Resursele naturale şi

valorificarea lor
Curs anul I Cartografie şi Meteorologie-Hidrologie
Semestrul II
Tema 4: Resursele litosferei. Substațele minerale
utile și clasificarea lor. Sursele de combustibili
fosili și evoluția valorificării lor
Resursele litosferei – scurt istoric
 Dintre toate învelişurile Pământului, litosfera sau scoarţa terestră interesează în mod
deosebit societatea omenească, atât prin marea varietate de resurse naturale pe care o
conţine, cât şi datorită faptului că aici se întâlnesc cele mai prielnice condiţii ale vieţii şi
activităţi umane.
 Cu multe milenii în urmă omul a descoperit şi folosit imensele resurse de substanţe utile,
imprimând chiar denumiri unor epoci ale culturii materiale (epoca pietrei, a bronzului sau
a fierului). Evoluţia continuă a societăţii a determinat descoperirea şi folosirea unei game
de elemente din ce în ce mai variate.
 În prezent se cunosc circa 250 categorii de minerale şi aproape 200 de pietre preţioase.
Introducerea lor în circuitul economic a avut loc treptat. Primul metal cunoscut omului a
fost cuprul. După părerea arheologilor cuprul nativ a fost descoperit în mileniul 12 – 11 î.
Ch., în Orientul Mijlociu, apoi în Europa şi Asia Centrală. În antichitate cuprul se extrăgea
în Siria, Palestina, Cipru (se pare că denumirea insulei provine de la cuvântul latinesc –
cupru), Spania, Serbia, Bulgaria, India. Timp de milenii el a fost folosit pe scară largă
pentru producerea uneltelor de muncă, a veselei, podoabelor şi pentru baterea monedelor.
Cu 4 – 4,5 milenii î. Ch., a început secolul bronzului, acesta demonstrând că oamenii
învăţaseră să obţină aliajul de cupru şi cositor. Se presupune că denumirea acestui metal -
bronz, provine de la portul Brindisi (Italia de Sud) unde a fost obţinut acest metal. Ca şi
cuprul, bronzul era folosit pe scară largă pentru confenţionarea celor mai diferite unelte de
muncă. Cu ajutorul lor au fost prelucrate blocurile de piatră pentru piramida lui Keops din
Egipt. Bronzul a început să fie utilizat şi ca material de construcţie. Din bronz a fost
turnată statuia colosului din Rhodos, una din cele şapte minuni ale lumii.
Resursele litosferei – utilizarea
bronzului şi a aurului
 Pe lângă bronz se foloseau şi alte metale ca de exemplu aurul. Acesta a fost cunoscut
o dată cu cuprul. Extracţia aurului a început în Egiptul antic, unde acest metal era
legat de cultul soarelui. În anul 1922, când a fost deschis mormântul lui Tutankamon
s-a descoperit că sicriul de aur al mumiei cântărea 110 kg. Cu mult înainte de era
noastră aurul era extras în Asia Mică, India şi Roma antică. Aurul era folosit pentru
podoabe, articole de cult sau pentru monezi.
 În America de Sud, imperiul incaşilor poseda imense comori de aur care, au atras
conchistadorii spanioli. În Roma şi Grecia antică ca şi în alte regiuni ale globului au
devenit cunoscute şi alte metale: plumbul, mercurul, sulful, alături de roci care erau
prelucrate: marmura, lazuritul, smaraldul ş.a.
 Treptat, secolul bronzului a fost înlocuit de cel al fierului care a durat 3 milenii şi
jumătate. Cercetătorii arheologi au stabilit că fierul a jucat un rol important în
dezvoltarea civilizaţiei umane. Primele topitorii a minereului de fier şi modelarea
diferitelor obiecte datează din mileniul al doilea î. Ch., în Mesopotamia şi Egipt.
Ulterior acest meşteşug s-a extins în Europa. În mod paradoxal denumirile
principalelor minereuri de fier (magnetit, limonit, siderit etc.) provin din cuvinte
greceşti. Din fier erau confecţionate diferite unelte casnice, arme etc.
 Resursele litosferei – secolele XIX
şi XX
 Cu un anumit convenţionalism se susţine că pe durata evului mediu şi perioada modernă,
până la revoluţia industrială din aproximativ secolele XVIII - XIX, baza minerală de
materii prime a fost constituită aproximativ din aceleaşi metale (Cu, Fe, Au, Ag, Pb, Zn,
cositor) ca şi pietre preţioase. Din a doua jumătate a secolului al XX-lea structura acestei
baze minerale a fost radical modificată, prin introducerea rocilor combustibile. În această
perioadă a început utilizarea pe scară largă (industrială) a cărbunilor şi a ţiţeiului. Este
cunoscut faptul că bitumul natural a fost folosit în urmă cu un mileniu, primele sonde
primitive de ţiţei au apărut încă din secolul al XVII-lea, dar începutul extracţiei industriale
s-a făcut la jumătatea secolului al XIX-lea, aproape simultan în România, Polonia, Rusia şi
S.U.A.
 Mijlocul secolului al XIX-lea marchează şi obţinerea uraniului metalic, dar prelucrarea
minereului pentru obţinerea radiului a început o dată cu secolul XX. La fel s-a întâmplat şi
în cazul obţinerii aluminiului. Rezervele de bauxită au fost descoperite la începutul
secolului al XIX-lea în sudul Franţei, în localitatea Box (de unde provine şi numele
minereului). La mijlocul aceluiaş secol a fost elaborată obţinerea industrială a acestui metal
(aluminiu), dar producţia şi utilizarea pe scară largă s-a produs la începutul secolului XX.
Aceleaşi perioade marchează şi apariţia manganului, cromului (de la grecescul “kromos” =
culoare), a nichelului, vanadiului, volframului, molibdenului, magneziului. Modificări
importante au intervenit şi în exploatarea resurselor minerale ca: fosforite, săruri de potasiu,
azbest, diatomit.
 Baza de materii prime de la începutul secolului XX, suferă importante modificări
cantitative şi calitative o dată cu revoluţia tehnico-ştiinţifică, când apar “metalele
secolului XX”: titan, cobalt, beriliu, litiu, tantal, zirconiu, germaniu, teluriu, etc., fără de
care este imposibilă dezvoltarea producţiei moderne.
 În proporţie de 99 %, în constituirea litosferei participă un număr de 14 elemente
chimice, din care oxigenul şi siliciul deţin 75 % (motiv pentru care acest înveliş mai
este denumit şi oxisferă). În acestea se adaugă aluminiu, fier, calciu, natriu şi potasiu cu
circa 20-23%, iar restul este deţinut de magneziu, titan, hidrogen, fosfor, clor, carbon,
etc. Toate acestea intră în compoziţia mineralelor şi a rocilor utile. Formarea acestora şi
a combustibililor energetici este determinată de fenomenele geologice. Acestea sunt
răspunzătoare de concentrarea substanţelor utile în mari zăcăminte, ori dispersarea
acestora în interiorul substratului.
 Varietatea formelor de relief şi a proceselor morfogenetice (endogene şi exogene)
asigură diversitatea mişcării materiei în spaţiul de contact al geosferelor, reciclarea
naturală a compuşilor şi echilibrul dinamic la nivelul scoarţei terestre, a masei de
resurse naturale capabile să menţină societatea omenească.
 Litosfera este geosfera cea mai importantă sub raportul resurselor de substanţe minerale
utile, care stau la baza dezvoltării industriei grele moderne şi al resurselor de energie. În
acelaşi timp, litosfera este suportul învelişului de sol, al unei însemnate părţi a biosferei,
contribuind, în mod indirect la asigurarea principalelor surse de alimentaţie şi
îmbrăcăminte a omului.
 Resursele de substanţe minerale
utile
 Resursele de substanţe minerale utile din litosferă au o importanţă deosebită atât prin
volumul cât şi prin nivelul valorificării lor. Extracţia şi prelucrarea acestor resurse au
stimulat dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, relaţiile de schimb, au contribuit la dezvoltarea
căilor de comunicaţie şi a transporturilor.
 După particularităţile şi importanţa lor economică, substanţele minerale utile se grupează
în:
◦ - resurse energetice, care cuprind combustibili fosili (cărbunele, petrolul, gazele
naturale, şisturile bituminoase) şi substanţele radioactive (uraniu şi thoriu), care stau la
baza obţinerii energiei atomice. Combustibilii constituie totodată şi o materie primă
foarte importantă pentru industria chimică.
◦ - resurse chimice, printre care sărurile de potasiu, utilizate în producţia de îngrăşăminte
minerale, sărurile de natriu, care constituie principala materie primă pentru obţinera
produselor sodice, piritele, utilizate la producerea acidului sulfuric, fosforitele şi
apatitele, utilizate pentru obţinerea producţiei de superfosfaţi;
◦ - resursele metalurgice, care cuprind minereurile feroase - cel mai important fiind fierul
şi minereurile neferoase - cupru, plumb, zinc, bauxită, cositor, etc;
◦ - materialele de construcţie, dintre care cele mai însemnate sunt: marmura, granitul,
bazaltul, argila, marna etc.
 Caracteristici ale repartiţiei teritoriale a resurselor litosferei
 Deşi aria de învestigare s-a extins continuu, omenirea cunoaşte încă într-o măsură
insuficientă potenţialul resurselor litosferei prin intermediul prospecţiunilor
geofizice şi aceasta doar în partea superioară (până la 25 - 30 km adâncime).
Cercetările întreprinse au demonstrat că aici numai opt elemente deţin mai mult
de 98 % din greutate: oxigenul (47 %), siliciul (27 %), aluminiul, fierul, calciul,
natriul, potasiul şi magneziul. Aceste elemente au răspândire largă, existând doar
relativ puţine regiuni ale globului unde extracţia lor este avantajoasă din punct de
vedere economic. Pe de altă parte, există o serie de elemente de mare importanţă
pentru industrie care au o pondere redusă în scoarţa terestră (carbonul, fosforul,
cromul, manganul, nichelul, cuprul, zincul, cositorul ş.a.). Această situaţie
impune o utilizare raţională a minereurilor, o dată cu prospectarea şi evaluarea de
noi zone cu resurse minerale şi chiar de găsirea unor noi categorii de resurse
(neconvenţionale).
 Una din particularităţile resurselor este repartiţia lor teritorială inegală,
determinată de caracterul neomogen al compoziţiei terestre. Dispunerea
stratificată a elementelor chimice în scoarţa terestră este “deranjată” de procesele
tectonice prin care rocile de adâncime sunt aduse la suprafaţă. Alteori, după
procesul de orogeneză, intervenţia agenţilor externi (eroziune) pune în evidenţe
zăcăminte de minerale utile.
Caracteristici ale repartiţiei teritoriale a resurselor litosferei
 Diversele minerale utile au avut un timp de formare diferit. De fazele de
orogeneză timpurii se leagă formarea zăcămintelor de crom, platină, fier,
nichel, cupru, vanadium. Ulterior apar zăcăminte de wolfram, staniu,
molibden. În fazele mai recente, alături de fier se întâlneşte argintul,
plumbul şi zincul.
 Timpul şi condiţiile de formare determină calitatea resurselor. Astfel, de
exemplu, cărbunii formaţi în primele faze sunt de calitate superioară faţă de
cei formaţi în faze mai recente.
 Între repartiţia teritorială a resurselor de substanţe minerale utile şi
tectonica regiunii există o strânsă corelaţie. Astfel, cele mai importante
zăcăminte de petrol şi gaze naturale se găsesc în regiunile de puternică
scufundare a vechilor zone cristaline cutate ale scoarţei terestre. Cele mai
importante areale de acumulări de petrol şi gaze sunt: în jurul Golfului
Persic şi Mării Caspice sau cele din jurul Golfului Mexic. În schimb,
zăcămintele importante de cărbuni se găsesc, de obicei, în jurul
depresiunilor marginale sau în zonele interne ale platformelor vechi
(depresiunea Doneţ din Platforma Rusă, în jurul depresiuni Kuzneţk etc.).
 Resursele energetice
 În prezent, nu există domenii de activitate (economic sau social) care să nu folosească într-o măsură
mai mare sau mai mică, energia. Astfel se explică creşterea importantă a consumului, care se
bazează într-o mare măsură pe combustibili fosili şi îndeosebi pe petrol. Evenimentele ce au
intervenit pe piaţa combustibilului, prin creşterea continuă a preţului petrolului, au afectat puternic
economia ţărilor importatoare. Această situaţie a determinat intensificarea preocupărilor pentru
indentificarea unor noi zăcăminte de petrol, în paralel cu restructurarea balanţei energetice.
 Creşterea continuă a consumului de energie a stimulat interesul pentru descoperirea şi folosirea unor
resurse existente în cantităţi mai mari şi care se regenerează. Această problemă a fost abordată în
1981, cu prilejul Conferinţei Naţiunilor Unite de la Nairobi (Kenya), când au fost prezentate
evaluări cu privire la potenţialul energiei solare, eoliene, geotermice, energiei mărilor etc, dar şi
aprecierii cu privire la stadiul actual şi perspectivele valorificării acestora.
 Resursele energetice pot fi grupate în trei mari categorii:
◦ 1. Lemnul şi combustibilii fosili (cărbuni, gaze naturale, şisturi bituminoase, nisipuri asfaltice)
care, prin ardere, transformă energia chimică înmagazinată în energie calorică, apoi mecanică şi
electrică.
◦ 2. Combustibili nucleari (uraniu, plutoniu, toriu) utilizaţi în centrale nuclearo-electrice, ca
materii prime, pentru realizarea controlată a reacţiei de fisiune nucleară. În urma acestui proces
se obţin cantităţi considerabile de energie.
◦ 3. Surse de energie regenerabile, din care face parte apa cu potenţialul ei hidroenergetic, apa ca
forţă a valurilor, energia eoliană rezultată în urma activităţii solare, însăşi energia solară ca sursă
de energie de lungă durată, energia geotermică.
 Estimări privind rezervele şi consumul de resurse energetice
 Unii specialişti consideră că resursele energetice mondiale de combustibili fosili, exploatate în
actualele condiţii tehnice, vor fi sufieciente pentru o sută de ani, la consumul actual de 7, 92 miliarde
tone echivalent petrol (t.e.p).
1 tep - 1,5 tec (1,6 t huilă sau 3,0 t. lignit)
- 4500 kwh sau 4,5 Mwh
- 1000 m3 gaz natural sau 10 000 termii (1 termie însemând energia
folosită pentru a creşte temperatura unei tone de apă aflată la 14,5°C, cu un grad
Celsius).
 Rezervele exploatabile de gaze naturale s-ar putea epuiza după 50 de ani, iar cele de ţiţei după 40 de
ani.
 După alte păreri, rezervele de antracit şi huilă ar satisface consumul pentru circa 200 de ani, iar lignitul
pentru circa 270 de ani.
 Chiar dacă părerile specialiştilor nu coincid în aprecieri, se impune o exploatare raţională, paralel cu
utilizarea tot mai largă a surselor de energie convenţionale (regenerabile).
 Dacă în pragul anului 2000 consumul energetic se situa la 16,58 miliarde tep, se apreciază că pentru
anul 2020 să se ajungă la un consum de 27,72 mld.tep.
 Repartiţia geografică a consumului mondial pentru următoarele decenii relevă diferenţieri mari în
funcţie de nivelul dezvoltării economice şi demografice. Dacă în anul 2000 ţările industrializate
consumă 11,54 mld. tep, iar ţările în curs de dezvoltare doar 5,04 mld. tep, pentru anul 2020 se
prevede un consum sensibil apropiat ca volori şi anume: 13,56 mld. tep pentru ţările dezvoltate şi
13,16 mld. tep pentru ţările în curs de dezvoltare.
 Petrolul şi gazele naturale
Condiţiile geologice de formare şi exploatare
 Petrolul şi gazele naturale îşi au originea în acumularea de material organic, în amestec cu
material detritic, în mediul acvatic, din trecutul geologic, în cadrul unui proces de
sedimentare favorizat de o subsidenţă îndelungată. Datorită limitării activităţii biologice,
odată cu acoperirea de sedimente, a creşterii temperaturiii şi presiunii, o parte din materialul
organic se fosilizează. Începe astfel să se separe petrolul, o substanţă lichidă ce cuprinde un
amestec de hidrocarburi şi care sub influenţa presiunilor mari, începe să migreze spre
suprafaţă. În anumite condiţii geologice petrolul se înmagazinează în depozite permeabile.
 La temperaturi de peste 150° C, din materialul organic fosilizat încep să se separe gazele
naturale, care migrează la rândul lor, acumulându-se în vecinătatea unor anticlinale faliate
sau diapire, formând zăcăminte gazeifere pure sau în amestesc cu petrolul, zăcăminte mixte.
Unele zăcăminte de gaz natural provin şi din procesul de formare a zăcămintelor de
cărbuni.
 Cea mai mare parte din zăcămintele petrolier-gazeifere sunt formate din acumulări de
hidrocarburi în roci magazin stratificate (gresii, nisipuri, pietrişuri etc.) blocate prin cutare,
faliere , intruziuni magmatice etc.
 Exploatarea acestor zăcăminte este influenţată direct de condiţiile geologice. Un rol
hotărâtor în abordarea oricărui zăcământ de petrol sau gaze este dimensiunea. Aceasta
trebuie să aibă rezerve pentru cel puţin 10 ani de extracţie. Desigur, cele mai rentabile sunt
zăcămintele ”gigant” şi “supergigant”, în număr de 33, la nivelul întregului glob. 25 din
acestea se află în zona Golfului Persic, câte două în CSI, SUA şi Africa de Nord şi câte unu
în China şi Venezuela.
 Un parametru deosebit de important este coeficientul de recuperabilitate al
petrolului, care depinde de permeabilitatea şi porozitatea rocii-magazin şi de
presiunea la care se află. Acest coeficient are valori între 0,2 şi 0,5, printre
zăcămintele cu un coeficient de recuperabilitate foarte ridicat numărându-se
zăcămintele din zona Golfului Persic. Evaluarea productivităţii unui zăcământ
se face în funcţie de coeficientul de recuperabilitate, după ce se cunoaşte
volumul rocii-magazin, porozitatea ş.a.
 Un alt aspect important în exploatare îl constituie adâncimea zăcămintelor,
aceasta având un rol important în stabilirea preţului extracţiei. Deşi în CSI şi
SUA s-au realizat foraje de explorare la aproape 10 000 m, adâncimea medie a
zăcămintelor exploatabile industrial variază între 3-4000 m. Exploatări pe scară
largă la peste 6000 m se practică în : Germania, Italia, Austria, Franţa şi CSI.
 Structura zăcământului de hidrocarburi prezintă în partea inferioară o cantitate
variabilă de apă care indică modul de formare, în partea de mijloc-ţiţeiul, iar în
partea superioară- gazul de zăcământ. Sub aspectul vârstei zăcămintelor circa
50% din numărul total sunt mezozoice şi 30% neozoice.
 Zăcămintele de hidrocarburi prezintă diferenţieri sub aspectul compoziţiei chimice şi al
proprietăţilor fizice ale petrolului şi gazelor. În cazul petrolului variaţia greutăţii specifice
(între 0,75 şi 0,88) şi a coeficientului de vâscozitate este dat de raportul dintre componentele
lichide predominante şi cele solide, subordonate. Acest raport are consecinţe asupra
posibilităţilor de transport prin conducte. Petrolul din Golful Persic are un conţinut ridicat de
sulf (peste 0,5%), element nedorit în procesul de rafinare. În cazul gazelor naturale există
proporţii diferite între metan, etan, propan, butan, azot, hidrogen sau dioxid de carbon,
determinând diferenţieri în capacitatea calorică (de la 8500 la 11.000 kcal/mc). Zăcămintele
de gaze cu un conţinut ridicat de hidrogen sulfurat, cum sunt cele din Texas sau Orenburg ( ­>
15% H2S) sunt utilizate pentru extragerea sulfului, importantă materie primă pentru industria
chimică. Alte zăcăminte de gaze (din SUA) conţin în proporţie mare gazolină (hidrocarbură
lichidă), care se separă după extracţie.
 Rezervele de petrol se pot clasifica în: a) rezerve sigure - considerate zăcămintele cunoscute,
accesibile din punct de vedere al poziţiei geografice, al adâncimii stratelor, al calităţii
petrolului, al tehnologiilor de foraj şi extracţie. etc., b) rezerve posibile - fiind rezervele
cunoscute şi delimitate, dar care nu prezintă încă date concludente privind calitatea petrolului,
indicele de impregnare, coeficientul de recuperare etc., c) rezerve ipotetice - fiind rezervele
rezultate din evaluarea relativă sub raport cantitativ, ca şi a poziţiei geografice, pe baza
principiilor generale ale amplasării lor în marile bazine de sedimentare, zone lagunare şi
piemontane, iar mai recent în platoul continental.
 Rezervele sigure ale Globului au crescut de aproape 35 de ori, de la câteva miliarde tone în
1939, la 73 mild.t. în 1970, până la 96 mld.t. în 1985 şi 137 mld.t. în pragul mileniului trei
(1996). Ţărilor membre OPEC le reveneau 77% (106 mld.t.) din totalul rezervelor.
 Conferinţa asupra problemelor energetice de la Munchen (1980) aprecia rezervele sigure de
petrol la circa 140 mld.t., iar cele probabile la 360 mld.t.
 Repartiţia rezervelor sigure de petrol
 Repartiţia rezervelor sigure de petrol pune în evidenţă continentul Asiatic ce deţine
70% din rezervele mondiale, America Latină cu 12,5%, Europa cu 7,4%, Africa cu 7,2%.
Australia şi Oceania şi-au mărit de aproape şapte ori rezervele de petrol, în ultimul
deceniu, prin explorările platoului continental al insulelor Noii Zeelande şi Noua Guinee.
 La începutul secolului XX, extracţia ţiţeiului se efectua în 20 de ţări din lume, cele mai
mari cantităţi se exploatau în SUA, Venezuela şi Rusia. În 1940 numărul ţărilor a crescut
la 40, principalele producătoare fiind: SUA, CSI, Ţările Orientului Apropiat şi Venezuela.
În anul 1970 numărul ţărilor a ajuns la 60, iar în 1996, la 80 (fig.9).
 În anii ‘50, în cadrul ţărilor producătoare de ţiţei din lume au intrat: China, India, Algeria,
în anii ‘60, - Emiratele Arabe Unite, Nigeria, Libia, Egipt şi Australia, iar în anii ‘70 -
Marea Britanie şi Norvegia. Dacă până la finele anilor ‘60, peste jumătate din extracţia
mondială de ţiţei aparţinea ţărilor emisferei occidentale, de atunci prioritatea a revenit
ţărilor emisferei orientale. (Tabel16).
 Rezerve şi producţia de petrol (1996)
Tabelul nr.16
Continente, regiuni, ţări Rezerve prospectate Extracţia (mil.t)
(mld. t) 1950 1970 1990 1997
Total mondial 140 525 2270 3100 3113
CSI 9 40 350 570 350
Rusia 7,5 285 515 301
Kazahstan 0,8 26 20
Europa 2,8 18 35 255 305
Marea Britanie 0,7 95 132
Norvegia 1,4 80 156
Asia 102,5 5 55 140 1075
China 3,2 25 140 155
Indonezia 1,2 5 45 70 73
India 0,6 7 35 26
Arabia Saudită 45,8 25 180 325 390
Iran 13,2 30 190 155 183
E.A.U. 13,7 30 105 103
Irak 13,8 6 75 100 95
Kuwait 13,6 15 150 60 90
Africa 7,7 2 290 300 315
Nigeria 2,2 55 90 93
Libia 3,4 160 65 69
Algeria 1,1 45 35 53
Egipt 0,7 1 15 45 42
America de Nord 5,9 270 545 505 411
S.U.A. 4,4 265 475 430 320
Canada 1,5 5 70 75 91
America Latină 17,5 100 270 350 350
Mexic 7,5 10 20 135 147
Venezuela 8,7 80 190 105 146
Australia 0,3 8 30 27
Ţări în curs de dezvoltare 118,5 197 1350 1600
Ţările OPEC 106 1160 1220
 Datele tabelului permit caracterizarea dinamicii extracţiei mondiale de ţiţei. Rezultă
foarte clar evoluţia sinuoasă a producţiei în funcţie de avânt sau criză energetică. Dacă
în America de Nord nivelul extracţiei a rămas stabil, în CSI, a început să scadă după
1990. Pe lângă marile regiuni ale globului, din tabel se evidenţiază primele 10 state cu
producţiile cele mai însemnate: - Rusia, SUA, Arabia Saudită, Iran, China, Mexic,
Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Irak, Marea Britanie. Toate acestea realizau 2/3 din
extracţia mondială de ţiţei.
 În ce privesc rezervele totale de petrol ale scoarţei terestre acestea se cifrează, în
ultimul deceniu al secolului XX, la 150 mld.t. Aceste rezerve au caracter teoretic,
deoarece se iau în considerare şi rezervele nerecuperabile. Alţi specialişti geologi
estimează rezervele mondiale între 290 şi 370 mld.t. (E.L.Nelson), ţinând seama că
aproximativ 60% din suprafaţa uscatului este reprezentată prin bazine sedimentare în
care se poate acumula petrolul, ca şi de perspectivele platformei submerse. Aici este
posibil să se descopere mai mult petrol decât pe uscat, deoarece unele roci sedimentare
mezozoice şi terţiare (eventuale roci-magazin) nu au fost îndepărtate de eroziune. O
altă zonă cu rezerve posibile de petrol ar putea fi şi glacisul continental, până la la
adâncimi ale apei de 3000 m.
 Majoritatea zăcămintelor descoperite în ultimile două decenii se află în condiţii grele
de exploatare - la adâncime mare, în platforma continentală submersă, în regiuni cu
îngheţ peren, sau în zone îndepărtate de litoral etc.
 Rezervele de gaze naturale

 Cât priveşte rezervele de gaze naturale acestea se apreciază la circa 900.000

mld.mc., din care cele probabile ar reprezenta circa o treime (300.000 mld.mc.).
Rezervele totale includ însă şi unele zăcăminte a căror tehnică de expoatare nu a
fost pusă la punct deocamdată. În această categorie sunt incluse gazele aflate în
formaţiuni impermeabile (şisturi argiloase) aflate la mare adâncime, sau gaze
conţinute în proporţii mici (5-10%) existente în apele termale de mare adâncime
şi presiuni de până la 1000 atmosfere, ca şi gaze naturale aflate în zăcămintele
carbonifere.
 Rezervele exploatabile cunoscute de gaze naturale au crescut mult în ultimii ani
mai ales pe seama descoperirilor importante făcute în Arctica rusă şi nord-
americană. În general, coeficientul de recuperabilitate al zăcămintelor de gaz
metan (80-90%) este mult mai mare decât cel al petrolului, reducând substanţial
preţul extracţiei.
 Deosebit de important, de subliniat, este faptul că în consumul mondial de
combustibili şi energie, gazele naturale deţin locul III după ţiţei şi cărbune, cu
circa 20%, iar din punct de vedere ecologic, gazele naturale sunt cele mai pure.
 Repartiţia geografică a rezervelor de petrol şi gaze naturale
 Repartiţia geografică a rezervelor de petrol şi gaze naturale se caracterizează prin mari
disproporţii. Alături de regiuni foarte bogate, găsindu-se zone întinse aproape complet
lipsite de zăcăminte de hidrocarburi. Deşi în 70 de state există rezerve exploatabile de
petrol, primele 6 state, care deţin fiecare peste 8 mld. t, concentrează 68% din
rezervele mondiale. Cât privesc rezervele de gaze naturale - CSI şi Iranul grupează peste
53% din rezervele mondiale cunoscute (fig. nr. 10)
 Bazinul Golfului Persic este cel mai însemnat bazin petrolier - gazeifer al lumii, cu
rezerve exploatabile cunoscute de circa 72 mld. t. petrol şi 22.000 mld. mc. de gaze
naturale. Caracteristic acestei zone este adâncimea mică a zăcămintelor (cca 2000 m),
productivitatea mare a sondelor (în medie - 300.000t. petrol /sondă/an) şi proporţia mare a
forajelor de explorare reuşite, toate acestea ducând la o rentabilitate mare a exploatării.
Cele mai importante sunt pe flancul sud-vestic, de platformă , la Ghawar şi Safaniya-
Khafji în Arabia Saudită, la Burgan în Kuwait şi Rumaila în Irak. Pe flancul opus, de
geosinclinal, la poalele Munţilor Zagros şi Taurus, cele mai importante zăcăminte fiind în
sud-vestul Iranului (la Ahwaz, Marun, Gach Saran) şi în nord-estul Irakului (la Kirkuk). În
sectorul iranian al Golfului Persic există un zăcământ gigant de gaze naturale - Kangan.
 Zăcământul de petrol de la Ghawar este cel mai mare în regiune şi în lume. A fost
descoperit în anul 1949, când a fost evidenţiată la adâncimea de 1,5-3 km., o cută
anticlinală îngropată, lungă de 250 km şi lată de 15-25 km. În anumiţi ani extracţia în
acest zăcământ depăşeşte 100 mil.t. Până în prezent de aici s-au extras câteva miliarde tone
de ţiţei.
  Zăcământul El Burgan sau Marele Burgan a început să fie exploatat din anul 1946.
Zăcământul se află într-o cută anticlinală lungă de 40km şi lată de 12-15km. De aici
s-au extras până în prezent circa 3-5 miliarde t. ţiţei.
 Zăcămintele din Golful Persic se evidenţiază nu numai prin mărime dar şi prin
calitatea ţiţeiului, acestea fiind cu un procent redus de sulf şi mai ales cu un debit
mare al sondelor. Debitul asigură o producţie medie de circa 800 t/zi, în timp ce
media mondială este de 3 t/zi. De aici rezultă şi costul scăzut al extracţiei de petrol în
Arabia Saudită, cuprins între 4-7 dolari/t., faţă de cel extras în SUA de 60-80 dolari
t., sau cel din Marea Nordului de 75-100 dolari/t (tabelul nr.17).

Zăcăminte gigant de petrol din Golful Persic.

tabelul nr. 17
N u m e le z ă c ă m â n t u lu i Ţ a ra R e ze rv e s ig u r e * N u m e le z ă c ă m â n t u lu i Ţ a ra R e ze rv e s ig u r e *

G a w a r A r a b ia S u a d it ă 1 1 ,9 C a t if A r a b ia S u a d it ă 1 ,2

A g a - D ja r i Ira n 1 0 B ib i- H a k im e Ira n 1 ,1

M a r e le B u rg a n K u w a it 9 ,3 Z u b a ir Ira k 1

S a f a n ia A r a b ia S a u d it ă 3 ,5 D a m a m m A r a b ia S u a d it ă 0 ,8

K ir k u k Ira n 3 B e rri A r a b ia S u a d it ă 0 ,8

R u m a ila Ira k 2 ,8 H u r s a n ia A r a b ia S u a d it ă 0 ,8

R a u d a t a in K u w a it 2 A b u - H a d r ia A r a b ia S u a d it ă 0 ,8

A b k a ik A r a b ia S a u d it ă 1 ,6 V a fra K u w a it 0 ,7

G h e c is a r a n Ira n 1 ,5 N u rb a n E .A .U . 0 ,6

M a ru n Ira n 1 ,4 D u h a n Ira n 0 ,6

F e r e id u n - M a r d ja n I r a n , A r a b - S a u d it ă 1 ,3 M e s d je d e - S o le im a n Ira n 0 ,5

A h v a z Ira n 1 ,2 B u -H a za E .A .U . 0 ,5
 În cadrul continetului Nord american, cel mai important bazin petrolier-gazeifer este cel
al Golfului Mexic, de pe teritoriul Mexicului şi SUA, în mare parte submarin. Explorarea
acestui bazin în sectorul sudic continuă într-un ritm susţinut, prefigurând o creştere
substanţială a rezervelor Mexicului în statele Chiapas şi Tabasco. Cu valori mai reduse se
cunosc bazinele din nordul Alaskăi şi din arhipelagful arctic canadian, bazinul Permian
din vestul Texasului şi Oklahomei, bazinul vest-canadian (Alberta) şi bazinele din
California (Los Angeles, Ventura etc.). Canada are rezerve relativ mici în provincia
Alberta (tabelul nr.18).
 Rezerve importante de petrol în America de Sud se află are Venezuela în bazinul
Maracaibo, parţial submarin şi bazinul Oriente, care se continuă în insula Trinidad. În
sudul Venezuelei, în bazinul Orinoco s-au pus în evidenţă mari rezerve de petroluri grele,
foarte vâscoase, în zăcăminte cu un coeficient de recuperabilitate scăzut (<10%). Dintre
acestea se remarcă bazinul din sud-estul Columbiei (prin Ecuador şi Peru, până în estul
Boliviei), bazine petrolier-gazeifere din Argentina (Neuquen, Comodoro Rivadavia) şi
Bahia în Brazilia.
 Dintre bazinele de petrol şi gaze ale CSI cel mai important este bazinul Siberiei de Vest
(“al treilea Baku”), cu zăcăminte de petrol în partea sa centrală (la Samotlar s.a.), precum
şi imense rezerve de gaze naturale în jumătatea nordică (Urengoi, Iamburg etc). Al doilea
ca rezerve este bazinul nord-caspic (“al doilea Baku”), cu zăcăminte de petrol la
Romaşkino şi de gaze naturale la Orenburg. Zăcăminte de mai mică importanţă, faţă de
cele enumerate anterior sunt: bazinul sud-caspic (Baku), bazinul Kamei, bazinul central-
caspic etc. Dintre bazinele pur sau predominant gazeifere se remarcă bazinul Karakorum
în Asia Centrală şi bazinul bieloruso-ucrainean.
 În R.P. Chineză se remarcă bazine petroliere-gazeifere Sung-Liao, din nord-est, urmate
de bazinul nord-chinez, parţial acoperit de apele golfului Bo Hai, de bazinul Qaidam,
bazinul Dzungariei ş.a. Rezervele de gaze naturale ale Chinei sunt mai modeste, cel mai
cunoscut fiind bazinul Sichuan.
 În Africa descoperirea unor bazine bogate în petrol şi gaze datează abia din deceniul al
şaselea al secolului XX. Astfel, s-au pus în evidenţă bazinul Libiei (cu principalul
zăcămînt de la Serir) şi bazinul Saharei, în cea mai mare parte pe teritoriul algerian (cu
zăcământul petrolier de la Hassi Mesaoud şi cel gazeifer de la Hassi R’Mel). În partea
de vest a continentului se individualizează bazinul petrolier-gazeifer al Golfului
Guineei, cu zăcăminte parţial submarine, în sectoarele care revin Nigeriei, Republicii
Congo, Camerunului, Gabonului, Angolei ş.a. Ulterior, s-au descoperit rezerve de
petrol, în lungul litoralului Mării Roşii, din Egipt.
 În continetul Asiatic, regiunile de sud şi sud-est adăpostec zăcămintele de petrol şi gaze
naturale. Se remarcă astfel Indonezia cu bazinele Sumatera şi Kalimantanul de Est.
Bazinul Kalimantanul de Nord-Vest, în parte submarin este împărţit între Brunei şi
Malaysia. India deţine un singur bazin mai însemnat, subamrin, în golful Cambay din
vestul ţării. Rezerve de gaze naturale de dimensiuni medii se exploatează în Pakistan,
Afganistan şi Bangladesh.
 În Europa se remarcă un singur bazin de mari dimensiuni - bazinul Mării Nordului, în cea mai mare
parte submers, dar continuând pe uscat în Olanda şi nordul Germaniei. În sudul acestui bazin (în
sectorul olandez şi în cel britanic) predomină zăcămintele de gaze naturale, cel mai important fiind
cel de la Groningen. În jumătatea septentrională (în sectoarele britanic şi norvegian) se extrage atât
petrol cât şi gaze naturale.
 Această regiune ocupă o suprafaţă de 660.000 km2. Lucrările de prospectare au început la mijlocul
anilor ‘60 provocate de două cauze:
◦ a) de convenţia de la Geneva din 1958 care a creat baza juridică pentru împărţirea fundului Mării
Nordului (Marea Britanie 46%, din suprafaţa platformei continenetale, Norvegia 27%, Olanda
10%, Danemarca 9%, Germania 7%, Belgia şi Franţa câte 0,5%);
◦ b) descoperirea în anul 1959, în nordul Olandei, în provincia Groningen unui zăcământ de gaze,
din categoria celor “ unicate” - zăcământul Slohteren cu rezerve de circa 2,5 trilioane m3.
Zăcămîntul se continuă, firesc şi sub apele marine, în platforma continentală.
 La începutul anilor ‘90, în Marea Nordului au fost evidenţiate peste 400 zăcăminte de petrol, gaze
condensate şi gaze naturale. Suma rezervelor de petrol este estimată la 3 mld. t ., iar de gaze naturale
la 4,5 trilioane m3.
 Dezvoltarea rapidă a extracţiei de petrol şi gaze în zona Mării Nordului a generat o creştere
economică rapidă a unor regiuni de litoral, îndeosebi în Scoţia de Nord, Insulele Orkney, Schettland,
Stavanger şi Bergen (Norvegia). O dată cu dezvoltarea economică au apărut şi consecinţele negative,
mai ales asupra pescuitului şi navigaţiei. Zecile de platforme existente constituie un pericol pentru o
circulaţie a vaselor (de circa 500 mii de t. de petrol/ 24 de ore, iar în cazul unor avarii, prin deversarea
în mare de mii de t. de petrol) mari suprafeţe subacvatice transformă în zone ale morţii.
 În partea centrală a continentului - În România şi Ukraina se remarcă zăcămintele de petrol şi gaze
naturale din bazinele Transilvaniei şi Subcarpaţi, continuat spre nord-vest cu zăcământul de gaze
naturale de la Daşava.
 Rezervele mondiale de gaze naturale
Rezerve proiectate
Regiuni, ţări Extracţie 1995 (mld. mc)
(trilioane mc)
Total mondial 135 2174
CSI 45 715,5
Rusia 583
Turkmenistan 2,8 30
Uzbekistan 48,6
Ukraina 18,3
Europa 9 285
Olanda 1,7 79
Marea Britanie 0,6 71
Norvegia 2,3 30
Romania 0,2 27
Italia 0,3 20
Germania 0,2 19
China 2 17
Asia 43 290
Indonezia 2,5 63,4
Malaesia 2 26
Pakistan 0,6 18,2
Arabia Sauditã 6 37,7
Iran 16 32
Emiratele Arabe Unite 5,7 28,5
Africa 8,5 70
Algeria 3,6 52
America de Nord 8 688,9
S.U.A. 5,4 559
Canada 2,6 175,8
America Latinã 7,5 165
Argentina 0,8 25
Mexic 2,1 38
Venezuela 3,9 25
Australia 1 29,7
 Evoluţia producţiei mondiale de petrol
 Până la mijlocul secolului XX, S.U.A. a fost cel mai important producător de
petrol. În preajma celui de-al doilea război mondial, participe la producţia
mondială cu peste 60 %, în timp ce fosta U.R.S.S. cu doar 10 %, Venezuela cu
15 % şi zona Orientului Mijlociu cu 5 %.
 După război însă, creşterea consumului de petrol a contribuit la sporirea fluxului
de ţiţei pe piaţa mondială, mai ales din Orientul Mijlociu, dar şi din Africa,
America de Sud şi CSI.
 În anul 1973, anul declanşării crizei petrolului, Orientul Mijlociu furniza 36%
din petrolul extras, iar Arabia Saudită (13 %), devenea al treilea producător din
lume, loc pe care şi-l menţine în prezent.
 Dacă în anii ‘60 ai secolului nostru, producţia continentului African era de numai
1,2 % din totalul mondial, în perioada următoare, până în 1973 - ponderea
producţiei reprezenta 13 %, prin contribuţia Libiei, Algeriei şi Nigeriei.
 În deceniul al optulea şi al noulea producţia mondială de petrol creşte o dată cu
intrarea în exploatare a noi regiuni, ca de exemplu cele din Siberia, regiunea
Volga - Ural, Alaska, ţinuturile centrale şi sudice ale Americii de Nord, precum
şi prin contribuţia marilor zăcăminte din Orientul Mijlociu. Conform statisticilor
oficiale Orientul Mijlociu ocupă locul întâi în producţia şi aprovizionarea cu
petrol a lumii industrializate.
 Statele exportatoare de petrol - membre OPEC, prin veniturile mari obţinute îşi asigură
mijloacele pentru o dezvoltare economică rapidă şi independentă. Astfel, prin adaptarea
unei politici susţinute de industrializare, în majoritatea ţărilor exportatoare au fost
construite rafinării de petrol (Arabia Saudită, Irak, Iran, Algeria, Emiratele Arabe Unite
etc.), complexe petrochimice (exemplu: Basra în Irak, Abadan şi Shiraz în Iran etc.), uzine
siderurgice, uzine de aluminiu, etc.
 Creşterea producţiei mondiale de ţiţei, din ultimele decenii, a determinat ocuparea
primului loc între sursele energetice în defavoarea cărbunilor. După 1981 se remarcă o
restrângere a consumului mondial de petrol, unele ţări producătoare (Venezuela, Kuwait)
adaptând o politică de restrângere a producţiei, pentru a susţine preţuri ridicate, dar şi
pentru a-şi menaja rezervele de petrol (fig.12)
 În ierarhia marilor producători de petrol au loc permanent modificări în funcţie de politica
economică a statelor, dar şi de intrarea în producţie a noi zăcăminte. Printre statele cu
producţie de petrol dinamică sunt: Mexic, C.S.I, China, Marea Britanie, Egipt etc.
 Un rol deosebit de important în creşterea producţiei de ţiţei au avut-o intrarea în exploatare
a rezervelor marine. În anii ‘30, în Marea Caspică şi Golful Mexic au fost realizate primele
încercări de foraj de pe construcţii artificiale şi barje. Creşterile rapide a extracţiei marine
datează din anii ‘60, o dată cu apariţia platformelor de foraj, când producţia era de 110
mil.t. În 1970 producţia a crescut la 370 mil.t, în 1980 la 660 mil.t, în 1990 la 800 mil.t şi
aproape 1500 mil.t în 1996 (fig.19).
 Datorită creşterilor importante a cheltuielilor o dată cu creşterea adâncimii, 85 % din
ţiţeiul extras din mări şi oceane nu depăşeşte adâncimea de 100 m. În condiţiile Arcticei
cheltuielile de extracţie depăşesc de 15 - 16 ori pe cele din regiunile subtropicale. Iată de
ce, în condiţiile scăderii preţului mondial al ţiţeiului, extracţia la nord de paralela de 60°
lat. devine nerentabilă.
 Un efect pozitiv al majorării preţului petrolului constă în atenţia sporită acordată tehnicilor
de ridicare a coeficientului de recuperabilitate a petrolului din zăcământ - prin injecţii de
gaz, de apă amestecată cu polimeri, prin stimulare ciclică cu vapori etc. Prin adaptarea
unor tehnici moderne, va putea fi exploatat şi petrolul greu, vâscos.
 În ce priveşte producţia mondială de gaze naturale, aceasta nu a înregistrat oscilaţii atât de
contradictorii ca producţia de petrol, în ciuda faptului că preţul a crescut considerabil. Spre
deosebire de petrol, marii consumatori de gaze sunt în acelaşi timp şi mari producători,
comerţul internaţional fiind mult mai redus, datorită unor condiţii tehnice obiective. De la
o producţie de 605 mild. mc. în 1961 se ajunge la 1070 mld.mc. în 1970, la 2060 mld.mc.
în 1990 şi la 2300 mld.mc în 1995. Primul loc este deţinut de C.S.I. (Siberia de Vest - 600
mld.mc).
 Aportul cel mai ridicat îl au S.U.A. şi Federaţia Rusă, care valorifică rezervele abundente
existente, dispunând de o reţea de transport de mare complexitate. Canada, Olanda şi
Regatul Unit îşi menţin poziţiile într-o ierarhie încă instabilă în care Algeria, Indonezia şi
Mexicul au avut în ultimul timp o evoluţie ascendentă.
 Iranul, Argentina, Germania, Venezuela, Australia, China, Italia, Pakistan sau chiar Kuwait şi Malaysia au
avut în ultimii ani fluctuaţii însemnate în producţia de gaze naturale. Un mare dificit în raport cu necesarul
economiei naţionale înregistrează Franţa, nevoită să importe atât gaze naturale cât şi gaze lichefiate.
 Ca şi în cazul petrolului, se urmăreşte valorificarea superioară a gazelor naturale prin chimizare, obţinându-
se îngrăşăminte, acetilenă, metanol, cauciuc sintetic etc.

 Extracţia petrolului marin în anul 1996:

tabel nr. 19
Regiuni, ţări Producţia mil.t.
E u ro p a d e V e s t 2 0 0
M a re a B r it a n ie 9 5
N o r v e g ia 8 0
C S I 1 0
A S IA 2 2 0
A r a b ia S a u d it ă 8 0
E m ir a t e le A ra b e U n it e 4 0
M a la e z ia 3 0
I n d ia 2 5
I n d o n e z ia 2 5
A f r ic a 1 0 5
E g ip t 3 5
N ig e r ia 2 5
A n g o la 2 0
A m e r ic a d e N o rd ş i d e S u d 2 4 0
M e x ic 9 0
V e n e z u e la 6 0
S U A 5 5
B r a z ilia 2 0
A u s t r a lia 2 5
Reserves represent quantities of crude oil estimated to be
commercially recoverable with current technology
Although continents such as N. America and Europe use the
most oil currently, countries such as China and India are
rapidly growing thus increasing their need for oil
Distribution of the estimated ultimate recovery of conventional crude oil in 2005
EUR – estimated ultimate recovery