanu (nume destinat versantului nordic).

 I. Conea semnala : culmea cea mai proeminentă din masivul Parâng,

cu vârful Parângu Mare (2 519 m), este alcătuită, conform limbajului
toponimic al ciobanilor, din cinci „munţi”: Ţapu, Ţăpşoru, Tăuzu,
Gruiul şi Mândra
 acest criteriu subliniază strânsa legătură dintre toponimie şi cartografie
 se iau în considerare prin comparare tot felul de materiale tipărite,
inclusiv hărţi, dar mai ales materialul cules direct la teren
 un amendament important este legat de răspândirea, prin mişcarea
turistică, a denumirilor eronate, greşite, însuşite şi de către localnici,
păstori, oameni ai muntelui; această deformare a toponimiei duce la o
„concordanţă” între numirea culeasă la teren şi cea de pe hartă

 În cazul numirilor geografice din alte ţări se va ţine seama de normele

oficiale de redare, care diferă de la o ţară la alta. Deşi nu există încă
norme unanim acceptate, se fac eforturi pentru standardizarea numirilor
geografice.
◦ transcrierea, desemnează în cartografie reproducerea fidelă a ortografiei
naţionale a ţărilor ce folosesc alfabetul latin, inclusiv a semnelor diacritice şi a
accentelor, după hărţile oficiale publicate de respectivele state.

◦ transcrierea, desemnează în cartografie reproducerea fidelă a ortografiei

naţionale a ţărilor ce folosesc alfabetul latin, inclusiv a semnelor diacritice şi a
accentelor, după hărţile oficiale publicate de respectivele state.
 denumirile greceşti – conform sistemului semioficial al Greciei pentru poştă şi
turism
 denumirile arabe vor fi redate în mod diferenţiat: pentru statele arabe francofone
în ortografia franceză (oficială în aceste state), iar pentru toate celelalte state
arabe în transliterarea anglo-saxonă, adoptată şi de conferinţa arabă de la Beirut
(1971). În ansamblu, denumirile arabe vor fi transliterate conform sistemului
denumit Beyrouthamendé (1972), singurul recunoscut pe plan internaţional.
 ţările din spaţiul ex-sovietic care au păstrat grafia oficială chirilică se foloseşte
sistemul de transliterare oficial rus (sovietic) denumit ISO 9–1995

 Atanasie Bârsan, singur sau în colaborare cu Şerban Dragomirescu, a propus a

reglementare generală a scrierii numelor geografice străine bazată pe grafia
oficială şi pe transliterarea uzuală internaţională

 În 1971 Institutul de Geografie, prin comisia de nomenclatură a „Atlasului

Geografic Naţional”, a adoptat, alături de o normalizare a toponimiei româneşti, şi
„principiul grafiei oficiale” pentru scrierea numelor geografice străine. Această
reglementare a fost ulterior confirmată de Comisia pentru cultivarea limbii
române din cadrul Academiei Române.
Metoda analizei lingvistice;
Metoda statistică;
Metoda comparativ-istorică;
Metoda geografică.

1. Metoda analizei lingvistice (etimologice)

 Este cea mai veche şi mai des folosită de către toponimişti.

Semantica numelor de locuri (înţelesul, sensul lor) este şi în prezent
aspectul cel mai popular al toponimiei, atrăgând atenţia şi interesul unei
pături largi de specialişti şi entuziaşti interesaţi de cunoaşterea
orizontului local (între altele).
 Încercările de a găsi etimologiile, alegând pur şi simplu din dicţionare
cuvinte care se aseamănă din punct de vedere fonetic (şi uneori se
aseamănă foarte puţin), fără a ţine seama de condiţiile istorice şi
geografice, au compromis însă, serios, această metodă (într-o primă
etapă a evoluţiei ştiinţei numelor de locuri).
2. Metoda statistică

 Are în vedere urmărirea cantitativă (procentuală) a toponimelor de

diferite origini după limba căreia îi aparţin, ţinând seama de conţinutul
semantic şi de formele gramaticale.
 Această metodă permite, de asemenea, comparaţii din punct de vedere
teritorial între toponimele legate de diferite procese geografice, de
antropizarea a două sau mai multe regiuni, chiar separate spaţial unele de
altele. De asemenea, se pot face aprecieri cantitative asupra diferitelor
momente ale antropizării aceluiaşi spaţiu.

 Primul care a aplicat la noi această metodă a fost Moses Gaster. Analizând toponimia judeţului
Vâlcea, el face observaţii referitoare la existenţa numeroaselor nume topice cu aspect slav sau
relativ slav, situaţie pe care o explică prin procesul de slavizare oficială, prin cancelariile
domneşti (slavona fiind până la jumătatea secolului al XVII-lea limba oficială în Ţările Române).
M. Gaster a analizat numele localităţilor pe care le-a împărţit în două grupe mari:
 – oiconime pornind de la antroponime – cele cu sufixul -eşti, care arată descendenţa dintr-un moş
(fondatorul, primul stăpân, proprietar al satului) şi oiconime formate cu sufixul -eni (Bujoreni, Olteni, Deleni,
Ostroveni) semnalând originea teritorială a primilor locuitori ai aşezării respective;
 – oiconime ce s-au format de la apelative, de la nume de munţi (de la forme de relief), de la ape (Izvoru,
Obârşia, Jilava), de la plante (Alunu, Cornetu, Brusturetu), de la animale (Căţelu, Urşi, Cocora), de la culori
(Roşu, Ruginoasa), de la unele elemente ale gospodăriei (Ograda), după ocupaţie (Ciocănari, Pietrari, Rudari),
după etnie (Greci, Ţigănia, Sârbi).

 Concluzii: 400 toponime în judeţul Vâlcea, M. Gaster stabileşte că între cele două sute de oiconime, 140 sunt
româneşti, 19 slavone şi 30–32 au origine necunoscută, iar analizând şi celelalte toponime (altele decât
numele de localităţi) arată în final că 70% dintre toponimele vâlcene sunt româneşti, 12% sunt slave şi 18% au
origine necunoscută. Concluzia este că nu a existat niciodată, în judeţul Vâlcea, o populaţie covârşitoare
neromânească
3. Metoda comparativ-istorică
 Permite compararea toponimelor în evoluţia lor istorică, pe baza
documentelor scrise şi cartografice. Astfel, de la formele mai vechi,
unele scoase din uz, se poate reconstitui întreaga filieră, înlesnind
descoperirea originii şi înţelegerii semantice a toponimelor.
… originea oiconimului Vărbilău (şi a hidronimului omonim ce desemnează
un afluent al Teleajenului) este într-un antroponim şi nu porneşte direct de la
vegetaţia (sălcetul) traversată de apa respectivă (tema slavă este vrúba „salcie”12),
ci de la antroponimul Vărbilă

4. Metoda geografică
 Esenţială pentru înţelegerea toponimiei unei regiuni, metoda
geografică urmăreşte să rezolve situaţii concrete spaţiale (toponimice)
prin aflarea răspunsurilor (corecte, credibile) la întrebările esenţiale ale
geografiei: unde, cum şi de ce? o anumită situaţie toponimică este (sau
a fost) prezentă într-un anumit spaţiu.
 Cel mai bun exemplu – pentru ultima situaţie – îl constituie studiul lui G.
Vâlsan (1938), care reconstituie, pe baza toponimiei, repartiţia a trei
animale azi dispărute: bour, breb, zimbru. În această lucrare marele
geograf arată legăturile care există între geografie şi toponimie