SUBIECTE DOGMATICĂ

1. CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU PRIN REVELATIA NATURALĂ

- prin studierea şi contemplarea naturii, îl descoperim pe Dumnezeu ca Proniator si Creator al lumii = ”Cerurile
spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste tăria.”(Ps 18,1)
- la cunoaşterea lui Dumnezeu, ajută conştiinţa morală, intuiţia, raţiunea înţeleasă ca dreaptă judecată şi mintea
luminată de credinţă.
- cunoaşterea aceasta nu e deplin ”naturală” incluzând, chiar şi într-o măsură mai mică, credinţa, ca dar al lui
Dumnezeu, dar şi puterea omului de a tinde spre El.
- omul chiar şi în starea cea mai avansată de păcat nu e desprins total de Dumnezeu, deoarece firea omenească are
din momentul creaţiei o componentă harică, ce nu poate fi anulată.
- datorită alterării chipului lui Dumnezeu în om, cunoaşterea naturală e nedeplină, indirectă, neclară şi sigură.
- Dumnezeu rămâne ascuns în Creaţia Sa, în legile pe care le-a imprimat acesteia, omul neavând acces la o
cunoaştere interpersonală

2. CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU PRIN REVELAŢIA SUPRANATURALĂ

- vine în complementaritatea celei naturale,
- instrumentul prin care se ajunge la această cunoaştere fiind credinţa, fiind întărită de puterea harului primit la
Botez, care o întăreşte într-un mod superior luminându-i mintea şi făcând-o capabilă să recunoască pe Dumnezeu
ca şi persoană.
- cunoaşterea naturală e antropocentrică iar cea supranaturală e teocentrică, deoarece Domnul o dăruieşte prin har
celor credincioşi.
- temeiuri biblice: ”După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a grăit prin prooroci, în
vremurile din urma ne-a grăit nouă prin Fiul…” (Evrei 1,1)
- alt aspect implicat e cel de iubire izvorât din comuniunea interpersonală, din unirea cu cel cunoscut = ”Dacă i se
pare cuiva ca a cunoscut ceva nu a cunoscut nimic, dar daca iubeşte pe Dumnezeu, e cunoscut de Dumnezeu”
(1Cor 8,23-24)
- unirea dintre lucrarea lui Dumnezeu (harul) şi cea a omului (credinţa şi iubirea) transformă cunoaşterea lui
Dumnezeu în trăirea vieţii lui Dumnezeu, care începe aici şi se va împlini în eonul viitor = ”Aceasta e viaţa
veşnică, să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17,3)
- ”Cunoaşterea supranaturala de Dumnezeu se înscrie pe un drum ascendent, care se datorează pe de o parte
harului divin lucrător în omde la Botez, pe de altă parte deschiderii persoanei umane prin credinţă spre Dumnezeu
şi a consolidării în bine prin împlinirea poruncilorîn care e ascuns însuşi Hristos (Sf. Maxim Mărturisitorul)
- Sf. Isaac Sirul spune ca exista 2 etape succesive, pe care daca le străbate omul ajunge la contemplarea lui
Dumnezeu: ceea care premerge credinţei e cunoaşterea naturală, iar cea care se naşte din credinţă e cunoaşterea
duhovnicească. Există o cunoaştere care premerge credinţei, şi o cunoaştere care se naşte din credinţă

3. CUNOAŞTEREA RAŢIONALĂ A LUI DUMNEZEU

- fie că are la baza cunoaşterea naturală sau supranaturală aceasta poate fi exprimată prin concepte raţionale.
- cunoaşterea apofatică = aceasta cunoaştere e numită afirmativă sau catafatică, întrucât ea indică ce este
Dumnezeu, atribuindu-se Lui însuşirile Creaţiei sale
- se identifică efectele lucrării CREATOARE PRONIATOARE JUDECATOARE (de conducere a lui Dumnezeu)
- cunoaşterea catafatică = Îl prezintă pe Dumnezeu dpdv al negării oricărei imperfecţiuni
- Stăniloae - există o diferenţă intre: cunoaştere intelectuală negativă care e raţională şi cunoaşterea apofatică
propriu zisă care e o cunoaştere experimentală, duhovnicească. În cunoaşterea catafatică îl sesizăm pe Dumnezeu
ca o cauză creatoare şi susţinătoare a lumii iar prin cea apofatică facem un fel de experienţă directă a prezenţei lui
tainice care depăşeşte simpla cunoaştere in calitate de cauză.
- prezenţa tainică a lui Dumnezeu experiată prin ea depăşeşte capacitate de definire în cuvinte
- în ambele cunoaşterii omul are cunoştinţă că realitatea infinită a lui Dumnezeu
- Ion Bria: cunoaşterea apofatică este o cunoaştere prin reflectare intelectuală analitică discursivă iar calea
apofatică e o cunoaştere experimentală subiectul stând in fata lui Dumnezeu si având evidenţa prezenţei Sale

4. CUNOAŞTEREA APOFATICĂ PRIN EXPERIENŢA DUHOVNICEASCĂ A LUI DUMNEZEU

- depăşeşte sfera raţionalului
- Stăniloae = e o experienţă directă in exprimare si recurge la cea negativă intelectuală, dar e deosebită de aceea
- între cele două căi de cunoaştere e o relaţie de complementaritate.
- temeiul pentru apofatism in ortodoxie…”Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată (Ioan 1,18)”

1
- ortodoxii cred că e cea mai potrivită cale: Apofaza un continuu proces de cunoaştere nefiind despărţită de
epectază adică de urcuşul spiritual fără de sfârşit (Grigorie de Nissa);
- cunoaşterea lui Dumnezeu după o treaptă trebuie depăşită pentru a atinge alta;
- Stăniloae = exista mai multe trepte ale cunoaşterii apofatice. E necesară o asceză care sa purifice de patimi, dând
o stare de fină sensibilitate duhovnicească; cunoaşterea pozitivă şi negativă. Apofatismul de la capătul rugăciunii
create
Apofatismul vederii luminii dumnezeieşti;
- Grigorie Palama = Cunoaşterea lui Dumnezeu are trei etape:
 cunoaşterea catafatică prin contemplarea raţiunilor dumnezeiesti in toate lucrurile = lăudăm si invocam pe
Dumnezeu in liturghie;
 cunoasterea apofatică prin depăşirea a tot ce poate fi exprimat despre El prin negrăire sau tăcere;
 vederea lui Dumnezeu în întunericul mai presus de lumină.
- Concluzie = între teologie şi spiritualitate e o relaţie interioară cele doua căi fiind simultane şi alternative fiind
complementare

5. CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU IN IMPREJURĂRILE CONCRETE ALE VIEŢII

- are un caracter convergent şi complementar faţă de celelalte
- se materializează în situaţii excepţionale ale vieţii (necazuri, încercări, asupriri, boli personale sau nu, mustrările
conştiinţei, relaţiile cu ceilalţi oameni)
- e o cunoaştere practică in toate aspectele ei fiind reliefata iubirea lui Dumnezeu
- acestea conduc spre nevoia de rugăciune, sufletul sensibilizându-se: ”întru necazul meu am strigat către Domnul
şi Acesta m-a auzit”;
- îl cunoaştem pe Dumnezeu intr-un mod personal nu abstract
- are la bază premisa Proniei lui Dumnezeu, pe care Sf. Maxim Mărturisitorul o numeşte conducere prin judecată.
- tot el ne mai spune că in necazuri strigăm fără voie pe Dumnezeu, de pare că însuşi Pronia ne atrage spre ea
- Nicodim Aghioritul = Domnul foloseşte mijloace de constrângere daca omul se depărteaza
- Simion Metrafastul = necazul se intâmpla din dreapta judecata a lui Dumnezeu ptr păcat

ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU

Atributele se împart în 3 categorii:
I. Atribute naturale:
1. Aseitatea (existenţa de Sine sau independenţa absolută a lui Dumnezeu)
2. Spiritualitatea lui Dumnezeu
3. Atotprezenţa sau supraspaţialitatea lui Dumnezeu
4. Veşnicia sau eternitatea lui Dumnezeu
5. Neschimbabilitatea sau imuabilitatea lui Dumnezeu
6. Atotputernicia lui Dumnezeu
7. Unitatea şi unicitatea lui Dumnezeu
8. Infinitatea lui Dumnezeu
II. Atribute intelectuale
1. Atotştiinţa
2. Atotînţelepciunea
III. Atribute morale
1. Sfinţenia
2. Dreptatea şi mila lui Dumnezeu
3. Bunătatea şi iubirea
4. Libertatea absolută
5. Credincioşia sau fidelitatea
6. Veracitatea sau veridicitatea

6. Existenţa de sine, Aseitatea sau Independenţa absolută a lui Dumnezeu

- E însuşirea lui Dumnezeu de a exista de la Sine si prin Sine
- Dumnezeu nu e condiţionat de nimeni si de nimic, nu-şi are existenţa in afara de Sine.
- Pozitiv aseitatea, inseamna ca Dumnezeu e cauza propriei fiinte, ca e fara inceput ca e cauza propriei sale fiinte,
fără de inceput si de sfârşit ca are totul de la Sine si prin Sine.
- Domnul Însuşi îşi descoperă numele ” Eu sunt cel ce Sunt”. (Ies 3,14), ”El este Alfa şi Omega Cel ce este Cel ce
era Cel ce vine.”(Apoc 1,8), ”De la El şi prin El şi pentru El sunt toate”

2
7. Spiritualitatea lui Dumnezeu
- în contrast cu lumea creată care e materiala si mărginită Dumnezeu e spirit absolut, nematerial, necorporal,
nemuritor simplu, nevăzut, raţional, liber şi personal.
- numai fiinţele spirituale sunt persoane.
- există trei categorii de fiinte spirituale si raţionale si personale: Dumnezeu, îngerii şi oamenii.
- acest atribut presupune suport de atribute spirituale, supoart de cunoastere, de dreptate, de iubire.
- se pune in evidentă caracterul de Duhul esenţei divine ”Duh e Dumnezeu, şi Cel ce I se închină Lui, trebuie să i
se închine în Duh si Adevăr”
- puterile spirituale lui Dumnezeu sunt absolute, cele ale oamenilor sunt limitate in timp si spatiu.
- spiritul lui Dumnezeu umple spaţiul şi timpul cu slava Sa, fiind prezent pretutindeni fără să se confunde cu
lumea.

8. ATOTPREZENŢA SAU SUPRA SPAŢIALITATEA LUI DUMNEZEU

- este in relaţie directă cu absolutul si infinitatea lui Dumnezeu.
- negativ se maniifestă prin supraspaţialitate,
- pozitiv se manifestă prin omniprezenţă
- fiind spirit, pur El nu e limitat de spaţiu.
- El umple spaţiul si pamantul spre deosebire de ingeri care nu pot fi in mai multe locuri deodată.
- daca e pretutindeni inseamna ca orice loc e sfinţit de prezenţa Sa, il putem chema pretutindeni si oricând.
- mintii umane îi e greu sa inteleaga omniprezenţa Sa fara să cadă în Panteism.
- El e prezent pretutindeni nu după fiinţa Sa ci după energiile sale necreate.
- Dumnezeu nu e numai umple spaţiul ci e şi supraspaţial.
- daca se afirma că Biserica e Locaşul lui Dumnezeu, asta înseamnă ca nu e decât un loc de întâlnire cu El nu că
nu e atotprezent.

9. VESNICIA SI ETERNITATEA LUI DUMNEZEU

- prin acest atribut înţelegem eternitatea si si infinitatea lui Dumnezeu.
- timpul e dependent de Dumnezeu nu Dumnezeu de timp.
- Dz este cel ce crează timpul fiind prezent in orice moment al timpului.
- Fer. Augustin spune că Dumnezeu nu e nici trecut nici viitor ci un veşnic prezent: ”o mie de ani înaintea ochilor
tăi sunt ca o zi si o zi sunt ca 1000 de ani”;
- veşnicia nu e o încremenire a unei fiinţe absolute, ci o plenitudine a vieţii de comuniune a Persoanelor treimice.
- prin iconomia Mântuirii El ne-a dat posibilitatea de a participa la viaţa vesnică, a preasfintei Treimi.
- prin timpul liturgic primim prezenţa plină de eternitate a persoanei lui Hristos.

10. Neschimbabilitatea sau imuabilitatea lui Dumnezeu.

- este legat de cel al vesniciei si cel al existenţei de Sine
- cugetându-l pe Dumnezeu ca într-un prezent continuu, fără început şi sfârşit, îl concepem si neschimbabil.
- Dumnezeu nu se schimba nici in fiintă nici in lucrarile Sale: ”Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se vor împuţina”
- în NT găsim temei pentru acelaşi atribut al neschimbabilităţi al Sfintei Treimi: Iisus Hristos ieri şi azi si in veci
e acelasi (Evrei 13,8)
- Persoana divina a lui Iisus Hristos nu se schimbă după întrupare, după cum nici Sfânta Treime nu se schimbă
după înălţarea la cer cu trupul a Mantuitorului.
- E un punct de sprijin etern prin neschimbabilitatea Sa
- pe de o parte Dumnezeu e cu totul neschimbat si nemişcabil si pe de altă parte e viu bun lucrător, coboară la noi
prin energiile Sale.
- In Sf. Scriptură întâlnim pasaje in care Dumnezeu se căieşte şi revine asupra unor decizii: îmi pare rău ca am
facut om pe pămant. Imi pare rău că am pus pe Saul Rege
- In alte locuri se spune că Dumnezeu nu-şi schimbă hotărârile, El nu se va caii căci nu e om ca să se căiasca.
- Sf. Ioan Damaschin zice că Dumnezeu se căieşte in sensul de părere de rău pentru reaua întrebuinţare pe care o
dăm cinstei pe care ne-a făcut-o.
- El nu se căieşte pentru că a prevăzut ce se va întâmpla.
- desigur că una e atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcătosul care e înrăit si alte fata de cel care s-a pocăit.

11. ATOTPUTERNICIA LUI DUMNEZEU

- Sf. Ioan Damaschinul: Dumnezeu le poate toate câte le voieşte, dar nu voieşte să facă toate cele câte poate să
facă, căci poate să piardă lumea dar nu vrea.
- fundamentarea acestui atribut e in revelaţia supranaturală. ”Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic”
- ea s-a manifestat, în crearea lumii în purtarea ei de grijă, în restaurarea lumii în Hristos, şi în întemeierea
Împărăţiei sSale sub forma Bisericii.
3
- manifestarea e intodeauna in armonie cu dreptatea, iubirea si mila lui astfel că Dumnezeu nu fac nimic care să-l
contrazica pe El însuşi.
- aceasta putere se manifesta atat cat e necesar să conducerii creaturilor in comuniune desavarsită cu El
- B.O. prefera termenul de Atotţiitor de Pantocrator, punând accentul pe bunătatea si pe ocrotirea şi ajutorul lui
Dumnezeu.
- participarea omului se face prin exercitiu moral, prin înduhovnicire unindu-se cu Dumnezeu, sursa unică tuturor
energiilorsi oricărui fel de putere creată.

12. Unitatea şi unicitatea lui Dumnezeu

- e bazată pe argumentul că nu poate exista decât o singură Fiinţă Absolută şi infinită
- mai multe fiinţe absolute şi infinite sunt o contradictie
- e legata si de celelalte atribute naturale aseitatea, vesnicia, atotputernicia care sunt unice si unitare.
- unicitatea lui Dumnezeu s-a descoperit cu claritate în Vechiul Testament, Domnul Dumnezeul tău este
Dumnezeu şi nu mai este altul afara de El.
- în Noul Testament se afirmă din nou unicitatea ”singurul Dumnezeu adevărat”
- Sf Ap indeamna pe păgâni să se intoarcă de la politeism la singurul Dumnezeu adevarat
- Sf. Ioan Damaschin, spune că daca ar fi mai mulţi dumnezei ar trebui comparaţi deci nu ar fi desăvarşiţi, daca ar
fi desavarsiti nu ar mai fi cazul sa fie mai mulţi ci unul.
- prin distincţia tripersonală in Dumnezeu nu inseamna ca-s mai mulţi dumnezei căci au acelaşi izvor Tatăl, iar
lucrările necreate sunt unite in Fiinta unică care subjugă trei persoane.

13. Infinitatea lui Dumnezeu

- Dumnezeu e infinit si nemarginit.
- Ca să puteţi să înţelegeţi, împreună cu toţi sfinţii care este lungimea si adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi
iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă ca plini să fiţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.

14. Atotînţelepciunea
- Atoştiinta lui Dumnezeu este legată de atotînţelepciunea cum zice Areopagitul : Căci Dumnezeu nu numai că
este supraplind de înţelepciune şi întelegerea lui nu are hotar (Ps 146,5) ci e mai presus de toata ratiunea si
mintea si intelepciunea.
- atributul înţelepciunii se refera la raportul lui D. cu lumea de care e legat fiecare act de cunoastere a lui D.
- prin ea D. cunoaşte şi alege cele mai bune mijloace pentru mântuirea şi desăvârsirea lumii
- toate din lume se reflectă în înţelepciunea lui Dumnezeu.
- În Scriptura apare alaturi de atotputernicie deoarece este premisa celei de a doua.
- temeiuri biblice: Cel ce a facut cerul cu intelepciune, ca in veac este mila lui (Ps. 135, 5), Cât sau mărit
lucrurile tale toate cu înţeleciune le-ai făcut(Psalmul 104,25).
- oamenii participă la înţelepciunea divină dacă se purifică de patimile iraţionale şi primesc harul lui D, prin care
vine intelepciunea cea de sus.

15. Sfinţenia
- este un atribut cu caracter apofatic, de care omul trebuie sa se impartaseasca pentru al intelege pe D ca sfânt si
izvor al sfinteniei.
- Dumnezeu este perfect, absolut desavarsit si pur
- Dumnezeu are iubire si dreptate absoluta pt oameni.
- Pr. Prof Ioan Mihalcescu: sfintenia este acordul vointei lui D cu fiinta atotbună si atotdreptă.
- În Scriptura sfânt inseamna luat din lume si afierosit lui D.
- Dumnezeu este sfânt fiintial si moral in sens absolut, Sf Ioan Damas.: la Dumnezeu binele coincide cu ființa Sa.
- In VT se descopera sfintenia absoluta si oamenii sunt chemati la ea : Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru,
sfinţitiva şi fiti sfinti (Levitic 11,44),”Sfânt, Sfânt Sfânt, Domnul Savaot (Is 6,3)”.
- In ortodoxie sfinţenia este un imperativ al credinţei care se câştigă prin Taine, avem mărturia miilor de creştini
care sau impărtăşit de sfintenia lui Hristos care a venit pe pământ tocmai ca să ne facă sfinţi.
- Părintele Stăniloae spune că: sfinţenia lui D produce teamă şi respect, ne face să ne vedem păcatele şi adevărata
faţa şi prin asta putem ajunge la infinita smerenie, prin contrastul dintre om şi D.

16. Dreptatea şi mila lui Dumnezeu

- sunt doua atribute care nu pot fi despărţite şi care arată raportul Său cu lumea.
- dacă D. ar fi numai drept ar exista doar raporturi de genul răsplată/pedeapsă, dacă ar fi doar milostiv oamenii ar
fi mai iresponsabili şi ar astepta doar mila.In bunatatea Sa voieşte fericirea tutuor dar este şi drept şi răsplăteşte
fiecaruia dupa faptele sale.

4
- temeiuri biblice: Dumnezeu este numit judecător drept şi tare (Ps. 7,11); El va judeca lumea, cu dreptate va
judeca popoarele (Ps.9,8).
- fiindca Dumnezeu este drept ne cere si noua sa fim drepti, cerând mereu mila Sa el trece peste fărădelegi şi
iartă nedreptăţi.
- acum D. este şi drept şi milostiv dar la Judecata de Apoi Hristos v-a fi nemitarnicul judecător.

17. Bunătatea şi iubirea lui D

- in ortodoxie sunt distincte dar iseparabile.
- Areopagitul zice că bunătatea este numele propriu al lui D. care fiind bine fiinţial îşi intinde bunatatea sa la
toate cele ce sunt- la fel ca Soarele care prin ceea ce este luminează toată lumea.
- bunatatea este o iesire din sine a lui D. care se impartaseste altora prin iubire.
- iubirea este manifestarea bunatatii faţă de o alta persoană, D. care este binele isi maifesta iubirea in Sânul
Treimii, către îngeri apoi către oameni, iubire altruistă (mereu orietată spre alcineva).
- ca energie necreata iubirea izvorăşte din fiinţa sa infinită şi se revarspre spre creaţie şi în acelaşi timp prin ea
participăm la viaţa Sf. Treimi.
- iubirea S-a manifestat prin aducerea la existenţă, prin jerfa pe cruce Căci D. a iubit lumea…
- iubirea cere reciprocitate şi dăruire, nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ea ci pentru că oricine iubeşte este
născut din Dumnezeu.
- iubirea cresinta este altruistă, reciprocă, dezinteresată, milostivă, desăvârşită.

18. Libertatea absolută

- este inteleasa ca subzistenta de Sine si independenţă absolută a lui Dumnezeu.
- Dumnezeu ce voieşte, gândeşte şi lucrează o face liber şi absolut.
- având calitatea de persoana este liberă, şi omul ca persoană este liber având chipul lui D.
- liber inseamna ca lucreaza conform ratiunii sale cu un scop anume.
- temeiuri biblice: Dumnezeu in cer si pe pământ toate câte a vrut a făcut(113,11), El toate le lucrează după buna
socotinţă a voii Sale.
- Părintii au aparat libertatea lui Dumnezeu şi că lumea a fost creată în mod liber de El nu ca o necesitate, a adus
totul din nefiinţă la fiinţă prin Cuvântul său.
- omul se împărtăşeşte de libertatea divină prin faptul că îşi păstrează libertatea de voinţă, ea se diminuează prin
păcat, prin apostazie se atrofiază grav.

19. Credincioşia (fidelitatea)

- este un atribut reliefat in VT
- arată că D. îşi respectă făgăduinţele faţă de popor, cu o consecvenţă neclintită şi perfectă care duce le împlinire
voile sale.
- se întemeiază pe sfinţenia şi atotştiinţa divină.
- temeiuri biblice : Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece(Matei 24, 35), Credincios este cel
care vă cheamă, el va şi împlini (I Tes 5, 24), Adevăr spun vouă, că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi
toate acestea.
- se fundamentează pe neschimbabilitatea lui Dumnezeu şi pe sfinţenia Sa, nu poate făgădui ceva şi să nu
îndeplinească pentru că alfel ar fi impotriva sfinţeniei tale.
- la Sf. Maslu auzim vorbindu-se de nemincinoasele tale făgăduinşe.

20. Veridicitatea
- arată că Dumnezeu ca Adevărul personal împărtăşeşte fapturilor sale raţionale doar adevărul,
- El descopera adevărul, fiind Însuşi izvorul lui si urmărind implinirea lui.
- diavolul este tatăl minciunii iar Dumnezeu urăşte minciuna care iese din gura omului (Anania şi Safira- minţit
Duhul Domnului, n.n.)
- credincioşii se impartasesc de adevăr prin unirea cu Hristos si cu Duhul Adevărului.

21. Adaosul Filioque si combaterea lui

- a provocat polemici inversunate intre Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica.
- Biserica noastra a invatat mereu pe baza Sfintei Scripturi si Sfanta Traditie ca Duhul Sfant purcede fiintial si
personal din veci din Tatal si se odihneste sau straluceste in si prin Fiul, fiind trimis in lume de Tatal si Fiul in
lume.
- Biserica noastra considera acest adaos o incalcare a canoanelor sinodului niceo-constantinopolitan, care spuneau
ca sa nu se mai adauge nimic la Crez.
- Biserica Apuseana a invatat din secolul V ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul (Filioque in latina inseamna “de
la Fiul”). Astfel descriu catolicii relatia dintre Fiul si Duhul Sfant.
5
- Filioque a fost introdusa oficial la sinodul local din Toledo (Spania 589), hotarand sa fie anathema pentru cei
care nu accepta aceasta invatatura.
- introducerea acestui adaos la Crez nu s-a facut pe temei scripturistic, ci din motive istorice, cu scopul atragerii a
vizigotilor arieni din Spania la ortodoxie, lucru care s-a si intamplat.
- adaosul a fost acceptat si in Fanta si Germania, in timpul lui Carol cel Mare, aprobata fiind la Sinodul din
Aachen din 809.
- primul care a vorbit despre gravitatea acestui adaos, a fost Fotie al Constantinopolului inr-o “Enciclica catre
patriarhii orientali” din 867.
- Biserica Ortodoxa a refuzat acest adaos din urmatoarele motive:
1.- Filioque nu are temei in Revelatia supranaturala.
- catolicii invoca textile: ”Pe care-L voi trimite de la Tatal”(Ioan 15,26), “toate cate are Tatal sunt ale mele” (Ioan
16,14).
- Filioque duce la confuzia dintre Persoanele trinitare si goleste comuniunea treimica de adevarata ei valoare.
- Sfantul Ioan Gura de Aur spune referitor la Ioan 16, 12-15: ”Aceasta inseamna ca va lua din stiinta pe care o are
Fiul, deci e vorba de stiinta, nu de fiinta” (Omilia 78 la Ioan);
2. Catolicii spun ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul penrtu ca a fost trimis in lume de Tatal si Fiul.
- prin asta ei fac confuzie intre purcederea Duhului care are character vesnic si trimiterea in lume ce are caracter
temporal.
- în Rasarit, Sfantul Ioan Damaschinul si Patriarhul Gheorghe Cipriotul - sec XIII spun: ”Duhul Sfant nu numai
se odihneste dar si straluceste in si din Fiul”;
3. Catolicii altereaza astfel relatia dintre Fiul si Duhul Sfant, facandu-l pe Duhul Sfant extensia Fiului atat in
planul interior al Sfintei Treimi cat si in al lucrarii externe.

22. Atitudini teologice mai noi fata de adaosul Filioque

- teologul protestant Jurgen Moltmann, in lucrarea lui “Treimea si imparatia lui Dumnezeu”, propune o formula
pentru inlocuirea “Filioque” spunand: Duhul Sfant purcede de la Tatal Fiului si primeste forma de la Tatal si de la
Fiul”.
- nu e corect, pentru ca astfel Fiul tinde sa fie centrul Sfintei Treimi.
- în ambele cazuri este contrazisa monarhia Tatalui care izvorul celorlalte Persoane treimice.
- teologi contemporani precum Nuhlen sau Le Guillou incearca sa nuanteze Flioque prin faptul ca identifica
iubirewa dintre Tatal si Fiul cu persoana Duhului Sfant.

23. Crearea lumii din nimic

Dogma cosmologica are doua componente:
a. Autorul lumii este Dumnezeu care are un inceput si un sfarsit.
b. Dumnezeu a creat lumea din nimic, prin vointa Sa (Dumnezeu a zis si s-a facut).
- cuvantul nimic nu trebuie inteles ca un principiu sau cauza, ci ca un termen prin care se indica lipsa oricarei
materii la creatie.
- temei biblic: “La inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul.” (Facere 1,1); “Cel ce a facut cerul si pamantul,
marea si toate cele din ele”(Psalm 145, 5-6); “Ca in sase zile a facut Domnul cerul si pamantul, marea si toate cele
ce sunt intr-ansele”(Iesire 20,11); “Prin credinta intelegem ca s-au intemeiat toate veacurile prin cuvantul lui
Dumnezeu, ca din cele neaparute s-au facut cele ce se vad.”(Evrei 11,3);
- Sf Traditie: simbolul niceo-constantinopolitan (art.1)- il stiti nu??
- Sf Irineu de Lugdunum: ”Dumnezeu a creat lumea nu prin ingeri sau prin alte puteri deosebite, pentru ca
Dumnezeu a toate nu are lipsa de nimic, putand face toate prin cuvantul Sau (Contra ereziilor I,22);
- Sf. Ioan Damaschinul: “Toti care spun ca ingerii sunt creatorii vreunei finite, acestia sunt gura tatalui lor,
diavolul, caci ingerii fiind creature nu creatori. Facatorul, Proniatorul si Tiitorul a tuturora este Dumnezeu,
singurul nezidit, Cel laudat in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh” (Dogmatica II, 3);
- Sf. Atanasie cel Mare: “Daca Dumnezeu nu este cauza materiei… atunci este un Dumnezeu slab, deoarece nu a
putut fara materie sa produca ceva, precum si slabiciunea tamplarului se arata prin aceea ca fara lemn nu poate
face nimic” (Despre intruparea Cuvantului);

24. Crearea lumii odata cu timpul

- lumea are un inceput,
- si-a primit existenta prin creatie odata cu timpul.
- Marturii biblice:
 “Mai inainte de s-au facut muntii si s-a zidit pamantul si lumea, din veac si pana in veac esti Tu” (Psalm
92,2).

6
  “Si acum Ma preaslaveste Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a
fi lumea” (Ioan 17,5). Deci lumea a fost creata de Dumnezeu odata cu timpul, are un inceput si sfarsit.
Dumnezeu e fara inceput si fara sfarsit.
- Fer. Augustin: ”Lumea a fost create nu in timp, ci odata cu timpul. Caci ceea ce se face in timp, aceea se face
dupa un timp si inainte de un timp…timpul a fot creat odata cu lumea”
- Sf. Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa considera ca expresia “la inceput” (Fac. ,1,1) este acel
“deodata”platonic ca punct de plecare si ajungere in care se intalneste eternitatea si timpul.
- Sf. Vasile cel Mare: ”Iar daca ar sustine cineva ca inceputul e deja timp, sa stie ca ar trebui sa-l fractionize in
partile timpului. Iar acestea sunt: un inceput, un mijloc si un sfarsit.”
- Sf. Ioan Damaschinul: ”caci Dumnezeu a vazut pe toate inainte de facerea lor, avandu-le in minte din vesnicie;
si fiecare se face la vremea hotarata de mai inainte, potrivit vesnicei lui gandiri executive”. Deci toate lucrurile
apar la vremea hotarata mai dinainte conform vointei vesnice a lui Dumnezeu;
- concluzii conform invaturii patristice:
 lumea nu exista din veci si are un inceput; in ideile din veci ale lui Dumnezeu e inscris destinul sau
predestinatia fiecaruia de a se realiza conform gandului Sau;
 timpul si lumea sunt corelative.
- obiectii:
 cica odata cu timpul ar interveni o schimbare la Dumnezeu si lumea ar fi vesnica (noi stim insa ca
Dumnezeu este neschimbabil)
 Origen si tomistii spuneau ca Dumnezeu e Atotputernic doar in raport cu creaturile (dar atunci nu mai e
Atotputernic in mod absolut sau deplin - pr. prof. Ioan Ica)

25. Lumea - opera a Sfintei Treimi

- Marturii biblice:
 “Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra”(Fac. 1,26);
 “Toate prin-insul s-au facut” (Ioan 1,3);
 “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 3-4);
 “Dumnezeu a creat lumea prin cuvantul Sau:”Sa fie lumina! Si a fost lumina”(Fac. I,3)
- Sfanta Traditie:
 simbolul niceo-constantinopolitan, art.1 “Tatal Atottiitorul facatorul cerului si a pamantului, al tuturor
celor vazute si nevazute”. Dar acest lucru nu inseamna ca celelalte doua Persoane treimice sunt excluse.
- Sf. Vasile cel Mare: ”Tatal este cauza indeplinatoare, incat cele create isi au existenta din voia Tatalui, sunt
aduse la existent prin lucrarea Fiului si se implinesc intru existent prin lucrarea Duhului Sfant (Despre Duhul
Sfant).
- filosofii anticii invatau ca material este in afara spiritului, iar spiritual exterior materiei, ceea ce rezulta o
filosofie dualista, pe care Sfintii Parinti au deposit-o.
- desi in epoca contemporana, stiinta a descoperit ca lumea vazuta este intemeiata din particule nevazute, totusi
oamenii de stiinta tind spre panteism si nu teocentrism.
- Bis Rasariteana ar putea prin doctrina energiilor necreate sa indice relatia intre Ratiunea divina si cea lumeasca,
depasind panteismul.

26. Motivul si scopul creatiei

- Dumnezeu a creat lumea in mod liber. Motivul creatiei trebuie cautat in El Insusi.
- toate s-au facut de El si pentru El. Iata ce spun Sfintii Parinti:
 Sf. Grigorie de Nyssa: ”Dumnezeu nu a fost impins de vreo necessitate la crearea omului, ci dimpotriva
din marea Sa dragoste pentru aceasta fiinta, caci altfel ar fi trebuit c alumina lui Dumnezeu sa fie
neprivita sis lava Luis a fie fara martori si bunatatea Sa negustata si toate celelalte lucrari ale fiintei divine
sa zaca in nelucrare, daca n-ar fi fost cineva sa se bucure de ele (Marea cuvantare catehetica)
 Sf. Maxim Marturisitorul: “Dumnezeu cel preaplin, n-a adus cele create la existent pentru ca avea lipsa de
ceva, ci ca acestea sa se bucure impartasindu-se de El, iar El sa se vesealeasca de fapturile Sale, vazandu-
le pee le veselindu-se si saturandu-se fara saturare de Cel de Care nu se pot satura niciodata”(Cele 400
capete despre dragoste, Filocalia vol.2) (minunat nu?:D)
 Sf. Ioan Damaschinul:”Asadar pentru ca preabunul Dumnezeu nu s-a multumit cu contemplarea Lui
proprie, si prin multimea bunatatii Sale a binevoit a face ceva, care sa primeasca binefacerile Sale sis a se
impartaseasca din bunatatea Lui, adduce de la neexistenta la existent si creaza Universul, atat pe cele
nevazute cat si pe cele nevazute”(Dogamtica)
- referitor la caracterul teocentric al lumii, Sf. Maxim Marturisitorul spune: ”Toate au fost aduse la existenta ca sa
dobandeasca prin miscarea lor libera spre Dumnezeu existenta fericita si prin aceasta odihna vesnica si fericita in
Dumnezeu” (Ambigua)
7
- deci unirea cu Dumnezeu, ca scop supreme al creatiei, implica fericirea oamenilor si preamarirea lui Dumnezeu:
”Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand ei faptele voastre cele bune sa slaveasca pe Tatal
vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16);
- Biserica ne invata ca Dumnezeu a creat lumea buna din punct de vedere fizic (exista armonie si oridine) si
spiritual(omul putand progresa duhovniceste).
- raul din lume se datoreaza ingerilor si oamenilor decazuti, si este present acolo unde binele este absent.
- lumea nu este perfecta, ci relative perfecta, omul fiind chemat sa ajunga la asemanarea cu Dumnezeu.
- un filosof german Leibnitz vorbeste despre optimism absolut spune ca Dumnezeu este liber sa creeze sau sa nu
creeze lumea
- daca S-a hotarat sa o creeze, trebuia sa o face perfercta (e dus cu sorcova sarmanul de el)

27. Lumea ca dar al lui Dumnezeu, implicand crucea

- Pr. D. Staniloae afirma ca “lumea a fost create de Dumnezeu ca un dar pentru oameni, pentru ca ei primind acest
dar sa sporeasca in dragostea fata de El. Lumea si toate din ea, viata insasi este un dar al lui Dumnezeu. Tot ce
mananca si bea omul este un dar al Lui”.
- astfel intram in comuniune cu Dumnezeu.
- darul se ofera cuiva in semn al dragostei si ca o forma de castiga dragostea cuiva.
- în orice da rete implicate si Crucea si Jertfa si a Daruitorului dar si a celui care primeste darul.
- crucea facea lumea transparenti ca sa-l vedem pe Dumnezeu.
- cand ne lipim de daruri, uitand de Daruitor, atunci El ni le ia.
- asa a procedat cu Iov, ca sa arate satanei, ca Iov il iubeste pe Dumnezeu mai mult decat pe darurile Lui.
- astfel lumea prin rastignirea ei e menita sa-l aduca pe om la intalnirea cu Dumnezeu.

28. Ratiunea lucrurilor si sensurile lor

- Sf. Parinti (Atanasie cel Mare, Dionisie Areopagitul, Maxim Marturisitorul) invata ca toate lucrurile isi au
ratiunea existentei lor in Dumnezeu, in Ratiunea sau Logosul lui Dumnezeu. Aceste ratiuni sunt numite “logoi”.
- uneori se distinge intre sensul lucrului numit “noema” (inteles) si ratiunea lui de a fi, numita “logos”.
- In Dumnezeu sunt sensurile toate, si numai El le poate explica si numai in El omul isi gaseste propriul sens al
existentei.
- omul duhovnicesc este singurul care vede adevaratul sens pur si obiectiv.
- prin ratiunea patimasa, lumea sufera deformari:
 din cauza ratiunii patimase, omul vede numai partea marteriala a unui lucru, cautand sa il transforme intr-
un obiect de placer personala
 din cauza ratiunii intunecate, omul inlocuieste adevarul obiectiv cu unul subiectiv si astfel lumea nu mai
apare la fel pentru toti si nu mai cunoaste care este cea adevarata sau falsa.
- Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca trebuie sa ducem un razboi impotriva patimilor noastre care intuneca
mintea pentru ca sa ne vindecam de judecata pacatoasa care ne face sa ne folosim de obiecte si lucruri ca de
simple obiecte de placere.

29. Originea ingerilor

- îngerii sunt fapturi create de Dumnezeu din nimic, ca si oamenii.
- ei nu sunt emanatii din Dumnezeu.
- cuv. înger provine din grecescul “anghelos” care inseamna vestitor, mesager aratand prin aceasta si menirea
ingerilor in raport cu omul.
- la Fac 1,1 citim ca Dumnezeu a creat cerul si pamantul.
- prin “cer” se intelege lumea nevazuta, spiritual, a ingerilor.
- unii Sfinti Parinti cred ca in Facere nu vorbeste expres despre crearea ingerilor pentru ca evreii care aveau
inclinatii spre idolatrie sa nu se inchine acestora: “Pentru ca intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de
pe pamant, cele vazute si cele nevazute fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapaniri” (Coloseni 1,16);
- tronuri, domnii etc. sunt denumiri ale cetelor ingeresti.
- despre crearea ingerilor aflam si in art.1 al Crezului.
- cu privire la timpul crearii ingerilor, nu stim cu exactitate.
- dar exista argumente sa credem ca ingerii au fost creati inaintea lumii vazute, pentru ca in momentul caderii
protoparintilor stim ca ingerii erau creati si ca unii au cazut din starea lor initiala (demonii).
- “Cand stelele diminetii s-au facut, laudatu M-au cu glas mare toti ingerii Mei” (Iov 38,7) - stelele au fost create
in ziua 4;
- Sf. Ioan Damaschin: ”Sunt de parea lui Grigorie Teologul ”trebuie sa fie zidita mai intai fiinta spirituala si apoi
cea sensibila si in urma, din cele doua, insusi omul”

8
30. Existenta ingerilor
- VT:
 dupa caderea protoparintilor nostril, ingerii pazeau drumul catre pomul vietii (Fac 3,24);
 lui Avraam I se arata trei ingeri la stejarul Mamvri (Fac 18,2);
 Iacov vede ingerii Domnului pogorand si urcand pe o scara intre cer si pamant (Fac 28,12);
 ingerul Domnului se arata lui Valaam (Numeri 22,22)
- NT:
 ingerul Gavriile vesteste Fecioarei Maria nasterea Fiului lui Dumnezeu (Luca 1, 11-20);
 un inger se arata pastorilor la nasterea Domnului (Luca 2, 9-12);
 ingerii slujesc lui Hristos dupa ispitire(Matei 4,11);
 un ingeri Il intareste pe Iisus in noaptea Patimilor (Luca 22,43);
 un inger scoate pe Apostoli din temnite (F.A. 5,19)

31. Natura si starea morala a ingerilor buni

- ingerii sunt dupa natura lor create duhuri sau spirite pure nemateriale, nevazute, personale, rationale, libere si
nemuritoare.
- ei sunt “duhuri slujitoare”(Evrei 1,14).
- Sf. Ioan Damaschi: ”ingerul are o fire rationala, spiritual, libera si schimbatoare in felul de a gandi si a voi…are
facultatea de a ramane si a progresa in bine sau de ase indrepta spre rau.
- ingerii buni sunt lumini spirituale secundare care isi au iluminarea din lumina primara fara de inceput”.
- dupa voia lui Dumnezeu, ingerii pot lua forme omenesti (barbat, tanar Fac. 32,25),
- ingerii pot vorbi omeneste (Luca 24,4; Matei 28,3).
- Ingerii sunt limitati, circumscrisi deoarece ”atunci cand in cer, nu pot fi pe pamant, iar atunci cand sunt trimisi
de Dumnezeu pe pamant, ei nu pot fi in cer” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica).
- Ingerii sunt superiori oamenilor in cunoastere si intelegere si aju ajuns la nepatimire, adica s-au fixat pentru
totdeauna in bine, neputand sa mai faca rau.
- starea lor morala este de sfintenie prin harul lui Dumnezeu, dupa ce au rezistat ispitei lui Lucifer.
- Ingerii sunt sfinti si raman sfinti in veac (Matei 25,31), aflati intr-o comuniune nesfarsita cu Dumnezeu.
- Ei sunt in comuniune si cu oamenii, lucru care se intampla in timpul Sfintei Liturghii.
- Parintele D. Staniloae vorbeste despre o sobornicitate angelo-umana.

32. Numãrul şi ierarhia cereascã

– nu este precizat doar cã ar fi foarte mare, oştiri îngereşti, de mii şi zeci de mii (Dn 7,10), legiuni de îngeri (Mt
26,53), iar Sfinţii Pãrinţi spun cã numãrul lor e infinit de mare.
- În lumea îngerilor existã o ierarhie bazatã pe puterile şi slujirile lor deosebite la fel ca şi în lumea vãzutã.
Urmând lui Dionisie Areopagitul (Despre ierarhia cereascã),
- Biserica împarte aceastã ierarhie în 9 cete, grupate pe 3 trepte:
 Serafimi, Heruvimi şi Tronuri;
 Domnii, Puteri şi Stãpâniri;
 Începãtorii, Arhangheli şi Îngeri.
- treapta Serafimilor este cea mai aproape de Dumnezeu, acestea sunt nume de cete, nu personale, se cunosc 3
nume de Arhangheli: Mihaiil, Gavriil şi Rafail.
- deosebirea dintre trepte nu se ştie în c constã, dar se înţelege cã e o creştere permanent a tuturor cetelor în
cunoaştere şi iluminare.
- cele mai apropiate de Dumnezeu împãrtãşesc celor urmãtoare din cunoaşterea şi dragostea lui Dumnezeu, între
ele existând o comuniune.
- Sfinţii Pãrinţi (Ignatie Teoforul, Clement Alexandrinul, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, etc) şi Sinodul
V Ec prin canoanele 2 şi 14 au condamnat concepţia origenistã dupã care ierarhia cereascã s-a fãcut mai târziu,
drept consecinţã a cãderii unora în pãcat.
- starea primordial a îngerilor nu era definitive, aşa cum nici a oamenilor nu a fost.

33. Motivul şi scopul creãrii îngerilor

– sã se împãrtãşeascã de bunãtatea şi viaţa lui Dumnezeu, sã fie în comuniune de iubire cu El, sã-L preamãreascã
pe Dumnezeu.
- Sf Scripturã întãreşte acest lucru şi afirmã cã îngerii “vãd faţa lui Dumnezeu” (Mt 18,10), Îl preamãresc (Is 6,2),
Îi împlinesc voia (Mt 6,10), slujesc împreunã la iconomia mântuirii noastre (Evr 1,14).
- în raport cu lumea I sunt organelle proniei divine, cu menirea de a contribui la lucrarea de Intemeiere şi
desãvârşire a împãrãţiei lui Dumnezeu pe pãmânt.

9
- îngerii vestec naşterea Domnului, L-au slujit la naştere, în pustie, în Ghetsimani, la Înviere şi Îl vor însoţi la a-2-
a venire (Mt 25).
- ei anunţã şi naşterea Sf Ioan Botezãtorul, ajutã pe Apostoli, îi ocrotesc pe drepţii V.T., se bucurã de întoarcerea
pãcãtoşilor (Lc 15,10).
- de la Botez fiecare om are un înger pãzitor şi slujitor, se menţioneazã în Sf Scripturã de îngerul copiilor şi de
îngerul bun al lui Petru.
- chiar şi sufletele celor adormiţi le însoţesc: “Şi a murit sãracul şi a fost dus de cãtre îngeri în sânul lui Avraam”
(Lc 16,22).
- îngerii ocrotesc biserici, mânãstiri, popoare şi state (Dn 10,13), comunitãţi (I Cor 11,10).

34. Duhurile rele sau diavolii

– au fãcut parte de la început din lumea îngerilor creaţi buni de Dumnezeu, dar rãzvrãtindu-se au fost aruncaţi din
cer.
- Sf Scripturã îi numeşte: duhuri rele (Lc 7,21); duhuri necurate (Mt 10,1); diavoli, draci, demoni (Lc 8,30);
îngerii diavolului (Mt 25,41); stãpânitorii întunericului (Efes 6,12).
- principala preocupare a diavolului este prin definiţie de a dezbina, cel care desparte cele unite.
- numãrul lor este nespus de mare (Lc 8,30) şi compun o adevãratã împãrãţie a rãului (Lc 11,18).
- existã şi o ierarhie:
 începãtorii,
 domnii ale întunericului (Efes 6,12; Col 2,15)
 satana sau Belzebul (Mt 12,24).
- existenţa lor a fost contestatã dar Sf Scripturã îi prezintã ca fiinţe reale: diavolul produce nenorociri lui Iov (Iov
1,6), chinuieşte pe Saul (I Regi 16,15), ispiteşte pe protopãrinţii noştrii şi pe David, moartea apre în lume prin
lucrarea diavoului (Înţelep lui Solomon 2 ,24).
- nu sunt personificãri ale rãului
- sunt fiinţe reale, spiritual, raţionale care “cred şi se cutremurã” (Iacov 2,19),
- au voinţã proprie
- au pãcãtuit liber de la început (I Ioan 3,8).
- Biserica învaţã cã toţi îngerii au fost creaţi de Dumnezeu ca fãpturi raţionale libere, dar cã unii au devenit rãi
prin voinţa lor liberã, prin folosirea greşitã a libertãţii lor.
- rezultã:
 Îngerii rãi nu constituie un principiu al rãului în sine şi de sine, iar existenţa lor nu implicã un dualism
ontologic (bine-rãu).
 Ingerii rãi sunt şi ei creature ale lui Dumnezeu, ei nu au fost creaţi rãi, ci au devenit prin voinţa lor liberã
(Maxim Mãrturisitorul).
- A avut loc cãderea lor tocmai datoritã naturii lor spiritual, create, raţionalã şi liberã, şi deci şi schimbãtoare,
având posibilitatea de a rãmâne şi a progresa in bines au de a se îndrepta spre rãu.
- “Diavolul are rãutatea prin alegere liberã, dar firea lui nu e opusã Binelui” (Sf Vasile cel Mare).
- Diavolul a cãzut din mândrie sau orgoliu, din dorinţa de asemãnare cu Dumnezeu, de neaccepatere a
dependenţei de Acesta, de a fi fãrã Dumnezeu (Is 14,13).
- “El de la început a fost ucigãtor de oamnei şi nu a stat întru adevãr pt cã adevãr nu este în el. Când grãieşte
minciuna, grãieşte dintru ale sale, cãci este tatãl minciunii” (Ioan 8,44);
- Sfintii Pãrinţi – mai întâi a cãzut cãpetenia primei cete a îngerilor, din cele zece iniţiale şi odatã cu ea toţi din
aceastã ceatã: “dintre aceste puteri îngereşti, înainte-stãtãtorul cetei terestre, cãruia Dumnezeu i-a încredinţat
pãzirea pãmântului,…prin voinţa lui liberã s-a îndrepatat de la starea naturalã la o stare contarã naturii sale şi s-a
ridicat împotriva lui Dumnezeu” (Ioan Damaschinul).
- pedeapsa diavolilor este osânda veşnicã în iad:
 “Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au pãcãtuit, ci legându-I cu legãturile intunericului în iad, i-a dat sã
fie pãziţi spre judecatã (II Petru 2,4).
 Cãderea lor a avut loc înaintea istoriei umane, iar Sfinţii Pãrinţi o considerã radical, definitive şi
ireversibilã, fãrã a se mai putea mântui: “Dupã cãdere, ei nu mai au posibilitatea pocãinţei, cum nici
oamenii nu o au dupã moarte: (Ioan Damaschinul).
- Sf. Maxim Mãrturisitorul descrie modul în care diavolul ispiteşte pe oameni: “Aţâţã puterea poftitoare a noastrã
ca sã dovedeascã cele potrivnice firii; apoi rãscoleşte iuţimea sã lupte pt lucrul ales de poftã; învaţã raţiunea sã
nãscoceascã diferite moduri ale plãcerilor. Diavolul se ascunde nevãzut în înfãţişãrile vãzute ale lucrurilor şi
cheamã amãgitor prin fiecare simţ al nostru dorinţele sufletului. Faţa diavolului este poleiala plãcerii, prin care se
pune stãpânire pe orice suflet, care vrãjeşte simţurile”.

10