Sinteze grade

didactice

1
DOGMATICĂ

2
 Revelaţia naturală si supranaturală

A. GENERALITĂȚI: Revelatio (lat.) = descoperire.

Revelația divină este actul liber, supranatural,prin care Dumnezeu, din propria inițiativă și
putere, Se descoperă oamenilor (arătându-le acestora voința și planurile Sale în legătură cu lumea și
cu oamenii). Revelația nu trebuie înțeleasă doar ca o cunoaștere (intelectuală) a lui Dumnezeu, ci
mai ales ca o apropiere reală, o comunicare și împărtășire reală a lui Dumnezeu spre oameni; în
acest sens, se mai numește „ieșirea lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată” (1 Timotei 6) spre a
Se face cunoscut omului. Revelația divină exprimă taina relației vii și personale între Dumnezeu și
om, descoperirea Persoanei și lucrării lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin care se manifestă iubirea
Sfintei Treimi față de lume. În această iubire, la care omul este chemat să răspundă, inițiativa o are
Dumnezeu. Semnul Revelației este dorul după Dumnezeu trăit în relația chemare-răspuns dintre
Dumnezeu și om, după cum mărturisește și Sfântul Siluan Athonitul: „Inima mea tânjește după
Domnul... Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit, mai intâi. Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea
Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut”. Necesitatea Revelației: Revelația divină este absolut necesară
omului, deoarece fără ea, omul nu ar putea cunoaște nimic despre Dumnezeu și despre voia Sa, și
astfel nu ar putea dobândi fericirea veșnică: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine,
singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17).
Posibilitatea Revelației:
a) prin Revelație, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, deoarece, El fiind Creatorul și
Proniatorul acestuia, este și Părintele său iubitor, care i se descoperă din iubire, pentru a-l ajuta să-și
împlinească scopul: „Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale” (Psalm
118);
b) Revelația nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu: „Tatăl meu până acum lucrează,
și Eu lucrez” (Ioan 5);
c) Revelația nu este ceva neconform cu firea omului, pentru că fiind creat după chipul lui
Dumnezeu, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu El, prin desăvârșire: „Fiți desăvârșiți, precum
Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5);
d) omul, deși mărginit, este capabil să primească uriașul conținut al Revelației divine, pentru
că este creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu;
e) chiar dacă Revelația depășește posibilitățile de cunoaștere și înțelegere ale rațiunii
omenești, rațiunea omului poate fi iluminată și ajutată prin credință, care ne determină să acceptăm
adevărurile descoperite de Dumnezeu:
„Prin credință înțelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s au făcut
din cele nevăzute cele ce se văd” (Evrei 11).

B. REVELAȚIA NATURALĂ:
În Revelația naturală, prin ordinea și frumusețea dumnezeiască a lumii create, omul Îl
cunoaște pe Dumnezeu ca fiind Creatorul și Atotțiitorul întregului univers: „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm 18); sfântul Apostol Pavel spune și el:
„Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui, adică veșnica Sa putere și dumnezeire, se văd din
făpturi, prin cugetare” (Romani 1). Întreaga lume este ca o scară prin care omul urcă spre
Dumnezeu, întrucât toate au fost făcute prin Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au
făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1)
Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot universul, prin
însuși actul creării lui. Omul se constată pe sine ca pe o ființă rațională, apoi constată că și lumea
înconjurătoare este impregnată de raționalitate. Însă omul, fiind singura ființă din lume conștientă de
sine, este într-un fel conștiința lumii, el este cel care dă sens, sau este sensul existenței lumii văzute.
Totodată, omul nefiind nici autorul raționalității lumii, nici al conștiinței și rațiunii sale (care este
conformă cu raționalitatea lumii), devine limpede pentru om că există o Rațiune și o Conștiință
superioară, supremă, care a creat și raționalitatea lumii, și conștiința și rațiunea umană conformă cu
raționalitatea lumii.

3
 Revelația naturală nu se referă doar la natura înconjurătoare (nu are în vedere doar
raționalitatea existențelor nepersonale), ci și la natura rațională a omului, ca persoană. Deși e
conformă cu raționalitatea lumii, totuși rațiunea umană o depășește pe aceasta, dându-i sens, și nu
poate fi concepută decât numai în raport cu o Rațiune supremă, divină. În acest sens, Revelația
naturală deplină, autentică, este de fapt persoana umană. Și mai mult decât atât, în cel mai înalt grad,
Revelația naturală în persoana umană se trăiește prin paternitatea și filiația umană, ca imagini sau
chipuri ale paternității și filiației divine. (Capacitatea părintelui de a se înfățișa copilului ca izvor de
existență, de adevăr, de certitudine, de autoritate, ca instanță primă și absolută, nu i se datorează
omului ca părinte, ci se dovedesc un dat de care chiar el simte că este depășit; această capacitate se
datorează lui Dumnezeu aflat între ei, care primește la Sine iubirea de la unul și o reflectă apoi
celuilalt).
Revelația naturală singură nu este suficientă, deoarece nu dovedește limpede caracterul
personal al lui Dumnezeu, existând pericolul căderii în panteism sau deism. Ea trebuie completată cu
Revelația supranaturală, în care Dumnezeu, ca Persoană, i se adresează în mod direct omului. În
același timp, nu se poate face o separație netă între Revelația naturală și cea supranaturală, existând
o reciprocitate și o legătură profundă între ele. Întrucât cosmosul și omul se arată imprimate de o
Rațiune superioară, iar raționalitatea din lume și din om nu sunt de la sine și pentru sine, ci se
dovedesc un dat, și în plus rațiunea omului se dovedește conformă cu raționalitatea lumii, putem
spune că Revelația naturală nu este pur naturală, ci este „naturală” în chip supranatural. Pe de altă
parte, în lumina Revelației supranaturale, creștinii înțeleg mai bine felul în care Dumnezeu li se
descoperă prin natura înconjurătoare. De aceea, Sfinții Părinți au subliniat legătura organică dintre
cele două forme ale Revelației divine: „Cel ce vrea să călătorească drept și fără greșeală spre
Dumnezeu, are nevoie în chip necesar de amândouă, de cunoștința Scripturii în duh și de
contemplația naturală a lucrurilor după duh...” (Sf. Maxim Mărturisitorul)

C. REVELAȚIA SUPRANATURALĂ:
Revelația supranaturală sau directă este revelația prin persoane, prin vorbirea lui Dumnezeu,
ca Persoană, cu persoane sfinte (cărora le-a făcut cunoscută existența Sa atotputernică, personală și
iubitoare, și le-a încredințat răspunderea de a transmite mai departe adevărul, voia și intenția Lui
pentru oameni); este descoperirea prezenței și lucrării lui Dumnezeu în istoria omenirii, care devine
astfel un cadru de întâlnire între Dumnezeu și om.
Fără Revelația supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege nici pe cea naturală, deoarece
numai Revelația supranaturală primordială, făcută primei perechi de oameni, Adam și Eva, deschide
calea pentru Revelația naturală de după cădere. Astfel, Revelația naturală se precizează și se
completează cu cea supranaturală.
Numele de Revelație supranaturală îl poartă deoarece ea ni se comunică în chip supranatural
și este acceptată de om prin credință. Ea se deosebește de cea naturală prin faptul că este mai
limpede, mai clară, mai precisă și mai sigură, apoi că ea cuprinde adevăruri mult mai numeroase și
mai variate, unele dintre acestea fiind mai presus de puterea de înțelegere a minții omenesti, de
aceea trebuie primite de om prin credință. Revelația supranaturală este mult superioară celei naturale
atât prin faptul că precizează limpede existența personală a lui Dumnezeu, cât și prin faptul că
precizează scopul existenței omului și al lumii. Ea poate fi de două feluri: externă, când este făcută
de Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, fiind însoțită de semne externe, minuni sau profeții, și
internă, când se produce în sufletul omului, fără manifestări exterioare, ci numai printr-o iluminare
interioară (în cazul în care omul este îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba de
inspirația divină). După căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, Dumnezeu Se descoperă
în istorie în mod special prin legămintele încheiate cu patriarhii și profeții Vechiului Testament.
În desfășurarea Revelației supranaturale sunt mai multe etape: de la Adam la Noe, de la Noe
la Avraam, de la Avraam la Moise, de la Moise la Hristos. Prin descoperirile din perioada Vechiului
Testament, lumea a fost pregătită pentru primirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Mântuitor
al întregii lumi: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a grăit părinților
noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus
moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei 1). Precum rezultă din cuvintele Sfântului
Apostol Pavel, „în multe rânduri și în multe chipuri”, Revelația supranaturală s-a făcut în trepte sau
etape care marchează o creștere și dezvoltare în timp a ei; se poate vorbi astfel de un progres în
Revelația supranaturală, dar caracteristica ei rămâne unitatea, ea fiind expresia neschimbabilității și
4
continuității planului iconomiei divine pentru neamul omenesc. Dar punctual culminant al ei, atins
„în zilele acestea mai de pe urmă”, este Revelația în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.
Ea se încheie astfel în Iisus Hristos și în Sf. Apostoli, prin care ni s-a transmis. Hristos este
originea, conținutul și sensul întregii revelații: „Eu sunt Alfa și Omega, zice Domnul Dumnezeu,
Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul” (Apocalipsa 1). Hristos împlinește Revelația
supranaturală, dar aceasta nu înseamnă o înțelegere statică a revelației, deoarece fiecare credincios
este implicat în istoria mântuirii, fiind chemat să împărtășească roadele biruinței lui Hristos asupra
păcatului și a morții. Revelația supranaturală s-a încheiat deci în Iisus Hristos și în Sfinții Apostoli,
mai precis cu moartea ultimului apostol; ea este deci închisă, completă și desăvârșită.
Revelația supranaturală rămâne însă activă mai departe, se află într-o perpetuă desfășurare în
Biserică, prin lucrarea lui Hristos în continuare, de extindere a vieții dumnezeiești din trupul Său
înviat în cei credincioși, și prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă însă că, după încheierea
ultimei etape istorice a Revelației supranaturale, marcată de moartea ultimului apostol, a urmat doar
un proces de explicare, de păstrare, de transmitere și de însușire a ei, de transpunere a adevărurilor
revelate în cele mai adecvate forme pentru a putea fi însușite corect de credincioșii din toate
timpurile și locurile. Această lucrare se săvârșește sub asistența Sfântului Duh numai în Biserică,
singura păstrătoare, transmițătoare și interpret al Revelației divine supranaturale, cuprinsă în Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție.

Criteriile Revelației autentice:

1) criterii interne (care provin din însuși conținutul Revelației):

a) pozitive (ne arată ce trebuie să cuprindă Revelația: adevăruri religioase și morale

incontestabile, expuse într-o formă clară și precisă, fără să fie în contrazicere cu alte adevăruri);

b) negative (ne arată ce nu este îngăduit să cuprindă Revelația: idei absurde, contrare logicii
și bunului simț, idei imorale, antisociale și antiumane).

2) criterii externe (care rezultă din împrejurările în care se face Revelația, precum și din
faptele care o însoțesc):

a) criterii naturale (se referă la persoana prin mijlocirea căreia se face Revelația, la calitățile
sale morale și intelectuale, precum și la modul în care se face Revelația);

b) criterii supranaturale: minunile și profețiile. Minunile presupun în mod necesar prezența și

lucrarea lui Dumnezeu – sunt fenomene ori fapte sensibile, care nu pot fi explicate pe temeiul legilor
naturii, deoarece le depășesc pe acestea, căci autorul lor este Dumnezeu, iar scopul lor este religios-
moral, și anume adeverirea Revelației. Prin minuni, Dumnezeu nu anulează legile pe care tot El le-a
dat, căci acest lucru este un nonsens. Nici măcar nu le încalcă sau nu le suspendă temporar, deși ar
avea și dreptul, și puterea de a o face. Prin minuni, Dumnezeu depășește uneori aceste legi naturale,
datorită voinței și atotputerniciei Sale. (După cum, prin ridicarea unei haltere, nu este încălcată sau
suspendată temporar legea gravitației, ci doar este depășită forța de greutate a halterei prin aplicarea
asupra ei a unei forțe mult mai mari). Minunile sunt dovada cea mai convingătoare despre originea
divină a religiei creștine: Dacă nu Mă credeți pe Mine, credeți lucrurilor Mele (Ioan 10); De nu aş fi
făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea (Ioan 15); Rabi, ştim că de la
Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este
Dumnezeu cu el (Ioan 3). Profeția este o prezicere al cărui conținut este făcut cunoscut prin
Descoperirea dumnezeiască. Ultimul profet este Sf. Ioan Botezătorul. Așadar, încheindu-se
Revelația supranaturală, minunile și profețiile și-au încheiat rolul de adeverire a Revelației
supranaturale, ele însă au continuat să existe prin bunăvoința lui Dumnezeu, rolul lor fiind zidirea
sufletească și mântuirea oamenilor.

5
 Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Revelația divină se cuprinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, cele două căi sau
moduri de fixare, păstrare și transmitere a Revelației; ele nu se deosebesc ca fond, între ele existând
o strânsă legătură; întregul conținut al Revelației se găsește în amândouă, de aceea ele au o valoare
egală ca păstrătoare și transmițătoare ale Revelației.

A. Sfânta Scriptură:
1. a) Definiție: Sf. Scriptură sau Biblia este colecția de cărți sfinte scrise de prooroci, apostoli
și alți oameni aleși, sub inspirația Duhului Sfânt, într-o perioadă de aproape 1500 de ani;
b) Cuprins: Sf. Scriptură cuprinde adevăruri de credință, norme de viață, precum și unele
relatări istorice descoperite de Dumnezeu credincioșilor în scopul mântuirii lor; deoarece ea
cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus și Cuvântul lui Dumnezeu;
c) Autori: Sf. Scriptură este cartea cărților, de o valoare inestimabilă, cuprinzând 66 de cărți
canonice scrise de aproape 40 de autori deosebiți ca stare socială și intelectuală; cu toate acestea, ea
este o carte unitară, datorită inspirației divine prin care a fost scrisă; așadar, autorul ei principal este
Duhul Sfânt Dumnezeu; d) Împărțire: Sf. Scriptură se împarte în Vechiul Testament (pe o perioadă
de 5508 ani, de la crearea lui Adam până la venirea Mântuitorului), care cuprinde 39 de cărți
canonice (inspirate) și 14 cărți necanonice (13 + Rugăciunea lui Manase), neinspirate, dar bune de
citit (anaghinoscomena), și Noul Testament, care cuprinde 27 de cărți canonice (lista cărților
canonice s-a stabilit la sinodul local de la Laodiceea, în 360).

2. Raportul dintre Vechiul și Noul Testament:

a) ambele Testamente sunt normative, adică obligatorii pentru viața creștină, dar cea mai
mare valoare o are Noul Testament, pentru că el cuprinde Descoperirea dumnezeiască făcută de
Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat;
b) Revelația cuprinsă în Vechiul Testament are caracter pedagogic, de călăuză/pedagog spre
Hristos (Galateni 3); ea este nedesăvârșită și are caracter prefigurativ, pe când Revelația absolută
adusă de Hristos are caracter ultim, definitiv, desăvârșit și irevocabil; valoarea Vechiului Testament
(îndeosebi a legii morale sintetizate în Decalog) este însă recunoscută în Noul Testament: Să nu
socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5), Deci,
Legea (lui Moise) e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună (Romani 7);
c) numind legea mozaică umbra bunurilor viitoare (Evrei 10), Sf. Apostol Pavel arată
superioritatea Noului Testament față de cel Vechi, pentru că el cuprinde cuvintele vieții veșnice,
adică învățăturile dumnezeiești descoperite de Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră;
Noul Testament este absolut necesar pentru cunoașterea lui Dumnezeu și desăvârșirea noastră
morală, deci este indispensabil pentru mântuire: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe
Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17);
d) Sfinții Părinți au arătat legătura dintre cele două Testamente, precum și superioritatea
celui Nou: „Noul Testament este ascuns în cel Vechi, Vechiul Testament se deschide în cel Nou”
(Fericitul Augustin); ele alcătuiesc un întreg, un tot unitar, neputând fi despărțite, pentru că
amândouă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Inspirația Sfintei Scripturi:

a) dovezi: din multe locuri ale Vechiului Testament rezultă că autorii acestuia l-au scris după
porunca lui Dumnezeu: Fost-a cuvântul Domnului către mine... (Ieremia 2), Şi a zis Domnul către
mine: "Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti (Isaia 8); Însuși Mântuitorul spune:
Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre
Mine (Ioan 5); în Noul Testament avem multe dovezi despre inspirația divină a întregii Scripturi:
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei 3), După ce Dumnezeu odinioară, în multe
rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă
ne-a grăit nouă prin Fiul (Evrei 1), Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci
oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1);
6
 b) Inspirația sau insuflarea dumnezeiască este acțiunea de înrâurire dumnezeiască asupra
unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaște și înțelege cele
descoperite, îl îndeamnă să scrie și îl ferește de greșeli în decursul scrisului. Inspirația divină nu
trebuie înțeleasă ca o inspirație verbală (așa cum cred neoprotestanții, sau cum credeau în trecut
Filon, Iustin Martirul, Ipolit), ci numai ca o inspirație dinamică, de conlucrare între factorul divin și
cel uman, în care omul primește de la Dumnezeu conținutul Revelației, însă Dumnezeu nu îi
anulează personalitatea, cugetarea ori voința, ci îi lasă libertatea de a reda în felul său propriu
conținutul Revelației.

4. Lectura și tâlcuirea Sfintei Scripturi:

Biserica recomandă credincioșilor citirea Sfintei Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că fiecare
poate să o tâlcuiască după mintea și priceperea sa; pentru că, spune Apostolul Petru, în scrierile
Apostolului Pavel sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le
răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (2 Petru 3); de asemenea, diaconul Filip,
întâlnind pe famenul etiopian care citea din Isaia, l-a întrebat: Înţelegi, oare, ce citeşti? Famenul i-a
răspuns: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? (Fapte 8); tot Apostolul Petru
spune: nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată
proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de
Duhul Sfânt (2 Petru 1). Așadar, credincioșii trebuie să se mențină pe linia tâlcuirii Sfintei Scripturi
pe care o dă Biserica, prin Sfinții Părinți, neinterpretând niciun text contrar tâlcuirii Bisericii.

B. Sfânta Tradiție:
1. Traditio (lat.) = predare, transmitere. În sens teologic, în înțeles larg, prin tradiție se
înțelege învățătura dată de Dumnezeu în mod direct oamenilor aleși (întreaga Revelație
supranaturală, inclusiv Sf. Scriptură). În sens restrâns, prin Sfânta Tradiție înțelegem totalitatea
adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către
Mântuitorul și Sfinții Apostoli, fiind ulterior consemnate în scris și păstrate de către Sfânta Biserică
până în zilele noastre.

2. Mântuitorul nu ne-a lăsat nimic scris, propovăduirea Evangheliei Sale a făcut-o numai
prin predică orală, și tot așa i-a îndemnat și pe Apostoli să facă: Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-
am poruncit vouă (Matei 28). Din Sf. Scriptură rezultă că modul obișnuit de predare a învățăturii
evanghelice de către Apostoli era tot propovăduirea orală: Multe având a vă scrie, n-am voit să le
scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria
noastră să fie deplină (2 Ioan), Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu
cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând, şi atunci vom grăi gură către gură (3 Ioan).
Cărțile Noului Testament sunt scrieri ocazionale, prilejuite de ivirea unor probleme sau situații
deosebite în comunitățile creștine din secolul I, și nu cuprind toată învățătura lăsată de Mântuitorul
Hristos.

3. Această practică a Sf. Apostoli de a propovădui Evanghelia mai ales prin viu grai, pe lângă
faptul că este întemeiată pe exemplul și pe porunca Mântuitorului, este și modalitatea cea mai bună
de răspândire a credinței creștine, căci credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos
(Romani 10); prin predica vie se creează o comuniune sufletească ce poate insufla mai ușor
ascultătorilor credință și dragoste față de Dumnezeu, mesajul transmis oral este mai bogat și mai
bine înțeles.

4. Fiind scrise mai mult ocazional, cărțile Sfintei Scripturi nu cuprind întreaga învățătură
revelată, lucru mărturisit chiar de ele: Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care,
dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan
21), Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea
aceasta (Ioan 20). Prin urmare, dacă Sf. Scriptură cuprinde numai o parte din Descoperirea
dumnezeiască, înseamnă că cealaltă parte a acestei Descoperiri, neconsemnată în Sf. Scriptură, s-a
păstrat pe cale orală, formând un tezaur la fel de prețios ca și Sf. Scriptură, purtând numele de Sf.
Tradiție sau Predanie.
7
 5. Învățăturile cuprinse în Sf. Tradiție au aceeași valoare cu cele din Sf. Scriptură, pentru că
ambele provin din aceeași Descoperire dumnezeiască: Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi
predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tesaloniceni 2), Ţine
dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în
Hristos Iisus(2 Timotei 1), Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le
încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (2 Timotei 2).

6. Însăși Sf. Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiții, căci la început a fost numai
Tradiția, și apoi s-a scris Scriptura ca o parte a acesteia (cea mai veche carte a Noului Testament s-a
scris abia la anul 43, iar Apostolul Ioan scrie până spre sfârșitul secolului I). În unele locuri din Sf.
Scriptură, autorii redau învățături și fapte cunoscute numai din Sf. Tradiție, care nu apar anterior
nicăieri în Sf. Scriptură: astfel, Apostolul Pavel îndeamnă pe preoții din Efes, adunați la Milet: să vă
aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20);
în 2 Timotei 3, el amintește de vrăjitorii egipteni Iannes și Iambres care i s-au împotrivit lui Moise în
Egipt (lucru neconsemnat în Vechiul Testament), iar Sf. Iuda, în epistola sa, amintește de cearta
arhanghelului Mihail cu diavolul pentru trupul lui Moise, și de proorocia lui Enoh, lucruri preluate
de asemenea din Sf. Tradiție.

7. Sfinții Părinți, în unanimitate, afirmă valoarea Sfintei Tradiții, egală cu a Sfintei Scripturi,
ca păstrătoare a Revelației divine: „Din dogmele și practicile ținute de Biserică, pe unele le avem în
învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiția Apostolilor. Ambele au aceeași valoare
pentru pietate” (Sf. Vasile cel Mare). Sf. Tradiție a mai fost numită „memoria vie a Bisericii”
(Bulgakov), „viața Duhului Sfânt în Biserică” (Lossky).

8. Aspectul statornic al Sfintei Tradiții:

a) Sf. Tradiție cuprinde două aspecte: un aspect statornic, care se identifică cu Tradiția
apostolică (ceea ce Apostolii au predat Bisericii prin viu grai) și un aspect dinamic, în care Biserica,
preluând Tradiția apostolică și rămânând statornic în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei, ca
răspuns la problemele fiecărei epoci; b) aspectul statornic al Tradiției poate fi delimitat în timp, ca
începând la Cincizecime și ținând până la moartea ultimului Apostol, fiind fixat apoi în scris de
Biserică în epoca sinoadelor ecumenice; iar aspectul dinamic al Tradiției începe odată cu cel
statornic și se continuă până la sfârșitul veacurilor;
c) părțile principale ale Tradiției statornice sunt definițiile dogmatice și canonice ale
sinoadelor ecumenice, precum și învățăturile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor;
d) cele 8 izvoare ale Tradiției statornice sunt:
1) Hotărârile (definițiile) dogmatice și canonice ale celor 7 sinoade ecumenice și 9 sinoade locale
aprobate de Sinoadele trulan;
2) Cele 80 de canoane apostolice (care cuprind rânduielile apostolilor);
3) Canoanele Sf. Părinți;
4) Scrierile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor;
5) Simbolurile de credință apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan, precum și Mărturisirile
de credință ale Bisericii Ortodoxe (cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, aprobată de sinodul
de la Iași în 1642, cea a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, aprobată de sinodul din Ierusalim în
1672, cea a lui Ghenadie Scholarul, patriarhul Constantinopolului, făcută la cererea sultanului
Mahomed al II-lea în 1456 și cea a lui Mitrofan Kritopulos în 1625);
6) Mărturisirile de credință ale martirilor, consemnate în Actele martirice (Iar când vă vor duce în
sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că
Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi – Luca 12);
7) Practicile de cult bisericești (rânduiala Sf. Taine, a ierurgiilor, etc.) și cărțile de slujbă, mai ales
cele 3 Sfinte Liturghii ale Bisericii;
8) Mărturii istorice și arheologice referitoare la credința creștină apostolică (catacombe, documente,
epistole, scrieri, etc.), precum și datele oferite de canoanele arhitecturii și picturii bisericești
(formate în epoca patristică) și de cântările bisericești (care cuprind învățătura Bisericii fără
greșeală).

8
9. Criteriile Sfintei Tradiții, după Vincențiu de Lerin (sec. IV), care a precizat că tradiția adevărată
constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni și de către toți”: conform acestui principiu,
Tradiția adevărată trebuie să îndeplinească trei criterii:
a) ceea ce se găsește în Tradiție să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând cu Biserica
veche apostolică;
b) ceea ce se găsește în Tradiție să fie crezut în toate Bisericile de pretutindeni;
c) ceea ce se găsește în Tradiție să fie la fel consemnat de către Sf. Părinți și scriitori
bisericești, adică de cea mai mare parte dintre ei.

Biserica, loc de pastrare a Revelatiei

Revelația dumnezeiască, atât Sfânta Scriptură cât și Sfânta Tradiție, reprezintă cuvântul
infailibil al lui Dumnezeu adresat omului, și acest cuvânt trebuie transmis omului tot prin mijloace
infailibile. Omul singur este păcătos. Singurul mijloc infailibil este Sfânta Biserică, pentru că ea este
Trupul lui Hristos și are cap pe Hristos: Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate,
L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1).
Biserica este stâlpul și temelia adevărului (1 Timotei 3) și în ea lucrează permanent Sfântul Duh.
Biserica este singurul mijloc de păstrare, judecare și interpretare a cărților sfinte și canonice,
cât și a Tradiției adevărate. Astfel, Sf. Scriptură există datorită Bisericii și este aplicată și
interpretată de Biserică. Nu Biserica a luat ființă prin mijlocirea Sfintei Scripturi, ci Sfânta Scriptură
a luat naștere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părți din Tradiția apostolică, deci a unei
părți a Revelației dumnezeiești. Sf. Scriptură nu s-a scris deci în afară de Biserică, ci în Biserică, de
Sf. Apostoli și ucenicii lor – Apostolii fiind nucleul și temelia Bisericii creștine. Apoi Biserica este
cea care a stabilit cărțile canonice ale Sfintei Scripturi pe temeiul autenticității și inspirației lor
divine (la Sinodul de la Laodiceea, în 360). Aceasta pentru că, deși spune Apostolul Pavel: Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre
înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei 3), totuși Sf. Scriptură nu ne spune câte cărți sunt inspirate
și care sunt acestea. Lista cărților canonice ale Sfintei Scripturi o stabilește Biserica. Sf. Chiril al
Alexandriei scrie: „Să cunoști de la Biserică, care sunt cărțile Vechiului și Noului Testament. Fără
Biserică nu ar fi fost Sf. Scriptură, sau cel puțin nu ar fi cum o avem azi. În al doilea rând, tot
Biserica este cea care judecă și păstrează Sf. Tradiție”. Biserica, prin Sf. Tradiție, actualizează,
aprofundează și aplică în viața credincioșilor conținutul Sfintei Scripturi. Sf. Tradiție este
explicatoarea adevărată a Sf. Scripturi, iar această explicare este în esență apostolică. De la început,
Biserica stăruia în învăţătura apostolilor (Fapte 2), aceștia relatând cuvintele și faptele lui Hristos,
dar dându-le și o explicare comună, pe înțelesul tuturor. Deși această explicare sau învățătură
apostolică îmbracă forme variate în expunere, în esență ea rămâne aceeași, fiind făcută prin Duhul
lui Hristos. De aceea ea trebuie să rămână ca un model permanent, ca o regulă de neschimbat în
înțelegerea și interpretarea Sfintei Scripturi. Numai prin Sf. Tradiție și în Biserică, conținutul Sfintei
Scripturi devine mereu viu, actual, eficient pentru fiecare generație de credincioși. În Biserică, cultul
divin actualizează momente din Sf. Scriptură; prin slujbele bisericești, adevărurile Sfintei Scripturi
capătă „o adâncă tâlcuire dogmatică și morală. Sf. Scriptură, fără explicarea liturgică și fără
aplicarea ei în Liturghie și în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează” (Pr. D. Stăniloae). Dacă Sf.
Scriptură a apărut în sânul Bisericii, în ce privește Sf. Tradiție, ea apare odată cu Biserica, și
Biserica apare odată cu Sf. Tradiție, căci Tradiția nu reprezintă altceva decât datina, predania,
rânduielile Bisericii. Fără Biserică, Tradiția nu ar mai exista, încetând de a mai fi practicată și
transmisă. Dar nici Biserica nu ar fi putut exista fără Tradiție, căci Tradiția este însăși lucrarea
Duhului Sfânt în Biserică, este „viața Bisericii în Duhul Sfânt” (V. Lossky). Biserica este, de
asemenea, și cea care discerne adevărata Tradiție de falsele tradiții. Biserica este cea care dezvoltă
Tradiția statornică în Tradiție dinamică, și cea care păstrează Sf. Tradiție.
În Biserică, aspectul statornic al Tradiției se dezvoltă în cel dinamic. Vincențiu de Lerin
spune: „Dezvoltarea Tradiției nu înseamnă schimbarea ei, ci o amplificare în ea însăși”. În Biserică
este de fapt mereu aceeași Tradiție, aceeași învățătură, aceeași credință, același har, explicate însă și
actualizate, făcute contemporane tuturor generațiilor de credincioși. Astfel, învățătura Bisericii
împotriva drogurilor, fumatului, avorturilor, eutanasiei, în problema calendarului, a reprimirii

9
ereticilor în Biserică, instituirea de noi sărbători, noi canonizări de sfinți și noi slujbe închinate lor,
constituie exemple de Tradiție dinamică.
Așadar, dezvoltarea, îmbogățirea Sfintei Tradiții nu se face prin adăugarea unor învățături
necunoscute, ci prin aplicarea și adâncirea celor știute, primite de la Sfinții Apostoli, în momente și
situații diferite din viața Bisericii.

Așadar, între Biserică, Sf. Scriptură și Sf. Tradiție este un raport de intercondiționare, de
reciprocă împlinire și confirmare. Biserica se mișcă în interiorul Revelației supranaturale, adică se
orientează mereu după Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, fiind zidită pe temelia Apostolilor și a
proorocilor, și având cap pe Hristos: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din
capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2). Dar în același timp, Biserica propovăduiește
cuprinsul adevărat al Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, păstrându-le nealterate și dând mereu garanție
pentru autenticitatea lor. Biserica explică și aplică Sf. Scriptură în conținutul ei autentic prin Tradiția
apostolică păzită de ea. Sf. Scriptură își descoperă conținutul ei în interiorul Bisericii și al Tradiției,
iar Sf. Tradiție este vie în interiorul Bisericii. Această împletire între Sf. Scriptură, Sf. Tradiție și
Biserică este rezultatul lucrării Duhului Sfânt

Crearea lumii nevazute

1. Originea lumii:
Concepții eronate: dualism (Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă, eternă),
panteism (lumea este o emanație din Dumnezeu), materialism. Corect: Lumea a fost creată de
Dumnezeu (împotriva materialismului) (Facere 1:1, Crezul) din nimic.

2. Creația din nimic: nu din materie preexistentă (împotriva dualismului), ci din nimic,
numai din voința lui Dumnezeu (El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit – Ps.148); rezultă o
deosebire esențială între El și lume (împotriva panteismului). Dovezi: 2 Macabei 7 (Te rog, acum,
copile, uită-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într-însele și cugetă că Dumnezeu le-a făcut
din nimic și că neamul omenesc are aceeași obârșie); Ioan 1:3 (Toate printr-Însul s-au făcut și fără
El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut).

3. Creația în timp: Dumnezeu a creat lumea în timp, deodată cu timpul, astfel încât
începutul timpului este și începutul lumii (Facere 1:1 - La început a făcut Dumnezeu cerul și
pământul) spre deosebire de existența din veșnicie a lui Dumnezeu (Ps.89:2 – Mai înainte de ce s-au
făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu). Prin urmare, având un
început, lumea nu e veșnică și va avea un sfârșit. Crearea în timp a lumii nu contrazice
neschimbabilitatea lui Dumnezeu, pentru că planul sau ideea creării lumii a existat din veșnicie în
Dumnezeu.

4. Lumea e opera Sfintei Treimi: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră (Facere
1:26); 1 Corinteni 8:6 – Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru
El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El; Iov 33 – Duhul lui
Dumnezeu este Cel ce m-a zidit. Tatăl, Făcătorul cerului și al pământului, a luat hotărârea și a făcut
planul creării lumii; Fiul, prin Care toate s-au făcut, a adus la îndeplinire planul Tatălui; Duhul Sfânt,
Domnul de viață Făcătorul, a dat viață, a plinit și a desăvârșit toate.

5. Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său (Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! –
Facere 1; El a zis și s-a făcut – Ps.148), care este Logosul (La început era Cuvântul... Și Cuvântul S-
a făcut trup – Ioan 1) => lumea creată pe o ordine logică (microcosmos), care e reflectarea
raționalității Logosului în structura întregului univers.

6. Motivul și scopul creației: Dumnezeu a făcut lumea în mod liber, nu în urma vreunei
necesități interne sau externe. Motivul pentru care a creat Dumnezeu lumea este iubirea, bunătatea și
10
milostivirea Sa, deoarece El a vrut să împărtășească tuturor făpturilor bunătățile Sale. Scopul întregii
creații este preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturilor, strâns legate (Așa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl
vostru Care este în ceruri – Matei 5).

7. Dumnezeu a creat lumea bună (Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut, și iată erau bune
foarte – Facere 1), dar nu absolut perfectă, ci de o perfecțiune relativă; răul nu este opera lui
Dumnezeu, ci a apărut din cauza libertății omului, având originea în îngerii căzuți (Căci făptura a
fost supusă deșertăciunii nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – Romani 8).

1. Îngerii – (άγγελος – trimis, vestitor) – ființe spirituale, reale și personale, inferioare lui
Dumnezeu dar superioare omului.
2. Existența îngerilor:
a) angelofaniile din Vechiul Testament (îngerul ce păzește drumul spre pomul vieții, îngerul
ce-l oprește pe Avraam să-l jertfească pe Isaac, îngerii de pe scara din visul lui Iacov, îngerul ce
vorbește cu Ilie, la fel cu Daniel, cu Zaharia, serafimii văzuți de Isaia, heruvimii văzuți de Iezechiel,
îngerii sunt superiori omului – Ps.8); angelofaniile din Noul Testament (îngerul Gavriil anunță
nașterea lui Ioan Botezătorul, apoi nașterea lui Iisus, un înger îl înștiințează pe Iosif, apoi pe păstorii
din Betleem despre nașterea Domnului, îngerii Îi slujesc lui Iisus după întreita ispitire, Îl întăresc în
grădina Ghetsimani, vestesc mironosițelor Învierea, se arată la Înălțarea Domnului, etc.); Iisus
vorbește despre îngeri în parabola neghinei, a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, îngerii celor
mici văd pururea în ceruri fața Tatălui (Matei 18), în fața îngerilor va mărturisi și Iisus pe cei care L-
au mărturisit pe El (Luca 12), după înviere oamenii vor fi ca îngerii din cer (Matei 22), îngerii nu
știu ziua celei de-a doua veniri (Marcu 13), ei vor însoți pe Iisus la a doua venire (Matei 25), etc.;
Sfânta Tradiție vorbește despre îngeri (în Crez se afirmă că Tatăl este și Făcătorul celor nevăzute, iar
sinodul VII ecumenic stabilește și cinstirea îngerilor; Ignatie Teoforul spune că există o ierarhie a
îngerilor);
b) argumente raționale: universalitatea credinței în îngeri (explicată prin admiterea unei
Revelații primordiale), constituția dihotomică a omului (așa cum elementul material există și în
afara omului, în lumea văzută, și elementul spiritual trebuie să existe independent de om, într-o lume
nevăzută), ierarhia lumii (există o ierarhie în lumea materială, de la cele mai simple făpturi până la
om, cea mai complexă ființă, trebuie ca această ierarhie să se continue și în lumea spirituală, prin
îngeri, ființe superioare omului, aflate între om și Dumnezeu), scopul creației (trebuie să existe
ființe care să-L preamărească și mai deplin pe Dumnezeu și să se bucure de o fericire și mai mare).
3. Originea îngerilor
a) îngerii, ca și întreaga lume, sunt creați de Dumnezeu din nimic, nu sunt emanații din
Dumnezeu, cum credeau gnosticii și maniheii; crearea lor este arătată în mod tainic prin cuvintele
“La început a făcut Dumnezeu cerul (lumea spirituală, a îngerilor) și pământul (lumea materială,
universul)”, pentru ca evreii să nu cadă în idolatrie; apoi, în mod mai clar se afirmă că Dumnezeu a
făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată oștirea lor (Neemia 9), iar în Noul Testament se vorbește
despre cetele îngerești: întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute
și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii (Coloseni 1);
b) timpul creării îngerilor: înainte de crearea lumii văzute (întâi cerul și apoi pământul);
argumente: în ziua a IV-a, când s-au făcut stelele, îngerii lăudau pe Dumnezeu (Iov 38), iar pe Eva a
ispitit-o diavolul, sub forma șarpelui.
4. Natura îngerilor:
a) îngerii sunt ființe raționale, personale, de natură exclusiv spirituală, nematerială; sunt
duhuri pure, nemateriale, nemuritoare, necorporale, superioare omului dar mărginite, circumscrise
spațial, inferioare lui Dumnezeu. a) sunt duhuri (πνευματα): Îngerii, oare, nu sunt toți duhuri
slujitoare? – Evrei 1, duhuri nemateriale (“puteri netrupești” – sin.7 ec.) și necorporale; unii Părinți,
plecând de la ideea că nematerialitatea și necorporalitatea absolută aparțin exclusiv lui Dumnezeu,
atribuie îngerilor un trup ca de aer sau ca de foc (nu însă trup sensibil): Cel ce face pe îngerii Săi
duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Ps.103);
b) sunt ființe nevăzute, dar pot lua, cu voia lui Dumnezeu, înfățișări omenești pentru a
comunica cu oamenii;

11
 c) sunt inferiori lui Dumnezeu (fiind creaturi sunt limitați, nu pot fi în două locuri deodată
sau omniprezenți, nu sunt atotștiutori, nici atotputernici, nu cunosc adâncurile ființei dumnezeiești,
nici tainele sau gândul Lui, nici chiar gândul omului, nu pot face minuni cu puterea lor), dar
superiori omului (în înțelepciune, putere, apropiere de Dumnezeu, lipsa afectelor sau a slăbiciunilor
omenești); totuși, omul are o oarecare superioritate asupra îngerilor (Hristos a venit să mântuiască pe
om, nu pe îngeri – Tertulian; omul face legătura dintre cele văzute și cele nevăzute);
d) îngerii au însușiri esențial spirituale: văd fața lui Dumnezeu, se bucură de întoarcerea
oricărui păcătos, doresc să cunoască tainele mântuirii, preamăresc pe Dumnezeu și împlinesc
poruncile Lui.
5. Funcția îngerilor:
a) preamărirea lui Dumnezeu, în sensul că reflectă bogăția, frumusețea și fericirea lui
Dumnezeu;
b) transmiterea și împlinirea voii lui Dumnezeu (legat de slujirea oamenilor, există îngeri
păzitori ai popoarelor, cetăților, și chiar ai fiecărui om).
6. Starea morală a îngerilor: starea lor actuală este una de sfințenie (sunt în comuniune cu
Dumnezeu) și impecabilitate, dar nu prin natura lor, ci prin harul lui Dumnezeu în care ei s-au întărit
pentru că au rezistat ispitei luciferice de a se împotrivi lui Dumnezeu.
7. Numărul îngerilor: este constant (nu mor și nici nu mai sunt creați alții) și foarte mare
(legiuni, zeci de mii, mulțime de oaste, cum zice Biblia, sau, metaforic, popoare infinite de puteri
netrupești ale căror mii nu le poate număra nimeni, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur).
8. Ierarhia îngerilor:
Conform Sfintei Scripturi:
 Facere 3 – Heruvimii;
 Isaia 6 - Serafimii;
 Efeseni 1 - Începătoriile, Stăpâniile, Puterile, Domniile;
 Coloseni 1 – Tronurile, etc.; Romani 8 – Îngerii, etc.;
 1 Tesaloniceni 4 – Arhanghelii)
Conform Sfintei Tradiții:
 Ierarhia cerească a Sf. Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în 9 cete îngerești, grupate
în 3 triade: 1) Scaunele, Heruvimii, Serafimii, 2) Domniile, Stăpâniile, Puterile, 3)
Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii, deosebindu-se unii de alții după luminare și după rang,
luminându-se unii pe alții potrivit superiorității rangului, cei mai de sus împărtășind celor
mai de jos luminarea și cunoștința.
 Sinodul V ecumenic a condamnat concepția origenistă după care ierarhia îngerească s-a făcut
mai târziu, drept consecință a căderii unora dintre ei. Crearea lor în cete e expresia
diversității (în unitate) a lumii făcute de Dumnezeu.
9. Menirea îngerilor:
a) preamărirea lui Dumnezeu în cunoaștere dreaptă și în necondiționată împlinire a voinței Sale;
b) slujirea oamenilor spre mântuire.
10. Îngerii răi:
a) numiri: duhuri rele, duhuri necurate, duhuri ale răutății, diavoli, draci, demoni, îngerii
diavolului, îngerii satanei, iar căpetenia lor: diavolul, ispititorul, satana, belzebut, veliar, domnul
lumii acesteia, domnul dracilor;
b) numărul lor e mare, răutatea lor are grade, au o căpetenie și se găsesc pe trepte diferite
(începătoriile, domniile, stăpâniile întunericului – Efeseni 6). Ca număr, trebuie să fie mai puțini
decât îngerii rămași buni, după unii Sfinți Părinți cam o treime din total, numărul lor urmând a fi
plinit cu oamenii sfinți, care vor trăi alături de îngeri în slava veșnică;
c) existența lor: nu sunt personificări ale răului sau ființe imaginare, Biblia îi prezintă ca pe
ființe reale atât în Vechiul Testament (diavolul produce lui Iov nenorociri, muncește pe Saul când
acesta e părăsit de duhul Domnului, ispitește pe David, etc.) cât și în Noul Testament (parabola
neghinei, răspunsul lui Iisus la acuzația că scoate dracii cu ajutorul domnului acestora, pedepsirea
celor nemilostivi în focul cel veșnic pregătit diavolului și îngerilor lui, diavolul păcătuiește dintru
început – 1 Ioan 3, diavolii cred și se cutremură – Iacov 2, etc; pentru aceasta S-a arătat Fiul lui
Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului – 1 Ioan 3);
d) originea lor: au fost creați buni, dar având și libertatea de a păcătui au devenit răi prin
propria lor voință: Diavolul dintru început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr (Ioan
12
8); Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10) – așadar, autorul răului este diavolul,
care, fiind creat bun, singur s-a hotărât spre păcat, devenind din arhanghel, diavol, adică clevetitor, și
antrenând în căderea lui și alți îngeri aflați sub influența sa („îngeri ai diavolului”);
e) timpul căderii lor: înainte de crearea omului, deoarece: de la crearea lor până la cădere a
trebuit să se scurgă un oarecare timp; diavolul i-a ispitit pe primii oameni, deci căzuse deja; Sfânta
Scriptură ne spune că diavolul păcătuiește dintru început (1 Ioan 3);
f) păcatul prin care au căzut este mândria: au vrut să aibă independent de Dumnezeu
plenitudinea existenței și fericirea desăvârșită, făcându-se asemenea cu Cel Prea Înalt (Isaia 14) și
chiar mai presus decât El (2 Tes. 2); începutul păcatului este mândria (Înțelepciunea lui Sirah 10), iar
episcopul să nu fie de curând botezat, ca să nu se mândrească și să cadă în osânda diavolului (1
Timotei 3);
f) căderea lor e veșnică deoarece nu au fost ispitiți de nimeni, iar ca ființe spirituale
superioare omului aveau o gândire intuitivă (nu discursivă), care le permitea să sesizeze îndată
ultimul scop; în plus, neavând trup și pofte trupești, păcatul lor este numai al răutății, nu și al
slăbiciunii. De aceea nu se pot pocăi, iar Biserica a condamnat apocatastaza lui Origen; g) însușirile
diavolului: ura față de adevăr, fiind tatăl minciunii (Ioan 8) și înșelător a toată lumea (Apoc. 12);
activitatea lui e opusă lui Dumnezeu, iar împărăția lui este a morții spirituale (Evrei 2) și a
întunericului; acțiunea lui este îndreptată împotriva mântuirii omului (umblă ca un leu răcnind,
căutând pe cine să înghită – 1 Petru 5), pe care îl ispitește indirect prin senzații, reprezentări,
gânduri, neputând să constrângă însă libertatea omului.

Crearea lumii vazute

1. REFERATUL BIBLIC DESPRE CREAȚIE (Cartea Facerii)

La început (întru început) a făcut (a creat) Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era
netocmit şi gol (nevăzut și netocmit).
Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:1,2)
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu lumina că este bună, şi a
despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit
noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi (una zi) (1:3-5)
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost
aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de
deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a
fost dimineaţă: ziua a doua (1:6-8)
Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!" Şi a
fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit
Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis
Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea
ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul
a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori,
cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost
dimineaţă: ziua a treia (1:9-13)
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă
ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, și să slujească drept
luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi
luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru
cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să
cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a
fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra (1:14-19)
Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe
pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi
toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate
după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă
şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor, şi păsările să se înmulţească pe pământ!" Şi a fost seară şi a
fost dimineaţă: ziua a cincea (1:20-23)

13
 Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare
sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele
domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este
bine. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească
peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut
bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul
şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate
vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată
iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea
vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce
se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.
Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă:
ziua a şasea (1:24-31)
Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea
lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a
făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate
lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (2:1-3)

2. CÂTEVA EXPLICAȚII

a) Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic (a creat, nu a făcut – Dumnezeu este
Creator, nu Demiurg); cuvântul bara – a crea din nimic – apare doar în prima zi, în celelalte apar
cuvintele a face și a zidi.

b) Cuvintele "La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul" arată că lumea materială, ca și
cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp (cuvântul "la început" arată primul contact,
prima unire a lui Dumnezeu Cel veșnic cu timpul). Mai corect: Întru început a creat – adică întru
Hristos, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul.

c) Pământul (lumea materială) era netocmit și gol (nevăzut și netocmit -– nevăzut, pentru că
era acoperit de ape). Materia primă din care s-au format toate cele văzute era la început lipsită de
formă, în ea se cuprindeau, amestecate și nedeterminate, toate elementele, ca într-o mare sau într-un
abis întunecat. Catolicii vorbesc despre două lucrări mari:
1) creatio prima a materiei informe, deci creația propriu-zisă (opus creationis);
2) creatio secunda sau organizarea lumii, în care se deosebesc iar două etape: despărțirea
elementelor în primele trei zile, mai puțin apariția vegetației (opus distinctionis) și apoi
înfrumusețarea și împodobirea universului (opus ornatus). După unii teologi ortodocși însă, nu
putem vorbi de o materie informă, căci forma universului este dată în materie odată cu aducerea ei la
existență. De altfel, sfinții Atanasie cel Mare și Maxim Mărturisitorul vorbesc despre o raționalitate
a creației, care constituie structura spirituală și logică a întregului univers (nu materia precede
spiritul, ci forma materiei este implicată în spirit). Așadar, după acei teologi ortodocși, evoluția în
creație (de la simplu la complex, de la anorganic la organic, de la regnul vegetal la cel animal) ar fi
putut fi dirijată de Dumnezeu din interiorul creației, prin acea raționalitate a materiei. Teoria
catolică, în care forma rămâne exterioară materiei, duce la ideea unui Dumnezeu total transcendent,
izolat de lumea imanentă. Numai structura interioară a universului, raționalitatea lui, constituie
puntea dinamică de legătură între Dumnezeu și oameni. Pe lângă evoluționismul materialist, care
exclude ideea unui Dumnezeu creator, s-a încercat construirea unui evoluționism teist, care
consideră că evoluția speciilor este un fapt real, dar ea nu s-a produs la întâmplare, ci ar fi fost
condusă de Dumnezeu, pe perioada unor ere geologice.
Dar asta ar însemna că moartea în natură ar fi existat înainte de păcatul lui Adam, iar Adam,
deși este primul om, ar fi descins din niște părinți animali. O altă teorie este cea a creaționismului
științific, care deși nu își propune să demonstreze existența Creatorului, prin rezultatele sale bazate
pe genetică, biofizică, biochimie, teoria probabilităților și teoria informației, arată că este imposibil
ca vietățile să apară prin fenomene întâmplătoare din materie nevie, și este imposibil să evolueze pe
cale naturală. Gradația în realizarea creației corespunde firii lucrurilor și este necesară în ordinea
14
acestora, fiecare regn și specie apărând ca mijloc de existență și condiție pentru cele imediat
superioare, cel mineral pentru cel vegetal, cel vegetal pentru cel animal, și toate pentru om. O specie
superioară presupune pe toate cele inferioare ei. Aceasta nu înseamnă însă că speciile superioare au
evoluat din cele inferioare.

d) Purtarea Duhului lui Dumnezeu pe deasupra apelor este o icoană prin care se exprimă
acțiunea creatoare a Duhului Sfânt, dătătorul de viață, acțiune care ne arată că elementele lumii
create la început n-au fost lăsate să se dezvolte de la sine, ci s-au aflat în permanentă legătură cu
puterea și voința lui Dumnezeu.

e) Să se facă lumină – prima lumină s-a făcut la cuvântul lui Dumnezeu în afara oricărei surse
de lumină, apoi alternanța luminii și întunericului a fost făcută de Dumnezeu pentru a da o măsură a
timpului care a început să curgă. "Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este
luminat de soare. Atunci, la început, se făcea zi și urma noapte atunci când se revărsa lumina aceea
care a fost făcută la început, și când iarăși se retrăgea, potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu"
(Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). "Astfel că prima poruncă învață natura ce are de făcut
în cursul timpurilor" – totdeauna când a creat, Dumnezeu a dat și un model pentru viitor.

f) Una zi – facerea unității de timp numită zi a avut loc o singură dată, celelalte o repetă pe
prima. Durata unei zile a creației nu trebuie să fie neapărat cea a unei ere geologice (ca în
evoluționismul teist), pentru că Dumnezeu atunci lucra în mod minunat, fără a se folosi de legile pe
care le va pune în creația Sa. Cuvintele psalmului 89, "O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua
de ieri care a trecut" nu se referă la timpul din creație, ci la legătura lui Dumnezeu cu timpul asociat
creației, nu în sensul că la Dumnezeu timpul trece altfel, ci în sensul că Dumnezeu este cu totul în
afara timpului nostru.

g) "Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ, Dumnezeu a dat
pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciți să se mai închine
soarelui, ca unuia care ar fi cauza vieții" (Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). La început
plantele au apărut fără să existe semințe. Duhul Sfânt a însămânțat pământul direct cu "sufletul"
plantei (puterea vitală care le ridică și le întreține un trup viu), iar după apariția plantelor, Dumnezeu
a poruncit ca ele să facă "sămânță după fel și asemănare" – înmulțirea viitoare în cadrul aceleiași
specii. "Astfel că prima poruncă învață natura ce are de făcut în cursul timpurilor" (Sf. Vasile cel
Mare). Același lucru se va întâmpla și în regnul animal.

h) Odihna lui Dumnezeu după creație nu înseamnă o totală încetare a activității lui
Dumnezeu, pentru că El continuă să lucreze purtând de grijă lumii Sale; este vorba doar de faptul că
planul Său cu privire la creație s-a împlinit întru totul, și Dumnezeu nu mai creează nimic nou.

i) Un aspect specific al învățăturii creștine este perfecțiunea lumii create. Sfânta Scriptură
învață că, după ce a fost încheiată creația, toate erau bune foarte, într-o ordine și o armonie care
dădeau mărturie despre puterea și bunătatea Creatorului:
Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Psalmul 18).
Sfântul Vasile cel Mare, Lactanțiu și alți părinți bisericești subliniază faptul că lumea a fost făcută
pentru om, iar omul pentru Dumnezeu. Astfel, omul nu poate fi conceput în afara naturii sau
universului, dar nici natura sau universul nu pot fi înțelese fără om. Motivul creării lumii este
bunătatea lui Dumnezeu, căci "Binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde bunătatea
sa la toate cele ce sunt" (Dionisie Areopagitul). Întreaga natură este destinată slavei de care vor fi
părtași oamenii în împărăția lui Dumnezeu (Romani 8).

15
 Antropologia crestina

„Apoi a creat Dumnezeu pe om, care e alcătuit din suflet nematerial și rațional și din trup
material, ca din această alcătuire a omului, pe de o parte să se cunoască adevărul că Dumnezeu e
creator al lumii spirituale, iar pe de altă parte, că El a zidit și lumea cea materială. Din această cauză,
omul se numește și lume mică, deoarece el poartă în sine chipul a toată lumea cea mare”
(Mărturisirea Ortodoxă)
„Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ
şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a
făcut bărbat şi femeie" (Facere 1:26,27) „Și a făcut Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ, și a
suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu" (Facere 2:7)

A. CREAREA OMULUI

1. Deși în crearea omului s-ar părea că sunt două acte separate: pentru trup, a făcut
Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ, iar pentru suflet a suflat în fața lui suflare de viață și s-a
făcut omul cu suflet viu, totuși Biserica învață crearea sufletului odată cu trupul (preexistența
sufletului este condamnată la sinodul V ecumenic).

2. Teodoret observă că în vreme ce pe toate celelalte creaturi le-a făcut Dumnezeu numai prin
cuvânt, pe om l-a făcut cu mâinile Sale, ceea ce arată adevărul creației omului direct de către
Dumnezeu și grija deosebită a Lui față de om (Mâinile Tatălui – Fiul și Duhul Sfânt).

3. Apolinariștii, sprijinindu-se pe filozofia lui Platon și Plotin, susțin concepția trihotomistă

despre natura omului (trup, suflet și spirit), prin interpretarea greșită a Sfintei Scripturi (1 Tes. 5,
Evrei 4). Biblia învață însă în nenumărate locuri despre dihotomia naturii omenești, sufletul – psihi
(puterea vieții organice) și spiritul sau duhul – pnevma (puterea vieții spirituale) fiind două funcții
ale aceleiași naturi spirituale. Astfel, există oameni psihici (trupești, firești) care nu au spirit (care nu
au Duhul) – Iuda 19, opoziția dintre omul psihic sau trupesc și omul duhovnicesc nefiind ființială
(bazată pe existența unor principii deosebite în componența spirituală a omului), ci morală (bazată
pe viața morală deosebită a aceluiași principiu spiritual, a sufletului) – (vezi 1 Corinteni 2).

4. Trupul participă și el la mântuire, nu este un reflex sau o umbră a sufletului, nici o

închisoare a lui, ci o componentă esențială a persoanei umane, organul de manifestare a sufletului, e
templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 3).

5. Monogenismul uman: întregul neam omenesc provine dintr-o singură pereche umană,
Adam și Eva. Fără această concepție monogenistă nu putem înțelege universalitatea păcatului
strămoșesc și universalitatea mântuirii prin Iisus Hristos, nici egalitatea și demnitatea tuturor
oamenilor ca persoane, indiferent de rase, națiuni, etc.

6. Sufletul este o substanță reală, vie, imaterială sau spirituală și nemuritoare. Sufletul este
real și superior trupului care se întoarce în țărână, iar el la Dumnezeu. Sufletul este imaterial sau
spiritual, pentru că este insuflat omului direct de Dumnezeu. Sufletul este înzestrat cu rațiune, cu
simțire sau sensibilitate și cu voință liberă. Sufletul este nemuritor (Dumnezeu este al lui Avraam, al
lui Isaac și al lui Iacov, nu este Dumnezeu al morților, ci al viilor; dacă acest cort, locuința noastră
pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri – 2
Corinteni 5). Argumente ale nemuririi sufletului: argumentul ontologic (natura sufletului este
nematerială și necompusă), argumentul teleologic (setea sufletului de a cunoaște desăvârșirea și
fericirea veșnică), argumentul moral (răsplătirea binelui și pedepsirea răului și dincolo de viața
aceasta pământească), argumentul istoric (credința universală și dintotdeauna în nemurirea
sufletului), argumentul teologic (sufletul este creat direct de Dumnezeu, care este nemuritor).

16
 7. Teorii privind transmiterea sufletului:
a) preexistențialismul (Origen), care afirmă că sufletele au fost create înainte, toate deodată, de la
început, și că, păcătuind, sunt trimise ca pedeapsă în trupuri; a fost condamnat la sinodul V
ecumenic;
b) traducianismul (Tertulian) – tradux, traducis = răsad – teorie care afirmă că sufletele copiilor se
nasc din sufletele părinților, ca și răsadurile; pare să aibă avantajul de a explica transmiterea
păcatului strămoșesc; dar contrazice natura și simplitatea sufletului, care nu se poate divide sau
înmulți precum trupul, căci atunci s-ar supune și descompunerii și morții, precum trupul; în plus, s-
ar transmite astfel și păcatele personale ale părinților, ceea ce este inacceptabil;
c) creaționismul – teorie care afirmă că Dumnezeu creează direct și personal fiecare suflet nou în
clipa când are loc fecundarea; argumente biblice: sufletul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat
(Ecclesiastul 12), Dumnezeu zidește duhul omului înlăuntrul său (Zaharia 12); dificultăți ale teoriei:
nu explică transmiterea păcatului strămoșesc, contrazice odihna lui Dumnezeu și leagă activitatea
creatoare a lui Dumnezeu de patimile omenești. De aceea unii teologi ortodocși încearcă să găsească
unele explicații de compromis, cum ar fi cea conform căreia crearea unui nou suflet de către
Dumnezeu nu este o creație nouă, ci o creație din sufletul deja existent al părinților (Macarie), sau
cea conform căreia originea sufletului poate fi explicată îmbinând creaționismul cu participarea
omului, adică cu traducianismul (Andrutsos).

B. CHIP ȘI ASEMĂNARE – STAREA PRIMORDIALĂ ȘI CĂDEREA ÎN PĂCAT

1. Chipul lui Dumnezeu nu se referă în primul rând la trup (dar și trupul participă oarecum la
acest chip prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și funcția lui de a exprima puterea și
măreția sufletului - Justin, Irineu). Dumnezeu fiind spirit pur, chipul lui Dumnezeu din om se referă
în primul rând la sufletul nemuritor și liber, înzestrat cu rațiune, sentiment și voință ce tind spre
Dumnezeu, ca spre Adevărul, Iubirea și Binele absolut. O consecință a chipului dumnezeiesc din om
este stăpânirea lui asupra naturii (Teodoret, Sf. Ioan Gură de Aur), de unde dimensiunea cosmică a
mântuirii în Hristos.

2. Chipul lui Dumnezeu aparține însăși naturii omului, prin creație, asemănarea o are însă
omul numai în potență, ea urmează să se actualizeze prin libera conlucrare a omului cu harul divin.
Chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul în actualitate (Sf. Vasile cel Mare).
Sfântul Grigorie de Nyssa arată că dacă Scriptura nu mai zice că a făcut Dumnezeu pe om și după
asemănare, ci doar după chip, aceasta nu înseamnă nici lipsa de putere a Creatorului, nici schimbarea
planului Său: Suntem după chip prin creație, iar după asemănare ajungem noi înșine, prin voința
noastră liberă.

3. Starea primordială a omului.

La început, puterile fizice, spirituale și morale ale omului erau îndreptate spre Dumnezeu,
omul fiind într-o stare de dreptate originară ce reflecta armonia cu el însuși, cu natura și cu
Dumnezeu.
Astfel:
a) puterile fizice: trupul era fără pătimire și nestricăcios (putea să nu moară), în armonie cu
sufletul; de aceea, prin el se arăta maiestatea dumnezeiască (chipul lui Dumnezeu), având ca rezultat
stăpânirea omului asupra naturii, deci armonia omului cu natura;
b) puterile spirituale: rațiunea era îndreptată spre cunoașterea adevărului dumnezeiesc,
simțirea era îndreptată spre iubirea lui Dumnezeu;
c) puterile morale: voința liberă săvârșea binele, supunându-se voii lui Dumnezeu. Așadar,
dreptatea originară, pe lângă armonia omului cu el însuși și cu natura (arătată prin stăpânirea
sufletului asupra trupului nestricăcios și prin stăpânirea omului asupra naturii), cuprindea și armonia
omului cu Dumnezeu (arătată prin cunoașterea rațională a lui Dumnezeu ca Adevărul absolut, prin
iubirea față de Dumnezeu care este Iubirea desăvârșită, prin sfințenia sau curăția voinței care asculta
de voia lui Dumnezeu, ca de Binele suprem).
În urma căderii, omul nu a pierdut complet chipul lui Dumnezeu, ci această dreptate
originară. Străduința omului spre asemănarea cu Dumnezeu în starea primordială depindea pe de o
parte de harul lui Dumnezeu, care nu putea lipsi nici în rai, iar pe de altă parte de puterile spirituale
17
și morale ale omului, adică de rațiunea și voința liberă a omului, care nu erau indiferente față de
adevăr și bine, ci într-o legătură internă, naturală, cu acestea.

4. Relativitatea perfecțiunii adamice:

a) relativitatea puterilor fizice: avea posse non mori (putința de a nu muri, DACĂ nu ar fi
păcătuit), nu non posse mori (nu imposibilitatea de a muri);
b) relativitatea puterilor spirituale: cunoașterea omului nu era desăvârșită;
c) relativitatea puterilor morale: curăția voinței nu era sfințenie și dreptate deplină,
desăvârșită, deoarece acestea, fiind virtuți, implică formare și întărire prin exercițiu și încercare.
Relativitatea perfecțiunii adamice rezultă și din următoarele considerații:
1) fără această relativitate a perfecțiunii adamice, căderea omului ar deveni cu totul inexplicabilă;
2) chipul lui Dumnezeu, exprimat prin acea dreptate originară sau perfecțiune relativă, trebuia să se
dezvolte liber spre asemănarea cu Dumnezeu, în sensul desăvârșirii omului;
3) mântuirea înseamnă și readucerea omului în starea originară prin refacerea chipului lui Dumnezeu
în om, dar este mai mult decât atât; mântuirea se ridică deasupra creației, prin înfierea în Hristos și
prin viața duhovnicească în El (1 Cor.15), pe care viața adamică nu le avea.

5. Diferențe confesionale:
a) catolicii împart starea primordială a omului în două: starea naturală a omului, în care există
o permanentă luptă între înclinarea trupului spre simțuri și pasiuni și înclinarea sufletului spre bine
și adevăr, și dreptatea originară supranaturală, adăugată prin har, care remediază ca un frâu de aur
acea luptă a omului natural, supunând puterile inferioare ale trupului, puterilor superioare ale
rațiunii. După catolici, starea primordială era perfectă dintru început, dar această perfecțiune se
datora numai harului, adică dreptății originare supranaturale adăugate (căderea devine atunci
inexplicabilă). În schimb, antagonismul dintre trup și suflet e real, deci materia e ... considerată rea
în sine, suferințele și moartea fiind transpuse asupra naturii primordiale a omului (se alunecă spre
pelagianism); în felul acesta însă, păcatul strămoșesc nu mai reprezintă o cădere sau o stricare a
naturii omului, ci numai o pierdere a dreptății adăugate prin har (dreptate ce nu aparținea naturii
omului), având drept consecință în urmașii lui Adam doar o vină juridică, externă, și o pedepsire
numai din cauza descendenței lor din Adam;
b) protestanții stabilesc dreptatea originară în firea omului, nu în ceva supraadăugat lui, dar
exclud harul divin din componența dreptății originare, omul fiind drept și sfânt din creație, fără să
mai aibă nevoie de har în starea paradisiacă (și pentru protestanți starea primordială era perfectă, dar
acea perfecțiune se datora numai firii create a omului); în felul acesta însă, deși privesc în mod
corect păcatul strămoșesc ca pe o stricăciune lăuntrică a omului, protestanții exagerează urmările
acestuia, considerând că păcatul are drept consecință distrugerea totală a chipului lui Dumnezeu în
om, nimicirea totală a puterilor spirituale ale omului, acesta devenind incapabil de a face binele
(acest lucru este însă contrazis de existența unei revelații naturale și la păgâni, căci păgânii care nu
au lege din fire fac ale legii). Din punct de vedere ortodox, starea primordială a omului nu a fost de
la început perfectă, dreptatea originară se datora conlucrării firii omului cu harul divin, iar prin păcat
omul a pierdut harul divin și acea dreptate originară, dar căderea lui nu este ireparabilă, fiindcă firea
omului, deși alterată de păcat (nu ca la catolici), nu a fost nimicită cu desăvârșire (așa cum cred
protestanții).

6. Căderea omului:
a) Originea păcatului strămoșesc (vezi și referatul biblic despre cădere): Pentru desăvârșirea
lui morală, omul trebuia să treacă printr-o încercare sau examen, care să-i ofere ocazia pe de o parte
să-și recunoască și să exprime dependența și supunerea sa față de Dumnezeu, iar pe de altă parte să
contribuie prin efort propriu și conștient la definitivarea stării sale morale, câștigând și o vrednicie
personală. Porunca primită de om în rai era așadar necesară, cum observă Sf. Ioan Damaschin,
pentru că nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit și încercat, ca să nu
cadă în mândria și condamnarea diavolului. Porunca primită este ușoară, dar însoțită de amenințarea
unor urmări foarte grave în cazul neîndeplinirii ei. Importanța acestei porunci este dată și de faptul
că ea cuprindea întreaga lege morală; respectarea ei era semnul voinței libere și conștiente a omului
că vrea să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin dragostea, încrederea și supunerea lui față de
Creator, iar încălcarea poruncii era semnul că omul, nesocotind drumul desăvârșirii morale arătat de
18
Dumnezeu, vrea să încerce să se înalțe prin propriile sale puteri. Desigur, nu pomul era aducător de
moarte, ci călcarea poruncii – Teofil al Antiohiei. (Pe lângă realitatea clară a celor doi pomi ai
raiului, pomul vieții poate simboliza și viața de comuniune cu Dumnezeu, iar cel al cunoștinței
binelui și răului, pierderea comuniunii și cunoașterea acestei rupturi; sau, după Sf. Ioan Damaschin,
contemplarea lui Dumnezeu sau cunoștința dumnezeiască, respectiv cunoașterea exclusiv rațională,
care poate fi luciferică; sau, după Sf. Maxim Mărturisitorul, mintea care caută cele veșnice, respectiv
simțirea legată de cele vremelnice).
b) Izvorul păcatului strămoșesc: Păcatul protopărinților este nesupunere și neascultare,
neîncredere și nerecunoștință, dar izvorul acestora este mândria, care și constituie natura acelui
păcat: Începutul păcatului este trufia (Sir. 10); primul om a căzut în păcat prin mândrie, dorind a fi ca
Dumnezeu (Sf. Ioan Gură de Aur).
c) Urmările păcatului strămoșesc: pierderea harului și a dreptății originare, moartea (plata
păcatului este moartea – Romani 6); trupul devine muritor, stricat de patimi, chipul lui Dumnezeu
din sufletul omului se alterează (rațiunea se întunecă și nu mai poate cunoaște adevărul
dumnezeiesc, inima și sentimentele ei se pervertesc, voința slăbește și înclină mai mult spre rău
decât spre bine), se pierde armonia omului cu el însuși, cu natura (care decade și ea odată cu omul)
și cu Dumnezeu.
d) realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc, cât și originea lui în păcatul lui Adam,
sunt arătate în multe locuri din Sf. Scriptură: precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin
păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, pentru că în acela toți păcătuiseră (Romani 5), și
precum în Adam toți mor, așa în Hristos toți vor învia (1 Corinteni 15), precum și din Sf. Tradiție
(practica botezului copiilor, Sf. Părinți precum Justin Martirul, Irineu, Tertulian, Ciprian, etc.,
sinodul din 418, Cartagina, care condamnă erezia pelagiană). De la universalitatea păcatului
strămoșesc nu există decât o singură excepție, Iisus Hristos (dogma catolicilor din 1854, a
neprihănitei zămisliri a Fecioarei Maria, este o greșeală).
e) ființa păcatului strămoșesc:
1) după partea lui materială (după felul în care se manifestă el material, în conținutul lui):
negativ: pierderea dreptății originare (ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, retragerea
harului divin, alipirea de lumea materială);
pozitiv: alterarea chipului lui Dumnezeu în om (coruperea naturii spirituale a omului, care se
arată în întunecarea minții îndreptată mai mult spre cele materiale, în înclinarea voinței spre rău,
precum și în pofta trupului, concupiscența);
2) după partea lui formală: vina în fața lui Dumnezeu. Păcatul este atât fapta personală izolată
(păcatul actual), cât și dispoziția păcătoasă generală (păcatul habitual), care stă la rădăcina tuturor
păcatelor și care, la rândul ei, se întărește prin acestea. Vina se găsește atât în păcatul actual, cât și în
cel habitual, căci unde e păcat, acolo e și vină. În păcatul strămoșesc se găsesc cele două aspecte,
atât păcatul actual ca faptă personală a lui Adam, pentru care este vinovat el și nu se impută
urmașilor, cât și dispoziția păcătoasă rezultată din prima călcare a voinței divine și care este
transmisă și nouă, ca viciozitate a naturii. La Adam este o imputare directă, la urmași, imputare
indirectă (teoria imputației indirecte). Până la recâștigarea harului, păcătosul este vinovat și supus
pedepsei dumnezeiești ca fiu al mâniei, pentru că toți ne naștem ca fii ai mâniei dumnezeiești
(Efeseni 2) – este starea de păcătoșenie reală, lăuntrică, în care ne naștem toți, numită păcat
strămoșesc. Căci păcatul nu-i simplă vină, ci și modificare a naturii în adâncurile ei, și transmis cu
aceasta tuturor, printr-o împărtășire tainică dar reală cu păcatul lui Adam. În virtutea comuniunii,
ceea ce există într-o parte se răsfrânge asupra întregului, toată omenirea rămânând solidară în fața lui
Dumnezeu.
Teorii romano-catolice asupra păcatului strămoșesc:
1) Teoria imputației externe – sec.XVI, Albertus Pighius – urmașii lui Adam sunt vinovați
întrucât provin din Adam;
2) Teoria Fericitului Augustin, că Adam a păcătuit ca om universal ce cuprindea tot neamul
omenesc în el;
3) Teoria peccatum naturae, a păcatului strămoșesc ca păcat al naturii – vina se naște în
natura moștenită de la Adam, nu în persoana oamenilor;
4) Teoria păcatului formal – vina e văzută ca o hotărâre juridică, un contract între Dumnezeu
și Adam;

19
 5) Teoria aligațiunii, prin care Dumnezeu a stabilit o legătură morală între voința lui Adam și
voința urmașilor lui]; 3) păcatul sub aspectul pedepsei: pedeapsa trebuie să urmeze păcatului;
pedepsele se reflectă prin sentimentul vinovăției și se suportă prin relele din lume. Pedeapsa cea mai
mare este moartea: moartea trupească (despărțirea sufletului de trup), moartea sufletească
(despărțirea sufletului de comuniunea cu Dumnezeu), moartea veșnică (despărțirea veșnică de
Dumnezeu).

Sfanta Treime - insusiri interne si externe

1. Caracterul personal și întreit al lui Dumnezeu:

Existența Supremă și atotputernică este absolută pentru că este persoană. Dacă Dumnezeu nu
ar fi persoană, nu ar fi de fapt Dumnezeu. Dar caracterul de persoană iubitoare atrage cu necesitate
existența tripersonală, adică deplin iubitoare, căci numai prin a treia persoană iubirea dintre două
persoane se deschide și se obiectivează.

2. Descoperirea Sfintei Treimi în istorie:

a) etapa păgână: deși există urme ale Revelației primordiale, se oscilează între un dumnezeu
care se manifestă în trei forme (Trimurti din hinduism, cu Brahma, Vișnu, Șiva) și politeismul cu o
treime de zei (ca la egipteni, cu Osiris, Isis și Horus);
b) etapa Vechiului Testament: pluralul Elohim, teofania de la stejarul Mamvri, cântarea
serafimilor de la Isaia 6 (Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot), personificarea Înțelepciunii lui
Dumnezeu (Pildele și Înțelepciunea lui Solomon, Sirah), psalmul 32 (Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-
au întemeiat cerurile și prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor), prezentarea lui Mesia ca persoană
divină (Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut – Ps. 2) și ca Sfetnic minunat, Dumnezeu tare,
biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9), care Se va naște din Fecioară (Isaia
7:14), locul treimic de la Isaia 61 (Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să
binevestesc săracilor...); în această etapă învățătura despre Sfânta Treime nu este foarte clar
precizată, pentru a se evita căderea evreilor în politeism (în Vechiul Testament nu predomină
iubirea, ca rezultat al existenței celor trei persoane în Dumnezeu, ci dreptatea, ca rezultat al
existenței unui singur Dumnezeu);
c) etapa Noului Testament: Treimea în unitate: Mergând învățați toate neamurile botezându-
le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28) - είς τò ονομα = în numele (la sg.), nu
τά ονοματα (la pl.); trei Persoane: cuvintele îngerului la Buna Vestire (Duhul Sfânt se va pogorî
peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine,
Fiul lui Dumnezeu se va chema), teofania de la Botezul Domnului, promisiunea Mângâietorului
(Când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la
Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine – Ioan 15), binecuvântarea de la 2 Corinteni 13 (Harul
Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi
toți), urarea introductivă de la 1 Petru 1 (către cei aleși după cea mai dinainte-știință a lui
Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu sângele lui Iisus
Hristos); unitatea în Treime: a Tatălui cu a Fiului (Ioan 10: Eu și Tatăl Meu una suntem; Tatăl este
întru Mine și Eu întru El), a Tatălui cu a Duhului Sfânt (1 Corinteni 2: Căci cine dintre oameni știe
ale omului, decât duhul omului care este în el?; așa și cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a
cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu), a tuturor persoanelor dumnezeiești (Bine a grăit Duhul Sfânt
prin Isaia proorocul, când a zis: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege, și uitându-vă veți privi dar nu
veți vedea – zice apostolul Pavel în Faptele Apostolilor 28, referindu-se la Isaia 6, unde proorocul îl
vede pe Domnul Savaot, adică pe Tatăl; iar apostolul Ioan afirmă în Ioan 12 că acestea a zis Isaia
când a văzut slava Lui – a Fiului - și a grăit despre El; deci, după apostolii Pavel și Ioan, Isaia a
văzut pe Dumnezeu cel unul în ființă și întreit în persoane).

3. Formularea dogmei Sfintei Treimi:

 în primele veacuri prin Simbolul apostolic (Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic, în Iisus
Hristos unicul Său Fiu... și în Duhul Sfânt);

20
  prin Simbolul Atanasian (Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime și Treimea în
unime, nici confundând Persoanele, nici împărțind ființa);
 prin formula Botezului și întreita scufundare;
 prin doxologia cea mică (Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh);
 prin cântarea Lumină lină (...lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu);
 prin Părinții Apostolici (repetă expresiile din scrierile Sf. Apostoli);
 Apologeți (încearcă să lămurească Sfânta Treime combătând sabelianismul și
subordinațianismul);
 Sfinții Părinți (prin analogii cum ar fi: familia – în Răsărit, la Părinții capadocieni – caracter
de comuniune; sufletul cu rațiune, simțire, voință – în Apus, la Fericitul Augustin – caracter
individualist; cărămida, descompusă în pământ, apă și foc – Sf. Spiridon; floarea, culoarea,
mirosul; râul, apa, izvorul; soarele, lumina, căldura; copacul cu rădăcină, trunchi, coroană;
timpul cu trecut, prezent, viitor; spațiul cu cele trei dimensiuni, etc);
 nu trebuie să uităm nici mărturiile martirilor care și-au dat viața glorificând Sfânta Treime; în
mod special dogma Sfintei Treimi a fost formulată prin Simbolul de credință de la sinoadele
I și II ecumenic și în scrierile speciale referitoare la Sfânta Treime ale lui Atanasie cel Mare
(Contra arienilor despre Fiul, și Către Serapion despre Duhul Sfânt), Vasile cel Mare (Contra
lui Eunomie și Despre Duhul Sfânt), Grigorie de Nyssa (Contra lui Eunomie), Grigorie de
Nazianz (Cele 5 Cuvântări teologice), Didim cel Orb (Despre Sfânta Treime), Ambrozie (De
fide), Ioan Damaschin (Dogmatica).

4. Explicarea terminologiei trinitare:

Cuvântul Treime este folosit prima dată în Orient de Teofil al Antiohiei, iar în Occident de
Tertulian. Dumnezeu este o ființă (1) în trei persoane (3). Termenii care se referă la unitate sunt:

a) esență;

b) substanță;

c) natură.

Fiind vorba despre Sfânta Treime, cuvintele esență, substanță și natură sunt redate în limba
română prin cuvântul ființă; a) esența (ούσια) sau ființa (fisis) înseamnă fondul, baza unei realități;

Sf. Vasile cel Mare spune că esența este fondul naturii comune mai multor indivizi, de
exemplu: omul, umanitatea, omenitatea pentru toți indivizii speciei noastre;

La Aristotel ούσια avea două sensuri: prima esență, esența concretă, existența individuală
(dacă Sf. Părinți ar fi luat acest înțeles al termenului ar fi căzut în triteism) și esența secundară,
esența abstractă, natura specifică realizată în mai mulți indivizi de aceeași specie (dacă Sf. Părinți ar
fi luat acest înțeles al termenului, ar fi însemnat că fiecare Persoană divină ori ar primi numai o parte
din esența abstractă, și atunci ființa dumnezeiască s-ar împărți între persoane, ori ar primi întreaga
ființă, cu excluderea celorlalte);

Sf. Părinți au învățat însă, împotriva triteismului, că cele trei Persoane au aceeași esență, dar
în mod concret, nu abstract, ca la oameni (oamenii au toți aceeași esență, dar ea se repetă în fiecare
individ, unitatea ei fiind cugetată abstract; la Dumnezeu însă nu se repetă, ci există o singură dată în
cele trei Persoane, unitatea ei fiind concretă);
Sf. Părinți au respins și împărțirea ființei dumnezeiești între persoane, folosind termenul
OMOOUSIOS, care arată că Persoanele au una și aceeași ființă întreagă (ființa Tatălui există
întreagă în Tatăl, întreagă în Fiul, întreagă în Duhul Sfânt); [o vreme, termenii esență și ipostas au
circulat amestecați în Răsărit și Apus;

21
 Sinodul din Alexandria, 362, arată însă că același adevăr îl exprimă și orientalii care spun că
în Dumnezeu este o esență și trei ipostasuri, și occidentalii care spun că Dumnezeu este un ipostas și
trei persoane;

Sf. Vasile cel Mare explică deosebirea dintre esență și ipostas, raportând esența la unitate
(fondul naturii comune...) și ipostasul la Treime (ipostasul este individul subzistent, Petru sau Pavel;
aplicând aceasta la ființa divină, trebuie să recunoaștem aceeași substanță divină și trei subzistenți în
natura divină)]; b) substanța este cam același lucru cu esența, în plus, etimologic (substare = a sta
sub, ca și ipostasis = stau sub) substanța e o bază pe care stau însușirile, o esență ce există într-un
lucru subzistent în sine și pentru sine (deci opusă însușirior, pentru că ele au nevoie de o ființă în
care să existe ca într-un subiect); c) natura, sinonimă cu esența, este materialul din care constă o
realitate (de exemplu, lemnul e natura din care e făcută masa);

Natura e însăși esența considerată ca subiect al proprietăților și principiu intern al lucrărilor

(natura arată ceva dinamic, esențele par statice). Termenii care se referă la Treime sunt: a) ipostas; b)
subzistență; c) persoană. În teologia actuală, ca și pentru Sf. Vasile cel Mare și alți Sfinți Părinți,
cuvântul ipostas are același sens ca și cuvântul persoană (πρόσωπον); a) ipostasul este substanța care
nu e parte dintr-un tot, ci o substanță individuală completă, existând în sine și pentru sine; e natura în
formă individuală de sine stătătoare, dar nu este nici identic cu natura, nici cu o parte din ea, și nici
nu e un adaos de conținut în natură. El este forma de a exista a naturii.

Ipostasul este subiectul sau purtătorul naturii. Sf. Vasile cel Mare zice că ipostasul e individul
determinat, existând aparte, care posedă natura dar este opus naturii, așa după cum e opus ceea ce e
propriu la ceea ce e comun, ca particularul la general; b) subzistența este felul de a exista al
substanței; prin urmare este egală cu ipostasul; c) persoana este un ipostas de natură rațională (sau
substanța individuală, independent existentă, a unei naturi raționale); persoana are conștiință de sine
(rațiune), dorința de a fi în comuniune cu alte persoane (sentiment) și puterea de a determina
(voință). Persoana structurează din interior, imprimă în întreaga ființă a omului o structură care nu se
mai întâlnește la alte ființe umane. Persoana e deosebită de individ, arătând că omul nu rămâne o
ființă închisă în ea, ci deschisă către celelalte persoane, în legătura dragostei: Ca toți să fie una,
precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una (Ioan 17).

5. Erezii antitrinitare:

a) monarhianismul: Dumnezeu, fiind unul singur, nu pot exista în El mai multe persoane;
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt fie numai niște puteri (monarhianismul dinamic – ebioniții, Pavel de
Samosata), fie numai niște moduri de manifestare (monarhianismul modalist – patripasienii, Sabeliu)
ale uneia și aceleiași ... .persoane dumnezeiești; (pentru primii Hristos e numai fiu adoptiv al Tatălui,
ca și noi, pentru ceilalți patrea passum esse – Tatăl a pătimit pe cruce);

b) subordinaționismul: arianismul: Fiul e primul creat de Tatăl, nu din ființa Tatălui, nu din
veșnicie; după sinodul I ecumenic s-au împărțit în trei: arienii riguroși, semiarienii (Fiul nu e
deoființă cu Tatăl – omoousios – ci de o ființă asemănătoare cu a Tatălui – omiousios) și la mijloc
acacienii (Fiul e asemenea Tatălui, dar nu după ființă, ci Tatăl se reflectă în Fiul ca într-o icoană);
macedonianismul: Duhul Sfânt e creat de Tatăl și slujitor al Tatălui și al Fiului; combătut de sinodul
II ecumenic, dar nu cu omoousios, ci cu formula doxologică echivalentă Cel ce împreună cu Tatăl și
cu Fiul este închinat și mărit;

c) antitrinitarii moderni (socinienii sau unitarienii);

d) triteismul: separă ființa după persoane, ajungând la trei dumnezei (în tetrateism chiar la
patru, considerându-se ființa divină ca al patrulea dumnezeu).

22
 6. Distincții și însușiri:

În Dumnezeu există trei persoane reale, deci în Dumnezeu trebuie să existe anumite distincții
sau deosebiri reale, căci persoanele sunt și trebuie să fie deosebite una de alta (nu ca în modalism sau
sabelianism). Împreună slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, unindu-i după dumnezeire și
distingându-i după osebiri (Penticostar); deosebindu-i în dumnezeirea feței, iar nu după ființă, care
în sine este nedespărțită (Mărturisirea Ortodoxă).

Distincțiile se referă la persoane și la modul de a poseda ființa divină. Revelația divină ne

prezintă PROPRIETĂȚILE sau ÎNSUȘIRILE PERSONALE INTERNE prin care cele trei Persoane
se disting una de alta:

a) TATĂL este nenăscut, posedă ființa divină în Sine, neprimită de la nimeni. Despre Tatăl
ne spune Sf. Scriptură că este nepricinuit și că are viață în sine: Precum Tatăl are viață întru Sine,
așa i-a dat și Fiului să aibă viață întru Sine (Ioan 5). De aceea Sf. Părinți Îl numesc pe Tatăl άναρχος
(fără început, fără principiu), άναίτιος (fără cauză), iar însușirea prin care se distinge de celelalte
Persoane o numesc άγεννησία (nenaștere). Sf. Grigorie de Nazianz zice: Deoarece Tatăl ca persoană
nu are originea Sa în altul, pentru aceasta Își este El Însuși principiul Său și pentru aceasta El nu este
nici născut, nici purces;

b) FIUL primește ființa de la Tatăl prin naștere, este Unul născut, care din Tatăl S-a născut
mai înainte de toți vecii; așadar, Fiul are ca proprietate (sau însușire personală) nașterea Sa din veci
din Tatăl: Din pântece, mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109). Tatăl dăruiește întreaga Sa
ființă Fiului prin naștere, nu doar o parte din ea, fără însă a pierde El ceva din ființa Sa prin această
comunicare. Comunicarea se face din veci, de aceea și Fiul este veșnic; nu a existat niciodată Tatăl
singur, fără Fiul: După cum focul există deodată cu lumina din el, și nu este mai întâi focul și pe
urmă lumina, și după cum lumina se naște totdeauna din foc și este totdeauna în el, fără să se
despartă deloc de el, tot astfel și Fiul se naște din Tatăl, fără să se despartă deloc de El, ci este
pururea cu El (Sf. Ioan Damaschin);

c) DUHUL SFÂNT primește ființa de la Tatăl prin purcedere, așadar are ca proprietate (sau
însușire personală) purcederea Sa din veci din Tatăl. Despre această proprietate vorbește și sinodul
II ecumenic în Crez, și ea este exprimată clar de Mântuitorul, care spune: Când va veni
Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede,
Acela va mărturisi pentru Mine (Ioan 15). Prin aceste cuvinte, Domnul ne arată că Duhul Sfânt Își
are originea din veci din Tatăl, și astfel este deoființă cu Tatăl. Între nașterea Fiului și purcederea
Duhului Sfânt este deosebire, dar în ce constă această deosebire nu putem ști. [După Sf. Ioan
Damaschin, unii autori consideră într-un anumit fel că Fiul sau Cuvântul ar fi un produs al
intelectului divin, și de aceea (după cum producerea ideii și a cuvântului prin spirit o numim
concepere și naștere) zicem despre Fiul că e născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt ar fi un produs al
voinței divine, și de aceea (după cum realitățile ce se produc prin voința unei persoane, nu se zice că
se nasc, ci că purced de la acea persoană) spunem că Duhul Sfânt nu se naște, ci purcede din Tatăl].

Aceste PROPRIETĂȚI sau ÎNSUȘIRI PERSONALE INTERNE sunt cu adevărat însușiri

deosebitoare, în timp ce PREDICATELE sau ÎNSUȘIRILE EXTERNE (Tatăl – Creatorul și
Proniatorul lumii, Fiul – Răscumpărătorul sau Mântuitorul lumii, Duhul Sfânt – Sfințitorul și
Desăvârșitorul lumii), aratând deosebirile dintre persoanele Sfintei Treimi în ceea ce privește
lucrările lor în lume, disting persoanele numai în sens impropriu, nu real. Pentru că în realitate, în
viața sau în lucrarea extratrinitară, înspre lume, a Sfintei Treimi, totdeauna lucrează toate cele trei
Persoane împreună: Același Dumnezeu lucrează toate în toți (1 Corinteni 12). Prin urmare,

23
proprietățile (însușirile interne) disting cu adevărat Persoanele Sfintei Treimi, dar predicatele
(însușirile externe) sunt comune celor trei Persoane.

7. Antinomii în Sfânta Treime:

antinomia = contradicție în legi; în dogmatică, antinomia înseamnă o realitate paradoxală,

dublă, aparent contradictorie din punct de vedere rațional-omenesc, dar care conține două afirmații
ce sunt adevărate și justificate fiecare în felul ei, deși ni se par contradictorii. Contradicția se
produce însă doar din punct de vedere uman, subiectiv; pentru a-L înțelege și cunoaște pe
Dumnezeu este nevoie de o dilatare a logicii naturale într-o logică supranaturală, în care
contradicțiile se reconciliază într-un mod tainic, misterios. Sfânta Treime este Realitatea antinomică
supremă. Exemple de antinomii în Sfânta Treime:

a) în fiecare Persoană este cuprinsă întreaga ființă a lui Dumnezeu, fără ca ființa să se
împartă după persoane,iar Persoanele rămânând distincte;

b) deși Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt, totuși Tatăl nu are întâietate de
existență, ci toate Persoanele există din veșnicie (proprietățile Persoanelor, deși le disting, nu acordă
prioritate niciuneia dintre ele);

c) deși Fiul este născut din veci, El se naște și acum, se naște mereu; la fel și purcederea
Duhului Sfânt. (Sf. Ioan Damaschin încearcă să explice ultimele două antinomii prin analogie cu
focul și lumina care se naște din el).

Perihoreza si apropriere

Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi poate fi înfățișat după mai multe aspecte, și
anume după:
A) aspectul dumnezeirii Persoanelor și al distincțiilor dintre ele;
B) aspectul comuniunii intratreimice și al întrepătrunderii Persoanelor (perihoreza);
C) aspectul lucrărilor dumnezeiești comune celor trei Persoane, dar atribuite în mod
special numai uneia (aproprierea).

A) Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi:

1) Dumnezeirea Tatălui: nu a fost contestată nici de eretici, Tatăl fiind considerat de către
toți ca Dumnezeu Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Mântuitorul Însuși mărturisește despre Tatăl că este Dumnezeu adevărat: Şi aceasta este viaţa
veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis
(Ioan 17). În multe alte locuri din Sf. Scriptură, Tatăl este numit Dumnezeu: Căci Dumnezeu aşa a
iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică (Ioan 3); Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi: har
vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos (Romani 1), etc. Uneori
textul Sf. Scripturi dă impresia că Dumnezeu Tatăl ar avea o întâietate în Sfânta Treime (Mă sui la
Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru – Ioan 20; Dumnezeul Domnului
nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina
Lui cunoaştere – Efeseni 1), dar această impresie greșită este cauzată de imposibilitatea omenească
de a exprima în mod deplin adecvat raporturile reale dintre Persoanele divine și unitatea Lor de
principiu.

2) Dumnezeirea Fiului, ca Persoană distinctă de Tatăl, este afirmată în multe locuri din Sf.
Scriptură, fie direct, fie indirect, Fiul fiind Cuvântul, înțelepciunea, puterea, chipul lui Dumnezeu
celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1), strălucirea slavei lui Dumnezeu şi
chipul fiinţei Sale (Evrei 1). În mod direct, dumnezeirea Fiului este mărturisită atât în Vechiul
24
Testament (Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut – Psalm 2; Din
pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut – Psalm 109), cât și în Noul Testament (la Botez Tatăl
Îl numește Fiul Meu iubit – Matei 3, înaintea lui Caiafa Hristos Se recunoaște ca Fiu al lui
Dumnezeu – Matei 26; Sf. Apostol Petru mărturisește: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui
viu – Matei 16, iar Apostolul Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu – Ioan 20). În mod indirect,
dumnezeirea Fiului este afirmată în locurile în care lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, i se
atribuie însușiri dumnezeiești ca veșnicia (Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, cu slava pe care am
avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea – Ioan 17), atotputernicia (Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer
şi pe pământ – Matei 28), omniprezența (Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo
sunt şi Eu în mijlocul lor – Matei 18), etc. Uneori textul Sf. Scripturi pare să contrazică dumnezeirea
Fiului (Tatăl este mai mare decât Mine – Ioan 14; Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni
nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl – Marcu 13), dar aceste expresii se referă la Iisus
Hristos numai ca om.

3) Dumnezeirea Duhului Sfânt este și ea afirmată clar în Sf. Scriptură, fie în mod direct
(Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva
Duhului Sfânt, nu i se va ierta – Luca 12; Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite
vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine – Ioan
15; Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt?... N-ai minţit oamenilor, ci
lui Dumnezeu – Fapte 5), fie în mod indirect, Duhul Sfânt având însușiri dumnezeiești, este un alt
Mângâietor (Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul
Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte – Ioan
14), este atotștiutor, învață toate (Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce
v-am spus Eu – Ioan 14), este atotputernic, participând la creație (şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe
deasupra apelor – Facere 1; Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată
puterea lor – Psalm 32); Botezul se face și în numele Duhului Sfânt, El fiind egal cu Tatăl și cu Fiul;
mântuirea vine prin nașterea din nou, din apă și din Duh (Ioan 3), etc. Uneori textul Sf. Scripturi
pare să contrazică dumnezeirea Duhului Sfânt: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va
călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va
vesti – Ioan 16 (aici însă nu se neagă atotștiința Duhului Sfânt, ci se arată că El nu va descoperi
nimic deosebit de cele spuse de Hristos până la Înălțare); Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai
Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul – Matei 11 (nici aici nu se neagă
atotștiința Duhului Sfânt, căci în alt loc se spune: Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi
adâncurile lui Dumnezeu (...); cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui
Dumnezeu – 1 Corinteni 2).

B) Comuniunea intratreimică și întrepătrunderea Persoanelor divine (perihoreza):

1. Posedând una și aceeași ființă divină, Persoanele Sfintei Treimi sunt în perfectă unitate
ființială dumnezeiască. Deosebirea care există între Ele constă doar în însușirile interne personale
(Tatăl nenăscut și nepurces, Fiul născut, Duhul purces); între Ele este deci o deosebire personală
(pentru că cele trei Persoane sunt distincte, deosebite), nu ființială. Dată fiind identitatea de ființă
neîmpărțibilă, cele trei Persoane care o au întreagă fiecare, nu pot fi cugetate altfel decât existând
Una în Alta, întrepătrunzându-Se reciproc: Tatăl este și rămâne în Fiul și în Duhul Sfânt, Fiul este în
Tatăl și în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt este în Tatăl și în Fiul. Persoanele Sfintei Treimi Se
întrepătrund, Se înconjoară reciproc, locuiesc Una în Alta, fiecare este întreagă în celelalte două
Persoane. Această împreună existență a Persoanelor divine în înțelesul de a fi fiecare în celelalte,
fără amestecare, fără contopire sau confundare, se numește perihoreză. Ideea de perihoreză a existat
totdeauna în Biserică, exprimată prin alți termeni; termenul de perihoreză îl avem de la Sf. Ioan
Damaschin (sec. VIII).

2. Perihoreza este mărturisită în Sfânta Scriptură: Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl
este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru
Mine - face lucrările Lui (Ioan 14); Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl (Ioan 10); Duhul toate le
cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (1 Corinteni 2).

25
 3. Perihoreza Persoanelor divine își are temeiul în deoființimea acestora, adică în faptul că
Tatăl împărtășește veșnic celorlalte două Persoane divine întreaga Sa ființă dumnezeiască, Fiului
prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere, fără ca prin aceasta Tatăl să-Și știrbească integritatea
ființei, sau celelalte două Persoane să primească doar o parte din ea, ci fiecare o primește întreagă.
De altfel, împărțirea ființei dumnezeiești e imposibilă, dat fiind spiritualitatea ei absolută, și deci
simplitatea ei absolută.

4. Perihoreza exprimă atât unitatea ființială a Sfintei Treimi (pentru că la baza perihorezei stă
deoființimea Persoanelor), cât și trinitatea Persoanelor divine (pentru că prin perihoreză se afirmă că
ființa cea una și neîmpărțită subzistă, se menține deci întreagă în fiecare Persoană, Care rămâne
totuși deosebită de celelalte două).

5. Fără perihoreză, Persoanele divine ar fi concepute ca existând alături Una de Alta, fiind
despărțite, ca în lumea creată, și în concluzie s-ar afirma trei dumnezei, nu Unul singur, și s-ar
ajunge la erezii antitrinitare.

C) Despre apropriere:
1. Tot ce se referă la ființa divină sau la acțiunile externe ale lui Dumnezeu, este comun celor
trei Persoane. În Dumnezeu există o singură ființă, există o singură voință și o singură activitate
externă. Când unele numiri, atribute sau activități ce se referă la toate trei Persoanele sunt
împrumutate și atribuite unei Persoane, vorbim de apropriere. Aproprierea ar fi deci atribuirea unei
însușiri sau unei lucrări comune, uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi, înseamnă adică a face ceva
propriu din ceea ce este comun. Scopul aproprierilor este de a caracteriza cât mai clar pentru noi
Persoanele Sfintei Treimi, de a ne ajuta să le înțelegem într-o măsură cât mai mare. Dar ceea ce i se
atribuie, ceea ce i se apropriază unei Persoane, nu i se atribuie cu excluderea celorlalte Persoane. De
exemplu, dacă spunem că Tatăl este puterea, Fiul înțelepciunea și Duhul Sfânt bunătatea, nu trebuie
înțeles că Fiul și Duhul Sfânt sunt excluși de la putere, Tatăl și Fiul de la bunătate, sau Tatăl și
Duhul Sfânt de la înțelepciune, pentru că toate acestea, ca și celelalte atribute, sunt comune
Persoanelor divine nedespărțite. În general, toate însușirile ființiale pot fi apropriate unei Persoane,
după cum și o însușire sau lucrare poate fi atribuită celor trei Persoane, întrucât ea nu este rezervată
unei singure Persoane, datorită unității lor ființiale.

2. Tradiția patristică, potrivit Sfintei Scripturi, a apropriat Persoanelor divine numiri, însușiri
ființiale și lucrări externe ale lui Dumnezeu: a) numiri: Tatălui i se atribuie numele de Dumnezeu,
Fiului numele de Domn, iar Duhului Sfânt numele de Duh, fără ca prin aceasta să fie despărțite sau
amestecate Persoanele divine, ci, fiind deoființă, poate fiecare în parte să fie numit Dumnezeu,
Domn și Duh; b) însușiri ființiale (sau atribute divine, energii divine necreate, existând ca potențe
din veșnicie în Dumnezeu, dar fiind actualizate în timp potrivit voinței lui Dumnezeu): Tatălui i se
atribuie eternitatea și puterea, Fiului i se atribuie adevărul și înțelepciunea, Duhului Sfânt i se
atribuie bunătatea, harul, darul; c) lucrări externe (sau manifestări în afară, acțiuni dumnezeiești
externe, activitate divină): Tatălui i se atribuie hotărârea dimpreună cu planul, Fiului i se atribuie
săvârșirea sau executarea, iar Duhului Sfânt i se atribuie desăvârșirea. Sau, bazându-ne pe textul de
la Romani 11 (Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate), putem spune împreună cu Sf.
Atanasie cel Mare: „Dumnezeu Tatăl toate le face prin Fiul în Duhul Sfânt”.

3. În ce privește activitatea divină în lume, Tatălui i se atribuie crearea, Fiului răscumpărarea

sau mântuirea, iar Duhului Sfânt sfințirea.

4. Aproprierile nu sunt deosebiri reale, obiective, între Persoanele divine. Persoanele divine
se deosebesc în mod real prin proprietățile sau însușirile personale interne (Tatăl nenăscut și
nepurces, Fiul născut, Duhul Sfânt purces). Predicatele sau însușirile personale externe, în raport cu
lumea (crearea, mântuirea și sfințirea), nu introduc deosebiri reale, obiective, între Persoanele Sfintei
Treimi, pentru că în lume Persoanele divine acționează împreună, în comuniune, în mod sinergic, ele
fiind nedespărțite una de alta, căci Același Dumnezeu lucrează toate în toți (1 Corinteni 12).

26
 5. Pentru a exprima activitatea divină comună în lume, Sfinții Părinți spun că orice lucrare
pornește din sau de la Tatăl, trece prin Fiul și se desăvârșește în Duhul Sfânt. Revelația divină
supranaturală, de asemenea, s-a făcut de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, atât în Vechiul, cât și în
Noul Testament. În lucrarea providenței, Tatăl este „susținătorul și purtătorul de grijă al tuturor prin
Fiul, în Duhul Sfânt” (Sf. Grigorie Sinaitul). În Răscumpărarea lumii, Fiul a săvârșit întreaga operă
mântuitoare prin Duhul Sfânt, împlinind voia Tatălui. Sfințirea lumii e atribuită Duhului, Care vine
de la Tatăl, fiind trimis în lume de Fiul.

6. Dar, deși acțiunea dumnezeiască externă este produsul voinței celei una și neîmpărțite a
lui Dumnezeu, deci comună Persoanelor divine, totuși fiecare Persoană își are contribuția personală
prin lucrări proprii. Însă lucrarea proprie a fiecărei Persoane nu trebuie gândită ca petrecându-se
separat de a celorlalte Persoane, ci doar ca o ieșire în prim plan a unei Persoane divine și ca o
împreună lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi. Totuși, în lucrarea mântuirii lumii, numai Fiul S-a
întrupat, S-a răstignit, a înviat ca om, celelalte două Persoane divine conlucrând doar prin
bunăvoință.

Pronia divina
Dumnezeu a creat lumea din motivul bunătății și iubirii Sale, pentru a-i face și pe alții părtași
la fericirea dumnezeiască. Scopul creării lumii este preamărirea lui Dumnezeu, și prin aceasta,
fericirea creaturilor. Așadar, dacă Dumnezeu a creat lumea din iubire pentru a-i împărtăși din
bunătatea Sa, ar fi de neînțeles ca Dumnezeu, după ce a adus făptura la existență, să-Și întoarcă fața
Sa de la ea, nemaipurtându-i de grijă, și aceasta cu atât mai mult cu cât creatura singură, fără ajutorul
divin, nu poate împlini scopul pentru care a fost creată. Astfel, este logic și absolut necesar ca
acțiunii de creare a lumii să-i urmeze și lucrarea purtării de grijă permanentă a lui Dumnezeu.
Providența divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în
mod permanent față de întreaga creație și în mod special față de om. Ea este manifestarea iubirii lui
Dumnezeu față de lume. Este o activitate externă, reală și continuă a lui Dumnezeu, în care
deosebim trei acte, momente sau aspecte: conservarea, conlucrarea și conducerea.

1. Conservarea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile și ființele create sunt
păstrate în forma lor originară. Aceasta nu înseamnă însă numai ferirea creaturii de distrugere, ci
trebuie înțeleasă ca o influență neîntreruptă a lui Dumnezeu asupra lumii, pentru ca ea, în continuă
mișcare și schimbare, să ajungă la ținta ei finală, desăvârșirea.
Conservarea nu înseamnă o creație nouă, pentru că Dumnezeu, după crearea omului, S-a
odihnit, adică a încetat de a mai crea ființe noi pe pământ. Dar această lucrare dumnezeiască poate fi
numită o creație continuă, pentru că ea constă, pe de o parte, din ferirea creaturii de distrugere, iar pe
de altă parte, dintr-o influență continuă a lui Dumnezeu asupra făpturilor Sale, dându-le puterea de a
exista (așa după cum uzina electrică dă putere de luminare becurilor). Făpturile fiind mărginite, nu
pot exista singure fără a fi în legătură unele cu altele, fără a se sprijini unele pe altele. Dacă făpturile
nu pot exista singure, atunci nici lumea în întregul ei (care e compusă din făpturi) nu poate exista
singură, ci pentru conservarea ei are nevoie de un sprijin din afară. Are nevoie de sprijinul și
influența lui Dumnezeu. Așadar, conservarea nu e numai ceva negativ (păzirea de distrugere), ci și
ceva pozitiv (o influență continuă asupra lumii).
Adevărul despre conservarea lumii prin Dumnezeu îl găsim exprimat în multe locuri din Sf.
Scriptură; Mântuitorul ne îndeamnă: Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu
adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus
decât ele? (Matei 6), iar Sf. Apostol Pavel scrie că Dumnezeu este principiul existenței tuturor
făpturilor și că în El avem viață, în El ne mișcăm și suntem (Fapte 17). Sf. Tradiție exprimă și ea
aceeași învățătură despre conservarea lumii prin Dumnezeu, numindu-L pe Dumnezeu Tatăl: Tatăl
Atotțiitorul (Simbolul de credință), iar Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Conservarea lumii nu este o
faptă inferioară creării ei, ci, dacă trebuie să spunem ceva minunat, este chiar superioară. Înseamnă
mult a produce ceva din nimic; dar a conserva lucrurile care tind spre inexistență și a le ține laolaltă,
când vor să se împrăștie, este o faptă mare și un semn de multă putere”.

27
 Revelația divină ne arată deci că Dumnezeu poartă de grijă de toate făpturile, dar El nu le
conservă pe toate în veci.

2. Conlucrarea sau cooperarea este acțiunea prin care Dumnezeu împărtășește întregii
creaturi ajutorul Său, pentru ca aceasta să-și atingă scopul pentru care Dumnezeu a creat-o. Acest
ajutor se împărtășește fiecărei făpturi potrivit cu natura, cu puterile ei, și în marginile legilor fizice.
Cu făpturile fără viață, Dumnezeu lucrează totdeauna uniform, de exemplu cu soarele lucrează să
lumineze și să încălzească. Cu făpturile neraționale lucrează prin și în colaborare cu instinctul
acestora. Cu omul colaborează Dumnezeu atât prin instinctul pus în el, cât și mai presus de instinct,
prin rațiune. Dar, spre deosebire de animale, rațiunea omului poate lucra împotriva instinctului.
Dumnezeu nu conlucrează cu omul decât în cazul în care acesta săvârșește binele, nu și când face
răul. Atunci când omul se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează mintea spre a putea
înțelege urmările acțiunii sale și a se opri astfel de la ceea ce și-a propus, dar niciodată, în activitatea
Sa de conlucrare, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului.
Conlucrarea lui Dumnezeu cu lumea se vede din mai multe locuri ale Sfintei Scripturi: Tatăl Meu
până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5), Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru
Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15), Căci
Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filipeni
2). Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu în unele conlucrează cu noi, iar pe altele numai le
admite. Că El nu voiește nici un rău, dar nu numai prin voința Lui se întâmplă toate, ci și prin voința
noastră, și totodată și prin conlucrarea lui Dumnezeu”.

3. Conducerea, guvernarea sau cârmuirea lumii este activitatea prin care Dumnezeu
conduce creatura în general și fiecare creatură în apecial spre înfăptuirea scopului ei. Și această
lucrare se realizează într-un fel cu creatura neînsuflețită și în alt fel cu omul. Creația neînsuflețită
este condusă de Dumnezeu prin legile pe care El le-a așezat în natură, după cuvântul psalmistului
care spune: Hotar ai pus (apelor), pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere
pământul (Psalm 103). Omenirea e condusă de Dumnezeu spre scopul ei suprem prin diferite
mijloace, prin diferiți oameni și prin diferite concursuri de împrejurări. Dumnezeu Se folosește nu
numai de forțele bune, ci și de forțe rele (de răutatea oamenilor și a demonilor) în conducerea lumii
spre mântuire și îndumnezeire. Omul, care are voință proprie, este condus de Dumnezeu printr-o
influență binefăcătoare și printr-o împreună lucrare la bine. E vorba de o influență, nu de o
constrângere; de un imbold și o întărire a voinței spre a face binele și de un îndemn de a se feri de
facerea răului. Guvernarea lumii de către Dumnezeu mai este legată și de o anumită lucrare creatoare
progresivă a lui Dumnezeu. Aceasta se deosebește de creația propriu-zisă, care a încetat după
facerea omului, dar o are ca fundament. De exemplu, aducerea la viață a noi generații de oameni este
opera de creație continuă sau progresivă a lui Dumnezeu.
Sf. Scriptură vorbește despre guvernarea lumii atunci când numește pe Dumnezeu Domn al
cerului și al pământului (Fapte 17), iar Sf. Efrem Sirul spune: „Văd lumea și cunosc Providența. Văd
cum se îneacă corabia dacă-i lipsește cârmuitorul, cunosc că lucrările omenești rămân de nimica
dacă nu le îndreaptă Dumnezeu” .
Providența divină poate fi generală (cuprinde creația în ansamblu), dar și specială (pentru
fiecare făptură în parte); poate fi ordinară (prin mijloace, legi naturale fixate de la crearea lumii), dar
și extraordinară (prin acte supranaturale, mai presus de legile naturii, adică prin minuni).
Despre realitatea Providenței divine avem nenumărate dovezi în Sf. Scriptură: Dacă
Dumnezeu n-ar cugeta decât la Sine Însuşi şi dacă ar lua înapoi la Sine duhul Său şi suflarea Sa,
toate făpturile ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână (Iov 34); Toate către Tine aşteaptă ca să
le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor
umple de bunătăţi; dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în
ţărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului (Psalm 103);
Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17). Acțiunea Providenței, ca toate lucrările divine,
este comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi: Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca,
ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar
Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele (Matei 6); Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez
(Ioan 5); Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului (Psalm 103).

28
 Obiecții împotriva Providenței:
a) providența ar distruge libertatea omului;
b) existența răului în lume ar contrazice realitatea providenței;
c) de ce cei buni sunt de multe ori nefericiți pe acest pământ iar cei răi fericiți? Sistemul deist
afirmă că Dumnezeu a creat lumea și apoi S-a retras în transcendența Sa (Herbert de Cherbury,
Voltaire, Rousseau). Tuturor acestora li se poate răspunde cu cuvintele cu care Dumnezeu i-a
răspuns lui Iov: Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune? (Iov 38)

Dumnezeirea si umanitatea lui Hristos

1. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire (Crezul),
sau: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 10), Iisus Hristos a venit
în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1).

2. Hotărârea din veci a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii a fost împlinită de Fiul lui
Dumnezeu, Care S-a întrupat la plinirea vremii.

3. Biserica învață pe temeiul Revelației că Iisus Hristos este Dumnezeu-Om, Dumnezeu

adevărat și om adevărat întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Astfel, în Persoana cea una a lui
Iisus Hristos se cuprind două firi: dumnezeiască și omenească.
Acest adevăr este mărturisit de:
a) Profețiile mesianice:
Firea dumnezeiască: Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109); Domnul
a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! (Psalm 2); Şi tu, Betleeme Efrata, deşi
eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru
început, din zilele veşniciei (Miheia 5). Firea omenească este mărturisită în locurile în care Mesia
este numit sămânța femeii (Facere 3), a lui Avraam (Facere 12), a lui Isaac (Facere 26), a lui Iacov
(Facere 28); este numit „Mlădița din tulpina lui Iesei" (Isaia 11); „Odraslă a lui David" (Ieremia 23),
care se va naște dintr-o Fecioară în Betleem, și numele Lui va fi Emanuel (Isaia 7: 14); în locurile
unde sunt prezentate fapte minunate din viața Sa pământească (Isaia 71 și 72), suferințele și moartea
Lui (Isaia 53); b) Însuși Mântuitorul, vorbind despre Sine, Își atribuie și firea dumnezeiască și firea
omenească, numindu-Se Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Firea dumnezeiască: În convorbirea cu
Nicodim, Mântuitorul Își atribuie omniprezența firii dumnezeiești: Și nimeni nu s-a suit în cer, decât
Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3), și mai departe tot Mântuitorul
spune: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3); în alt loc Își atribuie aceeași lucrare cu Tatăl:
Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5), aceeași putere făcătoare de minuni, aceeași
adorare și aceeași aseitate ca și Tatăl: Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa
şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să
cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a
trimis (…). Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine (Ioan 5); Își
atribuie veșnicia: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam (Ioan 8),
atotștiința: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai
Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere
(Matei 11) și unitatea de ființă cu Tatăl: Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem (Ioan 10).
Firea omenească: Despre firea Sa omenească Iisus vorbește atunci când se numește pe Sine
om: Dar voi căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la
Dumnezeu (Ioan 8), și când se numește foarte adesea Fiul Omului;
b) Apostolii și evangheliștii – învață și ei despre cele două firi ale Mântuitorului: Firea
dumnezeiască: atunci când vorbesc despre Botezul Domnului și Schimbarea la Față, arătând că Tatăl
Îl declară pe Iisus Fiul Său iubit; apoi, Evanghelia este a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Marcu
1); El este Dumnezeu Cuvântul: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava
Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1: 14); Iar acestea s-au scris, ca
să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui (Ioan
20). Firea omenească: se mărturisește în genealogiile de la Matei și Luca, în istorisirea despre
29
nașterea Domnului și întreaga Sa viață pământească, de la naștere până la moarte; Iisus Hristos este
prezent în toate Evangheliile ca un om adevărat cu trup și suflet omenesc, având toate însușirile și
funcțiile specifice firii omenești;
c) Sfinții Părinți, combătând ereziile hristologice, învață și ei despre cele două firi ale
Mântuitorului, aducând și argumente raționale în sprijinul acestei învățături:
1) ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni (Căci unul este Dumnezeu, unul este şi
Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus – 1 Timotei 2), Mântuitorul trebuia să fie
și Dumnezeu și om, „trebuia ca Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni să-i aducă la prietenie și
unire printr-o înrudire cu amândouă părțile”;
2) ca Învățător desăvârșit și lumină a lumii, care revelează oamenilor în mod absolut pe
Dumnezeu, trebuia să fie El Însuși Dumnezeu, căci: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1); însă, pentru a
împărtăși oamenilor această cunoaștere, trebuia să vină în maximă apropiere de noi prin Întrupare,
deoarece, spun Sfinții Părinți, „omul neputând să învețe decât de la semenul lui, Mântuitorul a luat o
natură omenească asemenea cu a noastră, ca să învețe mai ușor pe oameni”;
3) ca Răscumpărător și restaurator al firii umane căzute, Mântuitorul trebuia să fie și
Dumnezeu și om: trebuia să fie Dumnezeu, pentru că numai uniți cu Cel nestricăcios și nemuritor,
adică cu Dumnezeu, noi puteam ajunge la nestricăciune și nemurire; trebuia să fie și om, pentru că,
precum omul a fost învins odată, tot omul trebuia acum să devină învingător.

4. Prerogativele Mântuitorului Hristos față de ceilalți oameni:

a) Întruparea și nașterea lui Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, în mod supranatural:
Zămislirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut prin conlucrarea celor trei Persoane divine: Duhul Sfânt Se
va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte
din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1). Biserica ne învață, pe baza Sfintei Scripturi și a
Sfintei Tradiții, că Născătoarea de Dumnezeu a fost fecioară înainte de naștere, a rămas fecioară în
timpul nașterii și după naștere: Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu
de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema(...). Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1); Iată, Fecioara va lua în pântece şi
va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel (Isaia 7); Înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere,
ea a născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un fiu (Isaia 66); Şi mi-a zis Domnul: "Poarta
aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi niciun om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui
Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă (Iezechiel 44), iar Sf. Efrem Sirul explică: „Duhul a făcut
mamă pe aceea ce nu știa de bărbat; de aceea rodul n-a rupt pecetea fecioriei și Fecioara a rămas fără
suferință”.
b) Impecabilitatea – Lipsa oricărui păcat, atât originar cât și personal, în Iisus Hristos: din
Iisus Hristos sunt excluse orice ispită internă și luptă a patimilor (în El nu există porniri păcătoase),
iar ispitele externe nu au nicio putere asupra Sa. Astfel, impecabilitatea hristică nu este doar o lipsă
de păcat, ci și imposibilitatea de a păcătui, de a voi răul, deci impecabilitate în sens absolut. Lipsa
păcatului strămoșesc: Și Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Luca 1);
Sfinții Părinți învață și ei despre lipsa păcatului strămoșesc în Iisus Hristos, pe de o parte din
nașterea Lui supranaturală dintr-o Fecioară curățită de păcatul strămoșesc de către Sfântul Duh, la
concepere, iar pe de altă parte din faptul că Cel ce Se naște din Fecioară nu este o persoană nouă, ci
o Persoană divină, deci absolut sfântă și lipsită de păcat. Lipsa păcatului personal: Cine dintre voi
poate să Mă vădească de păcat? (Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat
întru El nu este (1 Ioan 3), Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile
noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat (Evrei 4)

30
Definirea dogmatica a Persoani lui Hristos
1. Definiție : Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat și om adevărat, Dumnezeu-Om, având două
firi, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură persoană sau ipostas, Persoana lui Dumnezeu
Cuvântul. Această unire între Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu și firea omenească în Iisus Hristos se
numește unire ipostatică sau personală (spre deosebire de unirea după ființă a celor trei Persoane
divine, sau de unirea după har între oameni și Dumnezeu). Prin această unire, Iisus Hristos este din
prima clipă a zămislirii Sale minunate Dumnezeu-Om, adică Persoană divino-umană.

2. Însemnătatea dogmatică și morală a unirii ipostatice:

a) numai fiind Dumnezeu adevărat, mântuirea realizată de El are putere și valoare absolută, și
numai fiind și om adevărat, poate înfățișa mântuirea și ca operă a omenirii, a celui de-al doilea
Adam;
b) unirea ipostatică, prin care s-a realizat unirea maximă a lui Dumnezeu și a omului în Iisus
Hristos, devine modelul unirii spirituale a omului cu Dumnezeu: așa cum în Iisus Hristos voința
omenească era în perfectă armonie cu cea dumnezeiască, tot astfel prin har, omul trebuie să-și
unească voința sa cu voința lui Dumnezeu, ca să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8) –
importanța morală a unirii ipostatice.

3. Definirea dogmatică a Persoanei Mântuitorului în sinoadele ecumenice: În lupta cu

ereziile hristologice care răstălmăceau grav taina persoanei lui Iisus Hristos, fie negând divinitatea,
fie umanitatea Lui, fie neînțelegând unirea ipostatică a firilor, sinoadele ecumenice au căutat să
cuprindă în formulări concise, fără echivoc, chipul evanghelic integral, viu, al persoanei divino-
umane a lui Iisus Hristos. Sinodul I si sinodul II ecumenic au stabilit textul definitiv al Simbolului de
credință în care se mărturisește despre persoana lui Iisus Hristos că este Dumnezeu și om adevărat,
Fiul lui Dumnezeu, "Unul Născut, Care din (...) Fecioara Maria S-a facut om", apărând prin aceasta:
dumnezeirea Sa, egalitatea și deoființimea Fiului cu Tatăl, Întruparea Lui pentru mântuirea noastră,
îndumnezeirea firii omenești prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Logosului divin. Sinodul
III ecumenic hotărăște că Iisus Hristos este Dumnezeu și om desăvârșit, constituit din trup și suflet
rațional; Același, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, afară de
păcat. Cu acestea se aduc noi precizări referitoare la integritatea firilor și la relația lui Hristos cu
Dumnezeu și cu oamenii. Sinodul IV ecumenic dezvoltă mărturia sinoadelor anterioare, precizând că
unirea ipostatică a celor două firi în persoana Logosului divin se face neamestecat, neîmpărțit,
neschimbat și nedespărțit: „Iisus Hristos este Unul și Același Dumnezeu Adevărat și om adevărat,
din trup și suflet rațional, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate,
întru toate asemenea nouă, afară de păcat, născut mai înainte de veci după dumnezeire, iar în zilele
din urmă din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, cunoscut în două firi în
chip neamestecat, neîmpărțit, nedespărțit și neschimbat, deosebirea firilor nefiind desființată din
cauza unirii, ci păstrându-se însușirea fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostas”.
Sinodul V ecumenic combate pe ereticii teopasiți (Dumnezeu în Treime a pătimit pe cruce) prin
contribuția călugarilor sciți, aducând noi precizări în definirea persoanei Mântuitorului, învățând că
Unul din Treime a pătimit în trup. Deși putem spune că Dumnezeu s-a născut, întrupat și că a murit,
totuși în fiecare dintre aceste cazuri vorbim despre Dumnezeu Care s-a făcut om și nu despre
Dumnezeu în ființa Sa transcendentă, Care nu este subiectul nașterii și al morții; nașterea și moartea
au fost asumate liber de către Logosul întrupat pentru mântuirea și îndumnezeirea noastră după har.
Sinodul VI ecumenic a preluat și dezvoltat ceea ce s-a spus la Calcedon, afirmând că dacă în Iisus
sunt două firi, divină și umană, cu toate proprietățile lor specifice, atunci în Iisus Hristos sunt două
voințe și două lucrări (energii sau activități), omenească și dumnezeiască, potrivit celor două naturi,
și acestea (voințele și lucrările) sunt unite ipostatic în unica Persoană a Mântuitorului Iisus Hristos,
în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Deci, în Iisus Hristos există două
voințe corespunzătoare fiecărei firi: o voință dumnezeiască și o voință omenească naturală (nu însă
o voință omenească ipostatică, personală, care să se poată opune voinței dumnezeiești, căci Hristos
ca om nu are un ipostas sau persoană omenească), voința omenească naturală supunându-se întru
totul (fără luptă) voinței dumnezeiești.
31
 Sinodul VII ecumenic continuă linia ultimelor sinoade ecumenice și a învățăturii Sf. Părinți
(Ioan Damaschin și Teodor Studitul), hotărând că reprezentarea feței lui Hristos în sfintele icoane
este legitimă și necesară:
a) pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om;
b) pentru că Iisus este o singură persoană sau față și nu două, fața Lui divină având
posibilitatea de a avea și chip și față umană;
c) pentru că icoanele nu înfățișează firea dumnezeiască și nici cea omenească despărțită de
cea dumnezeiască, ci ele infățișează unica persoană a Logosului întrupat;
d) orice icoană a cuiva nu reprezintă ființa lui, ci imaginea sau fața văzută a ipostasului lui,
cu toate trăsăturile personale ale protochipului; icoana există virtual în protochip, înainte chiar de a fi
confecționată;
e) deși icoana și protochipul sunt în strânsă corelație, ele se deosebesc după substanța lor,
deoarece icoana este din altă substanță decât persoana pe care o reprezintă, totuși ele sunt
asemănătoare dupa ipostas; icoana se identifică cu persoana celui reprezentat, nu cu ființa acestuia;
de aceea, cinstirea icoanei nu este adusă materiei, ci ipostasului reprezentat pe ea, respectiv
protochipului ei;
f) prin întrupare, Iisus, Care este chipul Tatălui, ia acum față umană pentru a arăta marea
iubire a lui Dumnezeu, pentru că iubirea cuiva se arată și prin întoarcerea feței spre celălalt, prin fața
Sa iubitoare întoarsă iarăși spre noi; Tatăl, uitându-se la Fiul, îi vede pe toți oamenii, respectiv îi
vede pe toți precum pe Fiul Său;
g) după înălțarea la cer, între modalitățile pe care Dumnezeu ni le pune la îndemână pentru a
ne face conștienți de prezența, sunt, pe lângă Sfintele Taine (punctul culminant fiind Euharistia) și
pe lângă Cuvântul Său dumnezeiesc, tocmai chipul sau fața Sa văzută, prezentată în icoană, prin care
rămâne prezent mereu între noi și prin care ne întâlnim cu El.

4. Conținutul dogmei unirii ipostatice conform sinoadelor ecumenice: Astfel, potrivit

sinoadelor ecumenice, Biserica învață că:
a) În Iisus Hristos sunt două firi: divină și umană, cu două voințe și două lucrări
corespunzătoare, unite într-o singură persoană sau ipostas;
b) Această Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu, Care rămâne subiect
unic neîmpărțit al celor două firi (purtător unic al ambelor firi);
c) Modul de unire este fără împărțire, fără despărțire, fără amestecare și fără schimbare a
celor două naturi.

5. Precizări în legătură cu unirea ipostatică:

a) cele două firi, dumnezeiască și omenească, sunt păstrate în integritatea lor în unirea
ipostatică, dar, în același timp, ele se întrepătrund și se înconjoară reciproc, fără amestecare sau
schimbare; această locuire una într-alta a celor două firi se numește perihoreză (același termen
folosit și pentru dogma Sfintei Treimi);
b) firea omenească a lui Iisus Hristos nu are persoană sau ipostas propriu, ci ea este însușită,
asumată, actualizată sau împropriată de Persoana sau Ipostasul divin al Fiului lui Dumnezeu. Fiul lui
Dumnezeu a luat în Persoana Sa întreaga fire sau natură omenească (adică cu toate însușirile ei
ființiale), deplină, curată din Fecioara Maria (firea umană a lui Iisus Hristos a avut afectele
ireproșabile, nepăcătoase sau naturale, ca urmări ale păcatului în firea noastră căzută – foamea,
setea, oboseala, durerea, întristarea – dar nu a avut și păcatul însuși, sau putința de a păcătui – a luat
slăbiciunile firii, dar nu pervertirea voinței);
c) Leonțiu de Bizanț este cel care a introdus termenul de enipostaziere pentru primirea firii
omenești în Ipostasul preexistent al lui Dumnezeu Cuvântul.

6. Modul unirii ipostatice:

Împotriva dioprosopismului nestorian (care susținea că unirea celor două firi în Hristos este
doar o unire morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană deosebită, Fecioara Maria
nemaifiind Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel mult de hristos), sinodul III ecumenic
precizează că cele două firi sunt unite în una și aceeași persoană a Logosului întrupat, Iisus Hristos,
în chip neîmpărțit (unica Pesoană a lui Iisus Hristos rămâne subiect neîmpărțit al celor două firi, cele
două firi nesubzistând separat în Hristos) și nedespărțit (odată unite cele două firi în momentul
32
zămislirii minunate, ele rămân nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva monofizismului eutihian
(care susținea că în Hristos există doar o fire, cea dumnezeiască, pentru că aceasta a absorbit-o pe
cea omenească la întrupare, firea omenească pierzându-și astfel însușirile proprii și nemaipăstrând
decât aparența ei), sinodul IV ecumenic precizează că cele două firi sunt unite în chip neschimbat
(fiecare fire și-a păstrat propriile sale însușiri) și neamestecat (cele două firi nu s-au confundat, nici
nu s-au contopit sau amestecat astfel încât să rezulte o a treia fire, ori firea omenească să se
transforme în fire dumnezeiască sau invers). În ce privește întrepătrunderea celor două firi, trebuie
precizat că întrepătrunderea se face numai de către firea dumnezeiască, pentru că fiind necreată,
aceasta trece prin toate și nimic nu poate să treacă prin ea.

7. Dogma unirii ipostatice în raport cu Sfânta Treime:

a) În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească, totuși nu s-a
întrupat întreaga Treime, ci doar Fiul lui Dumnezeu; altfel spus, dumnezeirea se unește cu
omenitatea în Iisus Hristos, dar e vorba de firea dumnezeiască ipostatică sau personală a Fiului lui
Dumnezeu, astfel încât nu dumnezeirea s-a făcut om, ci Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om. Desigur,
Persoanele Sfintei Treimi având toate însușirile și lucrările comune, și la Întruparea Fiului au
participat și Tatăl și Duhul Sfânt.
b) Prin Întrupare nu s-a produs nicio schimbare în Sfânta Treime, pentru că firea
dumnezeiască a Cuvântului, unindu-se prin intermediiul Persoanei lui Iisus Hristos cu firea
omenească, rămâne neschimbată. Doar firea omenească a lui Iisus Hristos, în unire cu cea divină, se
ridică, se perfecționează, se îndumnezeiește, fără să se transforme, fără să se schimbe însă în fire
dumnezeiască.
c) Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu și rămâne pentru
veșnicie, fără nicio schimbare sau întrerupere. Și în timpul dintre moarte și Înviere, deși sufletul era
despărțit de trup, unirea ipostatică nu s-a desfăcut, sufletul și trupul fiind în continuare în unire în
unicul Ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un
Dumnezeu în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, toate
umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Sf. Ioan Damaschin spune că, deși Hristos a murit ca om, iar
sufletul s-a desprins de trupul Său, dumnezeirea nu s-a despărțit nici de suflet, nici de trup, ipostasul
Cuvântului nedespărțindu-se în două; așadar, chiar dacă sufletul s-a îndepărtat spațial de trup, ele au
rămas totuși unite în Ipostas, astfel încât sufletul se pogoară la iad împreună cu dumnezeirea, iar
trupul rămâne unit cu dumnezeirea în mormânt, fiind astfel ferit de stricăciune. Tot așa și după
Înviere și Înălțare, unirea ipostatică rămâne pentru veșnicie, căci Cel înviat Se arată cu trupul, Se
înalță cu trupul la cer, și tot cu trupul, ca Fiu al Omului, va veni și la judecata de apoi, unde va ședea
pe tronul slavei Sale (Matei 25).

8. Consecințele dogmatice ale unirii ipostatice:

a) comunicarea însușirilor: dat fiind ipostasul comun al ambelor firi, firii dumnezeiești i se
atribuie însușirile omenești, iar firii omenești, însușirile dumnezeiești, însușirile fiecărei firi
comunicându-se celeilalte prin intermediul Persoanei, fără ca o fire să se schimbe în cealaltă; Drept
aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca
să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20); Şi deşi era
Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit (Evrei 5); pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu
Dumnezeu, prin moartea Fiului Său... (Romani 5); Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui
Dumnezeu, ascunsă (…), pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă
ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (1 Corinteni 2); Că Domn este şi al sâmbetei Fiul
Omului (Matei 12); Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care
este în cer (Ioan 3); Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis
slăbănogului... (Luca 5); Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci
va şedea pe tronul slavei Sale… (Matei 25); Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu
putere şi cu slavă multă (Luca 21). Potrivit Sf. Ioan Damaschin, nu este permis însă să spunem că
dumnezeirea a pătimit în trup, ci Dumnezeu a pătimit în trup. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul zice:
Hristos pătimea dumnezeiește, căci suferea de bunăvoie deoarece nu era om simplu, și săvârșea
minuni omenește, căci le săvârșea în trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvăluit.
b) îndumnezeirea firii omenești și lipsa de păcat în Iisus Hristos: îndumnezeirea firii umane
în Iisus Hristos înseamnă maxima înălțare și perfecționare a acestei firi, până la deplina asemănare
33
cu Dumnezeu (scop cuprins în creația omului), dar în limitele firii omenești, nu ca o lărgire a ei la
dimensiuni divine, nici ca o schimbare de natură; astfel, cunoștința omenească a lui Iisus Hristos,
datorită unirii ipostatice a celor două firi, se îmbogățește și se ferește de orice rătăcire, dar nu se
transformă în atotștiință (Sf. Ioan Damaschin, explicând expresia Iisus sporea cu înțelepciunea și cu
vârsta și cu harul lui Dumnezeu, Luca 2, arată că, înaintând în vârstă, „Hristos Își arăta înțelepciunea
care se afla în El”, iar Sf. Teofilact precizează că Hristos nu a devenit înțelept, ci „puțin câte puțin se
arăta înțelepciunea din El, urmând vârstei Sale trupești”; de asemenea, explicând faptul că despre
ziua și ceasul acela, adică despre a doua Sa venire, nimeni nu știe, nici îngerii, nici Fiul, ci numai
Tatăl – din Marcu 13 – Sf. Grigorie Teologul și Ioan Damaschin ... arată că este vorba raportarea la
firea omenească privită în sine, independent de unirea ei ipostatică cu firea dumnezeiască; mai
departe, cum se mișcă cercul cunoștinței omenești în cercul nemărginit al atotștiinței firii
dumnezeiești, rămâne pentru noi o taină nepătrunsă); ca și cunoașterea, și voința omenească
primește, datorită unirii ipostatice, daruri deosebite, lipsei de eroare din domeniul cunoașterii
corespunzându-i, în sfera voinței și a acțiunii, lipsa de păcat. Numai că, în timp ce în cunoaștere se
poate presupune o sporire pe linie umană, în sfera voinței un progres moral în Iisus Hristos este de
neconceput; opinia lui Teodor de Mopsuestia și a nestorienilor, că Hristos S-a perfecționat moral,
ridicându-se prin lupta cu patimile la o viață morală perfectă, a fost condamnată la sinodul V
ecumenic. Biserica învață că, având de purtător Persoana Cuvântului, voința omenească este
dumnezeiește povățuită și călăuzită, este îmbogățită cu tot harul și împodobită cu toată virtutea,
încât devine absolut inaccesibilă păcatului: pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema (Luca 1) – lipsa păcatului strămoșesc – apoi: Cine dintre voi Mă vădeşte de
păcat? (Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este (1 Ioan 3),
Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui (1 Petru 2) – lipsa păcatelor
personale. Lipsa de păcat în Iisus Hristos nu este doar o impecabilitate relativă (în sensul că ar fi
putut păcătui, dar nu a vrut să păcătuiască), ci o impecabilitate absolută, voința Sa omenească
neputând păcătui și neputând voi răul. Sfinții Părinți mărturisesc unanim lipsa de păcat a
Mântuitorului, conform Sfintei Scripturi, întemeind-o pe zămislirea supranaturală și pe unirea
ipostatică.
c) lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare, anume adorare, atât după divinitatea Sa,
cât și după omenitatea Sa – aceasta întrucât închinarea nu se adresează firilor, ci Persoanei. Doar
dacă L-am împărți și despărți pe Hristos Cel neîmpărțit și nedespărțit (căci firile așa sunt unite), am
putea aduce divinității Lui adorare, și omenității venerare. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată
judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul
nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis (Ioan 5) Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit
Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al
celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2). Sinoadele III, V, VII
ecumenice mărturisesc adorarea Fiului lui Dumnezeu întrupat în întregimea Persoanei Sale, de
asemenea Sfinții Părinți: „Noi nu adorăm trupul despărțindu-l de Cuvântul, nici voind să adorăm
Cuvântul, nu-L despărțim de trup” (Sf. Atanasie cel Mare); „Cu adevărat lucru mare și minunat este
că trupul nostru șade în cer și primește închinare de la îngeri, arhangheli, serafimi și heruvimi” (Sf.
Ioan Gură de Aur); „Trupul este adorat în singurul ipostas al Cuvântului, care s-a făcut ipostasul
trupului” (Sf. Ioan Damaschin).
d) Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu – lucru confirmat la sinoadele III, V, VII
ecumenice. Astfel, deși Fecioara Maria L-a născut pe Hristos după omenitatea Sa, dar pentru că
omenitatea lui Hristos este unită ipostatic cu Dumnezeu Cuvântul, ea L-a născut deci pe Dumnezeu
întrupat: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut
sub Lege (Galateni 4), pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema (Luca 1). e) în Iisus Hristos există două voințe și două lucrări corespunzătoare celor două firi
ale Sale, dumnezeiască și omenească: dar, datorită unirii ipostatice, voința omenească este doar
naturală, nu ipostatică, supunându-se totdeauna voinței dumnezeiești (vezi Grădina Ghetsimani), iar
cele două lucrări se întrepătrund în toate ca o singură lucrare teandrică, fără însă să se confunde
lucrarea omenească cu cea dumnezeiască; datorită perihorezei firilor, firea dumnezeiască este cea
care lucrează și împărtășește, iar firea omenească, cea care primește.

34
 Persoana si lucrarea Sf. Duh
1. În Noul Testament Duhul Sfânt apare ca Persoană dumnezeiască, deoființă cu Tatăl
și cu Fiul:
a) Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh (Matei 28) – „în numele” arată însușirea de persoane a celor trei, iar Botezul
săvîrșit în numele lor având ca efect iertarea de păcate, înseamnă că cele trei Persoane au natură
dumnezeiască;
b) Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli
împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta (Luca 12);
c) Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să
doseşti din preţul ţarinei? (...) N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu (Fapte 5);
d) Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15). 2.

2. Mărturii în Sfânta Tradiție despre dumnezeirea Duhului avem în:

a) Simbolurile de credință (apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan);
b) săvîrșirea Tainei Botezului;
c) doxologia mică;
d) mărturiile martirilor.

3. Articolul 8 al Crezului (formulat de sin. II ec. împotriva ereziei lui Macedonie) cuprinde
învățătura esențială despre Persoana și lucrarea Sfântului Duh:
a) Domnul de viață făcătorul: participă la crearea lumii văzute (Şi pământul era netocmit şi
gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor – Facere
1), pe care o umple de viață (Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe
care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă – Ioan 6) și la crearea omului în special (Atunci, luând
Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut
omul cu suflet viu – Facere 2); participă la lucrarea proniatoare (Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi
şi vei înnoi faţa pământului – Psalmul 103), precum și la crearea din nou a lumii prin redobândirea
harului divin (Pogorârea Sf. Duh la Cincizecime și „nașterea din apă și din Duh” la Taina
Botezului);
b) Care de la Tatăl purcede (Ioan 15): purcederea este un alt mod, deosebit de naștere, prin
care Duhul Își ia ființa din veșnicie din Tatăl. Sf. Ioan Damaschin spune că Duhul purcede de la
Tatăl și Se odihnește în Fiul, sau strălucește prin Fiul, de aceea se numește nu numai Duh al Tatălui,
ci și Duh al Fiului (nu în sensul că purcede și din Fiul, ci pentru că este trimis în lume și de Fiul);
c) Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit: Lui I se cuvine aceeași slavă și
închinare, fiind deoființă cu Tatăl și cu Fiul;
d) Care a grăit prin prooroci.

4. Numirile date Sfântului Duh:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor (Isaia 61,
Luca 4), Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi
(Matei 10), Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care
strigă: Avva, Părinte! (Galateni 4), Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8), iar în
legătură cu slujirile și darurile Sale, Se mai numește: Duhul Adevărului (Ioan 15), Şi Se va odihni
peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul
cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu (Isaia 11), Pentru
că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm:
Avva! Părinte! (Romani 8), duhul harului (Evrei 10). Denumirea de Sfânt este dată pentru a deosebi
pe Sfântul Duh de alte duhuri create, însă sfințenia aparține întregii Sfintei Treimi: Sfinţiţi-vă şi veţi
fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Levitic 11), Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul
Savaot (Isaia 6, ca și în Apocalipsă 4).
35
 5. Însușirea personală externă a Sfântului Duh:
Desigur, sfințenia este proprie dumnezeirii, dar Duhul Sfânt este sfințenia ipostatică sau
ipostasul sfințeniei. Astfel, Duhul are menirea sfințirii noastre prin har – aceasta este însușirea Sa
personală externă. Fiind ipostasul sfințeniei, iar aceasta fiind iubire desăvârșită, opusă
egocentrismului, Duhul Sfânt este și ipostasul comuniunii (Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi – 2 Corinteni 13). Duhul
Sfânt este comuniunea sau împărtășirea Tatălui cu Fiul prin iubire infinită (căci iubirea desăvârșită
se manifestă în treimea de persoane), și totodată, prin harul Său, Duhul Sfânt este comuniunea
noastră cu Tatăl prin Fiul (Că prin El – prin Hristos – avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-
un Duh – Efeseni 2).

6. Rugăciunea Împărate ceresc cuprinde și ea o întreagă și adevărată teologie despre

Persoana Sf. Duh.

7. Duhul Sfânt lucrează în Biserică prin Sfintele Taine. Dacă Biserica este Trupul lui
Hristos, atunci Duhul Sfânt este sufletul acestui trup. Duhul Sfânt desăvârșește opera de mântuire a
lui Hristos după Înălțarea Sa la cer, prin Duhul Sfânt ne însușim roadele Jertfei Mântuitorului, adică
mântuirea subiectivă. Prin Duhul Sfânt s-a întemeiat Biserica la Cincizecime, și tot prin Duhul Sfânt
Hristos este permanent prezent în Biserică (Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului. Amin - Matei 28). Această prezență permanentă a lui Hristos în Biserică este privită ca o
Cincizecime continuă (vezi rugăciunea epiclezei: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh,
în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă,
celor ce ne rugăm Ţie”). Legătura organică dintre Duhul Sfânt și Biserică este mărturisită clar de
Sfinții Părinți: „Dacă Biserica există, este evident că este de față Duhul” (Sf. Ioan Gură de Aur);
„Acolo unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt, și unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica și
tot harul” (Sf. Irineu).

8. Relația dintre Hristos și Duhul Sfânt în iconomia mântuirii:

Mântuirea obiectivă, realizată de către Mântuitorul Hristos prin Întruparea, Răstignirea,
Învierea și Înălțarea la cer, este desăvârșită prin Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, prin care
se întemeiază Biserica și se pune început mântuirii subiective, sălășluirii trupului îndumnezeit al lui
Hristos în celelalte ființe umane. Există deci o strânsă legătură între lucrarea Fiului lui Dumnezeu
întrupat și lucrarea Duhului Sfânt în iconomia mântuirii noastre, și chiar o reciprocitate, lucrarea
unuia pregătind și continuând lucrarea celuilalt (de altfel, datorită perihorezei, Persoanele și lucrările
divine nu sunt despărțite).
Astfel:
a) Duhul Sfânt pregătește venirea și lucrarea Fiului: în Vechiul Testament Duhul Sfânt „a
grăit prin prooroci”, iar „Toată Revelația prin prooroci este o Cincizecime preliminară care
pregătește actul Întrupării” (Paul Evdokimov); Duhul Sfânt este Cel ce Îl trimite pe Fiul în lume:
Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor (Isaia 61, cf. și Luca
4) – dar nu singur, ci împreună cu Tatăl (Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică – Ioan 3); Duhul Sfânt
umbrește pe Sfânta Fecioară la zămislirea și nașterea Fiului lui Dumnezeu (Luca 1), Se coboară la
Botez peste Fiul (Ioan 1) și rămâne asupra Lui pentru totdeauna, însoțindu-L în lucrarea Sa
mântuitoare (Cu Duhul lui Dumnezeu scot demonii...);
b) Fiul pregătește coborârea Duhului Sfânt și Îl trimite la Cincizecime: Cel ce crede în Mine,
precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul
pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu
fusese preaslăvit (Ioan 7); Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în
veac (Ioan 14); Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi
duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi (Ioan 16).
Făptura, curățată prin Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea lui Hristos, devine
vrednică să primească din nou harul Duhului Sfânt: „Scopul și destinația întregii opere a mântuirii
noastre prin Hristos este ca cei credincioși să primească pe Duhul Sfânt” (Sf. Simeon Noul Teolog);

36
 „Care este efectul și rezultatul actelor lui Hristos? Nimic altceva decât coborârea Duhului
Sfânt peste Biserică” (Nicolae Cabasila);
„Dumnezeu s-a făcut purtător de trup pentru ca noi să ne facem purtători de Duh” (Sf.
Atanasie);
„Hristos este marele Înaintemergător al Duhului Sfânt” (Paul Evdokimov).
Viața pe care o revarsă și o întemeiază în noi Duhul Sfânt este viața în Hristos. Precum
Duhul Sfânt a sfințit trupul Fecioarei pentru a-L zămisli și naște pe Hristos, la fel Duhul Sfânt
sfințește prin Botez pe credincios pentru ca Hristos să ia chip în el. Prin Duhul Sfânt ne unim cu
Sfânta Treime: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la
el şi vom face locaş la el (Ioan 14).
Relația dintre iconomia Fiului în realizarea mântuirii obiective și iconomia Duhului Sfânt în
mântuirea și sfințirea noastră subiectivă se vede și din faptul că Duhul Sfânt ne împărtășește harul
divin mântuitor câștigat de Iisus Hristos prin jertfa Sa, sau Harul Domnului nostru Iisus Hristos (2
Corinteni 13), pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos
(Ioan 1); de asemenea, dacă Hristos este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14), Duhul Sfânt este Duhul
Adevărului, (Care) vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16), adică la Hristos.
Când Sf. Serafim de Sarov spune că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, nu
înseamnă că Hristos nu ar mai fi centrul vieții creștine, ci doar că numai împărtășindu-ne tot mai
deplin de darul Duhului Sfânt Îl descoperim tot mai mult pe Hristos prezent în inimile noastre de la
Botez și ne unim tot mai deplin cu El: În ziua aceea (a Pogorârii) veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl
Meu şi voi în Mine şi Eu în voi (Ioan 14), sau, cum explică acest text Paul Evdokimov,
„Cincizecimea restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos, și-L revelează nu înaintea, ci
înăuntrul ucenicilor”.
Întreaga iconomie divină începând de la creație are loc prin conlucrarea Fiului cu Duhul
Sfânt în numele Tatălui. Prin harul Duhului Sfânt devenim fii adoptivi ai lui Dumnezeu, pentru că
am primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!, și Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu
duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Romani 8).
Sf. Simeon Noul Teolog spune că dacă Fiul este ușa prin care intrăm la Tatăl, atunci Sf. Duh
este cheia care ne deschide această ușă.

9. „Chenoza” Duhului Sfânt:

După pr. Dumitru Stăniloae, Duhul Sfânt este Persoana cea mai misterioasă a Sfintei Treimi,
nu ne apare destul de distinctă ca celelalte, ci pare să rămână acoperită în smerenie;
Pe El Îl desprindem cu greu de subiectul nostru renăscut, pentru că El este în ochiul nostru
sufletesc care vede pe Iisus, în glasul nostru care spune cu credință lui Iisus: „Doamne!” (Nimeni nu
poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt – 1 Corinteni 12). Duhul Sfânt ni Se
împărtășește prin har, Se unește cu noi, Se identifică cu subiectul nostru, prin El ne unim cu întreaga
Sfântă Treime: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui
bunăvoinţă (Filipeni 2), căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15).
Toate sentimentele care îl înalță pe om la Dumnezeu sunt ale Duhului Sfânt: Iar roada
Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5). Precum fierul aruncat în foc devine una cu focul, precum
ochiul se unește cu lumina, tot așa Duhul Sfânt Se unește cu duhul nostru, încât, după Sf. Petru
Damaschin, credinciosul adevărat are în loc de suflet pe Duhul Sfânt, iar Paul Evdokimov spune că
dacă facerea lumii este o lucrare pogorâtoare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt, iconomia mântuirii
ia calea inversă: de la Duhul Sfânt, prin Fiul, spre Tatăl.

10. Harul divin:

Duhul Sfânt nu ne dă ceva propriu Lui, ci dumnezeirea comună a celor trei persoane,
înțelegând prin dumnezeire, în sens palamit, nu ființa dumnezeiască însăși, ci energia comună a
ființei (Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de
la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al
Meu va lua şi vă va vesti – Ioan 16). Harul divin mântuitor este energia, puterea sau lucrarea
dumnezeiască necreată, care izvorăște din ființa divină a celor trei Ipostasuri, fiind nedespărțită de
acestea, și care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor, în scopul mântuirii și sfințirii lor.

37
Având în vedere că rezultatul lucrării harului divin este mântuirea adusă de Hristos, înțelegem de ce
el se numește „Harul Domnului nostru Iisus Hristos”.
Harul este revărsat de Duhul Sfânt peste noi numai prin umanitatea înviată și înălțată a lui
Iisus Hristos; harul este chiar comuniunea noastră cu Hristos prin Duhul Sfânt, și prin Hristos cu
întreaga Sfântă Treime („Prin har, Dumnezeu ne-a pus în relație cu Sine. Harul este fereastra
deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca Persoană” – pr. D.Stăniloae). Harul divin se manifestă,
este prezent și lucrează permanent în Biserică, îndeosebi prin Sf. Taine.
Însușirile harului divin:
a) necesitatea harului: pentru că omul nu se poate mântui prin propriile puteri; Rămâneţi
întru Mine şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, de nu va fi în viţă, aşa şi
voi, de nu veţi fi întru Mine... Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15); Sf. Macarie cel Mare:
„Precum peştele nu poate vieţui fără apă sau precum nimeni nu poate umbla fără picioare, vedea fără
ochi, vorbi fără limbă ori auzi fără urechi, tot astfel fără Domnul Iisus şi fără conlucrarea puterii
dumnezeieşti nu este cu putinţă a înţelege tainele atotînţelepciunii dumnezeieşti şi a fi creştin
desăvârşit”;
b) gratuitatea harului: nu se dă omului pentru vreun merit personal, ci numai din dragostea şi
bunătatea lui Dumnezeu care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa
adevărului (1 Timotei 2);
c) universalitatea harului: se dă tuturor oamenilor spre a se putea mântui, oferindu-se în mod
egal tuturor, dar nu forţează libertatea, silindu-l pe acesta să-l primească şi astfel să se mântuiască
fără voia lui (protestanţii susţin că însuşirea mântuirii realizate de Hristos este numai opera harului,
omul neputând face nimic prin propriile sale puteri); S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi
(1 Timotei 2); Sf. Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu ...
constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu
neputinţă. Aceasta însă nu din cauză că voinţa Sa ar fi neputincioasă, ci pentru că nu voieşte să facă
silă nimănui”.

11. Mântuirea subiectivă (îndreptarea) e împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, prin

care ultimul îşi însuşeşte roadele jertfei Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului şi a morţii,
începând de la Botez şi Mirungere o nouă viaţă, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu.

Etapele îndreptării:

a) chemarea şi pregătirea omului pentru renaştere, pentru primirea harului divin;

b) renaşterea omului în Hristos prin taina Sf. Botez – constă, pe de o parte în curăţirea de
păcatul strămoşesc şi de păcatele personale săvârşite până la botez, iar pe de altă parte, în sălăşluirea
harului lui Hristos în el;

c) progresul creştinului în viaţa cea în Hristos – arătându-l pe Hristos prezent în viaţa şi în

faptele lui. Condiţiile însuşirii mântuirii subiective:

a) credinţa – este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la revelaţia divină;
pentru mântuire este necesară credinţa lucrătoare prin iubire (Gal.5); Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu
vacrede se va osândi (Marcu 16); Fără credinţă, cu neputinţă este a bine plăcea lui Dumnezeu
(Evr.11); De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat
pe El din morţi te vei mântui (Rom.10);

b) faptele bune – sunt absolut necesare pentru mântuire, alături de credinţă; reprezintă singurul
mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea; dacă credinţa e cea care îndreptează şi mântuieşte,
fiind vie şi lucrătoare prin iubire, ea însăşi este în acelaşi timp şi faptă bună, cuprinzând şi faptele
externe în mod necesar; iar faptele bune aduc cu sine mântuirea, dacă izvorăsc din credinţa în
Hristos; Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu, care este în cer (Matei 7); Matei 25 vorbește despre faptele milei trupeşti; Credinţa fără
38
fapte moartă este (Iacob 2); Sf. Chiril al Alexandriei: „Cinstirea de Dumnezeu constă în două părţi;
din cunoaşterea exactă a dogmelor pietăţii şi din faptele bune. Dogmele fără fapte nu sunt plăcute lui
Dumnezeu. El nu primeşte însă nici faptele, dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietăţii”.

12. Darurile Sf. Duh:

Ca energie dumnezeiască ce se revarsă prin Sf: Duh asupra oamenilor în scopul sfințirii și
mântuirii lor, harul divin este unul după natura sa, dar se deosebește după lucrările și efectele sale
asupra celor ce îl primesc și colaborează cu el. Nici Biserica în totalitatea ei, nici membrii Bisericii
nu au în actualitate deplină bogăția nesfârșită a dumnezeirii sau a harului, ci această bogăție devine
actuală pe măsura eforturilor ce le face Biserica sau diferiții credincioși (harul se împărtășește pe
măsura efortului uman, omul se umple tot mai mult de energiile divine, se unește tot mai mult cu
Dumnezeu, potrivit vredniciei sale). Actualizarea dumnezeirii împărtășite sau a harului se arată în
ceea ce se numesc darurile Duhului Sfânt, sau duhuri. Darurile Duhului Sfânt sunt distincte de harul
divin împărtășit prin Sfintele Taine, absolut necesar pentru mântuire (alături de credință și fapte
bune), dar nu sunt separate de acest har, având același izvor – Duhul Sfânt: Darurile sunt felurite, dar
acelaşi Duh (1 Corinteni 12). Darurile presupun existența harului primit prin Sfintele Taine și sunt
rodiri ale lui, sau sunt o înflorire variată a bogăției nesfârșite a harului, care, deși unul după natura
sa, se arată felurit în formele lui de manifestare și în efectele sale asupra celor ce îl primesc și
colaborează cu el, după cum spune și Sfântul Marcu Ascetul: „Harul Duhului este unul și
neschimbat, dar, intrând în inimile credincioșilor, dă fiecăruia lucrările care se potrivesc: celui ce
flămânzește după Hristos, i se face hrană; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină
încredințare; celui care plânge, mângâiere”. Prof. N. Chițescu compară harul cu „un ocean de daruri
ce scaldă zidirea lui Dumnezeu”. Darurile Duhului Sfânt se desemnează adesea prin numele celor
șapte duhuri, potrivit Isaia 11: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul
cunoştinţei şi al bunei-credinţe și duhul temerii de Dumnezeu. Numărul 7 e semnul plenitudinii
harismatice. Aceste daruri se dau celui nou botezat prin Mirungere, prin care se pune „pecetea
darului Sf. Duh”. După 1 Corinteni 12, darurile Sf. Duh sunt mult mai numeroase: Darurile sunt
felurite, dar acelaşi Duh. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după
acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile
vindecărilor, întru acelaşi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie... Şi toate acestea le
lucrează unul ... ...şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte, iar în Romani 12:
Avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat, după care se enumeră slujirea aproapelui, blândețea,
răbdarea, rugăciunea, milostivirea, iubirea frățească. În același timp însă, Duhul Sfânt îi leagă pe
credincioși întreolaltă, fiind prezent în ei prin diferitele daruri împărțite lor. Astfel, Duhul Sfânt ca
Persoană îi unifică pe cei ce posedă daruri diferite, fiind Duhul unității (Efeseni 4) și al comuniunii:
Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie
liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat (1 Corinteni 12). Se poate face o analogie, comparând legătura
dintre Sf. Duh și Biserică cu legătura dintre suflet și trup: „Duhul ține legate între ele mădularele
trupului lui Hristos, prin darurile care se intercondiționează” (Sf. Vasile cel Mare), tot așa precum
sufletul ține întreg trupul într-o unitate. Harismele sunt daruri sporite ale Duhului Sfânt, împărtășite
unor credincioși ce au sporit mult pe calea virtuții. Astfel de daruri speciale sunt: darul facerii de
minuni, al înainte vederii, etc., iar în Biserica primară existau și darul vorbirii în limbi, darul
tălmăcirii limbilor, harisma apostoliei. După Sf. Apostol Pavel, dragostea creștină, ca harismă și ca
virtute, le înglobează și le întrece pe toate.

39
 Sfanta Biserica
A. Generalități :
1. În aspectul recapitulativ al Răscumpărării, Hristos, jertfindu-Se ca om și îndumnezeindu-Și
firea umană, noi toți am fost aduși jertfă și îndumnezeiți într-un chip virtual, duhovnicesc.
Mântuirea personală, subiectivă, este însușirea prin voință a ceea ce avem virtual de la început în El,
adică este o prefacere a unirii virtuale cu El într-o unire actuală, prin credință și fapte bune. Această
actualizare a unirii noastre cu Hristos și viețuire tainică împreună cu El, se realizează în Biserică,
organul sfințirii și mântuirii noastre. Fiind, în primul rând, comuniunea oamenilor cu Dumnezeu,
Biserica începe de la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, când firea dumnezeiască s-a unit cu cea
omenească în Hristos, și mai pregnant prin Jertfa de pe Cruce și Învierea Domnului, când s-a
restabilit deplin comuniunea noastră cu Dumnezeu. Biserica este „viața lui Dumnezeu în oameni”
(Homiakov), viața dumnezeiască extinsă din Trupul lui Hristos în umanitate, extensiunea socială a
lui Hristos cel înviat.
2. Biserica este trupul sobornicesc, comunitar sau social al lui Hristos. Apostolul Pavel arată
că Biserica este Trupul lui Hristos, Care este Capul ei (Efeseni 1), și că ea are multe mădulare: Iar
voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (1 Corinteni 12). Această comuniune
deplină cu Hristos, în Biserică, a persoanelor umane, se realizează prin Sfintele Taine, care sunt
centrul întregii vieți a Bisericii, condiția indispensabilă pentru creșterea Trupului Bisericii sau
pentru aducerea ei treptată la starea de înviere în care se află umanitatea personală a lui Hristos.
„Euharistia este inima vieții Bisericii” (Nicolae Cabasila).
3. Biserica – totalitatea (comunitatea) credincioșilor în Hristos, care se împărtășesc cu
Sfintele Taine și sunt călăuziți spre mântuire de ierarhie și biserica – locaș de cult; Biserica
luptătoare și Biserica triumfătoare, de fapt o singură unitate deplină prin legătura iubirii, unitate care
se mai numește și comuniunea sfinților. Așadar, Biserica este instituția divino-umană întemeiată de
către Mântuitorul Iisus Hristos, spre mântuirea și sfințirea oamenilor, constând din oamenii care au
aceeași credință, se împărtășesc de aceleași Taine și se împart în popor și clerul conducător, cler
care își primește puterea, prin succesiune neîntreruptă, de la Apostoli, și prin ei de la Domnul
(Hristu Andrutsos).

B. Întemeierea Bisericii:
1. Mântuitorul Hristos, prin Jertfa Sa, a inaugurat Împărăția harului pe pământ, în sufletele
oamenilor (Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos – Ioan
1). Această împărăție a harului este împărăția cerurilor sau împărăția lui Dumnezeu, despre care
Mântuitorul spune că se află înăuntrul oamenilor (Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul
vostru – Luca 17). Deci, împărăția lui Dumnezeu este sălășluirea lui Dumnezeu în sufletele
oamenilor. Biserica, fiind tocmai viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos,
putem afirma că întemeierea Bisericii este strâns legată de Împărăția lui Dumnezeu. Biserica creștină
este reprezentanta împărăției cerurilor, pentru că împărățirea lui Hristos cu drepții de mii de ani
(Apocalipsa 20) se referă la perioada Bisericii creștine.
2. Despre întemeierea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ (adică întemeierea Bisericii) au
vestit profeții în Vechiul Testament (Isaia 2, Daniel 2, tâlcuind visul lui Nabucodonosor), iar în Noul
Testament a vorbit despre acest lucru Sf. Ioan Botezătorul (Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor – Matei 3) și Însuși Mântuitorul (idem – Matei 4).
3. Întrucât lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos începe cu Întruparea Sa, și Biserica, fiind
viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, începe odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Însă, îndeosebi, în chip nevăzut și obiectiv, Biserica ia ființă prin Răstignirea Mântuitorului pe
Cruce, pentru că prin Cruce s-a săvârșit deplin și definitiv, mântuirea obiectivă, adică împăcarea
oamenilor cu Dumnezeu: Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul
Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său (Fapte 20). Întemeierea Bisericii a fost anunțată clar de Mântuitorul: Şi Eu îţi zic ţie, că
tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16).
4. Biserica a fost inaugurată în chip văzut și subiectiv (concret, ca adunare a credincioșilor) la
Cincizecime, ziua ei de naștere, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli în chipul limbilor de
foc, și, în urma predicii lui Petru, au primit credința, botezându-se, ca la trei mii de suflete (Fapte 2).

40
 5. După porunca Domnului: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28), Apostolii au întemeiat în diferite regiuni Biserici
locale, ei considerându-se drept colaboratori ai Domnului și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (Aşa
să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu –
1 Corinteni 4), iar pe Domnul, drept Întemeietorul Bisericii (... pe care a câştigat-o cu însuşi sângele
Său – Fapte 20; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos – 1
Corinteni 3) și piatra din capul unghiului (Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra
cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos – Efeseni 2), Capul Bisericii (Şi toate le-a supus sub
picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui
ce plineşte toate întru toţi – Efeseni 1). 6. Întemeind Biserica Sa ca organ al mântuirii și sfințirii
oamenilor, pentru continuarea lucrării Sale mântuitoare în lume, Hristos a investit-o cu puterea de a
continua întreita Sa slujire: învățătorească, arhierească și împărătească. Pentru continuarea lucrării
Sale, El i-a investit pe Apostoli cu putere dumnezeiască, și după ei, pe toți urmașii lor.

C. Ființa Bisericii:
1. Biserica – organism teandric, divino-uman, în care viața umană se unește cu cea divină
(pentru că în Biserică omul se mântuiește, se sfințește, adică se unește cu Dumnezeu), după modelul
arătat de Fiul lui Dumnezeu, în Care firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească, iar voința Sa
umană s-a supus celei divine. Teandria Bisericii își are baza în Sfânta Treime a) în sensul că unitatea
creștină are ca model unitatea Persoanelor dumnezeiești (Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte,
întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una – Ioan 17); b) în sensul că viața Bisericii
este împletită cu viața Sfintei Treimi, fiindcă prin harul Sfintelor Taine, și mai ales prin Euharistie,
întreaga Treime este prezentă în sufletul credincioșilor (Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul
Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el – Ioan 14).
2. Temeiul natural-omenesc al comuniunii credincioșilor în Biserică: omul, chip al lui
Dumnezeu, nu poate trăi singur, este o ființă socială, având năzuința spre comuniunea cu semenii.
3. Biserica are o latură dumnezeiască, obiectivă, și una omenească, subiectivă – unirea
tainică a naturalului cu supranaturalul – împletirea neîntreruptă, vie, organică, între lucrarea harului
divin și lucrarea liberă omenească.
4. Existența păcătoșilor în Biserică nu poate atinge sau afecta sfințenia ființială a Bisericii,
deoarece sfințenia Bisericii nu este dată de sfințenia credincioșilor, ci de sfințenia Capului ei, care
este Iisus Hristos, și de lucrarea Duhului Sfânt, sălășluit în ea, Biserica având tocmai rolul de a sfinți
pe credincioși.
5. Biserica este o instituție divino-umană, avându-L ca temei instituțional pe Hristos, Capul
și Întemeietorul ei. Caracterul exterior de instituție al Bisericii nu stă în opoziție cu cel interior al ei,
de comuniune în iubire.
6. Biserica are un aspect văzut și unul nevăzut. Nevăzut este Capul ei, Hristos, precum și
harul sfințitor, ca și unirea duhovnicească a mădularelor ei cu Capul, unire tot așa de nevăzută cum e
cea a sufletului cu trupul. În actele văzute, care uneori sunt simboluri ale unor acțiuni nevăzute, se
transmite harul lui Dumnezeu.
7. Infailibilitatea Bisericii, dată de calitatea ei de Trup al Domnului, niciodată despărțit de
Capul său, Hristos, și de lucrarea Duhului Sfânt, Care e Duhul Adevărului și învață tot adevărul
(Ioan 16). De aceea, Biserica este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (1
Timotei 3). (Extra Ecclesiam nulla sallus). 8. Biserica rămâne pentru veșnicie, fiind viața de
comuniune a celor credincioși cu Dumnezeu.

D. Însușirile Bisericii:
Simbolul de credință mărturisește patru însușiri sau atribute ale Bisericii:
1. Unitatea Bisericii: Biserica este una în dublu înțeles, de:
a) unică;
b) unitară.
a) Biserica este una singură: Biserica, fiind Trupul tainic al lui Hristos, este una singură după
ființa sa: pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16); pluralul „biserici” nu se referă la ființa
Bisericii, ci la elemente ei exterioare. Biserica este una singură, pentru că Unul singur este
Dumnezeu, Unul este Iisus Hristos, Capul și Întemeietorul ei, Unul este Duhul Sfânt sălășluit în ea,
Una este Treimea cea de o ființă și nedespărțită, deci și viața de comuniune a oamenilor cu
41
Dumnezeu, care este Biserica, nu poate fi decât una. (Ideea existenței mai multor vieți de comuniune
cu Dumnezeu este absurdă, căci ar presupune o anumită opoziție între ele, și deci o opoziție reală în
Dumnezeu Însuși). Unitatea ființială a Bisericii este o extensiune a unității dumnezeiești: după cum
Dumnezeu este unul în ființă, așa și Biserica este una după ființa sa. Biserica este Trupul cel tainic
al lui Hristos cel înviat, deci este una singură: Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o
singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl ...
...tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi (Efeseni 4); Au doar s-a împărţit Hristos? (1
Corinteni 1). Unitatea ființială a Bisericii se exprimă în unitatea de credință, precum și în unitatea de
conducere a ei; aceste două elemente constituie criteriul și temelia unității Bisericii. Unitatea de
credință, adică mărturisirea aceleiași învățături de credință de către toți credincioșii și de către toate
Bisericile locale, constituie legătura care îi unește pe membrii adevăratei Biserici cu Mântuitorul
Hristos și pe toți credincioșii între ei, indiferent de loc și de timp. Unitatea de conducere se
manifestă prin supunerea credincioșilor aceleiași conduceri ierarhice (patriarhii sunt în consens unii
cu alții, doctrinar, canonic, administrativ).
b) Biserica este unitară: în interiorul ei, Biserica cea una se manifestă ca unitară; această
unitate înseamnă întâi o unitate de viață, în baza căreia fiecare membru se simte una cu ceilalți, ca
trăind în același Trup al Domnului, având aceeași credință; apoi, Biserica este unitară și în
organizarea ei, nu în sensul de centralizare a întregii puteri administrative în mâinile unui singur
conducător văzut, ca în catolicism, ci în sensul unei unități armonioase, simfonice, între diferitele
Biserici autocefale ce păstrează unitatea doctrinară, canonică și sacramentală. Biserica cea una, unică
și unitară, păstrătoare și propovăduitoare a adevărului revelat nealterat, este Biserica Ortodoxă.

2. Sfințenia Bisericii: Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească,
curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, și ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau
zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5). Sfințenia Bisericii
nu rezultă din sfințenia membrilor ei, ci sfințenia acestora se alimentează din sfințenia Bisericii (vezi
sfinții din Biserică, sfintele moaște). Biserica este sfântă pentru că:
a) sfânt este Capul ei, Hristos, al Cărui Trup este;
b) sfânt este Duhul Sfânt, al Cărui templu sau locaș este;
c) sfânt este scopul ei: sfințirea și mântuirea credincioșilor;
d) sfinte sunt mijloacele ei de sfințire și mântuire: Sfintele Taine.

3. Sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea) Bisericii: este însușirea sau calitatea

Bisericii de a fi (deși răspândită în toate părțile lumii) un întreg unitar, viu și activ, peste tot
pământul unde s-a răspândit creștinismul. Sobornicitatea Bisericii este implicată în unitatea ei, căci
în afirmația că Biserica este una și aceeași pretutindeni, este implicat și caracterul ei universal, ea
fiind Biserica lumii întregi.
Sobornicitatea Bisericii are două aspecte:
a) aspectul extensiv: arată întinderea spațială a Bisericii pe întreg pământul (în contrast cu
sinagoga iudaică, mărginită la un singur popor);
b) aspectul intensiv: arată valoarea universală a credinței adevăratei Biserici (spre deosebire
de erezie, care are existență locală și trecătoare); universalitatea în acest sens înseamnă puterea
interioară a Bisericii, rezultată din prezența lui Hristos în ea, de a păzi neatinsă unitatea de
învățătură, cult și conducere în comunitățile creștine din diferitele părți ale lumii.
Teologul bulgar Ștefan Zankov observă că termenul grecesc folosit în Crez (katolos)
înseamnă un întreg ce nu se schimbă în ființa lui prin împărțire, astfel, Biserica sobornicească este
un întreg, o unitate care rămâne neschimbată în ființa ei, deși este răspândită pe tot pământul și
împărțită în Biserici locale; ea este un întreg care și în cea mai mică parte păstrează aceeași ființă (ca
și Sf. Euharistie). În Biserică partea cuprinde plinătatea totului, prin urmare plinătatea întregului nu
rezultă din suma părților, pentru că fiecare parte are aceeași plinătate ca și întregul (iar acest lucru
nu e valabil doar pentru Bisericile locale, ci și la nivelul simplilor credincioși, pentru că și un singur
credincios poate fi asemenea în sfințenie cu întreaga Biserică, în măsura în care primește darurile
aceluiași Duh Sfânt care lucrează în ea). Sf. Ignatie al Antiohiei scrie: „Așa cum în Euharistie,
Hristos este de față întreg, tot astfel fiecare comunitate bisericească este plinătatea absolută a
Trupului lui Hristos; acolo unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica universală”. Dar
sobornicitatea Bisericii se poate referi și la modul de conducere a Bisericii, arătând că Biserica cea
42
una, care stă pe temelia soboarelor sau a sinoadelor ecumenice (spre deosebire de fracțiunile care s-
au desprins de ea), se conduce după principiul sobornicității sau sinodalității, autoritatea supremă de
conducere în Biserica Ortodoxă fiind sinodul (spre deosebire de papa al catolicilor).

4. Apostolicitatea Bisericii: este însușirea prin care Biserica se afirmă ca fiind întemeiată de
Iisus Hristos și așezată pe temelia Apostolilor, Hristos fiind piatra cea din capul unghiului: Zidiţi
fiind pe temelia apostolilor ... ...şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus
Hristos (Efeseni 2), și nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos (1
Corinteni 3). Hristos îi unește pe Apostoli prin credința și învățătura lor despre El, făcându-i temelie
pentru Biserica Sa, acea cetate al cărei zid are 12 pietre de temelie şi în ele 12 nume, ale celor 12
apostoli ai Mielului (Apocalipsa 21). Apostolii sunt stâlpii Bisericii (Galateni 2).
Apostolicitatea Bisericii are trei componente principale: Biserica apostolică este întemeiată:
a) pe credința și mărturia Apostolilor despre Învierea Domnului;
b) pe învățătura primită de Apostoli de la Hristos, care este păstrată întreagă și nealterată de
Biserica adevărată;
c) pe succesiunea apostolică neîntreruptă a ierarhiei bisericești. Numai Biserica Ortodoxă a
păstrat și a transmis cu sfințenie Tradiția apostolică integrală, respectând porunca acestora: Fraţilor,
staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2
Tesaloniceni 2).
Păstrarea învățăturii apostolilor este esențială în Biserică, pentru că lor li s-a încredințat
misiunea propovăduirii Evangheliei de către Mântuitorul: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura (Marcu 16), Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit
vouă (Matei 28).

Despre moarte si judecata particulara

ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ DESPRE MOARTE:
1. Noțiunea:
a) Moartea fizică sau trupească – despărțirea sufletului de trup ; sufletul se întoarce la
Dumnezeu (Ecclesiastul 12), spre a fi judecat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat
(Facere 3); se mai numește despărțire de trup ("doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu
Hristos" – Filipeni), desfacerea locuinței pământești ("căci știm că dacă acest cort, locuința noastră
pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de de mână, veșnică, în
ceruri"– 2 Corinteni), lepădarea cortului ("fiindcă știu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum
mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos" – 2 Petru), somn și adormire, a-și da duhul. Moartea fizică
limitează păcatul, și astfel răul nu devine muritor ;
b) Moartea spirituală, a sufletului – despărțirea omului de Dumnezeu, încetarea vieții
sufletești superioare din om ("păcatul, odată săvârșit, aduce moarte" – Iacov 1 ; "cine nu iubește pe
fratele său, rămâne în moarte" – 1 Ioan 3). Ea devine definitivă numai după moartea fizică, dacă
omul nu înviază sufletește prin pocăință ;
c) Moartea veșnică sau moartea cea de-a doua (Apocalipsa 20) – despărțirea definitivă de
Dumnezeu și condamnarea la chinurile veșnice ale iadului.

2. Cauza morții este păcatul: "în ziua în care vei mânca… vei muri negreșit" – Facere 2;
"plata păcatului este moartea" – Romani 6:23. (Caracterul de pedeapsă al morții). Primii oameni
aveau posibilitatea de a fi nemuritori (posse non mori) dacă ascultau de Dumnezeu, dar și
posibilitatea de a fi muritori (nu aveau non posse mori), dacă nu ascultau de Dumnezeu. "Cauza
morții – zice Sf. Ambrozie – a fost neascultarea. Deci omul însuși este vina morții sale și nu trebuie
să o impute lui Dumnezeu". Moartea nu are o realitate ontologică. Ea este îndepărtarea, prin păcatul
neascultării, de Dumnezeu, Izvorul vieții.

3. Universalitatea morții rezultă din universalitatea păcatului: "precum printr-un singur

om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că

43
toți au păcătuit în el" (Romani 5:12). După Tertulian, moartea lui Enoh și Ilie este doar amânată, ei
urmând să moară în lupta împotriva lui Antihrist. Despre oamenii care vor fi în viață la a doua venire
a Domnului, apostolul Pavel spune: "Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom
schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor
învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba" (1 Corinteni 15). [Unii numesc aceasta: "moarte
schimbare"]. Puterea morții va fi înfrântă la sfârșitul veacurilor: "vrăjmașul cel din urmă care va fi
nimicit este moartea" (1 Corinteni 15). Mântuitorul, prin Învierea Sa, a învins pentru totdeauna
moartea în trupul Său, lucru care se va întâmpla în mod similar cu toți oamenii la învierea
universală.

4. Însemnătatea morții: prin moarte încetează orice activitate a omului de a spori în virtute
sau de a cădea în păcate, de aceea trebuie să ne îngrijim de mântuirea noastră cât mai suntem în
viață, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze (Ioan 9) (apocatastaza lui Origen –
condamnată la sinodul V ecumenic). Sf. Ioan Gură de Aur spune: Aici e timpul pocăinței, dincolo al
judecății, iar Sf. Ioan Damaschin compară moartea cu căderea îngerilor, în sensul că nici păcătoșii,
asemenea îngerilor căzuți, nu se mai pot pocăi după moarte. În fața morții toți oamenii sunt egali, de
aceea gândul la moarte ne ajută să ne ferim de mândrie, să ne iubim unii pe alții, să nu ne punem
nădejdea în bunurile pământești trecătoare, ci să le folosim pentru a câștiga bunurile veșnice.
Nesiguranța momentului morții, precum și faptul că după moarte nu mai există pocăință, trebuie să
ne îndemne la o viață cât mai curată: În toate faptele tale adu-ți aminte de sfârșitul tău și în veac nu
vei păcătui (Sirah 7)

JUDECATA PARTICULARĂ:
1. Noțiunea:
Sufletul, după despărțirea de trup, fiind nemuritor, își continuă viața într-o altă lume, pe un
alt plan de existență. Dar cum intră sufletul în noul mod de viață sau de existență? Toate popoarele
vechi credeau că sufletul intră în noua viață în urma unei judecăți. Și învățătura creștină vorbește
despre judecata sufletului după despărțirea lui de trup. Mărturisirea Ortodoxă afirmă că sufletul
omului, după despărțirea de trup, este supus dreptei judecăți a lui Dumnezeu, în fața căreia trebuie
să dea socoteală de viața de pe pământ, și în urma căreia va primi răsplata sau pedeapsa cuvenită
pentru modul viețuirii sale pe pământ. Această judecată particulară, a fiecărui suflet în parte, are în
vedere faptele, vorbele și gândurile omului care se află scrise în cartea veșniciei, mai exact haina
virtuții sau a păcatului pe care o îmbracă înainte de moarte (starea generală din momentul morții).
Faptele rele care au fost șterse prin Harul Pocăinței nu vor fi amintite. Cele bune vor fi puse ca într-o
balanță cu cele rele, spre a se vedea în ce parte se îndreptează cumpăna. Judecata particulară nu este
completă (la ea nu participă trupul – de aceea, până la înviere, sufletul suferă sau se bucură doar
anticipat și parțial de pedeapsa sau fericirea veșnică) și nici definitivă (ca să poată fi omul judecat
definitiv, trebuie să se vadă și efectele pe care le-au produs faptele sale în urmași, după cum și
rugăciunile celor rămași pe pământ pot influența în bine starea sufletului celor mai puțin păcătoși).

2. Justificarea realității judecății particulare:

a) scripturistic: parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16), este rânduit
oamenilor o dată să moară, iar după aceea urmează judecata (Evrei 9), căci noi toți trebuie să ne
înfățișăm înaintea judecății lui Hristos ca să ia fiecare după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău (2
Corinteni 5);
b) patristic: Sfinții Părinți afirmă de asemenea existența judecății particulare (Sf. Ioan Gură
de Aur spune că sufletele păcătoșilor vor fi duse în fața dreptului Judecător precum sunt duși cei din
închisori, legați cu lanțuri, în fața tribunalului);
c) logic: dacă nu ar exista judecata particulară, înseamnă ori că sufletele decedaților așteaptă
judecata universală într-o stare de somn, sau de așteptare chinuitoare (ceea ce ar fi avantajos numai
pentru păcătoși, că li se amână pedeapsa, dar i-ar lipsi pe cei drepți de bucuria comuniunii cu
Dumnezeu), ori că sufletele dezvoltă și dincolo de mormânt o activitate morală (învățătură
condamnată odată cu apocatastaza, și care, în plus, l-ar determina pe om să nu se mai îngrijească de
viața sa morală pe pământ).

44
 3. Autorul judecății particulare este Mântuitorul Hristos, întrucât Tatăl nu judecă pe
nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului (Ioan 5). Martorii judecății particulare sunt: propria
conștiință, apoi demonii, ca martori ai acuzării pe de o parte, îngerii buni, sfinții, Maica Domnului,
ca apărători, pe de altă parte. Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți au un rol important în
stabilirea stării sufletului după moarte.

4. Vămile văzduhului: unii Sfinți Părinți, ca Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei, susțin
existența vămilor văzduhului, care, deși nu constituie o dogmă, nu intră nici în contrazicere cu
Sfânta Scriptură. Știm că sufletul săracului Lazăr din parabola Mântuitorului este dus de către îngeri
în sânul lui Avraam (Luca 16), iar sufletul bogatului din parabola bogatului căruia i-a rodit din
belșug țarina (Luca 12) este cerut de Dumnezeu de la el chiar în această noapte, fiind luat de către
îngerii răi. Dacă la judecata universală îngerii vor despărți pe drepți de păcătoși (parabola neghinei –
Matei 13) și vor aduna pe cei aleși (Matei 24), putem crede că au un rol dat de Dumnezeu și în cazul
judecății particulare. De asemenea, îngerii răi, care își vor primi pedeapsa definitivă la judecata de
apoi, pot fi folosiți până atunci și ca instrumente ale mâniei divine împotriva celor păcătoși
(incestuosul din Corint dat pe mâna satanei – 1 Corinteni 5; iar în Egipt, mânie, urgie și necaz a
trimis prin îngeri nimicitori – Psalm 77), prin urmare pot servi și la judecata particulară ca
instrumente ale dreptății divine.

5. Învățături heterodoxe:
a) catolicii accentuează atât de mult judecata particulară, încât, după ei, judecata universală
devine aproape inutilă, deoarece nu mai schimbă nimic, sufletele sfinților bucurându-se îndată după
moarte de fericirea completă și definitivă;
b) protestanții au căzut în cealaltă extremă, admițând numai judecata universală; după unii
(psihopanichiți) sufletele dorm până la învierea morților, iar după alții (tritopsichiți) sufletul moare
deodată cu trupul și învie la învierea generală.

Invierea mortilor si judecata universala

A. Învierea morților :
1. Învierea morților, adică revenirea la viață a trupurilor tuturor oamenilor, de la Adam până
la cei care vor fi murit înainte de Parusia Domnului, și unirea din nou a sufletelor cu trupurile
înviate, este amintită în Simbolul de credință.

2. Credința în înviere se întemeiază, întâi, pe Revelația Vechiului Testament (Morţii Tăi vor
trăi şi trupurile lor vor învia – Isaia 26, viziunea lui Iezechiel despre câmpul cu oase omenești care
au înviat – Iezechiel 37), această credință mărturisind-o și Marta înainte de învierea lui Lazăr, atunci
când îi spune lui Iisus: Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi (Ioan 11).

3. Adevărul despre învierea morților este exprimat clar de Noul Testament, în primul rând de
Mântuitorul: Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia (...) Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când
toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi
cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii (Ioan 5). Apostolul Pavel vorbește și el despre
învierea morților la 1 Corinteni 15, unde întemeiază credința în învierea morților pe credința în
Învierea lui Hristos. El demonstrează posibilitatea învierii morților prin realitatea Învierii Domnului
(Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a
morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat – 1 Corinteni 15), arătând că fără
învierea morților, credința este zadarnică (Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui
Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a
înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă
Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce
au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de
plâns decât toţi oamenii – 1 Corinteni 15). Învierea lui Hristos reprezintă începutul și garanția
45
învierii noastre, la A doua Sa Venire (Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii
celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.
Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale:
Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui – 1 Corinteni 15). Apostolul Pavel vorbește
aici și despre modalitatea revenirii la viață a trupurilor descompuse, făcând analogie cu lumea
plantelor și aducând ca exemplu și argument germinația semințelor: Dar va zice cineva: Cum
înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi
murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din
celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său... Aşa este şi
învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru
necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc,
înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, e şi trup duhovnicesc (1 Corinteni 15).

4. Învierea morților va fi universală – adică vor învia și cei drepți și cei păcătoși, conform
cuvintelor Mântuitorului (cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre
învierea osândirii – Ioan 5). Chiar și cei vii în momentul Parusiei (noi cei vii, care vom fi rămas până
la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la
glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos
vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, să
întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul – 1 Tesaloniceni 4), vor trece
printr-o schimbare a trupurilor, care vor deveni asemănătoare trupurilor celor înviați: Nu toţi vom
muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa
va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios
să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire (1 Corinteni 15).

5. Trupurile înviate la Parusia Domnului își vor păstra identitatea personală, dar vor fi
spiritualizate asemenea Trupului Mântuitorului înviat și potrivit stării de desăvârșire morală a
omului. Afirmația Mântuitorului că la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii
lui Dumnezeu în cer (Matei 22) nu înseamnă că între trupurile înviate nu va mai fi nicio deosebire de
gen, ci că aceste trupuri nu vor mai fi supuse trebuințelor materiale.
Ele vor avea însușiri asemănătoare Trupului Domnului înviat, cum ar fi:
a) vor fi nestricăcioase, adică nu vor mai fi supuse schimbării sau alterării, îmbătrânirii sau
bolilor;
b) vor fi nemuritoare – biruința lui Iisus asupra morții va fi deplină abia la învierea obștească
(Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, e moartea – 1 Corinteni 15);
c) vor fi pline de putere, nemaifiind supuse niciunei slăbiciuni;
d) vor fi duhovnicești, spiritualizate, fără să mai fie supuse vreunei trebuințe firești (nu vor
mai avea nevoie de hrană, îmbrăcăminte, reproducere, etc.) și putând să intre în comuniune cu
Dumnezeu, îngerii, sfinții;
e) vor fi cerești, total deosebite de cele pământești (își vor păstra forma lor, precum și o
infimă parte din materia constitutivă de pe pământ, dar datorită faptului că materia lor va fi
transfigurată, nu vor mai avea pofte, dorințe și plăceri proprii trupurilor pământești), vor fi suple și
ușoare, străine plăcerilor simțurilor, sensibilitatea lor îndreptându-se spre plăcerile pur duhovnicești;
după cuvintele Mântuitorului, cei drepți vor fi ca îngerii, iubindu-se cu o dragoste pur spirituală,
eliberați de pofte egoiste și senzuale;
f) vor fi pline de slavă (îmbrăcate întru mărire): Atunci drepții vor străluci ca soarele în
împărăția Tatălui (Matei 13).

6. Trupurile înviate ale celor păcătoși vor avea parte, din însușirile amintite pentru trupurile
înviate ale drepților, numai de nestricăciune și nemurire, având însă imprimată în natura lor și
sensibilitatea pentru chinuri și suferințe. Păcătoșii vor fi lipsiți de comuniune, nu numai cu cei
drepți, ci și între ei înșiși. Ei vor învia numai pentru că posedă natura general-umană pe care Hristos,
prin asumare, a ridicat-o la nemurire. 7. Atât trupurile celor drepți, cât și cele ale păcătoșilor, se vor
deosebi între ele, potrivit gradului de desăvârșire (respectiv stricăciune) morală pe care l-au atins aici
pe pământ (Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea

46
de stea se deosebeşte în strălucire; aşa este şi învierea morţilor – 1 Corinteni 15).

B. Judecata obștească sau universală:

În ziua Parusiei Domnului, numită și ziua de apoi, îndată după învierea morților, va avea loc
și Judecata universală. Aceasta se va face de către Mântuitorul Hristos pe tronul măririi Sale,
înconjurat de sfinții îngeri (Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci
va şedea pe tronul slavei Sale Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de
alţii, precum desparte păstorul oile de capre – Matei 25), de Sfinții Apostoli (Atunci Petru,
răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? Iar Iisus le-a zis:
Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe
tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale
lui Israel – Matei 19) și de toți sfinții (Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este
judecată de voi, oare sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri atât de mici? – 1 Corinteni 6). Desigur,
judecata o face singur Mântuitorul, dar îngerii, Apostolii și sfinții vor avea cinstea să asiste de o
parte și de alta a scaunului de judecată.
Judecata obștească sau universală va avea următoarele caracteristici:
1. va fi universală, deoarece ei i se vor supune toți oamenii din toate locurile și din toate
timpurile; ea se deosebește de judecata particulară, pentru că atunci vor fi judecați toți oamenii în
trup, ținându-se cont și de urmările faptelor lor, și tot atunci vor fi judecate și duhurile rele
(Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a
dat să fie păziţi spre judecată – 2 Petru 2); sfinții vor trece printr-o judecată formală, pentru că Cel ce
ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a
mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5); afirmația Apostolului Pavel: Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe
îngeri? Cu cât mai mult cele lumeşti? (1 Corinteni 6) se referă probabil la judecata îngerilor răi.
2. va fi solemnă, deoarece va fi înfăptuită de Mântuitorul Hristos, șezând pe tronul măririi
Sale, înconjurat de îngeri, Apostoli și de sfinți; ea va fi solemnă pentru că toți cei prezenți acolo simt
că se pecetluiește soarta tuturor oamenilor pentru veșnicie; apoi, pentru că înfățișarea Dreptului
Judecător va fi foarte impunătoare: Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar
dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. Şi am văzut pe morţi,
pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost
deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele
lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost,
fiecare după faptele sale (Apocalipsa 20). Vorbind de solemnitatea acestei judecăți, proorocul Daniel
zice: Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui
era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc
arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau
înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise (Daniel 7), iar psalmistul David scrie:
Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui. Luminat-au fulgerele Lui lumea;
văzut-a şi s-a cutremurat pământul. Munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului, de faţa Domnului a
tot pământul. Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalm 96);
3. va fi publică, adică se va face înaintea tuturor, „și toți își vor cunoaște reciproc păcatele,
cum își citește fiecare fără greșeală cartea conștiinței sale” (Sf. Maxim Mărturisitorul);
4. va fi dreaptă, deoarece autorul ei este Hristos, Dreptul Judecător (De acum mi s-a gătit
cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie,
ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui – 2 Timotei 4), a Cărui judecată este dreaptă (Eu nu pot să
fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia
Mea, ci voia Celui care M-a trimis – Ioan 5), pentru că El cunoaște faptele și gândurile cele mai
ascunse (... în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele
ascunse ale oamenilor – Romani 2); criteriul judecății va fi împlinirea sau neîmplinirea faptelor
iubirii față de aproapele (Matei 25); ea va fi dreaptă, pentru că fiecare om va fi judecat potrivit cu
legea după care a trăit pe pământ: păgânii după legea morală naturală (Căci, când păgânii care nu au
lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în
inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în
ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale
oamenilor – Romani 2), evreii după legea mozaică (Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi

47
pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi – Romani 2), iar creștinii după Legea
Evangheliei;
5. va fi definitivă, pentru că sentința dată de Hristos va fi definitivă și veșnică, deci
irevocabilă;
6. va fi supremă, pentru că va fi făcută de Judecătorul Suprem și Atotputernic (Datu-Mi-s-a
toată puterea, în cer şi pe pământ – Matei 28);
7. va fi înfricoșătoare pentru toți: pentru îngeri, fiindcă prin ea li se face o descoperire a
planului lui Dumnezeu cu privire la lume; pentru cei drepți, fiindcă nimeni nu poate fi sigur că va
putea da un „răspun bun”; pentru păcătoși, fiindcă sunt deplin conștienți și se cutremură de soarta
ce-i așteaptă. Procedura acestei judecăți va fi cu totul deosebită. Dreptul Judecător nu va lua
interogatorii, nu va asculta martori, nu va cere dovezi, pentru că El cunoaște totul în mod desăvârșit.
Cei judecați își vor privi întreg trecutul ca într-o oglindă sau ca într-o carte deschisă, iar acest trecut
va fi cunoscut tuturor celor prezenți. Mântuitorul Hristos, Dreptul Judecător, îi va despărți pe cei
buni de cei răi precum desparte păstorul oile de capre (Matei 25), iar după pronunțarea sentinței
drepții vor merge la fericirea veșnică, iar păcătoșii la osânda veșnică (Matei 25). „Cărțile” în care
sunt scrise faptele oamenilor (Daniel 7, Apocalipsă 20, etc.) sunt înțelese în mod figurat de Sfinții
Părinți, ca o exprimare a faptului că totul va fi cunoscut și descoperit.
Locul judecății va fi pământul transfigurat, unde au trăit oamenii și unde Fiul lui Dumnezeu a
fost batjocorit și umilit, pentru ca tot acolo să fie preaînălțat. De la Judecata universală încetează
împărăția harului (nu în sensul că va dispărea, ci în sensul că oamenii nu își vor mai lucra mântuirea
subiectivă ajutați de harul divin) și începe împărăția slavei lui Hristos (Şi a trâmbiţat al şaptelea
înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru
şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor – Apocalipsa 11)

48
 VECHIUL
TESTAMENT

49
 1. PENTATEUHUL – STRUCTURA SI PREZENTARE GENERALA

Pentateuhul = cinci volume, numite de iudei Tora Moșe (Legea lui Moise) sau Tora Iahve
(Legea Domnului).

Importanța Pentateuhului:
El este temeiul istoric al întregii religii revelate, întreaga ordine dogmatică și morală, atât a
Vechiului cât și a Noului Testament, neputându-se explica fără Pentateuh. Pe el se reazemă
frățietatea popoarelor, născute din același strămoș comun, Adam. Fără căderea în păcatul strămoșesc
nu există răscumpărarea, iar dacă nu ne tragem din același strămoș, răscumpărarea prin Mesia nu
este universală.

Caracterul general al Pentateuhului:

El nu este o carte de istorie în sens propriu și obișnuit, nici o carte de cosmogonie sau
geogonie. Pentateuhul, în realitate, este istoria întemeierii neamului omenesc.

Cuprinsul lui principal este „Legea dată de Dumnezeu”, dar nu expusă sistematic, cu
paragrafe, ca într-un cod de legi, ci expusă istoric, în ordinea promulgării ei.
 Facerea este prologul istoric, care istorisește întâmplările premergătoare Legii;
 cele trei cărți următoare expun însăși legislația și unele evenimente în legătură cu
promulgarea legilor;
 Deuteronomul este epilogul care recapitulează și confirmă constituirea Legii.

Centrul și fondul lucrării este, prin urmare, Legea. Pe Muntele Sinai se face un legământ
între Dumnezeu și poporul lui Israel, care a fost prevestit în făgăduința făcută lui Avraam. De aceea
autorul insistă mai puțin pe anumite lucruri (istoria de după Noe până la risipirea neamurilor,
petrecerea în Egipt, cei 40 de ani din pustie, etc.), în schimb redă amănunțit întâmplările din
iconomia mântuirii (căderea în păcat, potopul, ieșirea din Egipt și mai ales legislația sinaitică).

Unitatea Pentateuhului:
Unitatea lucrării, deci și a autorului, se vede, pe lângă felul de istorisire și caracterul
lingvistic, și din faptul că întregul material este grupat în jurul a trei idei principale: ideea mesianică,
separarea poporului biblic de alte neamuri și dreptul divin și istoric al lui Israel asupra Canaanului.
Prima idee mesianică anunțată în Facere 3:15 (Izbăvitorul va veni) se precizează mai departe astfel:
El Se va naște din neamul lui Sem (Facere 9), din Avraam, descendent al lui Sem (Facere 12), din
Iacov, nepotul lui Avraam (Numerii 24) și din Iuda, fiul lui Iacov (Facere 49). El va fi marele
legislator, ca și Moise (Deuteronom 18).
Pentru păstrarea trează a ideii mesianice și a monoteismului, a fost necesară separarea
poporului de orice influență păgână și străină. Separarea aceasta se asigură prin legi severe și
speciale, și se poate face numai prin așezarea poporului într-o țară îmbelșugată, unde singur e stăpân
și unde e ferit de contactul cu lumea păgână. Această țară este Canaanul, la a cărei stăpânire poporul
are și drept natural istoric (pentru că acolo s-au zămislit strămoșii lui, părinții celor 12 seminții), dar
și drept divin (căci a fost promisă de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor lui).

Cuprinsul Pentateuhului:
1. Facerea își are denumirea de la faptul că prezintă originea tuturor, a cerului și a
pământului, a oamenilor și a tuturor lucrurilor. Introducerea arată dependența creaturilor față de
Dumnezeu, Care aduce totul din neființă la ființă; în Facere 1:1 se cuprinde cosmogonia mozaică, iar
în Facere 1:2 - 2:3 se află geogonia, cele șase zile ale întocmirii Pământului sau Hexameronul.
 Prima parte (capitolele 1 – 11) arată cum a pregătit Dumnezeu întreaga omenire pentru
mântuire; ni se descrie începutul neamului omenesc, starea paradisiacă, apoi căderea în păcat,

50
 familia lui Adam, fratricidul lui Cain, urmașii lui Cain și ai lui Set, înrăutățirea oamenilor,
potopul, alegerea lui Sem, fiul lui Noe, alegerea familiei lui Terah.
 A doua parte (capitolele 12 – 50) arată cum Dumnezeu, în opera de mântuire, trece de la
calea universală la cea particulară, alegând în scopul acesta o familie, pe care o face popor –
familia lui Avraam și a urmașilor acestuia, Isaac și Iacov. Ca să nu se creadă că descendența
din Avraam este suficientă pentru mântuire, se arată și descendenți ai lui Avraam eliminați
de la binefacerile cuvântărilor mesianice – Ismail, Esau și urmașii lor.

2. Ieșirea își are denumirea de la evenimentul istoric cu care începe: ieșirea poporului din
robia Egiptului.
 Introducerea arată pe scurt că urmașii lui Iacov în Egipt s-au înmulțit și au devenit popor.
 Prima parte (capitolele 1 – 13) cuprinde istoria ieșirii poporului din Egipt, sub conducerea
lui Moise (cele 10 pedepse, instituirea serbării Paștelui).
 A doua parte (capitolele 13 – 18) cuprinde călătoria evreilor spre muntele Sinai și pregătirea
lor pentru primirea Legii (trecerea prin Marea Roșie, Dumnezeu conduce poporul Său, ziua
în stâlp de nor și noaptea în stâlp de foc, îl hrănește cu mană din cer, cu prepelițe, cu apă
izvorâtă din stâncă, biruirea amaleciților prin puterea rugăciunii).
 A treia parte (capitolele 19 – 40) istorisește promulgarea Legii pe muntele Sinai. După
promulgarea Decalogului și a altor legi, legământul încheiat între Dumnezeu și popor se
ratifică prin jertfe și stropirea poporului cu sânge. Moise, în singurătate timp de 40 de zile pe
muntele Sinai, primește noi descoperiri și instrucțiuni, între altele și cele referitoare la
construirea cortului sfânt și la obiectele de cult. Între timp poporul se închină vițelului de aur;
la întoarcere, Moise, supărat, izbește cu tablele Legii în vițelul de aur, care se sfărâmă, și
pedepsește pe cei fără de lege. Reînnoiește legământul și primește noi table ale Legii. Se
construiește cortul sfânt.

3. Leviticul, numită de evrei „Legea preoților” sau „Legea jertfelor”, cuprinde dispoziții
referitoare la cultul sacru.
 Prima parte (capitolele 1 – 10) vorbește despre felurile jertfelor, despre îndatoririle și
drepturile preoților, și istorisește consacrarea lor solemnă.
 A doua parte (capitolele 11 – 27) cuprinde dispoziții referitoare la curățirea levitică. Poporul
trebuie curățit prin curățire externă legală, pe lângă cea internă. Preoții au norme speciale de
curățire. Observarea sau călcarea Legii cauzează stări speciale, pentru care există dispoziții
aparte, atât pentru preoțime cât și pentru popor.

4. Numerii își are denumirea de la faptul că în ea se cuprinde recensământul poporului

întreg. Evreii o denumesc „În pustiu”, deoarece cuprinde istoria peregrinării poporului în deșertul
Arabiei. Generația rebelă e respinsă ca una care, deși martora atâtor semne și dovezi ale providenței
divine, totuși e în continuă nemulțumire.
 Prima parte (capitolele 1 – 14): după numărătoarea poporului se istorisește răzvrătirea ivită
în urma informațiilor mincinoase ale iscoadelor trimise în Canaan și din cauza ostenelilor
călătoriei, precum și a lipsei de carne. Însuși Aaron și Mariam sunt între răzvrătiți.
Dumnezeu respinge generația răzvrătită și hotărăște putrezirea osemintelor lor în pustiu.
 A doua parte (capitolele 15 – 19) expune unele întâmplări din cursul celor 40 de ani de
călătorie în pustiu.
 A treia parte (capitolele 20 – 36): Moise scoate apă din stâncă; moartea lui Aaron și
înlocuirea lui cu Eleazar, fiul său; pentru o nouă nesupunere, pedepsirea cu șerpii veninoși;
șarpele de aramă; se ocupă țara amoniților; moabiții încearcă să se împotrivească; Balaam;
madianiții sunt înfrânți; ținutul de dincolo de Iordan e ocupat și este dat în stăpânirea
triburilor Ruben, Gad și jumătatea tribului Manase.

5. Deuteronomul (A doua Lege), numită de evrei și „repetarea Legii”, cuprinde trei

cuvântări ale lui Moise, în care sunt reamintite binefacerile, în parte primite, în parte încă numai
promise de Dumnezeu, pentru împlinirea Legii. Se repetă sumar Legea însăși. Adaosul istoric

51
(capitolele 31 – 34) cuprinde istorisirea alegerii lui Iosua, ultima cântare a lui Moise, moartea și
jelirea lui de către popor în câmpurile Moabului.

2. PERSOANA MANTUITORULUI IISUS HRISTOS DUPA PROFETIILE

MESIANICE

A. Profeții mesianice în Pentateuh:

1) Întâia veste bună: Vrăjmășie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei; Acela îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul Lui (Facere 3: 15).

2) Binecuvântarea lui Noe: A zis: Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie fraţilor săi!
Apoi a zis: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob! Să înmulţească
Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă (Facere
9)

3) Făgăduințele făcute patriarhilor:

a) lui Avraam:
1) – prima făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam atunci când îl cheamă din localitatea Haran:
După aceea a zis Domnul către Avram: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi
vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi
binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor
binecuvânta,iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate
neamurile pământului (Facere 12: 1-3);
2) – a doua făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam după teofania de la stejarul Mamvri, atunci
când Dumnezeu se hotărăște să nu ascundă de Avraam ceea ce urma să facă în Sodoma și Gomora
(Facere 18: 18);
3) urmașul celebru: – a treia făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam încercării credinței sale
de a jertfi pe Isaac pe muntele Moria: ...(de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul
tău fiu, pentru Mine), de aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte
neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău
cetăţile duşmanilor săi; și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că
ai ascultat glasul Meu (Facere 22: 17, 18);
b) lui Isaac:
4) – a patra făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Isaac atunci când îi spune să nu se ducă în Egipt
din cauza foametei ivită în Canaan, ci să locuiască în Gherara, la Abimelec, regele filistenilor; dacă
Îl va asculta, Dumnezeu îl va binecuvânta și va împlini făgăduința făcută lui Avraam, tatăl său
(Facere 26: 4); c) lui Iacov:
5) – a cincea făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Iacov la Betel, atunci când Iacov, de frica fratelui
său Esau, fuge în Mesopotamia; pe drum, într-o noapte, visează o scară ce leagă pământul de cer, iar
Dumnezeu, arătându-i-se în capul scării, îi promite că pământul pe care doarme i-l va da lui și
urmașilor săi: Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit,
la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile
pământului (Facere 28: 14);
6) – întorcându-se din Mesopotamia cu soțiile și cu copiii săi, Iacov, în rugăciunea lui către
Dumnezeu pentru a-l salva de mânia fratelui său Esau, reproduce din nou conținutul făgăduinței lui
Dumnezeu (Facere 32: 12). 4) Profeția lui Iacov despre Împăciuitorul (Șiloh): Nu va lipsi sceptru din
Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune
popoarele (Facere 49: 10).

5) Steaua din Iacov:

Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag
se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi (Numeri 24:
17).
52
 6) Profetul cel Mare: Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica
Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi (Deuteronom 18: 15). ...Și voi pune cuvintele Mele
în gura Lui și El le va grăi lor tot ce-i voi porunci Eu (Deuteronom 18: 18).

B. Profeții mesianice în Cartea Psalmilor:

o psalmi direct mesianici: 2, 15, 21, 44, 71, 109, etc.;

o psalmi indirect sau tipic mesianici: 8, 33, 39, 68, 117, etc. (se referă la David sau alt rege,
chiar la bărbatul cel drept în general, dar prefigurează pe Hristos și împărăția Lui);

1) Demnitatea împărătească a lui Mesia și Nașterea din veci:

Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului.
Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine şi-Ţi voi da
neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier;
ca pe vasul olarului le vei zdrobi! (Psalm 2)

2) Patimile lui Mesia (Vaietele celui nevinovat):

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? (Psalm 21); Toţi
cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând: Nădăjduit-a spre
Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el (Psalm 21); Străpuns-au mâinile
mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au
hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalm 21); 3) Mesia, ca împărat și preot:
Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut
picioarelor Tale (Psalm 109: 1) – egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, deoarece Fiul este
numit Domn, ca și Tatăl, și stă de-a dreapta Tatălui (Evrei 1: 3, 13); Hristos însuși amintește acest
verset vrând să arate existența Sa înaintea lui David, al cărui fiu este; Din pântece mai înainte de
luceafăr Te-am născut (Psalm 109:

3) – nașterea din veci din Tatăl;

Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec
(Psalm 109: 4) – arhieria veșnică a Mântuitorului Hristos, așa cum afirmă și apostolul Pavel (Evrei
5); Melchisedec, rege al Salemului (rege al păcii, căci melek = rege, salem = șalom = pace), preot
veșnic al lui Dumnezeu, fără început și sfârșit, conform Epistolei către Evrei;

4) Os nu va fi frânt:
Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. Domnul păzeşte
toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi (Psalm 33); 5) Fiere și oțet: Şi mi-au dat spre
mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet (Psalm 68); 6) Piatra din capul unghiului:
Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului (Psalm 117: 22).

C. Profeții mesianice cu privire la:

1) timpul și locul venirii Mântuitorului: cele 70 de săptămâni de ani de la Daniel 9; Şi tu,

Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia
Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5: 1);
2) la seminția din care se va naște: O dată m-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe
David? Seminţia lui în veac va rămâne (Ps. 88); O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar
din rădăcinile lui va da (Isaia 11: 1);
3) la nașterea dintr-o fecioară: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema
numele lui Emanuel (Isaia 7: 14);
4) la închinarea magilor și aducerea de daruri: Împăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor
aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce (Ps 71);
5) la întreita Lui activitate de prooroc, preot și împărat;

53
 6) la divinitatea Lui: Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc
săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi
celor prinşi în război libertate (Isaia 61);
7) la intrarea trimfală în Ierusalim: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica
Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul
asinei (Zah. 9);
8) la vânzarea lui Hristos pe treizeci de arginți: Şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de
arginţi. Atunci a grăit Domnul către Mine: Aruncă-l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost
preţuit de ei. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru
olar (Zaharia 11);
9) la patimile, moartea și învierea Lui: Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără
de glas, înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa (Isaia 53);
10) la adăparea cu oțet și fiere: Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au
adăpat cu oţet (Psalm 68);
11) la împărțirea hainelor Lui și aruncarea de sorți pentru cămașa Sa: Împărţit-au hainele
mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalm 21); 12) la împungerea coastei Lui cu
sulița: ...şi îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns (Zaharia 12);

D. Profețiile Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe o persoană reală, divino-umană, scoțând în

relief când firea Sa dumnezeiască, când firea Sa umană: a) Firea dumnezeiască este mărturisită în:
Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut (Psalm 2); Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am
născut (Psalm 109); Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi
Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5: 1), sau când
e numit direct chiar Dumnezeu-Domn, Adonai, Elohim și chiar Iahve; b) Firea omenească este
mărturisită în locurile în care Mesia este numit sămânța femeii (Facere 3: 15), a lui Avraam (Facere
12; 22), a lui Isaac (Facere 26), a lui Iacov (Facere 28); este numit „Mlădița din tulpina lui Iesei"
(Isaia 11: 1); „Odraslă a lui David" (Ieremia 23), care se va naște dintr-o Fecioară în Betleem, și
numele Lui va fi Emanuel (Isaia 7: 14); în locurile unde sunt prezentate fapte minunate din viața Sa
pământească (Isaia 71; 72). Iar ultimul profet care face legătura cu Noul Testament, nu numai că L-a
mărturisit pe Iisus ca Mesia, dar L-a și arătat cu degetul său contemporanilor: Iată Mielul lui
Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii (Ioan 1)

Profeții mesianice din cartea lui Ieremia:

1. Ierusalimul, loc de întâlnire al popoarelor:

"În vremea aceea Ierusalimul se va numi tronul Domnului şi toate popoarele se vor aduna
acolo pentru numele Domnului şi nu se vor mai purta după pofta inimii lor" (Ieremia 3).

2. Păstorul cel bun:

"Voi aduna rămăşiţele turmei Mele din toate ţările prin care le-am risipit, le voi întoarce la
staulele lor şi vor naşte şi se vor înmulţi. Voi pune peste acestea păstori, care le vor paşte şi ele nu se
vor mai teme, nici se vor mai speria, nici se vor mai pierde, zice Domnul. Iată vin zile, zice Domnul,
când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face
judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte; iată numele
cu care-L voi numi: Domnul-dreptatea-noastră!" (Ieremia 23).

3. Noul Legământ (Berith chadașa):

"Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ
nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-
i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat... Dar iată legământul pe care-l voi
încheia cu casa lui Israel, după zilele acela, zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe
inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Şi nu se vor mai învăţa unul pe
altul şi frate pe frate, zicând: "Cunoaşteţi pe Domnul", că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic

54
până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai
pomeni" (Ieremia 31: 31-34).

4. Preoția veșnică:
"În zilele acelea şi în vremea aceea voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi aceea va face
judecată şi dreptate pe pământ. În zilele acelea Iuda va fi izbăvit şi Ierusalimul va trăi fără primejdie.
Şi Odraslei aceleia I se va pune numele: "Domnul - dreptatea noastră". Că aşa zice Domnul: Nu va
lipsi lui David bărbat care să şadă pe scaunul casei lui Israel. Şi preoţii-leviţi nu vor avea lipsă de
bărbat care să stea înaintea feţei Mele şi să aducă în toate zilele arderi de tot, să aprindă tămâie şi să
săvârşească jertfe" (Ieremia 33).
Profetul Ieremia este primul care a anunțat, în cuvinte clare, încheierea unui Nou Legământ
care va trebui să-l înlocuiască pe cel de pe muntele Sinai. El accentuează că Noul Legământ, spre
deosebire de cel Vechi, va avea un caracter de sfințenie și de unire mai apropiată cu Dumnezeu.

Profeții mesianice în cartea lui Iezechiel:

1. Acela căruia I se cuvine domnia:

„Ruină, ruină, ruină voi face-o, așa va rămâne și nu va mai fi, până ce va veni Acela căruia i
se cuvine și i-o voi da lui” (Iezechiel 21: 27).

2. Păstorul cel bun:

Iezechiel vorbește și el despre Robul Domnului – Ebed Iahve (ca și profetul Isaia) și despre
Păstorul cel bun (ca și profetul Ieremia), dar subliniază că Dumnezeu va pune pe robul Său ca păstor
peste oile Sale și va realiza un legământ al păcii care va pune capăt războiului și nedreptății: „Eu voi
veni să scap oile Mele, ca să nu mai fie pradă şi voi judeca între oaie şi oaie. Voi pune peste ele un
singur păstor, care le va paşte; voi pune pe robul Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor. Iar
Eu, Domnul, le voi fi Dumnezeu, iar robul Meu David va fi împărat între ei. Eu, Domnul, am grăit
acestea. Voi încheia cu acela legământul păcii şi voi depărta din ţară fiarele sălbatice, încât oile Mele
să trăiască în siguranţă în pustiu şi să doarmă în pădure” (Iezechiel 34: 22-25).

3. Apă și duh:
„Vă voi stropi pe voi cu apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi
idolii voştri vă voi curăţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou voi pune înlăuntrul vostru; voi lua din
trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Și Duhul Meu voi insufla în voi, ca să
umblaţi după legile Mele şi să păziţi rânduielile Mele” (Iezechiel 36: 25-27).

4. Legământul cel nou:

Iezechiel vorbește și el despre Noul Legământ – Berith Chadașa
(ca și profetul Ieremia), numindu-l în același timp „legământ de pace” (Berith șalom): „Voi încheia
cu ei un legământ de pace, legământ veşnic voi avea cu ei. Și vor avea sfintele Mele pentru totdeauna
şi voi aşeza în mijlocul lor locaşul Meu pe veci. Fi-va locaşul Meu la ei şi voi fi Dumnezeul lor, iar
ei vor fi poporul Meu” (Iezechiel 37: 26, 27).

5. Apa cea vie:

În capitolul 47 profetul Iezechiel descrie viziunea unui „izvor de apă” ieșind
din altarul templului, care, mărindu-se, devine fluviu și curge spre marea moartă, însănătoșind apa și
umplându-o de pești. Pe ambele maluri ale râului sunt copaci mulți și pomi ai căror frunze nu se vor
veșteji, nici se va sfârși rodul lor. Sfinții Părinți, atribuind o însemnătate simbolică textului, spun că
apa ce izvorăște din templu arată că de la iudei vine mântuirea, apa care sfințește simbolizând
învățătura Mântuitorului.

55
Profeții mesianice din cartea lui Daniel:

1. Împărăția veșnică: „Iar în vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat
veşnic care nu va fi nimicit niciodată şi care nu va fi trecut la alt popor; El va sfărâma şi va nimici
toate aceste regate şi singur El va rămâne în veci” (Daniel 2).

2. Fiul Omului: „Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul
Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea,
slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică,
stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7).

3. Cele 70 de săptămâni de ani: „ Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi
pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se
va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se
va unge Sfântul Sfinţilor. Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a
Ierusalimului şi până la Cel-Uns - Cel-Vestit - sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni;
şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi
două de săptămâni, Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va
veni şi va dărâma cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi
până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât. Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o
săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii,
până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii" (Daniel 9)

56
NOUL TESTAMENT

57
 1. SFINTELE EVANGHELII SI FAPTELE APOSTOLILOR.
PREZENTARE GENERALA. AUTORI SI DESTINATARI

1. EVANGHELIA DUPA MATEI:

1. Autorul: apostolul Matei, fost vameș în Capernaum;

a) Marcu și Luca spun că Domnul a chemat de la vamă, ca să-i urmeze, pe Levi, dar cum în
listele apostolilor nu apare niciun Levi, rezultă că Matei și Levi sunt una și aceeași persoană (Matei
= Cel dăruit, Teodor); de bucurie, Matei a dat o masă în cinstea Mântuitorului, cu care prilej Iisus a
fost acuzat că stă la masă cu vameșii și cu păcătoșii, și că desconsideră rânduiala postului (Matei 9);
b) a propovăduit Evanghelia mai întâi în Palestina până la începutul persecuției lui Irod
Agripa; tradiția spune că pe când se gândea să părăsească Palestina, a scris o evanghelie în limba
aramaică pentru comunitățile creștine de aici (după Eusebiu și Ieronim, originalul Evangheliei ar fi
fost descoperit de Panten, pe la anul 200, în India sau Arabia răsăriteană, dus aici de apostolul
Bartolomeu).

2. Autenticitatea:
α) autorul este iudeu din Palestina, căci cunoaște perfect țara, istoria, datinile, instituțiile și
mentalitatea iudeilor din Palestina, ca și cărțile Vechiului Teatament, din care citează deseori;
β) autorul trebuie să fi fost chiar un apostol, date fiind amănuntele pe care ni le oferă privind viața și
activitatea Domnului;
γ) autorul trebuie să fi fost chiar Apostolul Matei, din următoarele considerente: din smerenie se
trece al 8-lea în lista apostolilor, spre deosebire de Marcu și Luca, unde apare pe locul 7; își dă
apelativul infamant de „vameș”, prin care vroia să-și arate smerenia; folosește termeni exacți: „banul
birului” (numit de Marcu și Luca doar dinar), „drahma pentru templu”.

3. Limba: limba ebraică (de fapt în limba aramaică sau dialectul siro-haldaic).

4. Adresanții: dat fiind că Evanghelia a fost scrisă în limba aramaică, putem deduce că ea a
fost adresată iudeilor din Palestina, care vorbeau această limbă. Aceeași concluzie rezultă și dacă
vom compara Evanghelia după Matei (adresată iudeilor care cunoșteau topografia Țării Sfinte,
datinile și profețiile Vechiului Testament) cu Evanghelia după Marcu, adresată romanilor,
necunoscători ai tradițiilor iudaice (de exemplu, vorbind despre spălarea mâinilor înainte de masă,
Matei nu dă nicio explicație, pe când Marcu dă explicații referitoare la acest ritual; tot așa se
întâmplă când ambii evangheliști vorbesc despre termenul „corban”, despre localități cum ar fi
Betania, Betsaida, Arimateea, etc.).

5. Timpul și locul scrierii Evangheliei:

a) timpul: în primăvara sau vara anului 43;
b) locul: Ierusalimul sau un alt oraș al Palestinei în care locuia Apostolul Matei în acel timp.

6. Cuprinsul:

a) împărțirea: are 28 capitole și se împarte în:

 partea I-a (Matei 1-4), care cuprinde genealogia lui Iisus, Nașterea Sa, activitatea lui Ioan
Botezătorul, Botezul Domnului, întreita ispitire;
 partea a II-a (Matei 4-18), care descrie activitatea Mântuitorului în Galileea;
 partea a III-a (Matei 19-28), care descrie activitatea lui Iisus în drum spre Ierusalim, la
Ierusalim înainte de Paști, apoi Patimile, moartea, Învierea și arătările Domnului după
Înviere;

58
 b) caracteristicile principale ale Evangheliei:
α) grupează în pericope compacte cuvântările și minunile Mântuitorului, în
detrimentul ordinei cronologice: predica de pe munte (Matei 5-7), o serie de minuni (Matei 8-
9), predica de pe lac (Matei 13), o nouă serie de minuni (Matei 14-15), etc.;
β) evenimentele mai importante din viața lui Iisus sunt legate de proorociile Vechiului
Testament care s-au împlinit în persoana Mântuitorului.

2. EVANGHELIA DUPA MARCU:

1. Autorul: Marcu (pomenit în epistole cu numele de Marcu, iar în F.Ap. cu numele de

Marcu, de Ioan, ori de Ioan Marcu), un iudeu din Ierusalim, în casa părinților lui, având loc Cina cea
de Taină, iar mai târziu, tot aici întâlnindu-se primii creștini; el pare să fie tânărul fugărit de ostași în
grădina Ghetsimani. Marcu îi va însoți pe Pavel și Barnaba în prima călătorie misionară, însă numai
până în Perga Pamfiliei. Pavel se va opune să-l ia pe Marcu în a doua sa călătorie misionară, de
aceea Apostolii se despart, Barnaba luându-l cu el pe Marcu (nepotul său) în insula Cipru.
În anul 63, Marcu se află alături de Pavel (Filimon, Coloseni), iar în 64 alături de Petru (1
Petru).
În anul 66, Pavel îl roagă pe Timotei ca, venind la Roma, să-l aducă cu sine și pe Marcu. Din
tradiție se știe că Marcu aparținea unei vechi familii preoțești (Barnaba, unchiul său, era levit),
urmând să devină preot la templu, astfel explicându-se legăturile sale cu marele preot și amănuntele
pe care le dă în legătură cu procesul Mântuitorului, la care a fost martor (tot el se pare că a fost și
ucenicul care, cunoscut de Caiafa, l-a introdus pe Petru în curtea arhiereului).

2. Autenticitatea:
 autorul cunoaște bine datinile, instituțiile și geografia țării, deci era un iudeu;
 amănuntele pe care le redă îl arată ca martor al activității Mântuitorului, deși nu tot atât de
apropiat ca Sfinții Apostoli;
 faptul că autorul istorisește îndeosebi acele momente în care Apostolul Petru era de față, îl
arată un apropiat colaborator al acestuia. Papias atrage atenția asupra dependenței
Evangheliei a doua de predica lui Petru, numindu-l pe Marcu tălmaciul lui Petru: nefiind de
față la toate câte le-a spus și le-a făcut Domnul, el nu le descrie în ordinea exactă, ci așa cum
și le aduce aminte din spusele lui Petru, căruia i-a urmat, după cum declară. Într-adevăr,
observăm că deși redusă ca dimensiune, Evanghelia a doua nu omite niciun detaliu care îl
prezintă pe Petru și importanța sa, iar scopul ei este identic cu scopul predicilor lui Petru
adresate păgânilor, și anume, dovedirea dumnezeirii lui Iisus. În schimb, ocolește sau
atenuează tot ce putea știrbi prestigiul Apostolului Petru.

3. Adresanții: Evanghelia lui Marcu este adresată creștinilor din Roma, proveniți în
majoritate dintre păgâni. Biserica din Roma a fost consolidată de Ap.Pavel, pe când se afla aici în
captivitate, și apoi de Ap.Petru, care venea aici pe la anul 62.
Faptul că se adresează unor foști păgâni se vede din:
a) Autorul nu mai citează atât de des ca Matei din Vechiul Testament, care nu era cunoscut de
păgâni;
b) explică în schimb datinile, obiceiurile și topografia Palestinei.
Faptul că se adresează romanilor se vede din:
a) Evanghelia cuprinde mai mulți termeni latini decât oricare altă scriere a Noului Testament;
b) autorul presupune că cititorii cunosc bine datinile și instituțiile romane; situația pe care
Pilat o avea în Palestina nu reclamă nicio explicație, la fel situația sutașului însărcinat cu răstignirea
Domnului; de asemenea, dreptul pe care legea mozaică îl dădea numai bărbaților de a desface
legătura căsătoriei în caz de adulter (Matei 5), este extins, potrivit cu legea romană, și asupra
femeilor (Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter);

59
 c) vorbind despre faptul că Simon Cirineul a fost obligat să ducă crucea lui Iisus, autorul
precizează că fiii acestuia erau Alexandru și Ruf, persoane cunoscute de cititori, deoarece, așa cum
spune Apostolul Pavel, locuiau la Roma.

4. Locul și timpul scrierii Evangheliei:

a) locul: Roma;
b) timpul: sfârșitul anului 62 sau începutul anului 63.

5. Cuprinsul:

a) împărțirea: Evanghelia are 16 capitole și se împarte în:

introducere (1: 1-8), în care se vorbește despre Ioan Botezătorul;
partea I (cap.1-9), care prezintă activitatea Domnului în Galileea;
partea II (cap.10-16), care prezintă activitatea Domnului în Iudeea și Ierusalim;

b) pericope proprii lui Marcu: parabola seminței care crește de la sine (4), vindecarea
surdo-mutului din Decapole (7), vindecarea orbului din Betsaida (8), parabola referitoare la
privegherea continuă (13).

3. EVANGHELIA DUPA LUCA:

1. Autorul: Luca, un grec încreștinat, colaborator al Ap.Pavel, „medicul” ce l-a însoțit în

călătoriile misionare;
a) Din Evanghelie aflăm că nu a fost martor ocular al activității Domnului. El și-a cules
informațiile de la Pavel și Barnaba, de la diaconul Filip, de la Iacov fratele Domnului, precum și din
Evangheliile lui Matei și Marcu. Astfel, Predica de pe munte (Luca 6) și vindecarea slugii sutașului
(Luca 7) depind de Matei, iar capitolele 3-6, 8-9, 19-24, depind de Marcu;
b) Din F.Ap. aflăm că făcea parte, în anul 43, din Biserica Antiohiei, că îl întâlnește la Troas,
în anul 52, pe Ap.Pavel, aflat în a doua sa călătorie misionară, și îl însoțește până la Filipi, unde se
întemeiază o comunitate în care va rămâne până în anul 58, când Pavel, aflat în a treia sa călătorie
misionară, va trece din nou prin Filipi și îl va lua și pe Luca la Ierusalim. Descriind călătoria lui
Pavel la Roma la persoana I plural, deducem că l-a însoțit pe Apostol la Roma. Așa se explică faptul
că în Ep.către Col., scrisă în anul 63, Pavel îi salută pe aceștia și în numele lui Luca, „medicul său
iubit”, pe care îl amintește și în Ep.către Filimon, dar și mai târziu, prin anul 66, în a doua Ep.către
Timotei, unde menționează că „numai Luca a rămas pe lângă el, pe când toți ceilalți au plecat”.

2. Autenticitatea: prologul Evangheliei, din care rezultă că nefiind martor ocular al vieții lui
Iisus, autorul și-a scris Evanghelia bazându-se pe mărturia a Apostolilor; limba greacă în care e
scrisă Evanghelia, apropiată de greaca clasică (Luca traduce supranumele lui Simon, zis Canaanitul,
prin corespondentul său grecesc, Zilotis); temenii medicali folosiți în descrierea bolilor vindecate de
Iisus; asemănarea în idei cu epistolele Ap.Pavel (instituirea Euharistiei, Luca 22, ni se comunică în
termeni asemănători cu cei de la 1 Cor. 11; ideea că de iubirea lui Dumnezeu se fac părtași și
păgânii, nu doar iudeii, o găsim și în epistolele lui Pavel, dar și în Evanghelia după Luca, în
genealogia Mântuitorului dusă până la Adam, în lăudarea credinței sutașului păgân, a recunoștinței
samarineanului vindecat de lepră, în parabola Samarineanului milostiv, etc.).

3. Adresanții: Evanghelia după Luca este adresată „prea puternicului Teofil”; Origen și
Epifaniu cred că este vorba despre orice creștin, dar alți exegeți cred că Teofil este o persoană
istorică, un înalt demnitar roman, deci un păgân; așa se explică anumite amănunte pe care
Evanghelia le prezintă, amănunte bine cunoscute de iudei (precizarea topologiei localităților din
Palestina, spre deosebire de cele din Italia, care se presupun bine cunoscute, precizarea ducerii la
templu a pruncilor iudei la 40 de zile de la naștere, faptul că Irod era regele Iudeii, că ziua întâi a
azimelor se numea Paști, etc.); Luca vrea să-l convingă pe Teofil că și păgânii sunt chemați să
60
moștenească împărăția lui Dumnezeu (pentru aceasta, Luca duce genealogia Domnului până la
Adam, subliniază bunătatea și recunoștința unor samarineni în parabolele și minunile lui Iisus,
suprimând în același timp dialogul cu cananeianca sau porunca Domnului dată apostolilor să nu
meargă în calea păgânilor și să nu intre în cetățile samarinenilor, arată că Pilat nu a găsit vinovat pe
Iisus).

4. Timpul și locul scrierii Evangheliei:

a) timpul: la sfârșitul anului 62 sau la începutul anului 63;
b) locul: Roma, orașul în care locuia Teofil.

5. Cuprinsul:

a) împărțirea: Evanghelia are 24 de capitole și se împarte în:

 introducere (cap. 1 și 2);
 partea întâi (activitatea lui Iisus în Galileea – cap. 3-9 și în Pereea – cap. 9-19)
 partea a doua (activitatea Domnului în drum spre Ierusalim, patimile, învierea și arătările
după Înviere – cap. 19-24)
 încheierea (Înălțarea la cer a Domnului, care mai apare doar la Marcu);

b) pericope specifice Evangheliei: binevestirea nașterii sfântului Ioan Botezătorul,

binevestirea Nașterii Mântuitorului, întâlnirea Fecioarei Maria cu Elisabeta, nașterea sfântului Ioan
Botezătorul, Tăierea împrejur și Întâmpinarea Domnului la templu de către dreptul Simeon și
proorocița Ana, Iisus la vârsta de 12 ani; c) parabole specifice Evangheliei: parabola celor doi
datornici (7), parabola Samarineanului milostiv (10), parabola prietenului îndrăzneț (11), parabola
bogatului lacom căruia i-a rodit țarina (12), parabola fiului risipitor (15), parabola bogatului
nemilostiv și a săracului Lazăr (16), parabola vameșului și fariseului (18), etc.

4. EVANGHELIA DUPA IOAN:

1. Autorul: apostolul Ioan din Betsaida Galileii, fiu al lui Zevedei și Salomeea, și frate al
lui Iacov;

a) Din Evanghelie aflăm că a fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, apoi devine ucenic al
Mântuitorului, participă la nunta din Cana Galileii. După pescuirea minunată de pe lacul Ghenizaret,
devine ucenic permanent al Mântuitorului. Cei doi frați, Ioan și Iacov, sunt aleși de Iisus Apostoli,
cu numele Boanerghes (Fiii tunetului) și se bucură de încrederea Domnului, făcând parte din grupul
restrâns al celor trei Apostoli prezenți la Schimbarea la față, la învierea fiicei lui Iair și la alte
evenimente. Ioan se prezintă pe sine ca „ucenicul pe care îl iubea Iisus”; stă la Cina cea de taină cu
capul rezemat de pieptul Domnului; se află lângă crucea Mântuitorului care îi încredințează pe
mama Sa; aleargă împreună cu Petru la mormântul Domnului în noaptea Învierii, iar după Înălțarea
Domnului la cer, el este alături de Petru la vindecarea ologului din naștere, și tot împreună cu Petru
este aruncat în temniță; părăsește Ierusalimul în timpul unei persecuții dar revine în prejma sinodului
apostolic, la care este socotit, alături de Petru și Iacov, fratele Domnului, unul dintre „stâlpii”
Bisericii din Ierusalim; după sinod părăsește din nou Ierusalimul, iar din Apocalipsă rezultă că a fost
exilat în insula Patmos;

b) Tradiția bisericească spune că Apostolul Ioan și-a petrecut ultimii ani în Asia Mică, la Efes, unde
a venit, se pare, după anul distrugerii Ierusalimului. Ieronim spune că obișnuia să zică celor din jur
doar atât: „Copilașii mei, iubiți-vă unul pe altul”.

2. Autenticitatea: limba greacă mai puțin elegantă decât la Luca, folosind construcții
aramaice și chiar multe cuvinte aramaice;
 cunoaște bine topografia, cultul, datinile, sărbătorile iudaice, raporturile între iudei și
samarineni, între iudei și galileeni, sectele iudaice existente și caracteristicile acestora;
61
 amănuntele pe care ni le dă în legătură cu activitatea Domnului ni-l arată ca fiind dintre
Apostoli;
 se pare că ultimele două versete ale Evangheliei au fost scrise de ucenicul său, Aristion, care
spune despre Ioan: „Acesta (cel care s-a rezemat la Cină de pieptul lui Iisus) este ucenicul
care mărturisește despre acestea și care a scris acestea, și știm că mărturia lui e adevărată”
(Ioan 21);
 în fragmentul Muratori se spune că ucenicii l-ar fi rugat pe Ioan să scrie o Evanghelie, însă el
nu voia să ia asupra sa o însărcinare atât de grea; postind ei ca să li se descopere voia lui
Dumnezeu, în acea noapte i se descoperi Apostolului Andrei că Ioan e cel care trebuie să
scrie Evanghelia în numele său, iar toți ceilalți să o revadă;
 Clement Alexandrinul afirmă că știe din tradiție că Ioan a scris o „Evanghelie spirituală”,
deosebită de celelalte, ce redau numai partea trupească a istoriei evanghelice. Unii contestă
autenticitatea cap.21 pe motiv că Evanghelia pare a se termina cu cap.20; informațiile
amănunțite pe care cap.21 le oferă (arătarea Mântuitorului la Marea Tiberiadei, pescuirea
minunată a celor 153 de pești, reintegrarea lui Petru în rândul Apostolilor) nu puteau fi date
însă decât de unul dintre Apostoli.

3. Adresanții: putem presupune că Evanghelia se adresează creștinilor ce aveau nevoie să

fie întăriți în credința lor în persoana Mântuitorului Hristos. Luând în considerare traducerea în
greacă a unor termeni aramaici (sărbătoarea corturilor, sărbătoarea înnoirii templului), explicarea
datinilor și instituțiilor iudaice, descrierea situației topologice a Palestinei, putem concluziona că
Evanghelia este destinată creștinilor proveniți dintre păgâni. Din limbajul elevat și noțiunile
abstracte, putem deduce că ea se adresează unui cerc cult de cititori, care trebuia să fie avertizat
asupra concepțiilor greșite care începuseră să circule în legătură cu persoana Mântuitorului Hristos.
Dar învățături greșite începuseră să circule în Asia Mică, prin urmare Evanghelia se adresa
creștinilor din Asia Proconsulară, printre care Apostolul Ioan a petrecut ultimii 30 de ani ai vieții
sale.

4. Timpul și locul scrierii: Efes, pe la anul 96,

5. Cuprinsul: Evanghelia are 21 de capitole și se împarte în:

a) prolog (1:1-18), în care se vorbește despre preexistența și atotputernicia Cuvântului lui

Dumnezeu care s-a întrupat;
b) partea I (1-12) prezintă activitatea Domnului mai ales în Iudeea și Ierusalim, desfășurată în
decursul a mai multor călătorii: prima călătorie la Ierusalim (1-4), în care alungă vânzătorii din
templu, vorbește cu Nicodim; a doua călătorie la Ierusalim (5-6), în care vindecă pe ologul de la
Vitezda și e mustrat de farisei că nu respectă sâmbăta, a treia călătorie la Ierusalim (7-10), în care
vorbește despre apa cea vie, Lumina lumii, o iartă pe femeia prinsă în adulter, îl vindecă pe orbul din
naștere, iar iudeii vor să-L ucidă cu pietre; a patra călătorie la Ierusalim (10) cu ocazia sărbătorii
înnoirii templului, a cincea călătorie la Ierusalim (11-12), când îl înviază pe Lazăr și intră triumfător
în cetate, călare pe mânzul asinei;
c) partea II (13-21), în care se vorbește despre patimile, moartea, învierea și arătările Domnului.

62
 5. FAPTELE APOSTOLILOR:

1. Autorul și autenticitatea cărții:

α) autorul spune în prolog că a mai scris o carte în care vorbește despre viața și activitatea
Domnului până la Înălțarea Sa la cer, și i-a dedicat-o lui Teofil. Cum despre Înălțarea Domnului se
vorbește doar în Evangheliile lui Marcu și Luca, iar despre Teofil doar la Luca, rezultă că autorul
Faptelor Apostolilor este Luca;

β) limba greacă aleasă a cărții Faptelor Apostolilor nu mai este egalată decât de limba greacă a
Evangheliei lui Luca;
γ) atât în Evanghelia lui Luca, dar și în Faptele Apostolilor, se vede același autor cult, care îmbină
istoria creștinismului cu istoria imperiului roman, amintind împărați romani, tetrarhi, proconsuli,
procuratori, școli filosofice, precum și mentalitatea diferitelor personaje și a grupurilor sociale;
δ) Luca a fost unul dintre colaboratorii apropiați ai Apostolului Pavel, și acest lucru se vede și în
cartea Faptelor Apostolilor, care îi dedică Apostolului Pavel 3/5 din cuprinsul său, folosind expresii
comune cu Apostolul, dar și idei fundamentale ale propovăduirii pauline, cum ar fi îndreptarea prin
credință, fără faptele Legii mozaice, universalitatea mântuirii, etc.; în plus, autorul folosește
persoana întâi plural și redă amănunte pe care numai un apropiat al Apostolului Pavel le putea ști;

2. Adresanții: cartea Faptelor Apostolilor este adresată lui Teofil, fiind a doua scriere pe
care i-o adresează, așa cum rezultă din primul verset; dacă în Evanghelie i se adresează cu formula
de politețe „prea puternice”, semn că era doar simpatizant al creștinismului, în Faptele Apostolilor i
se adresează cu formula familiară „O, Teofile”, de unde putem deduce că între timp se convertise.

3. Locul și timpul alcătuirii cărții:

a) locul: Roma, unde își avea domiciliul Teofil;
b) timpul: cartea nu a putut fi scrisă mai târziu de anul 63, pentru că în acest caz ar fi trebuit să
consemneze despre procesul și eliberarea Apostolului, dar nici înainte de anul 63, când a fost scrisă
Evanghelia a treia, prima carte a lui Luca adresată lui Teofil.

4. Motivele și scopul scrierii cărții: Fiind adresată aceluiași Teofil, căruia îi adresase înainte
și Evanghelia, cu scopul de a-l informa cât mai documentat asupra vieții și activității Mântuitorului
Hristos, putem presupune că scopul autorului este și de data aceasta de a-l informa pe Teofil cât mai
amănunțit asupra istoriei Bisericii creștine, accentuând caracterul universal al creștinismului, puterea
și înrâurirea sa asupra iudeilor și a neamurilor.

6. Cuprinsul: Cartea are 28 de capitole și se împarte în două părți:

a) partea I (1-12), în care se expune faptul istoric al întemeierii Bisericii creștine și răspândirea
creștinismului în mediul iudaic;
b) partea II (13-28): răspândirea creștinismului în lumea păgână (greco-romană).

Istorisirea îmbrățișează un spațiu temporal de peste trei decenii, de la Înălțarea la cer a

Mântuitorului și până la sfârșitul primei captivități romane a Sf. Apostol Pavel (anii 30-63).

63
 2. PRIMELE COMUNITĂȚI CREȘTINE
DUPĂ FAPTELE APOSTOLILOR ȘI EPISTOLELE PAULINE

Deci cei ce au primit cuvântul lui, s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de
suflete. Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot
sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi
mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi
vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi,
stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi
întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic
Bisericii pe cei ce se mântuiau (Fapte 2).

A. Biserica primară și ierarhia:

De la început, Sfinții Apostoli au avut rolul de propovăduitori și conducători ai primei
Biserici creștine. Ei botezau mulțimile (Fapte 2), alegeau pe diaconi (Fapte 6), judecau în numele
întregii comunități (Fapte 4 și 5); de asemenea, ei administrau bunurile comune și pedepseau
abaterile, păstrând astfel ordinea și disciplina în prima comunitate creștină (Fapte 5). Astfel,
hotărârea cu privire la preceptele mozaice este promulgată la Sinodul Apostolic de la Ierusalim de
către conducătorii Bisericii, ca o normă care se impune nu numai în Palestina, ci și în comunitățile
creștine din Siria, Cilicia, Antiohia și Asia Mică: Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri,
care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi
avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că
trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea... părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună
nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge
şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face (Fapte 15); Şi când
treceau prin cetăţi, învăţau să păzească învăţăturile rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim
(Fapte 16). Puterea de conducere în Biserică, cu care lisus Hristos a investit pe Sfinții Apostoli, n-a
fost limitată numai la Apostoli, ci prin ei a fost destinată și pentru urmasii lor, episcopii, așa cum ne
spune Sfântul Apostol Pavel când se adresează către păstorii Bisericii din Efes: Drept aceea, luați
aminte la voi și la toată turma,în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi, ca să păstoriți Biserica lui
Dumnezeu(Fapte 20). În Noul Testament, pentru întâia oară, se vorbește despre preoți în înțeles de
slujitori bisericești în treapta a doua a ierarhiei, în Fapte 11. Astfel, în anul 43-44 Barnaba și Saul au
fost trimiși de creștinii din Antiohia să ducă ajutoare fraților lor din Palestina: Iar ucenicii au hotărât
ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea; ceea ce au şi
făcut, trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul (Fapte 11). Tot în Faptele Apostolilor se
istorisește că Sfântul Pavel și Barnaba, străbătând ținuturile Asiei Mici pentru a vesti cuvântul
Evangheliei, hirotoneau preoți în orașele prin care treceau (Fapte 14).

B. Apostolul Pavel și viața celor mai de seamă comunități creștine, în epoca apostolică:
Aproape toate cetățile vechi, în care a pătruns creștinismul în epoca apostolică, rămân legate
de numele Apostolului Pavel.

1) Frații mincinoși de la Ierusalim, în Antiohia Siriei:

Primirea celor dintâi păgâni în Biserică s-a făcut cu greutate. Apostolul Petru a fost chemat să
dea seama, înaintea credincioșilor de la Ierusalim, de botezul sutașului Corneliu. Numai mărturia
Apostolului că a avut poruncă de sus să boteze pe păgâni a adus ușurare în sufletele evreilor
creștinați: Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar şi păgânilor le-a dat
Dumnezeu pocăinţa spre viaţă (Fapte 11). În vremea aceea, poate mai mult decât la Ierusalim,
credința fierbinte în Iisus și dragostea frățească se arată în Antiohia, ca laturi caracteristice ale vieții
creștinilor: Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până
la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână
în Domnul, cu inimă statornică(...). Şi a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul. Şi aflându-l, l-a
adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în
64
Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini (Fapte 11). După pilda Antiohiei, datorită și
lucrării misionare a Apostolului Pavel în lumea greco-romană, au luat ființă Biserici alcătuite din
iudei și păgâni în multe orașe ale Asiei Mici și Europei. Nemulțumirea creștinilor iudei de la
Ierusalim izbucnește din nou după întoarcerea lui Barnaba și Pavel din prima călătorie misionară.
Fără a întreba pe mai marii Bisericii, câțiva creștini din Ierusalim, coborând în Antiohia, învăţau pe
fraţi că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur, după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi. Şi făcându-se
pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba, au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi
câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare (Fapte 15).
Are loc sinodul apostolic de la Ierusalim, din anul 50, iar creștinii iudaizanți, înfrânți, s-au văzut
siliți să-și plece capetele. Totuși, purtarea Apostolului Petru față de păgânii creștinați din Antiohia,
la agape, la scurtă vreme după sinod (Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre
neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur – Galateni
2), a dat prilej iudaizanților să se ridice din nou. Cu multă îndrăzneală, Apostolul Pavel se
împotrivește și acestei încercări de rupere a legăturii frățești dintre creștini, mustrând cu asprime pe
Sf. Petru, înaintea tuturor.
2) Tesalonicenii, în așteptarea venirii Domnului:
Apostolul Pavel întemeiază în Macedonia, în a doua sa călătorie misionară, două Biserici
importante, Filipenii și Tesalonicenii fiind bucuria și cununa laudei Apostolului. Îndeosebi
Tesalonicenii, în ciuda prigoanelor, păstrau cuvântul dumnezeiesc, făcându-se pildă tuturor
creștinilor din Macedonia și Ahaia: Căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat nu numai în
Macedonia şi în Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în tot locul, astfel că nu e
nevoie să mai spunem noi ceva (1 Tesaloniceni 1). Printre Tesaloniceni se răspândește însă ideea
unei parusii iminente, astfel încât unii creștini își părăseau ocupațiile lor zilnice, căutându-și apoi
cele necesare traiului în munca altora. Pentru a îndrepta aceste lucruri, Apostolul scrie o a doua
epistolă Tesalonicenilor, în care le reamintește ceea ce le mai scrisese și înainte (să trăiţi în linişte, să
faceţi fiecare cele ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre precum v-am dat poruncă, ca să umblaţi
cuviincios faţă de cei din afară (de Biserică) şi să nu aveţi trebuinţă de nimeni – 1 Tesaloniceni 4):
Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă
fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi. Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să
vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi,nici n-am mâncat de la cineva pâine
în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre
voi(...). Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela
nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci
iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în
linişte şi să-şi mănânce pâinea lor (2 Tesaloniceni 3). În epistolele sale, Apostolul Pavel îi îndeamnă
pe creștini: Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii
voştri în Domnul şi vă povăţuiesc (1 Tesaloniceni 5); Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi
cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în
înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă (1
Timotei 2); Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu;
iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite (Romani 13); Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi
dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, să nu defaime pe nimeni, să fie paşnici, să fie
îngăduitori, arătând întreaga blândeţe faţă de toţi oamenii (Tit 3).

3) Vrăjitorii Efesului:
Apostolul Pavel vine la Efes în a treia sa călătorie printre păgâni și rămâne acolo vreme de
trei ani (55-57), fiindcă i se deschisese ușă mare pentru lucru (1 Corinteni 16). Activitatea
Apostolului în Efes e descrisă în Fapte 19 (botezul cu Duhul Sfânt asupra ucenicilor care nu aveau
decât botezul lui Ioan, minunile care se făceau prin mâinile lui Pavel, ba chiar prin ștergarele sau
șorțurile purtate de el, încercarea eșuată a celor 7 vrăjitori, fiii arhiereului iudeu Scheva, de a
vindeca un demonizat, răscoala argintarului Dimitrie, în apărarea Artemisei efesenilor). Ca rezultat
al activității sale, mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor.
Iar mulţi dintre cei ce făcuseră vrăjitorie, aducând cărţile, le ardeau în faţa tuturor. Şi au socotit
preţul lor şi au găsit cincizeci de mii de arginţi (Fapte 19). După ce se întoarce dintr-o călătorie în
Grecia, Apostolul Pavel, trecând pe lângă Efes, trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe
preoţii Bisericii. Şi când ei au venit la el, le-a zis: Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi, în toată vremea,
65
din ziua cea dintâi, când am venit în Asia, slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi
încercări care mi s-au întâmplat prin uneltirile iudeilor(...). Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă
aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre
voi (Fapte 20).

4) Tulburările din Galatia:

După ce îl primiseră pe Apostolul Pavel ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus
(Galateni 4), galatenii sunt tulburați de propovăduirea fraților mincinoși, iudaizanții din Ierusalim.
Apostolul le scrie această epistolă, considerată ca o „declarație de emancipare a omenirii
credincioase de Legea Veche”, în care le atrage atenția: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe
Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la
înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte? Ţineţi zile şi luni şi timpuri
şi ani? Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar (Galateni 4).

5) Dezbinări între Corinteni:

Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să
nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere. Căci, fraţii
mei, despre voi (...) mi-a venit ştire că la voi sunt certuri; și spun aceasta, că fiecare dintre voi zice:
Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare
s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui
Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius,
ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de
aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva (1 Corinteni 1). Apostolul le arată corintenilor că într-un
Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un
Duh ne-am adăpat (...) Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte (1 Corinteni
12), după care le arată calea unității prin iubire: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar
dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător... (1 Corinteni 13). 6) Săracii de
la Ierusalim: În Biserica Ierusalimului, creștinii, trăind ca frații, îşi vindeau bunurile şi averile şi le
împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare (Fapte 2); dar această întrajutorare pornea de la o
stare duhovnicească de comuniune prin Hristos: Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau
una şi niciunul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere
apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni
nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute,
și-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă (Fapte
4). Împlinirea lipsurilor săracilor din Ierusalim se făcea și cu ajutorul creștinilor din diaspora. În anul
44, Pavel și Barnaba au adus ajutoarele strânse în Biserica Antiohiei (Fapte 11). Iar mai târziu, cu
prilejul sinodului de la Ierusalim, Apostolul Pavel promite, primind sarcina apostoliei printre
neamuri, să-și aducă aminte de săracii dintre sfinții de la Ierusalim: Şi cunoscând harul ce mi-a fost
dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire
cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur, numai să ne aducem aminte
de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit să fac (Galateni 2). Ținându-și cuvântul, Apostolul Pavel
rânduiește o mare strângere de daruri în lumea păgână, începând cu Bisericile din Galatia: Cât
despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi
şi voi. În ziua întâi a săptămânii (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât
poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni, pe cei pe care îi veţi
socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim (1 Corinteni 16). Creștinii
din Macedonia, deși erau și ei destul de strâmtorați, în multa lor încercare de necaz, prisosul bucuriei
lor şi sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogăţia dărniciei lor, căci mărturisesc că de voia lor au dat,
după putere şi peste putere, cu multă rugăminte cerând har de a lua şi ei parte la ajutorarea sfinţilor
(2 Corinteni 8). Punând pilda Filipenilor și Tesalonicenilor înaintea ochilor Corintenilor, Apostolul
Pavel caută să stârnească întrecerea între Biserici, cu privire la dărnicia lor, amintindu-le și de
Mântuitorul, Care S-a făcut sărac pentru a îmbogăți pe oameni.

66
 MORALĂ
ŞI SPIRITUALITATE
CREŞTINĂ

67
 II.2 Raportul între Legea Veche si Noua Lege
După conţinut apare ca o cuvântare program, în care sunt schiţate contururile împărăţiei lui
Dumnezeu în lume. Sfinţii Părinţi o numesc: «Codicele Legii noi», poate de la faptul că se începe cu
«Fericirile», care ar corespunde «Decalogului» din Legea lui Moise.

A. Introducerea: Condiţiile de intrare în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 5: 1-16):

1. Fericirile (Matei 5: 1-12);
2. Menirea Apostolilor şi a urmaşilor lor (Matei 5: 13-16): Voi sunteţi sarea pământului.
Dacă sarea îşi va pierde gustul, prin ce îşi va capătă iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună
de nimic, decât să fie lepădată afară si călcată în picioare de oarneni. Voi sunteţi lumina lumii. O
cetate aşezată pe un munte nu poate rămâne ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub
obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează celor din casă. Tot aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, ca ei sa vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru din ceruri: În
cuvintele pe care le adresează ucenicilor, Mântuitorul se serveşte de două metafore, cu imagini
împrumutate din vorbirea obişnuită a timpului aceluia în Palestina. Sarea, având proprietatea de a
păstra nealterate alimentele şi de a le da gust, se folosea în Vechiul Testament chiar şi la pregătirea
jertfelor. Numind pe ucenici sarea pământului, le atrage atenţia asupra faptului că ei trebuie să fie
elementul care menţine ordinea pusă de Dumnezeu în lumea din care provin, prevenind alterarea
morală a acesteia. Dacă sarea se va strica... va fi aruncată şi călcată în picioare. Mântuitorul vrea să
spună că dacă şi sarea, singurul element lipsit de stricăciune, se alterează, atunci totul este pierdut.
Stricăciunea generală nu mai poate fi oprită. Deci, dacă şi ucenicii, singurul element care
promovează virtutea în acest neam rău şi păcătos au pierdut forţa virtuţii, cine va mai putea
împiedica distrugerea completă săvârşită de păcat? De bună seamă, nimeni. Şi ei îşi merită soarta de
a fi dispreţuiţi ca şi sarea călcată în picioare. Voi sunteţi lumina lumii. Apostolii au, deci, menirea de
a fi luminători duhovniceşti, călăuzitori, dascăli ai lumii. Ei călăuzesc lumea atât cu cuvântul, cât si
cu fapta. Fapta lor trebuie să fie conformă cu porunca lui Dumnezeu şi astfel, prilej de laudă a
numelui lui Dumnezeu din partea celor necredincioşi, pentru că ucenicii Domnului şi ucenicii
acestora nu se pot ascunde de ochii oamenilor; ei sunt mereu ţinta acestora, ca unii care sunt
călăuzitori ai poporului lui Dumnezeu, aşa curn nu se poate ascunde o cetate zidită pe un loc înalt.

B. Fiinţa noii dreptăţi pretinse de Mântuitorul (Matei 5: 17-48):

1. Introducere (Matei 5,17-20): Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am
venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau
o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci,
foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va
face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi
dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. În
introducere Domnul precizează atitudinea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu faţă de Lege şi Profeţi: o
atitudine de împlinire şi desăvârşire, nicidecum de opoziţie.
În ce formă Mântuitorul săvârşeşte această împlinire? Fie prin adevărata trăire a Legii, fie
prin completarea ei prin noi adevăruri. Această precizare de atitudine a fost necesară din două
motive:
1) Activitatea Sa Mântuitorul şi-o desfăşoară în mijlocul fiilor lui Israel, în sufletul acestora
nu era permis să rămână vreun dubiu asupra rosturilor Evangheliei Lui;
2) Nevoia de a respinge acuza fariseilor că El este potrivnic Legii, acuză care ar fi putut
prinde teren în sufletul celor slabi.

2. Cinci exemple: Introducerii îi urmează o ilustrare a noii dreptăţi, în 5 exemple (Matei 5:

21-48). Ilustrarea este făcută printr-o paralelă între câteva porunci principale ale Legii, tălmăcite şi
aplicate practic de poporul iudeu şi adevăratul sens al acestor porunci divine, arătat de descoperirea
Mântuitorului. Din această paralelă rezultă o profundă deosebire de fond, între sclavia fariseică
(iudaică) şi cea pretinsă de Mântuitorul din partea celor ce-i urmează Lui. Exemplul l (Matei 5: 21-
26): Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Are
68
la temelie porunca a cincea din Decalog: «Să nu ucizi». Porunca revelată din Lege are o formulare
negativă, condamnând fără rezerve crima. După sensul ei adânc, omul care are pe conştiinţă o
asemenea faptă nu se mai poate numi fiu al Legii. Rabinii, în tălmăcirea şi aplicarea practică a
acestei porunci, printr-un adaus ulterior i-au schimbat sensul genuin, căci zice tălmăcirea: «Să nu
ucizi, căci ucigaşul este vrednic de osândă». Cu alte cuvinte, nu numai că ucigaşul nu cade din
calitatea sa de fiu al Legii, ci e pasibil de o pedeapsă omenească ispăşitoare, pe care o poate da cel
mai mic for iudaic judiciar. Crima este astfel redusă la o faptă de mai puţină gravitate. Eu, însă, zic
vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său:
netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena
focului. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva
împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi,
venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul
să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu
vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban. Pentru Mântuitorul, nu numai crima, ci şi
simpla mânie împotriva semenului nostru ştirbeşte raportul normal care există între om şi
Dumnezeu. De aceea darul (jertfa) omului mânios nici nu e primit de Dumnezeu. Mai mult face
pacea cu semenii săi, decât orice jertfă, indiferent dacă vina o poartă aproapele sau cel ce se mânie.
Când mânia neînnăbuşită se măreşte, dezvoltându-se în ură, exteriorizându-se în afară prin cuvinte
defăimătoare ca «raca» (prostule), e vinovată de o pedeapsă mai gravă omenească, pedeapsa
Sinedriului, supremul for iudaic de judecată. Când, în fine, mânia transformată în ură izbucneşte în
afară prin cuvinte ca «nebunule», cuvinte care ştirbesc integritatea morală a semenului, punându-l în
rândul animalelor, judecata omenească nu mai poate pedepsi, ci numai Dumnezeu, dând
condamnarea Ia chinurile iadului. Mântuitorul condamnă nu numai crima în sine, ci şi starea
sufletească ce duce la aceasta. Exemplul II (Matei 5: 27-32): Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să
nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit
adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la
tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în
gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de
folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. S-a zis
iarăşi: "Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire". Eu însă vă spun vouă: Că oricine va
lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe
cea lăsată săvârşeşte adulter. Se poate face aceeaşi observaţie ca şi la porunca despre interzicerea
crimei. Rabinii, în tălmăcirea poruncii amintite, lărgiseră la maximum si cadrul adulterului. Este
condamnabil nu numai adulterul propriu-zis, spune Mântuitorul, ci: «Tot cel ce caută la femeie
pentru a o pofti pe ea, iată a preacurvit în inima sa». Voind a respecta porunca a şaptea din Decalog,
omul trebuie să înfrâneze pofta lăuntrică a desfrâului. Alimentarea acesteia în orice formă este o
contribuţie la înfăptuirea desfrâului.

Desfrânarea poftei ne-o ilustrează în două metafore:

1) ochiul care te sminteşte trebuie scos;
2) mâna care te sminteşte trebuie tăiată. Mai bine să piară un mădular, oricât de necesar ar fi,
decât să piară întreg trupul.
Majoritatea exegeţilor din perioada patristică au interpretat alegoric cele două imagini,
văzând în ele nu mădulare ale trupului, ci prieteni şi chiar rude apropiate, care, într-un fel sau altul,
ispitesc şi induc la păcat. În legătură cu porunca prin care se interzicea desfrâul, Domnul vorbeşte
despre «cartea de divorţ», pe care o putea da cineva soţiei sale, pentru a consfinţi divorţul, în cazul în
care considera că viaţa conjugală nu mai poate fi continuată. Cartea de divorţ era prevăzută de Lege
şi avea ca scop întărirea căsătoriei monogame şi înlăturarea abuzurilor. O astfel de carte se procura
foarte greu, presupunea drum lung până în oraşele unde se puteau procura astfel de exemplare,
cheltuieli şi numai bărbatul înrăit sau absolut hotărât în cugetul său ducea ostenelile până la capăt; în
cele mai multe cazuri bărbatul se împăca cu soţia sa. Pe vremea Mântuitorului procurarea acestor
cărţi de divorţ se făcea relativ uşor, aşa că ea devenise în mâna rabinilor un mijloc lesnicios de a
destrăma viaţa familială. Adepţii scolii lui Hilel permiteau soţului să-si lase soţia chiar dacă greşea
mâncarea: «femeia care pune prea multă sare în bucatele soţului ei sau le lasă să se ardă trebuie
lăsată». Pentru a curma aceste abuzuri, Domnul nostru Iisus Hristos aminteşte iudeilor că actul
căsătoriei este un act sacru, întrucât a fost instituit şi voit de Creator. Deci nici un motiv nu poate
dizolva căsătoria, afară de desfrâu. Desfrâul rupe unitatea intimă dintre cei doi soţi, iar divorţul se
69
impune; el este atunci doar o formalitate. În cazul în care soţia nu a desfrânat, ea continuă să facă o
unitate sufletească cu soţul ei. Îndepărtând-o de la căminul conjugal, există riscul să păcătuiască
soţul care o izgoneşte, pentru că el rămâne virtual căsătorit. Păcătuieşte, apoi, soţia lăsată, pentru că
virtual ea rămâne căsătorită şi cu primul ei soţ; păcătuieşte şi cel care ia de soţie pe cea lăsată, pentru
că se căsătoreşte cu o femeie care are bărbat. Exemplul III (Matei 5: 33-37): Aţi auzit că s-a zis celor
de demult: Să juri strâmb, şi să ţii înaintea Domnului jurământul tău. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă
juraţi nicidecum pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al
picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui împărat, nici pe capul tău să nu te juri,
fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie aşa: Ceea ce este da, da;
şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este. Textul biblic la care se referă
Mântuitorul este un rezumat liber al următoarelor citate din Vechiul Testament: «Să nu juraţi strâmb
în numele Meu» (Levitic 19, Exod 20); «Dacă ai făcut făgăduinţă lui Dumnezeu să nu întârzii a o
îndeplini» (Numerii 30, Deuteronom 23). Cred unii exegeţi că în această nouă antiteză Mântuitorul
ne arată o tălmăcire corectă a poruncii a treia din Decalog; dimpotrivă, cred alţii, că este vorba de
tălmăcirea poruncii a noua. În realitate, Mântuitorul se ocupă de jurământ în general, condamnând
practica obişnuită la iudei de a întări orice afirmaţie prin jurământ. Oricât de categorice ar fi fost
sancţiunile Legii, n-au putut feri de bagatelizare nici jurământul, nici votul. Şi aici rabinii îşi au
partea lor de contribuţie. Ei vorbesc de un jurământ obligatoriu, în formularea căruia era invocat
numele lui Dumnezeu şi de un jurământ neobligatoriu, în a cărui formulare nu era invocat numele
cel preasfânt. Conform acestui raţionament, iudeul se poate jura pe orice, inclusiv pe templu şi pe
jertfele sale, şi dacă nu pomenea numele lui Dumnezeu, împlinea doar acele jurăminte care îl
favorizau. Mântuitorul combate aşa-zisul jurământ neobligatoriu, spunând că omul trebuie să
împlinească orice promisiune, chiar dacă nu pomeneşte numele Domnului. Cel ce se jură pe cer şi pe
pământ se jură pe lucrarea mâinilor lui Dumnezeu şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu, căruia îi
aparţin toate. Exemplul IV (Matei 5: 38- 42): Auzit-aţi că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru
dinte. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept,
întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de
te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce
voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. E vorba de vechea lege a talionului, care trăia
în sângele tuturor popoarelor vechi şi pe care Legea Vechiului Testament a îmblânzit-o, dar n-a
dezrădăcinat-o. Principiul pe care este întemeiată este acela al răzbunării sângelui. Cu toate că
Vechiul Testament, printr-o serie întreagă de porunci încearcă să o desfiinţeze, rabinii, în numele
demnităţii omeneşti, întreţin principiul răzbunării, zădărnicind scopul urmărit de Lege.
Legea talionului trăieşte aproape cu aceeaşi intensitate şi pe vremea Mântuitorului. Faţă în
fată cu această lege, Mântuitorul pune principiul moral valabil pentru toate timpurile: «Nu răsplăti
răul cu rău... împotriva celui rău să nu stai» Noul principiu este ilustrat de Domnul în patru exemple:
a) De te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (fiţi pregătiţi în orice
moment a suferi pentru împărăţia lui Dumnezeu cu resemnare, îndoit de ceea ce suferiţi);
b) Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia veşmântul, lasă-i şi cămaşa (ocoliţi cearta şi
judecata omului lacom; mai bine suferă nedreptate, dar ocoleşte pricina cu cel orbit de lăcomia după
avuţie);
c) Celui ce te va sili să mergi o mie de paşi, mergi cu el două (exemplul este luat din viaţa
supuşilor romanilor; sensul lui este: nu te opune celui puternic);
d) Celui care cere de la tine dă-i şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce
faţa ta (exemplul al patrulea ne porunceşte ca semenului nostru ajuns în sărăcie din propria vină, să-i
dăm ajutor dacă ne cere, fără a mai aştepta să ne restituie cândva împrumutul).
Ideea comună celor patru exemple este: toţi câţi urmează Mântuitorului să facă mai mult
decât le-ar cere semenii lor, câtă vreme pentru ei nu dreptul este norma de conduită în viaţă, ci
iubirea paşnică şi jertfitoare. Exemplul V (Matei 5: 43-48): Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe
aproapele tău si să urăşti pe vrăjmaşul tău”. Iar Eu vă zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele peste
cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei
ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe
fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi,
precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit e.

70
 Referitor la iubirea aproapelui, în Lege se spune: «Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine
însuţi» (Levitic 19), dar Moise nu stabileşte lărgimea noţiunii de aproapele. În general, totuşi, rezultă
din Lege că prin aproapele se înţelege iudeul. Rabinii, pe de o parte, lasă partea a doua a poruncii:
«ca pe tine însuţi», înlocuind-o cu adausul (pe care nicăieri nu-l găsim în Lege): «să urăşti pe
duşmanul tău»; pe de altă parte îngustează noţiunea de aproapele până la rudeniile de sânge şi la
prietenii intimi.
Prin aceasta înţelesul poruncii iubirii aproapelui e definitiv schimbat. Justificarea rabinică a
acestei schimbări este faptul că în Lege se spune că «Dumnezeu urăşte pe păcătoşi». Pentru fiul
Legii, care iubeşte pe Dumnezeu, se desprinde o poruncă: să urască şi el pe păcătoşi. Şi pentru că
păcătos este păgânul, de aceea fiul Legii, în primul rând trebuie să urască pe păgân. Dar păcătos,
deci duşman al lui Dumnezeu, poate să fie şi un iudeu. Şi faţă de acesta fiul Legii trebuie să se poarte
la fel ca şi cu păgânul. Faţă în faţă cu această poruncă rabinică, Mântuitorul pune porunca iubirii
vrăjmaşului, arătând şi cum trebuie aplicată practic în viaţă. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, binecuvântaţi pe cei ce vâ blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc.
Prin această lămurire a practicii iubirii duşmanilor înlătură posibilitatea oricărei dileme în
ceea se priveşte lărgimea noţiunii de aproapele. Aplicarea practică a acestei porunci dezarmează,
îndreptând chiar şi pe cel mai rău om. Astfel:
a) Cel ce face bine duşmanului său îl dezarmează, îl face să se căiască, câştigă un loc în
sufletul lui. Sentimentul de afecţiune răsărit pe ruinele sentimentului de ură, prin nimic nu este
ştirbit, dacă izvorăşte dintr-o faptă bună nemeritată;
b) Cel ce răspunde blestemului cu binecuvântarea trebuie să aibă o mare putere de stăpânire.
Binecuvântarea ca răspuns al blestemului trezeşte şi în sufletul celui mai mare duşman acelaşi
sentiment ca acela din care a izvorât;
c) în fine, cel ce se roagă pentru duşmanii săi dă supremul exemplu de tărie, urmând pe
Mântuitorul în cele mai înălţătoare clipe ale jertfei sale pe cruce. Ruga pentru duşmani nu numai că-i
dezarmează, ci îi converteşte, îi subjugă. În versetele 46-47, Mântuitorul arată că iubirea faţă de
prieteni şi neamuri nu este un fapt deosebit, pentru că este dictată de o poruncă naturală a firii
omeneşti. Ea e practicată şi de păgâni. Pentru aplicarea ei nu e necesară nici stăpânire de sine, nici
lepădare de sine, nici jertfelnicie. De aceea, pentru ea, nimeni nu poate aştepta o răsplată de la
Dumnezeu.

II.2 Despre milostenie, rugăciune, post

C. Noua dreptate şi raportul ei față de evlavia fariseică (Matei 6: 1-18):

Într-un al doilea grup de antiteze sunt puse faţă în faţă evlavia manifestată de farisei şi
evlavia preconizată de Mântuitorul. Este vorba despre trei antiteze legate de: milostenie, post şi
rugăciune.

1. Milostenia:

Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dânşii;
altminteri nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, să nu
trâmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări si în uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Amin
zic vouă, şi-au luat plata lor. Tu, însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca
milostenia ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Dintre practicile
Vechiului Testament prin care îşi exprima cineva evlavia, cea mai recomandată era milostenia. De
aceea, milostenia era apreciată, în special, de farisei. Era credinţa că, în virtutea unui număr de fapte
de milostenie, erau iertate păcatele.
Mântuitorul nu combate ideea de milostenie. El apreciază faptele de milostenie, dar le
purifică de acele exteriorizări care nimicesc întreaga lor valoare. Principala greşeală, care arată o
stare sufletească ce nu cadrează cu actul milosteniei şi, ca atare, îi micşorează valoarea, este
publicitatea. Ori, publicitatea era căutată de farisei. De aceea făceau actele lor de milostenie la
templu, în pieţe şi oriunde puteau fi mulţi martori oculari, pentru a-i lăuda pentru milostenia lor. În

71
acest caz, actul de milostenie nu mai trebuia considerat ca izvorând din iubire de aproapele, ci
tocmai din cel mai condamnabil egoism.
Mântuitorul ceartă pe farisei pentru că îşi «trâmbiţau» milostenia. Nu se poate spune în ce
consta «trârnbiţarea» faptelor. După unii exegeţi, în aceste cuvinte trebuie să vedem o metaforă prin
care se exprimă ideea popularizării faptelor bune. Iisus avertizează pe farisei că răsplata faptelor lor
se reduce la satisfacerea orgoliului lor în această viaţă şi că nu poate fi vorba şi despre o răsplată
viitoare. Adresându-se, apoi, ascultătorilor Săi, le dă îndemnul ca, făcând milostenii, «să nu ştie
stânga ce face dreapta». Zigaben zice, tâlcuind acest cuvânt: «să nu cunoască fapta noastră nici cei
mai apropiaţi ai noştri», iar Sever de Antiohia adaugă: «să nu cunoască pe binefăcător nici măcar
acela căruia i se face binele».

2. Rugăciunea: TATAL NOSTRU

Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor,
stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu
însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui, Care este în ascuns, şi Tatăl
tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred
că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi
trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.
Faţă în faţă cu aceste rugăciuni, Mântuitorul pune rugăciunea Sa, «Rugăciunea Domnească»,
Tatăl nostru. (Spre deosebire de Matei, Sf. Evanghelist Luca presupune alte împrejurări în care
Mântuitorul propune ucenicilor Săi această rugăciune, şi anume: un ucenic se adresează
Mântuitorului cu rugămintea de a-i învăţa cum trebuie să se roage, precum a făcut loan Botezătorul
cu ucenicii săi – Luca 11. De asemenea, textul rugăciunii, redat de Luca e mai scurt şi se deosebeşte
puţin de cel redat de evanghelistul Matei). Rugăciunea cuprinde 7 cereri, precedate de formula de
adresare: Tatăl nostru care eşti în ceruri. Mântuitorul Hristos numeşte Tată pe Dumnezeu în toate
rugăciunile Sale, în virtutea faptului că era Fiul după fiinţă al Tatălui. Îşi învaţă ucenicii să invoce în
acest chip pe Dumnezeu, în virtutea noilor relaţii dintre Dumnezeu şi omenire, create odată cu
întruparea Sa. Mântuitorul Hristos ne-a adus harul şi totodată vrednicia de a ne numi fii şi
moştenitori ai Tatălui ceresc: «Fiul lui Dumnezeu, spune Sfântul loan Gură de Aur, s-a făcut Fiu al
Omului, ca să facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu». Spunând «Tatăl nostru», închinătorul nu se
roagă doar pentru sine, ci pentru toţi fiii lui Dumnezeu, pentru fraţii săi. Dumnezeu nu este «al
rneu», ci «al nostru». Spunând «Care eşti în ceruri», creştinul înţelege că Fiinţa supremă care-i
supraveghează şi călăuzeşte paşii se află pretutindeni, însă într-o formă deosebită, superioară celei pe
care o experiem prin simţuri.
După concepţia Vechiului Testament, «cerul» sau «cerurile» sunt tronul lui Dumnezeu.
Acest termen trece şi în Noul Testament, unde se spune că Mântuitorul «S-a pogorât din cer».
«Cerul» însă nu este un loc oarecare în spaţiu, pentru că Dumnezeu, în nemărginirea şi omniprezenţa
Sa, nu poate fi cuprins de spaţiu şi localizat. Cerul reprezintă, deci, un mod de existenţă superior
celui în care trăim.

Cele 7 cereri:

1) Sfinţească-se numele Tău: «Numele» lui Dumnezeu este o parafrazare solemnă pentru
«fiinţa» lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este sfinţenia însăşi şi izvorul sfinţeniei. Nimic din afară nu
poate contribui la creşterea sfinţeniei Lui şi nimic exterior Lui nu i-o poate ştirbi. Prin urmare, prin
această cerere, nu implorăm pe Dumnezeu să crească în sfinţenie, nici nu exprimăm intenţia noastră
de a contribui în vreun fel la creşterea sfinţeniei divine. Ne exprimăm, însă, dorinţa ca fiinţa lui
Dumnezeu să fie cunoscută, iubită, adorată şi slăvită în toată lumea şi de toate creaturile raţionale.
Ne angajăm apoi, ca prin viaţa şi faptele noastre bune să facem să fie slăvit numele lui Dumnezeu, ai
cărui fii ne declarăm.

2) Vie împărăţia Ta: Acestei cereri i s-au dat mai multe interpretări, fiecare dintre ele
cuprinzând crâmpeie de adevăr. S-a zis: a) ne rugăm ca Dumnezeu să domnească în inimile noastre
prin credinţă şi iubire (Sfântul Ambrozie); b) ne rugăm ca toate creaturile raţionale să recunoască
72
autoritatea lui Dumnezeu şi să i se supună (Teofilact); c) ne rugăm ca împărăţia lui Dumnezeu,
inaugurată de Parusia Domnului Hristos, să vină cât mai repede (Tertulian şi Ciprian); d) în sfârşit,
ne rugăm să se instaureze împărăţia lui Dumnezeu peste toate popoarele lumii (Augustin). În
concluzie, am putea spune că acela care rosteşte rugăciunea «Tatăl nostru» se roagă ca voia lui
Dumnezeu să devină normă de conduită pentru toţi oamenii şi, astfel, să se instaureze împărăţia lui
Dumnezeu pe pământ.

3) Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ: Fiinţele spirituale, îngerii, lipsite fiind
de povara trupului şi de înclinarea spre păcat, împlinesc în mod firesc voia lui Dumnezeu. Ne rugăm,
ca Dumnezeu să acorde harul şi puterea Sa oamenilor păcătoşi, încât aceştia să poată împlini, ca şi
făpturile spirituale, voia lui Dumnezeu (Fericitul Augustin).

4) Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi: Prin pâine Sfânta Scriptură
înţelege hrana de tot felul. Mântuitorul ne îndeamnă, spune acelaşi Augustin, să cerem cele absolut
necesare pentru conservarea vieţii trupeşti. Alţi exegeţi (Ieronim, Chirii al Alexandriei, ş.a.) lărgesc
sfera acestei noţiuni la toate nevoile corporale şi spirituale ale existenţei omeneşti. «Dă-ne-o nouă
astăzi» - în ziua respectivă, şi nu mai mult.

5) Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri: Toţi oamenii
sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, păcătoşi, iar de păcat se pot curăţi numai prin îndurarea
divină. Această cerere e o autoinvitare la tratarea omenească a aproapelui, ştiind că în felul în care
tratăm pe aproapele nostru, vom fi trataţi de Dumnezeu. Această idee va fi reluată şi amplificată de
Mântuitorul Hristos în parabolele Sale (de exemplu, Parabola datornicului cu 10.000 de talanţi, care
nu şi-a iertat fratele dator cu 100 de dinari, Matei 18).

6) Şi nu ne duce pe noi în ispită: În urma păcatului strămoşesc, ispita a devenit un fapt

obişnuit. Omul este supus la nenumărate ispite, care vin de la diavol, de la lume şi de la fiinţa noastră
aplecată spre păcat. Ispita nu este un rău în sine. Ea are şi un aspect bun: prin ispită sufletele
credincioase se întăresc tot rnai mult, cresc în virtute. Ispita poate fi asemănată cu focul cu care se
încearcă metalele preţioase şi le face mai curate si mai strălucitoare. De aceea, Dumnezeu permite
ispita (ex. cazul Iui Iov) şi îngăduie diavolului să ispitească (încerce) pe om, atâta cât acesta poate
suporta. Împlinirea ispitei, săvârşirea voii ispititorului este, însă, păcat. «Dumnezeu, însă, nu
ispiteşte pe nimeni» (lacob 1,13), și totuşi din formularea acestei cereri ar rezulta că Dumnezeu este
autorul ispitei. Interpretarea corectă a acestui verset este: şi fă să nu fim duşi în ispită. Prin această
cerere ne rugăm ca Dumnezeu să oprească pe diavol a ne supune unor ispite mai mari decât putem
suporta.

7) Ci ne izbăveşte de cel rău: Exprimă aceeaşi idee ca şi cererea anterioară. Formează cu

aceea un aşa-zis «paralelism al membrelor», foarte des întâlnit în exprimarea iudaică (o idee
exprimată într-o propoziţie este repetată, alteori dezvoltată prin alte cuvinte în propoziţia următoare).

Rugăciunea se încheie cu doxologia: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.

Amin.

Apoi se spune: Că de veţi ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel
Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre:
Iisus repetă ideea expusă în cerea a 5-a, ideea centrală în această rugăciune.

Iertarea greşelilor din partea lui Dumnezeu e condiţionată de iertarea noastră faţă de cei care
ne greşesc.

73
 3. Postul

Postul este al treilea exemplu, după rugăciune şi milostenie, prin care Mântuitorul arată
deosebirea între modul în care fariseii îşi exprimau evlavia lor şi modul în care trebuia să fie arătată
evlavia cea adevărată: Când postiţi, să nu luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc
fetele ca să arate lumii că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat plata lor. Dar tu, când posteşti,
unge-ţi capul şi spală-ţi fata, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui Tău, care este în
ascuns; iar Tatăl Tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iudeii respectau posturile impuse de
Lege (la Sărbătoarea ispăşirii, la Ziua împăcării).
Unii, îndeosebi fariseii, mai posteau şi de două ori pe săptămână, lunea şi joia, în semn de
pocăinţă. Posturile din săptămână fuseseră impuse de bătrânii poporului, în decursul veacurilor.
După natura postului era reglementată hrana, îmbrăcămintea şi îngrijirea exterioară a corpului; în
cazul posturilor grele, iudeii se îmbrăcau neglijent, nu-şi spălau faţa, nu-şi îngrijeau părul şi era
anulat salutul.
Sfântul Epifanie spune că în vremea postului, aceştia afişau o faţă palidă şi morocănoasă. Dar
postul acestor oameni nu era însoţit de pocăinţă. Atât rugăciunea, cât şi milostenia fariseilor erau
pornite dintr-o conştiinţă formalistă faţă de Dumnezeu şi de gândul ca respectivii să fie văzuţi şi
lăudaţi de semenii lor. Un astfel de post a fost combătut şi în epoca veche (Isaia 58). Nu postul ca
atare este combătut de Mântuitorul. El însuşi a postit (Matei 4) şi vorbeşte despre rostul postului în
progresul spiritual (acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post – Matei 17).
El combate numai ipocrizia care însoţea postul fariseilor, care îi nimicea valoarea. «Iar voi când
postiţi să vă ungeţi perii capului». Acest verset nu trebuie să fie interpretat literal. Mântuitorul vrea
să spună că comportamentul omului nu trebuie să difere cu nimic în timpul postului de cel dinainte
de post.

D. Raporturile față de bunurile materiale (6: 19-34):

În contextul celor afirmate anterior, pentru a-i detaşa pe ascultătorii Săi de cele pământeşti,
trecătoare, şi a-i îndemna spre o viaţă cumpătată, spre post şi milostenie, Iisus vorbeşte în continuare
despre valoarea bunurilor pământeşti în raport cu împărăţia lui Dumnezeu: Nu vă adunaţi comori pe
pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer,
unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara
ta, acolo va fi şi inima ta. Printre ascultătorii Mântuitorului erau, desigur, şi oameni bogaţi, care
doreau să dobândească viaţa veşnică, împărăţia lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp să menţină
bunurile materiale acumulate. În faţa unor astfel de oameni, Iisus combate lipsa de raţiune în
acumularea de bunuri pământeşti, întâi pentru că sunt valori trecătoare, supuse stricăciunii şi uşor de
înstrăinat; apoi, pentru faptul că pot deveni idoli, cărora omul le închină toate gândurile sale, şi
piedică în calea mântuirii.
Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;
dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Acumularea de bunuri materiale
poate întuneca, deci, mintea. Or, mintea este pentru suflet ceea ce este ochiul pentru trup. Dacă, lipsit
de lumina ochiului, trupul este în pericol de a fi pierdut, la fel şi mintea întunecată poate duce la
pierzare sufletul.
Nimeni nu poate sluji la doi domni. Căci sau va urî pe unul si pe celălalt va iubi, sau va ţine
la unul şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Mamona este
personificarea bogăţiei. Așa cum nu poate cineva sluji în mod egal la doi domni ale căror interese se
lovesc, la fel nu poate fi cineva lacom si milostiv în acelaşi timp. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi
(neliniştiţi) pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au
nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu
seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu
sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii
sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se
ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul
dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel
o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce
vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc

74
neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci
ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. Iisus nu condamnă grijile fireşti în
vederea obţinerii celor necesare pentru viaţa de toate zilele. Vrea să spună că aceste griji nu trebuie
să ducă la starea de nelinişte, apoi, că preocuparea de cele materiale nu trebuie să stea pe primul
plan; pe primul plan trebuie să stea împărăţia lui Dumnezeu, grija de suflet, mântuirea.
De cele necesare pentru viața prezentă, atunci când această condiţie e împlinită, poartă de
grijă Dumnezeu.
În favoarea Providenţei, Iisus aduce două exemple: în primul rând, zice, «viaţa este mai
presus decât îmbrăcămintea». Ori, dacă bunul cel mare, viaţa, ne-a fost dată de Dumnezeu, cu atât
mai lesne va da şi bunurile secundare, hrana şi îmbrăcămintea (Hrisostom, Augustin). În rândul al
doilea, urmele providenţei se văd la tot pasul, de la lucrurile cele mai mari, până la cele mai mici.
Toate vădesc purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

III. Familia crestina si provocarile societatii contemporane

A. Familia creștină în învățătura Vechiului și a Noului Nestament:

Familia – inseparabilă de căsătorie, mai precis de căsătoria ca taină, este cel dintâi laborator
al elaborării personalităţii umane, loc în care se naşte pentru prima dată ideea de aproapele.
Transformarea unui individ în persoană este „cea dintâi operă a familiei”. Bărbatul şi femeia
exprimă două modalităţi de existenţă ale omului. Omul a fost creat „ca dualitate pentru a exista în
relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie”.
Aşadar, căsătoria răspunde impulsului natural, înclinaţiei spontane care se află în om. Ea îl
eliberează pe individ din starea de solitudine, izolare şi separare egocentrică, îl predispune la a-şi
depăşi propriile limite, abandonându-se pe sine pentru a-şi putea deplasa centru de greutate spre
celălalt, pentru a i se putea dărui.

a) În Vechiul Testament: Căsătoria a luat fiinţă odată cu crearea primilor oameni. Astfel,
după crearea lui Adam, Dumnezeu, văzând că este singur, i-a făcut „ajutor” potrivit pentru el şi a zis:
Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el..., din coasta luată din Adam a
făcut Dumnezeu femeie şi a dus-o lui Adam (Facere 2). La vederea Evei, Adam a zis: Iată, aceasta-i
os din oasele mele şi carnea din carnea mea, ea se va numi femeie pentru că e luată din bărbatul său.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup
(Facere 2). Prima familie a fost întemeiată în Rai având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu:
Creșteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Facere 1). Dacă până la căderea în păcat, soţii trăiau
într-o armonie deplină, după aceea situaţia se schimbă: Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni
(Facere 3). Din aceste cuvinte ale lui Dumnezeu rezultă că femeia este pusă deja într-o stare de
oarecare dependenţă de bărbat, situaţie de care el va abuza.

b) În Noul Testament: Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei prin harul

Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală. El îşi inaugurează activitatea cinstind
căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 2-11), săvârşind acolo cea dintâi minune.
Mântuitorul Hristos afirmă necesitatea revenirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin
căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei pe care o denunţă ca fiind o cădere de la rânduiala
căsătoriei monogame: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? (Matei
19). Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei, chiar dacă Moise a
făcut unele compromisuri în această privinţă: pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise
să lăsaţi pe femeile voastre, dar la început nu a fost aşa (Matei 19). Familia a fost rânduită de
Dumnezeu: pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi
amândoi un trup (Matei 19).
În ce priveşte desfacerea căsătoriei, învăţătura Mântuitorului este clară: Ceea ce Dumnenezeu
a împreunat omul să nu despartă (Matei 19). Ruperea unităţii familiale este permisă numai pentru
motive de desfrânare. Mântuitorul spune: Iar eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de
pricină de desfrânare, săvârşeşte adulter, şi cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârşeşte adulter (Matei

75
19). Dar, cu toate că prin păcat legătura sufletească dintre soţ şi soţie e destrămată, legătura
căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia prin faptul că a părăsit-o. Soţii îşi aparţin unii
altora, lucrarea divină a unirii lor neputând fi desfiinţată printr-un act omenesc. Astfel, prin
cuvintele: Oricine va lăsa pe femeia sa şi îşi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea, iar femeia, de-şi va
lăsa bărbatul şi se mărită cu altul săvârşeşte adulter (Marcu 10), Mântuitorul afirma nu numai
indisolubilitatea căsătoriei ci şi egalitatea deplină a celor doi soţi.
Dintre Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Pavel insistă cel mai mult şi face referiri la instituţia
familiei, la membrii şi la raporturile dintre ei, dând o serie de norme şi îndemnuri pentru
reglementarea vieţii sociale în primele comunităţi creştine. Spre deosebire de lumea păgână, în care
bărbatul era despotul familiei, având puteri absolute asupra soţiei şi copiilor, în familia creştină soţii
devin egali înaintea lui Dumnezeu: nu mai este parte bărbătească, nici femeiască, pentru că voi
sunteţi una în Hristos Iisus (Galateni 3).
Căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, la fel ca şi fecioria (1 Corinteni 7), Sfântul Apostol
Pavel îndemnând la viaţa în feciorie: Bine este pentru om să nu se atingă de femeie, dar pentru
prevenirea desfrâului admite căsătoria: dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi
fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său... fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă (1
Corinteni 7).
Legătura fizică dintre bărbat şi femeie este legitimă şi voită de Dumnezeu: Să nu vă lipsiţi
unul de altul, decât cu buna învoială pentru un timp...şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească
Satana din pricina neînfrânării voastre (1 Corinteni 7), aceasta pentru combaterea concupiscenţei, cât
şi pentru realizarea comuniunii totale în iubire, întrajutorare reciprocă şi naştere de prunci.
Numai iubirea reciprocă a soţilor face posibilă înţelegerea locului şi rolului fiecaruia în
unitatea familiei, fiecare având drepturi şi responsabilităţi proprii, care se intersectează cu ale
celuilalt: dreptul la iubire (1 Corinteni 7, Efeseni 5) dreptul şi stăpânirea asupra trupului celuilalt (1
Corinteni 7), obligaţia soţului de a purta de grija soţiei sale ca de însuşi trupul lui, jertfindu-se după
modelul jertfei lui Hristos pentru Biserica (Efeseni 5).
Prin căsătorie, soţii se împărtăşesc unul din puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt,
astfel: Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeie necredincioasă se
sfinţeşte prin bărbatul credincios (1 Corinteni 7). De mai multe ori, Sfântul Apostol Pavel înşiră
păcatele care trebuie să lipsească din viata creştină.

Desfrâul era unul dintre cele mai răspândite păcate în lumea păgână, fiind întâlnit uneori şi în
unele practici cultice, el prezenta un real pericol pentru viata creştină. Astfel e amintit cazul
incestuosului din Corint: nici între neamuri nu s-a pomenit cineva ca să aibă pe femeia tatălui său (1
Corinteni 5).
Satisfacerea poftelor trupeşti în afara căsătoriei este considerat un păcat grav, prin desfrânare
întinându-se trupul tainic al lui Hristos (1 Corinteni 6), trupul omului fiind considerat templu al
Duhului Sfânt (1 Corinteni 6).

În ceea ce priveşte problema divorţului, Sfântul Apostol Pavel este categoric: Femeia să nu
se despartă de bărbat... tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia (1 Corinteni 7). Cei care s-au despărţit
au două posibilităţi, ori să rămână aşa, ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soţi
rămâne validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi, numai moartea dezlegând această legătură:
Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieste bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este
liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai întru Domnul (1 Corinteni 7).
Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar în Noul
Testament este considerată ca fiind mijloc de mântuire: femeia se va mântui prin naştere de prunci,
dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (1 Timotei 2). Cu toate acestea,
naşterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a mântuirii; dacă unele familii nu pot avea
copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. După afirmaţia Sfântului Apostol Pavel,
chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea dacă nu-i cresc în credinţă, în iubire
şi în sfinţenie. Naşterea de prunci presupune şi responsabilitatea creşterii lor întru înţelepciune şi
învăţarea poruncilor lui Dumnezeu (Efeseni 6).

76
 B. Problema familiei astăzi:

a) Criza familiei în Europa:

Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în Uniunea
Europeană: 5 căsătorii la 1000 persoane) și crește numărul divorțurilor, mai ales în Europa
Occidentală. Copii mai puțini, bătrâni mai mulți: un continent care îmbătrânește – aceasta este
imaginea actuală a Europei.
Cauzele sunt multiple: mutații de ordin cultural, tehnic, etc., accelerează fenomenul de
secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieții și intensifică în mod alarmant mentalitatea
individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă și nihilistă. Absența idealului pe termen lung și a
valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătății și al abandonului, deteminând
mulți oameni să se refugieze în practica drogului, violenței, în sectarism și suicid.
La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în Europa Centrală
și Orientală, în fostele țări cu regim comunist, și alți factori negativi care lovesc în familie: sărăcia,
șomajul, sectele prozelitiste, violența, nesiguranța zilei de mâine, emigrația spre țări mai bogate.
În România, criza familiei se manifestă și în abandonul copiilor și în abandonul părinților, în
numărul mare de avorturi și în creșterea numărului divorțurilor, creșterea violenței în familie și
creșterea delicvenței juvenile. Cauzele, pe lângă cele economice, specifice perioadei de tranziție se
datorează și secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educația copiilor și tinerilor,
adulții de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinții n-au avut posibilitatea să educe suficient
copiii și tinerii în credința creștină, ateismul fiind ideologia oficiala în toate instituțiile de
învățământ.

b) Efortul Bisericii de a apăra familia:

Binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta de la Cana, când a
transformat apa în vin la solicitarea Maicii Domnului (icoana Bisericii rugătoare) de a ajuta o familie
nouă în nevoie, constituie pentru noi o puternică bază a speranței creștine. Hristos, care a schimbat
apa în vin, poate schimba criza într-o speranță nouă, poate aduce bucurie acolo unde amenință
lipsurile și tristețea. Noi însă trebuie să-L rugăm, să-i spunem Lui ce lipsește cu adevărat familiei
astazi, și să spunem familiei creștine în criză că de fapt criza ei cea mai profundă este insuficienta ei
deschidere spre ajutorul lui Hristos și al Maicii Domnului în organizarea însăși a vieții conjugale.
Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfințeniei sau sacramentalității
familiei. Reintroducerea religiei în școală, integrarea învățământului teologic, liceal și universitar, în
rețeaua de stat, specializarea în teologie - asistență socială, prezența preoților de caritate în diferite
instituții ale Statului, armată, spitale, penitenciare, reprezintă un potențial important pentru o
cooperare fructuoasă în rezolvarea multor probleme de ordin spiritual, moral, pastoral și social cu
care se confruntă familia azi.

c) Probleme de bioetică:

Avortul:
Biserica susţine că dreptul la viaţă al fiului nenăscut este egal cu al mamei. Mama n-ar avea,
în acest caz, un dublu drept la viaţă aşa cum susţin proavortiştii. Situaţia este, din punct de vedere
creştin, tocmai inversă: dreptul la viaţă al celui ce urmează să se nască este mai important decât
dreptul la sănătate al mamei. Mai mult, dreptul la viaţă al copilului care urmează să se nască este
sigur, în timp ce pericolul pentru viaţa şi sănătatea mamei nu este aşa de sigur (cel puţin în
majoritatea cazurilor). Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi canonică întemeiată
pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva avortului ca
teorie şi practică, calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul păcatelor strigătoare la
cer.
În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei, iar în
epitimiile de la spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca dată primilor oameni
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1, 28). Sfinţii Părinţi hotărăsc pedepse
bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare şi socotesc virtute numai fecioria.
77
 Astăzi, concluziile medicinii, ale antropologiei, ale biochimiei şi ale biologiei contemporane
sunt de acord cu învăţătura Bisericii. Ele ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu
identitate separată, este crimă; că embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu
toate drepturile din momentul conceperii.
Consecinţele acestui principiu fundamental pe care îl accentuează cu multă claritate Sfinţii
Părinţi ai Bisericii noastre, sunt următoarele: - "Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii
pentru ucidere" (Sf. Vasile cel Mare, can.2); - "Cei care dau medicamente abortive sunt ucigaşi, şi ei
şi cei care primesc otrăvuri ucigătoare de embrioni" (Sf. Vasile cel Mare, can.8); - Complicitatea la
avort este complicitate la ucidere.
Sf. Ioan Gură de Aur considera împreună vinovat de păcatul uciderii şi pe bărbatul femeii
care purcede la avort: "De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde se
săvârşeşte ucidere înainte de naştere? Căci nici pe desfrânată nu o laşi să rămână desfrânată, ci o faci
ucigaşă de om!" (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către romani).
Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 52 consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă
fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice.
Canonul 36 al Sfântul Ioan Postitorul prevede ca „femeii” care nu se îngrijeşte de fătul său şi
din cauza neglijenţei avortează, i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată.
Sf. Iustin Martirul şi Sf. Clement Alexandrinul afirmă că omului nu-i este îngăduit să se
căsătorească decât în vederea continuării speciei umane şi ca o piedică în calea desfrânării.
Datoria de a naşte copii reiese indirect şi din canoanele ce opresc desfrânarea şi păcatele
împotriva firii pe care Sfântul Grigorie de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează adulterului.
Pentru Biserica lui Hristos, avortul sau întreruperea sarcinii nu este un oarecare act nepermis
moral, ci este, fără nici un fel de nuanţări, ucidere. Este ucidere cu premeditare. Este ucidere mai
vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât oricare ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă
unei fiinţe omeneşti înainte de a o gusta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez.
Biserica este datoare:
 să lumineze cât mai larg poporul credincios în legătură cu semnificaţia spirituală a
avortului, propovăduind cu toată tăria cuvenită că avortul este ucidere;
 să atragă atenţia duhovnicilor să nu se arate indulgenţi vizavi de cei ce săvârşesc avortul şi
să le prescrie canoane foarte aspre;
 să accentueze că metoda avortivă, oricare ar fi ea, echivalează cu o crimă evidentă, din
moment ce rezultatul este totdeauna acelaşi: luarea vieţii unei fiinţe umane; să facă apel la
medici, la personalul medical să refuze astfel de acţiuni păcătoase.

Contracepția:
Una dintre responsabilităţile familiei creştine este cea a procreării responsabile, în
conformitate cu porunca divină: “creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”, o familie fără copii
fiind cel mai adesea asemănată unui pom neroditor. Sustragerea voită de la această responsabilitate
prin mijloace care contravin eticii, dar şi moralei creştine, reprezintă o încălcare frauduloasă a
principiilor instituţiei căsătoriei. Din păcate, azi, mai mult ca oricând, urmare evoluţiei tehnicii
medicale, dar şi secularizării societăţii moderne, cuplurile creştine sau necreştine se sustrag de la
responsabilitatea procreării, utilizând mijloace de prevenire sau întrerupere a sarcinii, care contravin
total eticii, deontologiei medicale hipocratice, dar mai ales moralei creştine care apără viaţa şi
principiile ei, chiar din momentul zămislirii.
Biserica nu acceptă planning-ul familial şi metodele sau mijloacele contraceptive, care sunt
practici îndreptate împotriva vieţii (Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula).
Contracepţia e calificată de Biserică drept un act lipsit de responsabilitate morală, iar în
forma în care este practicată azi, drept un act extrem de grav, egoist şi criminal, din cauza
insensibilităţii faţă de viaţa înzestrată cu suflet din pântecele matern.

Fecundarea in Vitro:
Această metodă nu este etică nici dacă donatorul este soţul. Problema procreării asistate
devine și mai delicată atunci când intervine o a treia persoană donator. În acest caz consimţământul
cuplului trebuie să fie dat în mod expres. Cea de a treia persoană, donatoare, nu poate avea nici un
drept în familie şi nici asupra noului copil. Donatorul rămâne anonim pentru primitor, dar şi
78
primitorul pentru donator. Anonimatul donatorului poate avea însă consecinţe morale dezastruoase,
conducând la incest, în situaţia când, la un moment dat, o femeie poate primi sperma tatălui său sau a
fratelui. Ca procedeu tehnic, embrionii concepuţi prin fecundaţia in vitro se donează unui cuplu
steril. În această situaţie, mama legală nu este mama biologică, iar tatăl legal nu este tatăl genetic.
Femeia care acceptă să poarte sarcină în locul altei femei şi să aibă copil pentru aceasta, se numeşte
„mamă surogat”, iar jurnalistica îi spune: „închiriere de uter”.

d)Adoptiile:

58% din copiii români se nasc în afara căsătoriei. Jumătate din copiii născuți în țara noastră
au un singur părinte trecut în certificatul de naștere și sunt crescuți în familii monoparentale sau în
cupluri "consensuale".
Valorile tradiționale ale familiei se destramă în confruntare cu modelele vestice și datorită
unei sărăcii generalizate. Pe fondul acestor probleme s-a dezvoltat în ultimii ani o adevărată industrie
a adopțiilor internaționale, față de care statul român, deși supus unor presiuni externe deosebite,
dorește să adopte o poziție fermă la care s-a aliniat și Biserica Ortodoxă Română.
Prin comunicatul de presă din februarie 2004, Sfântul Sinod a hotărât să nu se încurajeze
principiul și practica adopțiilor internaționale, „socotind că România nu este atât de săracă încât să
nu-și poată hrăni și crește copiii. Continuându-și experiența de până acum, aceea de adopție a
copiilor în familii de credincioși și preoți din România, Biserica Ortodoxă Română binecuvântează
și sprijină orice inițiativă și faptă de acest fel”.

e) Implicații pastorale ale căsătoriilor mixte:

Căsătoriile mixte au fost o realitate cu care Biserica s-a confruntat chiar din epoca apostolică,
căci unii dintre membrii ei, recrutați dintre iudei și păgâni, încheiau căsătorii legale din punct de
vedere al legislației civile, cu necreștini. În același timp exista și situația în care unul dintre soții
păgâni se convertea la creștinism, ceea ce aducea dupa sine întrebarea firească dacă ei trebuie să mai
rămână în legătura conjugală deja existentă.
Care a fost atitudinea Bisericii față de aceste două situații? La această întrebare răspunde
foarte precis Sf. Apostol Pavel care arată că, privitor la căsătoriile dintre creștini și păgâni, acestea
sunt interzise de-a dreptul: Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are
dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între
Hristos și Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Corinteni 6).
Referitor la cel de-al doilea aspect, Sf. Apostol Pavel arată că, în cazul căsătoriilor mixte care
se creează prin convertirea unuia dintre soții necreștini la religia creștina, acestea sunt admise. Când
însă, în viața Bisericii și-au facut apariția învățăturile greșite, ereziile și schismele, și orice fel de
abatere sau rătăcire de la rânduiala și viețuirea creștină adevărată, Biserica a devenit mai prudentă,
prin respect față de credință, și a interzis comuniunea în cadrul familiei cu cei care nu viețuiau după
buna rânduială. Așa se face că atât legea bisericească nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei
sau cutumă, ca și legea scrisă, adică sfintele canoane, au interzis căsătoriile creștinilor ortodocși cu
necreștinii și cu ereticii de tot felul, ca și cu schismaticii. Mai mult, ea a obligat atât pe necreștini,
cât și pe eretici și schismatici ca, înainte de a încheia căsătoria cu creștinii ortodocși, să treacă la
dreapta credință, primii prin Botez și Mirungere, ceilalți numai prin Mirungere, în urma mărturisirii
dreptei credințe, dacă au avut Botezul săvârșit valid, în numele Sfintei Treimi. Astfel, Biserica a
impus și obligativitatea botezării și educării copiilor rezultați din asemenea căsătorii în dreapta
credință.

f) rolul familiei în educația copiilor și a tinerilor:

În România ultimilor ani demografia a suferit schimbări majore. Odată cu deschiderea

granițelor și integrarea în U.E., din cauza sărăciei și a neajunsurilor, mulți oameni și-au căutat un
trai mai bun în alte zone ale Europei sau chiar ale lumii. Problema mutațiilor demografice (din
interior în exteriorul țării, din mediul rural în cel urban), coroborată cu neajunsurile, are implicații
social-religioase grave: tineretul român trece printr-o mare criză de educaţie, familia, şcoala, armata
şi chiar Biserica nu mai au rol formativ pentru tineret, au slăbit foarte mult în rostul lor; familia, dacă
79
mai naşte copii, nu mai are cu ce să-i crească, tinerii nu-şi doresc copii, nu cunosc rostul familiei şi
nici nu sunt ajutaţi să-l înţeleagă; este o lipsă de preocupare a părinţilor pentru copii, poate şi din
cauza vieţii pe care o duc. Iată de ce, fără o creştere adecvată, fără supravegherea părinţilor, nu mai
putem vorbi de cei "şapte ani de acasă". Şcoala (care trebuie să formeze omul cult, studios,
respectuos, deştept, interesat de cultură) a devenit un loc în care se simte o atmosferă de decădere
morală, de delăsare; în şcoală au pătruns droguri, iar profesorii nu mai au autoritate asupra elevilor.
Educaţia prin intermediul televizorului este o mare capcană. Timpul petrecut în faţa
televizorului e timp mort. Mintea pierde putere lăuntrică; se concentează la lucruri fără
importanţă, nu acumulează cunoştinţe care să-i fie de folos pe parcurs.
De aceea, un mediu familial lipsit de căldură sufletească sau, şi mai grav, viciat, este foarte
nociv pentru creşterea şi formarea copilului. Defectele părinţilor se vor regăsi în comportamentul
copilului devenit adult. Părinţii lacomi transmit, vrând-nevrând, această trăsătură de caracter negativ
şi copiilor, îi împing pe calea avariţiei, a obţinerii de cât mai mulţi bani şi bunuri materiale. Copiii
crescuţi într-un climat violent pot deveni, la rândul lor, la vârsta adultă, ei înşişi violenţi.
Juvenal făcea următoarea remarcă: «Părinţii răi au fiii şi mai răi. Dacă aceştia sunt crescuţi în
lăcomie şi celelalte vicii, în cele din urmă ei se răzvrătesc împotriva părinţilor şi asta se întâmplă
după dreapta judecată a lui Dumnezeu».
Din acest motiv, duioşia şi tandreţea sunt înţelese ca cele mai naturale, mai fireşti manifestări
ale vieţii. Ele asigură cu certitudine căldura şi confortul sufletesc al întregii familii.
În ajutorarea familiei în vederea educării copiilor, un rol important îl are Biserica, prin
activitatea ei social-filantropică, ce urmărește, printre altele:
 prevenirea instituționalizării copilului a cărui familie înregistrează dificultăți în asigurarea
unei îngrijiri și educații corespunzătoare;
 prevenirea abandonului copilului;
 prevenirea delincvenței juvenile și a abandonului școlar;
 diminuarea fenomenului de violență domestică;
 prevenirea disoluției familiilor care prezintă disfuncționalități.

g) problema eutanasiei în concepția Bisericii:

Prin eutanasie, care înseamnă „moarte frumoasă” sau uşoară, se subînţelege ajutorul
medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Oricât de strictă ar fi legea
eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie
apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea bolnavului
dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate de a-şi
ispăşi păcatele prin pocăinţă.
Potrivit învăţăturii creştine, omul are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe care trebuie să-
L iubească cu toată inima lui și cu tot sufletul lui; faţă de el însuşi şi faţă de aproapele, pe care
trebuie să-l iubească ca pe sine însuşi. Dragostea de sine trebuie să cuprindă întreaga persoană
umană, trup şi suflet, având grijă în primul rând de suflet, fiindcă, ce-i va folosi omului dacă ar
câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde? (Matei 16), dar având grijă şi de sănătatea trupului,
pentru a-l putea folosi în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cât este rânduit de Creator.
În caz de boală, ne putem îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu El.
În primul rând, trebuie să cerem ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Doctor al
sufletului şi al trupului”, pentru că El a venit să vindece şi să mântuiască omul întreg, trup şi suflet.
De aceea, în faţa oricărei suferinţe, trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm lui Dumnezeu
să ne trimită ajutorul de care avem nevoie, aşa cum ne-a făgăduit Mântuitorul: Şi toate câte veţi cere,
rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Matei 21).
E necesar să apelăm şi la ajutorul medicului, pe care trebuie să-l cinstim cu cinstea cuvenită,
căci şi pe el l-a făcut Domnul să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă (Sirah 38).
Medicul trebuie să fie pregătit din punct de vedere profesional şi totodată moral. Datoria lui este de a
lupta pentru sănătatea pacientului, iar celor în stadiul de pe urmă să le aline suferinţele, şi nu este în
drept să grăbească în mod intenţionat procesul natural al morţii.

h) inițiative pastorale privind protecția persoanelor în vârstă:

80
 Atenţia şi angajarea Bisericii în favoarea celor în vârstă nu datează de astăzi. Bătrânii nu
trebuie să se simtă la marginea vieţii Bisericii, elemente pasive ale unei lumi în exces de mişcare, ci
subiecţi activi ai unei perioade fecunde din punct de vedere uman şi spiritual a existenţei umane.
Timpurile actuale prezintă problematici diferite din punct de vedere pastoral:
Marginalizarea:
Dintre problemele pe care nu rareori le trăiesc bătrânii de astăzi, una - poate mai mult decât
celelalte - atentează la demnitatea persoanei: marginalizarea. Dezvoltarea acestui fenomen, relativ
recent, a găsit teren propice într-o societate care, tinzând numai spre eficienţă şi spre imaginea
rafinată a unui om veşnic tânăr, îi exclude din propriile "circuite relaţionale" pe cei care nu mai
întrunesc aceste cerinţe.
Dimensiunea cea mai dramatică a acestei marginalizări este lipsa raporturilor umane, care fac
persoana în vârstă să sufere nu numai din cauza separării, dar şi a abandonării, a solitudinii, a
izolării. În plus, împreună cu contactele interpersonale şi sociale care scad, încep să lipsească şi
stimulentele, informaţiile, instrumentele culturale. Cei în vârstă, experimentând neputinţa de a-şi
schimba situaţia proprie, pentru că li se face imposibilă participarea la procesele decizionale care-i
privesc atât ca persoane cât şi ca cetăţeni, sfârşesc prin a pierde sensul de apartenenţă la comunitatea
ai căror membri sunt şi ei.

Asistența:
Şi astăzi, pentru a îngriji şi asista bătrânii bolnavi, pe cei care nu se descurcă singuri, fără
familie sau cu mijloace economice precare, se recurge - şi încă din ce în ce mai mult - la sistemul
asistenţei instituţionalizate. Dar institutul de binefacere se poate transforma într-un fel de separare a
persoanei de contextul civil. Anumite alegeri socio-asistenţiale şi instituţiile care au izvorât de aici,
lesne de înţeles într-un trecut cu context social şi cultural diferit, sunt acum depăşite şi în contrast cu
o nouă sensibilitate umană.
O societate conştientă de propriile datorii faţă de generaţiile mai în vârstă, care au contribuit
la construirea prezentului său, trebuie să ştie să creeze instituţii şi servicii adecvate. Acolo unde este
posibil, trebuie să se garanteze persoanelor în vârstă posibilitatea de a rămâne în mediul lor graţie
intervenţiilor de ajutor, cum ar fi asistenţa la domiciliu, pe care Biserica o poate administra prin
activitatea socială a ei.
Participarea vârstnicilor la activitățile Bisericii:
Este necesară intregrarea persoanelor în vârstă la comuniunea harică, prin administrarea
Sfintelor Taine, participarea la rânduielile Bisericii, slujbe și activități sociale.

i) pastorația familiilor defavorizate:

Conform învăţăturii Mântuitorului, mai ales în parabola bunului samarinean (Luca 10), starea
de nevoie face ca săracul, făcând abstracţie de orice considerare referitoare la cultură şi la religie, să
fie aproape de fiecare dintre noi, iar fiecare dintre noi să fie aproape de cel sărac, transformându-l pe
acesta în Hristos însuşi. Slujirea în favoarea săracilor ridică, în epoca noastră, probleme complexe,
legate de raporturile modificate dintre Biserică şi comunitatea civilă.
Aşadar, în fiecare creştin trebuie să fie cultivată conştiinţa implicării fundamentale la
edificarea unei comunităţi de iubire fraternă şi de traducere în fapte a iubirii pentru cei săraci.
Grija Bisericii faţă de omul aflat în nevoie trebuie să fie manifestată, înainte de toate, la nivel
de parohie, ca formă de comunitate creştină mai uşor accesibilă fiecărei persoane.
Parohia oferă, prin natura sa, oportunităţi specifice de cunoaştere a situaţiilor indivizilor aflaţi
în nevoie, de stabilire a unor raporturi personale cu aceştia, de integrare a persoanei defavorizate -
bolnav, în vârstă, minor cu probleme de adaptare şi aşa mai departe - în cadrul contextului social în
care aceasta trăieşte. Fiecare parohie să acţioneze în colaborare cu celelalte parohii, prin intermediul
coordonării ecleziale venite de la forul eclezial superior, pentru a reuşi să ţină legătura cu instituţiile
civile şi, în general, cu toate iniţiativele prezente în sectorul asistenţei sociale din teritoriu.
Membrii comunităţii parohiale au datoria să se îngrijească de propriii săraci şi nevoiaşi,
străduindu-se să găsească resurse locale pentru a veni în ajutorul celor neajutoraţi; în îndeplinirea
acestei îndatoriri, Biserica nu trebuie să lase nicidecum impresia unei instituţii de distribuire a
bunurilor materiale

81
 V. Filantropia crestina

În practica vieții și a credinței creștine, în comunitatea primară biblică, se numește adunarea

de colecte pentru săraci Koinonia, iar hrănirea săracilor și ajutorul material concret pentru săraci
Diaconia.
Aceste acțiuni filantropice au loc în contextul serviciilor liturgice și sunt numite Agape.
Întrucât apar conflicte și probleme referitor la slujirea la mese sau la grija pentru ajutorul material
acordat săracilor, se instituie diaconatul.
Astfel are loc pentru prima dată instituirea serviciului diaconal-filantropic în mod expres și
diferențiat față de cel liturgic și de predicare a cuvântului lui Dumnezeu, însă rămân legate unul de
celălalt într-un mod firesc și organic.
Philanthropia exprimă o dragoste care presupune o dăruire deplină pentru bunăstarea
celuilalt, fără să țină cont de consecințele și dezavantajele acestei dăruiri.
Teofil al Antiohiei, Clement Alexandrinul, Sf. Atanasie cel Mare, etc., înțeleg prin
philanthropie dragostea lui Dumnezeu pentru om.
Iisus Hristos ca Philanthropos pune întreaga creație pentru slujirea omului, spune Sf. Maxim
Mărturisitorul.
Se folosește noțiunea philanthropie din secolul al III-lea pentru a desemna ajutorul reciproc
între oameni. Treptat, cuvântul Agape (Caritas) este înlocuit prin philanthropia, culminând în
secolul V cu un sens hristologic pronunțat. Când se vorbește în secolul IV-V despre iubirea de om –
philanthropia – se înțelege atât dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, cât și dragostea lui
Dumnezeu Tatăl, Care prin Duhul Sfânt a trimis pe Fiul Său în lume din iubire de oameni. Astfel, se
înlocuiește termenul agape/caritas, inițial cu caracter antropocentric, cu noțiunea de philanthropia,
cu un profund caracter hristocentric. Hristocentrismul philanthropiei nu-l marginalizează pe om, ci
îl include în în dragostea lui Hristos, într-o armonie în care omul, împreună cu Iisus Hristos și în
numele Lui, trăiește, iubește și conlucrează cu harul Duhului Sfânt pentru mântuirea personală și
pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu. În concluzie, noțiunea philanthropia este o extindere a
noțiunii agape/caritas, care include aspectul soteriologic și eshatologic și schimbă accentul
antropologic pe cel hristologic.

Philanthropia între milă și dreptate: cuvântul ebraic tsedaqa se traduce prin dreptate,
virtute, ajutor, blândețe, bunătate, milostenie, însă a face pomană sau a da milostenie în limba
ebraică înseamnă a face dreptate – tsedaqa.
Avva Dorotei ilustrează apropierea față de Dumnezeu pe măsura apropierii față de semenii
noștri, prin imaginea cercului, în care razele, pe măsura apropierii de centru, se apropie și între ele.

Filantropia Sfintei Treimi:

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al milei, al îndurărilor și al iubirii de oameni: Dar
Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit... (Efeseni 2)

Iubirea semenului este porunca a doua, dar la fel de mare ca porunca întâi, care este iubirea
lui Dumnezeu: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot
cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22).

Nu putem iubi pe Dumnezeu dacă nu-l iubim pe aproapele:

Cel care apasă pe cel sărman defaimă pe Ziditorul lui, dar cel ce are milă de sărac Îl cinsteşte
(Pildele lui Solomon 14); Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte,
mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu
L-a văzut, nu poate să-L iubească (1 Ioan 4).

Nici Dumnezeu nu are milă de cei nemilostivi:

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 25); Cine îşi astupă urechea la strigătul
celui sărman şi el, când va striga, nu i se va răspunde (Pildele lui Solomon 21); Să piară de pe
pământ pomenirea lui, pentru că nu şi-a adus aminte să facă milă (Psalm 108); Căci judecata este

82
fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii (Iacov 2). Parabola
bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16).
Hristos este centrul și izvorul milei și al dragostei:
Milostivirea lui Dumnezeu pentru lume a primit un chip uman în Iisus Hristos. El este
modelul milei și al filantropiei creștine. De altfel, El Se identifică cu cel ajutat. El primește darul din
mâna miluitorului: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie
Mi-aţi făcut (Matei 25).
Filantropia creștină este universală:
Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o
credinţă cu noi (Galateni 6); Că milă voiesc, iar nu jertfă (Osea 6); Fiţi milostivi, precum şi Tatăl
vostru este milostiv (Luca 6).
Filantropia creștină poruncește miluirea vrăjmașilor, atribut exclusiv al religiei creștine: Iar Eu zic
vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi
rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5).

Caracteristici ale filantropiei creștine:

 să se facă cu smerenie, în ascuns (Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi
înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei;
 altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu
trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni;
adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta
ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie – Matei 6), fără gândul de a lua înapoi (Şi dacă daţi împrumut celor de la care
nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut
păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai – Luca 6), cu inimă bună (Dacă miluieşte, să
miluiască cu voie bună! – Romani 12), după putere și peste putere (Că în multa lor încercare
de necaz, prisosul bucuriei lor şi sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogăţia dărniciei lor, căci
mărturisesc că de voia lor au dat, după putere şi peste putere, cu multă rugăminte cerând har
de a lua şi ei parte la ajutorarea sfinţilor – 2 Corinteni 8; Şi privind, a văzut pe cei bogaţi,
aruncând darurile lor în vistieria templului. Şi a văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo
doi bani. Şi a zis: Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi.
Căci toţi aceştia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot
ce avea pentru viaţă – Luca 21)

Valoarea spirituală a actului filantropic:

Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor
şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut
mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19); Iisus i-a zis: Dacă voieşti să
fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi
urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a
zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor (Matei 19)

Mai fericit este a da decât a lua:

Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi
aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20); Cine
dă la cel sărac nu duce lipsă; iar cine îşi acoperă ochii lui va fi mult blestemat (Pilde 28).

Milostenia fără iubire nu folosește la nimic:

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am,
nimic nu-mi foloseşte (1 Corinteni 13)

83
IBU

84
 Intemeierea Bisericii si raspandirea crestinismului
În momentul Înălţării Mântuitorului, credincioşii formau două grupuri cunoscute: unul în
Galileea (peste 500), altul la Ierusalim (aproximativ 120), trăind în rugăciune, în aşteptarea botezului
cu Duhul Sfânt. La 10 zile de la Înălţare „s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a
umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare
dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea
lor Duhul a grăi” (Fapte 2: 2-4). Apostolii au fost întăriţi cu puteri şi daruri supranaturale, elemente
absolut necesare propovăduirii. Prin Pogorârea Sfântului Duh are loc întemeierea primei comunităţi
creştine cu numele de Biserică, cea care fusese întemeiată în mod tainic de Mântuitorul prin jertfa de
pe Cruce.
La predica Apostolului Petru se convertesc „ca la trei mii de suflete”, (caracterul supranatural
al evenimentului). Se trăia o viaţă nouă, „stăruind în învăţătura Apostolilor, în comuniune, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2: 42). O practică primară era comunitatea bunurilor: cei care
aveau case sau ţarini, le vindeau şi aduceau preţul „la picioarele Apostolilor” (exemplu: levitul Iosif
din Cipru, numit mai târziu Barnaba).
Creşterea numărului credincioşilor era urmată de apariţia unor greutăţi în viaţa comunităţii.
Iudeii elenişti se plâng Apostolilor că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor.
La propunerea Apostolilor, credincioşii aleg șapte bărbaţi „plini de duh şi de înţelepciune”, asupra
cărora Apostolii şi-au pus mâinile, rugându-se: sunt primii hirotoniţi, diaconii. Slujirea lor nu se
limita numai la a supraveghea buna desfăşurare a agapelor, ci puteau să propovăduiască Cuvântul.
Unii dintre ei au atras mânia iudeilor, cum a fost situaţia lui Ştefan, acuzat ca blasfemiator, târât
afară din oraş şi ucis cu pietre (este primul conflict doctrinar al creştinismului cu iudaismul, iar el e
primul martir al Bisericii).
Cu toate că prigoana se extindea, Biserica era în continuă dezvoltare. Situaţiile diverse
întâlnite în propovăduire (botezul păgânilor, obligativitatea circumciziunii pentru cei convertiţi
dintre păgâni ş.a.) au provocat întrunirea Sinodului Apostolic în anul 50 la Ierusalim. În fruntea
adunării apare Iacob cel Mic, „fratele Domnului”, care se bucura de mare autoritate morală nu numai
la creştini, ci şi la evreii din Ierusalim şi din diaspora. Tradiţia l-a numit mai târziu episcop, în timp
ce Pavel îl numea stâlp al Bisericii. După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Mare sau cel
Bătrân), precum şi după plecarea lui Petru din Ierusalim, cartea Faptelor Apostolilor nu mai prezintă
activitatea Apostolilor. Timp de două decenii scena istoriei va fi ocupată de marele Apostol al
neamurilor, Sf. Ap. Pavel. Activitatea celorlalţi este mai puţin cunoscută.
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ştie de la Origen, iar acesta din tradiţie, că Apostolii
şi ucenicii lor s-au împrăștiat în toată lumea şi au propovăduit creştinismul: Toma la parţi, Andrei în
Sciţia, Ioan în Asia, Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsulară, Bartolomeu în India
(Arabia sudică), după o tradiţie orientală şi în Armenia, Matei printre iudei, apoi la alte neamuri.
Aceste ştiri pot fi completate cu altele din Noul Testament sau din tradiţia creştină scrisă. Astfel,
întâlnim contribuţii la activitatea misionară a Sfântului Apostol Petru: a predicat în Antiohia (Gal. 2:
11), sau după o tradiţie consemnată de Origen şi citată de Eusebiu de Cezareea, Petru ar fi
propovăduit în Macedonia. Din 1 Corinteni 1: 12-13, aflăm de tensiunile determinate de existenţa
grupărilor: „a lui Chefa, a lui Apolo, a lui Pavel”. Ştirea, combinată cu informaţia din prima Epistolă
către Corinteni a Sf. Clement al Romei (88-98), confirmă aşadar prezenţa lui Petru la Corint. Către
sfârşitul domniei lui Nero, în anul 66, Petru a fost închis din nou în închisoarea de la poalele
Capitoliului. Momentul este consemnat de Fericitul Ieronim în De viris illustribus. A fost răstignit în
anul 67 şi a fost îngropat la Roma, bucurându-se de cinstirea întregii lumi creştine. Tradiţia, relativ
târzie (sec. III-IV), care-l numeşte episcop întâi la Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazează
primatul papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri apocrife şi este contrară faptelor
istorice cunoscute.
Se ştie că Apostolii nu au păstorit ca episcopi în niciun oraş din timpul lor, deoarece ei aşezau
în cetăţi pe episcopi. Demnitatea de Apostol era desigur superioară celei de episcop. Activitatea
Sfântului Apostol Ioan: Ioan, Petru şi Iacob, sunt numiţi de Sf. Ap. Pavel „stâlpii Bisericii”. Tradiția
bisericească confirmă prezenţa lui Ioan în Asia Proconsulară, mai ales în capitală, la Efes. Ştirea că a
murit la Ierusalim sau că ar fi suferit la Roma în timpul persecuţiei lui Domiţian în anul 95 sau 96,
85
nu este întemeiată. Exilul său pe insula Patmos din Marea Egee este confirmat de Apocalipsă.
Moartea lui târzie pe la anul 100, a făcut ca prin el epoca apostolică să se poată lega strâns de cea
post-apostolică. Sfântul Apostol Andrei, fratele lui Petru, după mărturia lui Origen şi a istoricului
Eusebiu de Cezarea, a predicat în Scythia, sau mai sigur în Scythia Minor sau Dacia Pontică
(Dobrogea), în cetăţile Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic). După
tradiţia creştină, de aici a plecat în Bizanţ unde a hirotonit un episcop în persoana lui Stachys. Moare
în oraşul Patras ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. Despre Sfântul Apostol Tadeu,
fratele lui Iacob cel Mic, se crede că a predicat în Palestina şi a scris o epistolă. Fiii lui au fost aduşi
la Roma din porunca lui Domiţian, fiind socotiţi susţinătorii unei revoluţii politice, ca urmaşi ai lui
David. La înfăţişarea înaintea împăratului au fost eliberaţi, după precizarea lui Eusebiu, din
constatarea că sunt oameni simpli, cu mâinile bătătorite de muncă. Apostolul Filip, după noile
cercetări, ar fi predicat şi în Scythia Minor. Ştiri legendare parvin în legătură cu Simon Zelotul
(Canaanitul) cum că ar fi predicat în Persia şi Babilonia, iar despre Matia că a propovăduit în
Etiopia.

Ucenicii şi colaboratorii Apostolilor au fost numeroşi. Cei 70 de ucenici ai Domnului

mergeau predicând doi câte doi, alţii însoţeau pe apostoli sau lucrau în legătură cu ei. Barnaba este
dintre cei mai însemnaţi; vărul lui, Ioan Marcu, a mers cu el şi cu Sf. Ap. Pavel în prima călătorie
misionară între anii 45-48, mai târziu însoţind pe Sf. Ap. Petru, după predica lui scriind Evanghelia
care îi poartă numele. După o veche tradiţie el a înfiinţat Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre
colaboratorii Sfântului Apostol Pavel, mai însemnaţi sunt: medicul Luca, autorul Evangheliei a treia
şi al Faptelor Apostolilor, Sila, Timotei, Tit, precum şi câteva femei devotate care au adus misiunii
creştine servicii preţioase.
Activitatea Sfântului Apostol Pavel: Pe lângă cultura elenistă, el avea din familie dreptul de
cetăţean roman. Ambele calităţi vor avea mare importanţă în activitatea lui misionară. De tânăr Saul
a mers la Ierusalim, la şcoala rabinică a învăţatului Gamaliel, vestit în toată lumea iudaică. El nu L-a
cunoscut direct pe Iisus Hristos. În istorie el apare ca persecutor, participând la uciderea lui Ştefan.
Pe drumul spre Damasc se convertește la creştinism, prin apariţia în timpul zilei, într-o lumină
strălucitoare, a lui Iisus Hristos. Iudeu prin naştere şi prin educaţie, cu instruire teologică de rabin şi
cu zel de fariseu, elenist prin cultură şi prin cunoaşterea limbii greceşti, cetăţean roman cu drepturi
legale, pe care nu le aveau ceilalţi, Saul avea însuşiri cu care întrecea pe ceilalţi misionari şi era
pregătit pentru apostolatul creştin. În misiune, el se adresa de regulă comunităţilor iudaice şi
prozeliţilor, apoi pătrundea în lumea greco-romană, preferând oraşele mai însemnate, unde interesul
pentru ideile noi era mai mare. După ce forma şi organiza comunitatea creştină locală, Apostolul
păstra legături cu ea prin trimişi şi prin epistole. În acelaşi timp păstra comuniunea cu Biserica mamă
ierusalimiteană. Apostolul era însoţit şi ajutat în misiune de unii colaboratori, aleşi dintre iudeii sau
păgânii convertiţi, dintre care pe unii, pe Tit şi pe Timotei, i-a numit episcopi în Bisericile înfiinţate
de el.
Între timp, creştinismul se răspândeşte dincolo de graniţele Palestinei, iar Antiohia Siriei
devine un important centru creştin, asemănător Bisericii din Ierusalim. Aici activa cu zel un bărbat
plin de credinţă, pe nume Barnaba. În una din zile, comunitatea din Antiohia este anunţată în chip
dumnezeiesc să aleagă pe Pavel şi pe Barnaba, pentru marea misiune de răspândire a creştinismului.
De acum începe a doua etapă şi cea mai importantă a vieţii Sfântului Apostol Pavel: epoca misiunii
sale printre neamuri. Este etapa marilor sale realizări, unde se vădeşte geniul său organizatoric şi
misionar, înalta sa cultură teologică, spiritul de dragoste şi jertfelnicie, puse toate în slujba lui
Hristos. Activitatea sa misionară se concretizează în 3 mari călătorii, mai bine cunoscute, unde a fost
însoţit de unii ucenici sau chiar singur, dar cu conştiinţa sigură şi voinţa puternică de a înfrunta orice
piedică. Prima sa călătorie misionară o efectuează între anii 45-48, plecând din Antiohia Siriei,
însoţit de Barnaba şi de Ioan Marcu. Propovăduiesc mai ales la Pafos, trecând în ţinuturile Asiei
Mici: Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu. De aici Sf. Pavel se îndreaptă spre Antiohia
Pisidiei. În această localitate rosteşte o cateheză asemănătoare cu aceea a Sf. Ap. Petru din ziua
Cincizecimii, chemând poporul evreu la mântuire prin credinţă şi pocăinţă în Mântuitorul cel înviat,
prezis de profeţi. Mai departe, predică la Iconiu şi Listra, unde vindecă un olog şi unde poporul vrea
să le aducă jertfe, socotindu-i zei, ceea ce ei refuză. Dar tot aici, aceiaşi locuitori, instigaţi de iudeii
din Antiohia şi Iconiu, îl scot afară din cetate pe Pavel şi-l lovesc cu pietre, lăsându-l abia viu. De
acolo se îndreaptă spre Derbe. La Sinodul Apostolic din Ierusalim, în anul 50, iau parte şi Sf. Pavel

86
cu Barnaba, ca reprezentanţi ai Bisericii din Antiohia. După acest eveniment, Ap. Pavel pleacă în A
doua sa călătorie misionară (51-54), fiind însoţit numai de Sila. Ei pleacă în Cilicia, Derbe şi Listra,
de unde iau un nou ucenic, Timotei, apoi în Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Străbat ţinuturile Frigiei,
Galatiei, Bitiniei, după care coboară la Troa. Trec în Macedonia însoţiţi de Luca medicul. La Filipi
înfiinţează o comunitate creştină, prima din Europa, dar sunt închişi din cauza unei femei cu duh
pitonicesc. Eliberaţi a doua zi, Pavel împreună cu Sila pleacă la Tesalonic unde predică trei
săptămâni, după care se îndreaptă către Atena. În marea cetate a Greciei, Sf. Pavel predică în
Areopag, rostind o importantă cateheză despre Dumnezeul necunoscut, care a făcut lumea şi are grijă
de ea, trimiţând ca Mântuitor pe Domnul Hristos, adeverit printre noi prin învierea din morţi. Trece
apoi în Corint, capitala Ahaiei, unde locuieşte la Acvila şi Priscila. Aici a activat un an şi şase luni
printre iudei şi păgâni. I se înscenează de către iudei un proces, dar proconsulul cetăţii îl respinge,
nevoind să se amestece în probleme religioase. În Antiohia, unde îşi stabilise sediul, Sf. Pavel îl
înfruntă pe Sf. Petru pentru instabilitatea acestuia în legătură cu obligativitatea Legii mozaice cu
privire la respectarea ei de către creştini. Apoi Sf. Ap. Pavel întreprinde A treia sa călătorie
misionară (54-58), trecând prin Capadocia, Galatia şi Frigia, ajungând în Efes, unde activează 3 ani.
El predică cu succes la iudei şi păgâni, scrie epistolele către Galateni şi 1 Corinteni, dar este nevoit
să părăsească această localitate din cauza unei răscoale a păgânilor, la agitaţiile unui argintar,
Dimitrie, care-şi vedea ameninţată existenţa, pentru că mulţi păgâni treceau la creştinism. Din Efes,
Apostolul se îndreaptă spre Troa, apoi la Filipi. Predică în Macedonia şi se reîntoarce la Troa. În
acest oraş săvârşeşte o minune, înviind un tânăr care căzuse jos de la etaj, în timp ce Apostolul rostea
o cuvântare. În drum spre Ierusalim, Sf. Pavel se opreşte la Milet unde convoacă pe toţi preoţii din
Efes. Cu acest prilej rosteşte o duioasă cuvântare pastorală, amintindu-le că nu-i vor mai vedea faţa
pe viitor. În Ierusalim iudeii l-au prins în templu pe când încerca să îndeplinească un vot de nazireu,
şi voiau să-l omoare, dar este salvat de căpitanul cohortei romane, Claudius Lysias. Sub paza
ostaşilor romani, i s-a îngăduit să se apere în faţa mulţimii şi a sinedriului, dar agitaţia contra lui
creşte ameninţător. Urmează doi ani de temniţă la Cezareea între anii 58-60. Iudeii de la Ierusalim îl
urmăresc însă şi acolo, determinându-l pe Pavel să facă apel în final la dreptul său de cetăţean
roman, de a fi judecat de împăratul Romei. Drumul spre Roma a fost făcut sub pază pe timp de
toamnă şi de iarnă. La Roma este întâmpinat de creştini la locul numit Trei Taverne. Prezenţa unei
comunităţi de creştini la Roma înainte de venirea vreunui misionar demonstrează răspândirea rapidă
a noii credinţe.
Din epistolele scrise de aici rezultă că Apostolul a fost lăsat liber după anul 63, şi a întreprins
noi călătorii misionare în răsărit: Creta, Milet, Grecia şi Epir. Sf. Clement Romanul afirmă în prima
epistolă către Corinteni că Pavel ar fi propovăduit şi în Spania. Readus la Roma moare ca martir în
timpul persecuţei lui Nero, probabil în anul 67. Sf. Ap. Pavel a fost îngropat pe calea Ostia la Roma,
unde secole de-a rândul pelerinii creştini din toată lumea vin să se închine la mormântul său.

Sinoadele Ecumenice

1. Sinodul I ecumenic (Niceea, 325):

a) convocat de împăratul Constantin cel Mare;
b) prezidat de episcopii Eustațiu al Antiohiei și Alexandru al Alexandriei; participă 318
Părinți, dintre care: Atanasie al Alexandriei (ca diacon, viitor episcop), Macarie al Ierusalimului,
Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Teofil al Goției, dar și un episcop scit (cf. lui
Eusebiu de Cezareea);
c) combate erezia lui Arie (subordinațianismul=Fiul mai mic decât Tatăl, subordonat Tatălui,
creat din voința Tatălui, dar nu din ființa Tatălui ci din nimic, fiind prima Sa creatură, dar nu din
eternitate, căci a fost un timp când Fiul n-a existat; prin El, Tatăl a creat toate, chiar și timpul, căci
Dumnezeu nu putea veni în contact direct cu materia; Hristos devine Fiu adoptiv al Tatălui, El nu
este adevăratul Dumnezeu, ci, ca și toți, se numește Dumnezeu prin participare);
d) trei direcții în sinod: cea ortodoxă (omoousios=de o ființă cu Tatăl), în frunte cu
Alexandru al Alexandriei, Atanasie, Osiu al Cordobei; cea ariană (susținută de 20 episcopi, printre
care Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii); cea de mijloc, semiariană (omiousios =
asemănător după ființă cu Tatăl), propusă de Eusebiu de Nicomidia;

87
 e) formula omoousios, deși nu se găsea în Sf. Scriptură, a fost apărată de Sf. Atanasie și
ceilalți ortodocși, arătându-se că ea a fost folosită și înainte; au fost formulate primele articole ale
Crezului, afirmându-se dumnezeirea Fiului, egalitatea și consubstanțialitatea Sa cu Tatăl; hotărârea
dogmatică a trecut și în Simbolul de credință: Credem și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din
Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel
deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;
f) se stabilește data Paștelui, se discută și rezolvă și alte probleme (schisma lui Novat, a lui
Meletie, erezia lui Pavel de Samosata); la intervenția vestitului eremit Pafnutie al Tebaidei, sinodul
hotărăște ca preoții căsătoriți înaintea hirotoniei să-și poată păstra soțiile; se dau 20 canoane
(canonul 6 confirmă drepturile mitropoliților din Roma, Alexandria și Antiohia, față de ceilalți
mitropoliți, iar canonul 7 acordă episcopului de Ierusalim întâietate de onoare).

2. Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381):

a) convocat de împăratul Teodosie cel Mare;
b) prezidat de Meletie al Antiohiei, apoi, după moartea acestuia, de Grigorie de Nazianz, iar
după ce acesta demisionează, de Nectarie, noul episcop de Constantinopol; participă 150 de episcopi,
printre care Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Amfilohiu de Iconiu,
Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars, Gerontius sau Terentius al Tomisului, etc.;
c) combate erezia pnevmatomahilor, conduși mai întâi de Macedoniu de Constantinopol,
apoi, după moartea acestuia, de Maratoniu de Nicomidia (aceștia nu recunoșteau dumnezeirea,
consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, socotindu-L doar duh sau spirit,
superior îngerilor, dar coborât în rândul creaturilor; această erezie fusese și înainte condamnată de
Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Epifaniu, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Didim cel
Orb, Ambrozie al Milanului);
d) contra pnevmatomahilor, care erau o prelungire a ereziei ariene, hotărârea dogmatică a
sinodului declară: Noi am rămas la credința hotărâtă de cei 318 Părinți de la Niceea... care ne învață
să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică într-o singură dumnezeire, putere
și ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de aceeași cinstire și demnitate, a cărei împărăție e
veșnică, în trei ipostasuri, adică în trei persoane desăvârșite. Această hotărâre trece în articolul 8 al
Simbolului de credință, completat la sinodul al II-lea cu încă 5 articole;
e) sinodul a dat 7 canoane; primul canon reconfirmă hotărârile sinodului I de la Niceea și
anatematizează ereziile ivite până atunci în Biserică: fracțiunile ariene (eunomienii sau anomienii,
care erau arieni extremiști; arienii sau eudoxienii, care erau arieni moderați; semiarienii, numiți în
text și pnevmatomahi), apolinariștii (care negau integritatea firii umane a lui Hristos, întrucât, după
Apolinarie de Laodiceea, rațiunea umană a fost înlocuită de Logosul divin), sabelienii
(antitrinitarism modalist, după care cele trei persoane nu sunt persoane distincte, ci moduri sau
manifestări ale dumnezeirii; împotriva lor sinodul afirmă: noi nu primim erezia lui Sabelie, care
amestecă ipostasurile sau le nimicește însușirile), marcelienii (adepții lui Marcel de Ancira),
fotinienii (adepții lui Fotin de Sirmium); canonul 3 hotărăște ca episcopul de Constantinopol să aibă
întâietatea de onoare după episcopul Romei.

3. Sinodul III ecumenic (Efes, 431):

a) convocat de împăratul Teodosie al II-lea;
b) prezidat de Chiril al Alexandriei; participă 198 de părinți, printre care Chiril al
Alexandriei, Memnon al Efesului, Juvenal al Ierusalimului, Flavian de Tesalonic, Timotei al
Tomisului, iar de partea lui Nestorie, inițial, Ioan al Antiohiei;
c) combate dioprosopismul, erezia lui Nestorie, patriarh de Constantinopol (care susținea că
în Iisus Hristos există două persoane, persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai
înainte de toți vecii, și persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, cu care S-a născut ca om din
Fecioara Maria; drept consecință, Dumnezeu Tatăl a avut doi fii, iar Fecioara Maria nu mai este
Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de om, cel mult Născătoare de Hristos; Chiril al
Alexandriei combate această erezie prin scrisori și memorii, iar în 430 adresează lui Nestorie o
Scrisoare sinodală însoțită de 12 capitole sau Anatematisme, pe care Nestorie trebuia să le aprobe –
însă le-a combătut prin alte 12 Contraanatematisme; de partea lui Nestorie se solidarizează Ioan de
88
Antiohia și Teodoret de Cir, iar de partea lui Chiril sunt Juvenal al Ierusalimului, Memnon al
Efesului, dar și papa Celestin, care condamnă pe Nestorie ca eretic într-un sinod la Roma, în 430);
d) sinodul a declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină și alta umană, dar o singură
persoană, cea divină, a Fiului lui Dumnezeu; legătura dintre ambele firi este o legătură reală,
ipostatică, nu una morală; Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanțial cu Tatăl după dumnezeire
și consubstanțial cu noi după umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria; ca atare, ea
merită cu adevărat denumirea de Născătoare de Dumnezeu;
e) sinodul condamnă și pelagianismul, care susținea că omul poate ajunge la perfecțiunea
morală și spirituală numai prin forțe proprii, fără ajutorul harului lui Dumnezeu; sinodul dă 8
canoane: canonul 7 interzicea, sub aspră pedeapsă, introducerea unui alt Simbol de credință decât cel
niceoconstantinopolitan, precum și orice adaos sau omitere la acest Simbol, iar canonul 8 confirmă
autocefalia Bisericii din Cipru față de Patriarhia Antiohiei.

4. Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451):

a) convocat de împăratul Marcian și soția sa, Pulcheria, sprijinitoare a ortodoxiei;
b) împăratul Marcian prezidează ultima ședință, când s-a făcut proclamarea solemnă a oros-
ului (mărturisirii de credință); participă în jur de 600 de episcopi, printre care patriarhul Anatolie al
Constantinopolului și 5 trimiși ai papei Leon I (cel Mare);
c) combate monofizismul susținut de arhimandritul Eutihie din Constantinopol (care susținea
că, după întruparea din Fecioara Maria, Hristos nu a avut decât firea dumnezeiască, firea omenească
fiind absorbită de cea dumnezeiască; această erezie este o formă a dochetismului, după care
Mântuitorul a avut un trup aparent, dar și o formă a apolinarismului, care afirma că locul rațiunii
umane din persoana lui Iisus Hristos a fost luat de Logosul lui Dumnezeu; erezia lui Eutihie a fost
susținută de patriarhul Dioscor al Alexandriei, dar combătută de Teodoret al Cirului, Domnus al
Antiohiei, papa Leon I; patriarhul Flavian al Constantinopolului o condamnă într-un sinod, în 448;
sinodul tâlhăresc de la Efes, din 449, sub președinția lui Dioscor al Alexandriei, însoțit de călugări și
parabolani cu ciomege, aprobă monofizismul și depune pe patriarhul Flavian, care moare);
d) Mărturisirea de credință: Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu toții pe
Unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în
omenitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl după
dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, fiind întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Ca
Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl, după dumnezeire, iar ca om S-a născut în
zilele cele de pe urmă pentru noi și pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, Unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip
neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă
prin unire, păstrându-se mai ales însușirea fiecăreia și întâlnindu-se împreună într-o singură persoană
și un singur ipostas, nu în două persoane, împărțit sau despărțit, ci Unul și același Fiu, Unul Născut,
Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Împotriva dioprosopismului nestorian (care susținea că
unirea celor două firi este doar o unire morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană
deosebită, Fecioara Maria nemaifiind Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel mult de hristos),
sinodul precizează că cele două firi sunt unite în una și aceeași persoană a Logosului întrupat, Iisus
Hristos, în chip neîmpărțit (unica Pesoană a lui Iisus Hristos rămâne subiect neîmpărțit al celor două
firi, cele două firi nesubzistând separat în Hristos) și nedespărțit (odată unite cele două firi în
momentul zămislirii minunate, ele rămân nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva monofizismului
eutihian (care susținea că în Hristos există doar o fire, cea dumnezeiască, pentru că aceasta a
absorbit-o pe cea omenească la întrupare, firea omenească pierzându-și astfel însușirile proprii și
nemaipăstrând decât aparența ei), sinodul precizează că cele două firi sunt unite în chip neschimbat
(fiecare fire și-a păstrat propriile sale însușiri) și neamestecat (cele două firi nu s-au confundat, nici
nu s-au contopit sau amestecat astfel încât să rezulte o a treia fire, ori firea omenească să se
transforme în fire dumnezeiască sau invers);
e) sinodul a dat 30 canoane; prin canonul 28 se ridică Biserica Ierusalimului la rangul de
Patriarhie, iar scaunul de Constantinopol este socotit al doilea în ordinea onorifică a vechilor scaune
patriarhale, bucurându-se de aceeași cinste și privilegii ca și scaunul Romei.

89
 5. Sinodul V ecumenic (Constantinopol, 553):
a) convocat de împăratul Justinian;
b) prezidat de patriarhul Eutihie al Constantinopolului; participă în jur de 150 de episcopi,
printre care Apolinarie de Alexandria, Domnus de Antiohia;
c) împăratul Justinian condamnase deja din 543, printr-un tratat teologic adresat patriarhului
Mina de Constantinopol, nouă propoziții din scrierile lui Origen (care susținuse preexistența
sufletelor, subordinațianismul, apocatastaza); Teodor Askidas al Cezareei Capadociei, susținător al
monofiziților, indignat de condamnarea lui Origen din 543, și împărăteasa Teodora, au convins pe
împăratul Justinian că monofiziții s-ar reconcilia cu ortodocșii dacă s-ar condamna Cele Trei
Capitole (1. Persoana și opera lui Teodor de Mopsuestia, profesorul lui Nestorie; 2. Scrierile lui
Teodoret de Cir contra Sf. Chiril al Alexandriei și contra Sinodului din Efes, din 431; 3. Scrisoarea
lui Ibas de Edesa, adresată episcopului Maris de Ardașir – Persia), ceea ce s-a și întâmplat prin două
edicte ale împăratului Justinian, unul în 544 și altul în 551.
Sinodul V ecumenic condamnă și el Cele Trei Capitole, și anatematizează pe Origen și pe
ereticii anatematizați de sinoadele anterioare (Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie).

6. Sinodul VI ecumenic (Constantinopol, 680-681):

a) convocat de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (Bărbosul), în sala boltită a palatului
imperial (Sinodul I trulan);
b) prezidat de împăratul Constantin al IV-lea; participă 174 de episcopi, printre care:
Gheorghe al Constantinopolului, 3 episcopi trimiși de noul papă Agaton;
c) combate erezia monotelistă (împăratului Heraclie i se sugerează că monofiziții ar accepta
sinodul de la Calcedon dacă ortodocșii ar admite concepția monoenergistă, potrivit căreia în Hristos
sunt două naturi, dar nu și două voințe și energii, ci numai o singură voință și o singură energie;
împăratul Heraclie aduce de partea sa pe patriarhul Serghie al Constantinopolului, pe episcopii
Teodor de Faran și Cyrus al Alexandriei, care admit în Hristos o singură voință divino-umană și o
singură energie divino-umană, voința și energia umană fiind absorbite cu totul în voința și energia
divină; Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se opune acestei erezii, dar Serghie al
Constantinopolului atrage de partea sa și pe papa Honoriu I; în 638 împăratul Heraclie dă un
Ekthesis = Expunere de credință, prin care declară că în Hristos există numai o voință, dar ortodocșii
protestează energic, în frunte cu Sf. Maxim Mărturisitorul; noul împărat Constans al II-lea revocă
Ekthesis-ul lui Heraclie, dar dă în 648 un nou edict teologic, numit Typos = Normă, prin care
retracta afirmația că Hristos a avut numai o singură voință, dar interzicea în același timp orice
discuții privitoare la una sau două voințe și energii în persoana Mântuitorului; ortodocșii protestează
și împotriva Typos-ului, reproșând lui Constans al II-lea că dacă Heraclie lăsase lui Hristos cel puțin
o singură voință, el nu i-a mai lăsat niciuna; noul papă Martin I condamnă în 649 Ekthesis-ul,
Typos-ul și erezia monotelistă, dar Constans al II-lea îl arestează, lucru pe care l-a făcut și cu Sf.
Maxim Mărturisitorul, căruia i s-a tăiat limba și mâna dreaptă, spre a nu mai vorbi și scrie împotriva
compromisului teologic numit Typos;
d) noul împărat, Constantin al IV-lea Pogonatul, a convocat sinodul VI ecumenic, care a
anatematizat pe susținătorii ereziei monotelite: Teodor Faran, Serghie, Pir, Pavel și Petru, foști
patriarhi de Constantinopol, papa Honoriu I, patriarhul Cyrus al Alexandriei, patriarhul Macarie al
Antiohiei. Sinodul stabilește că în Hristos există, așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți, două voințe
și două lucrări naturale (corespunzătoare celor două firi), care sunt unite într-o singură persoană în
chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Cele două voințe ale Sale nu sunt opuse
între ele... dar voința Sa omenească se supune voinței dumnezeiești atotputernice. Fiecare din cele
două firi lucrează ceea ce îi este propriu, cu participarea celeilalte, Cuvântul făcând ceea ce este al
Cuvântului, iar trupul, ceea ce aparține trupului. Noi nu putem admite să se afirme că Dumnezeu și
firea omenească a lui Hristos ar fi avut o singură și aceeași lucrare, ca să nu ridicăm făptura în ființa
divină, și nici să coborâm firea dumnezeiască cea aleasă la locul cuvenit făpturilor. Credem că Unul
și Același a săvârșit minunile și a îndurat suferințele, potrivit cu cele două firi din care este compus;
e) sinodul II trulan sau quinisext (Constantinopol, 691-692), convocat de împăratul Justinian
II, la care participă 240 de episcopi, completează prin cele 102 canoane deciziile sinoadelor V și VI
ecumenice; canonul 30 reconfirmă ordinea onorifică a scaunelor (pentarhia), iar alte canoane
condamnă unele practici apusene (pictarea Mântuitorului în chip de miel, celibatul preoților, postul
de sâmbătă, consumul de bânză, lapte și ouă în Postul cel Mare, etc).
90
 7. Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787, 843):
a) convocat de împărăteasa Irina, mama lui Constantin VI Porfirogenetul (care avea 10 ani);
b) prezidat de patriarhul Tarasie al Constantinopolului; participă în jur de 350 episcopi, plus
130 arhimandriți și călugări, fără drept de vot;
c) combate iconoclasmul (iconoclasm = distrugerea icoanelor; iconomahie = lupta contra
icoanelor; erezie derivată din monofizism, care, negând firea omenească a Mântuitorului, ajungea la
interzicerea înfățișării Sale în icoană, întrucât divinitatea nu poate fi zugrăvită în culori materiale;
canonul 82 al sinodului quinisext întemeia însă zugrăvirea icoanei Mântuitorului în chip de om pe
dogma întrupării Sale, argument dezvoltat apoi de Sf. Ioan Damaschin; împăratul iconoclast Leon al
III-lea încearcă în 726 să înlăture icoanele din biserici, dar patriarhul Gherman I al
Constantinopolului se opune; Leon îl înlocuiește în 730 cu patriarhul Anastasie, apoi dă primul edict
de distrugere a icoanelor, dar admițând cinstirea Sfintei Cruci; papa Grigorie al II-lea atrage atenția
împăratului că decizia privind icoanele nu cade în atribuția lui, ci a unui sinod ecumenic, dar Leon
III îi răspunde: „sunt împărat și preot”; în apărarea icoanelor a scris Sf. Ioan Damaschin, care arată
că icoana nu e idol, ci un simbol și un mijlocitor al sfântului reprezentat pe ea, iar icoana
Mântuitorului trebuie pusă în legătură cu dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu și a existenței celor
două firi în persoana Sa; icoana are un rol multiplu: estetic, pedagogic, latreutic, haric; fiul lui Leon
al III-lea, împăratul Constantin V Copronim, convoacă în 754, la Hieria, un sinod iconoclast, zis
ecumenic, la care însă nu a participat niciun reprezentant al celor cinci scaune patriarhale, apoi dă jos
icoanele din biserici și acoperă picturile murale cu un strat gros de var; urmașul său, Leon IV
Hazarul, renunță însă la excesele tatălui său;
d) după o tentativă eșuată în 786, din cauza iconoclaștilor, sinodul din 787 combate punct cu
punct hotărârile sinodului iconoclast din 754, apoi, bazându-se pe scrierile Sf. Ioan Damaschin și
Teodor Studitul, arată că este permis, util și bineplăcut lui Dumnezeu a se face icoane în sfintele lui
Dumnezeu biserici, în case, pe vase, veșminte, ziduri..., atât icoana Domnului Hristos și a Maicii
Domnului, cât și icoanele îngerilor și ale sfinților; căci cu cât ele sunt privite continuu, cu atât cei ce
le privesc se ridică cu mintea la amintirea și dorirea prototipurilor; icoanelor însă le oferim sărutare
și cinstire, și nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. Căci cinstirea icoanei trece la
prototipul ei, și cel ce se închină icoanei se închină, prin ea, sfântului al cărui chip este zugrăvit pe
ea. Apoi, cinstirea icoanei e relativă, deoarece cinstim icoana numai pentru că reprezintă o persoană
sfântă. Cinstirea pe care o datorăm sfinților se întinde și la moaștele lor, și la icoanele care-i
reprezintă. Sinodul face distincție între dulia = venerare, cinstire a sfinților, și latria = adorare, ce se
cuvine numai lui Dumnezeu, arătând că Fecioarei Maria i se cuvine iperdulia = supravenerare;
e) sinodul dă 22 de canoane; în timpul lui Leon V Armeanul lupta contra icoanelor
reizbucnește, încheindu-se definitiv în timpul împărătesei Teodora, la sinodul de la Constantinopol,
din martie 843, care declară valabile toate hotărârile celor șapte sinoade ecumenice, restabilește
cultul icoanelor și anatematizează pe toți ereticii într-un Synodicon special, care va fi citit în întreaga
Biserică în prima Duminică din Postul Paștilor – Duminica Ortodoxiei.

Caderea Constantinopolului

1. Înaintarea turcilor în imperiu și stabilirea capitalei lor la Adrianopol (1365). Ioan al V-lea
Paleologul cere disperat ajutor, și chiar îmbrățișează în 1369 ritul latin, împreună cu familia sa. În
1371 ajunge vasal turcilor, plătind tribut. Manuil al II-lea Paleologul, urmașul lui, a plecat să
cerșească ajutor pe la curțile din Apus, dar fără rezultat. Sultanul Murad al II-lea asediază în 1422
Constantinopolul, dar se retrage. Încercarea disperată a împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul de a
obține, prin unirea de la Ferrara-Florența (1438 – 1439), ajutor militar din Apus, a dat greș. În 1446,
Murad al II-lea pustii cea mai mare parte a ținuturilor grecești, robind peste 60.000 de creștini. După
înfrângerea de la Varna (1444), a urmat cea de la Cossovopolie, din 1448, unde armata creștină
condusă de Iancu de Hunedoara a fost învinsă. În 1449 este încoronat ultimul împărat bizantin,
91
Constantin XI Dragases, care repurtase în Moreea și centrul Greciei succese răsunătoare, dar și în
tabăra turcilor vine în 1451 tânărul Mahomed al II-lea, în vârstă de 21 de ani, energic și bun
tactician, cu o aleasă pregătire militară.
2. Ca să-i fie mai ușor la împresurarea Bizanțului, Mahomed a construit pe țărmul european
al Bosforului fortăreața Rumeli-Hisar, în formă de triunghi, având în cele trei unghiuri și câte un
turn. Nicio corabie nu mai putea intra în port fără să nu fi fost vămuită de sultan. Acesta face
inofensive și armatele creștine din Moreea, pentru a preveni trimiterea de ajutoare din partea
despotului Peloponezului, Dimitrie Paleologul, fratele împăratului. Mahomed cheamă specialiști
pentru pregătirea asaltului, printre care și tunarul Orban, care-și oferise inițial serviciile bizantinilor,
dar pentru că aceștia nu aveau bani, a trecut la turci. Tunul cel mare va ajunge în fața zidurilor
Constantinopolului tras de 70 de perechi de boi și de 2000 de bărbați. Ghiulelele lui cântăreau între
600 – 900 kg.
3. Ajutoarele din Apus nu au venit. Papa nu voia să trimită nimic până nu se confirma unirea,
ajutoarele cu alimente din partea regelui Aragonului nu au mai ajuns la timp. În locul lor apăru
cardinalul Isidor cu bula de unire, care mai mult întărâtă spiritele. Occidentul nu era interesat de
salvarea Imperiului bizantin, pe care îl cucerise deja economic, îndeosebi prin Veneția și Genova,
înainte ca turcii să cucerească teritoriul său. Singurul ajutor au fost două vapoare cu 700 de oameni
aduși de genovezul Giovanni Giustiniani Longo, care au intrat în Cornul de Aur înainte de a începe
asediul.
4. Populația capitalei se ridica la aproape 50.000, și dintre aceștia numai vreo 5000 erau în
stare să poarte arme. La acțiunea de apărare au participat în diferite forme chiar și femeile și copiii.
Turcii, în jur de 200.000, au luptat atât pe uscat, unde au distrus ultimele construcții creștine din
jurul zidului lung de 7 km în vestul orașului, cât și pe apă. Stricăciunile produse de tunuri întimpul
zilei erau refăcute noaptea de creștini. Șase săptămâni au durat atacurile. Asaltul din noaptea de 18
aprilie a fost respins de bizantinii conduși de Giustiniani Longo, având ca rezultat peste 200 de morți
din partea turcilor și niciunul dintre creștini. După două zile, patru vase genoveze reușesc să spargă
blocada sutelor de vase inamice și să incendieze cu foc grecesc multe dintre ele, întorcându-se înapoi
nestricate, sub ochii furioși ai sultanului. Dar în noaptea de 21 spre 22 aprilie, turcii transportă 70 de
vase pe colina din Pera, cu ajutorul unui sistem de scripeți, făcându-le apoi să alunece în Cornul de
Aur, de unde puteau controla toate manevrele bizantinilor. Intrarea în port era blocată însă de
bizantini cu lanțuri metalice. Dar după alte trei atacuri nereușite, în seara de 23 mai lanțurile din
portul orașului nu au mai fost pentru turci o piedică. Îngrijorat de zvonurile pregătirii unei cruciade
creștine, Mahomed a hotărât asaltul general pe data de 29 mai. În noaptea de 28 spre 29 mai
autoritățile civile și religioase ale Constantinopolului, în frunte cu împăratul, au participat la o
Liturghie solemnă, ultima din catedrala Sfânta Sofia, s-au împărtășit cu toții și au plecat la apărarea
orașului. Între orele 1 și 2 noaptea, turcii au atacat în trei locuri deodată. Lângă poarta Sfântului
Roman, unde lupta împăratul, a fost rănit și scos din luptă Giustiniani Longo. Prima intrare, drumul
spre Adrianopol, a cedat. Deși rugat să se retragă pentru a recuceri ulterior orașul, împăratul nu a
vrut să-și părăsească soldații. Nu se va ști niciodată dacă poarta Sf. Roman a rămas ori nu deschisă
în urma unei ieșiri a apărătorilor contra turcilor. Împăratul a luptat alături de soldații săi până la
sfârșit. Trupul său nu a mai fost găsit.
5. În zorii zilei de 29 mai 1453, marți, după Rusalii, turcii și-au făcut apariția în oraș.
Istoricul Ducas, amintind cuvintele spuse de Lucas Notaras în 1452 în fața cardinalului Isidor, mai
bine să vedem în mijlocul orașului domnind turbanul turcilor decât mitra latinilor, afirmă că nici în
aceste momente tragice grecii nu ar fi primit unirea cu latinii. Au pierit atunci în Constantinopol
peste 4000 de creștini, iar alte mii au fost înrobiți și vânduți ca sclavi. O mulțime mare de oameni se
adăpostiră în Sfânta Sofia. Istoricii Sphrantzes și Critobul spun că în momentul în care au văzut pe
turci îndreptându-se asupra lor, unii din preoții care slujeau Sfânta Liturghie în catedrala Sf. Sofia au
luat Sfintele Taine și s-au îndreptat spre peretele de miazăzi, care s-a deschis și i-a cuprins, și acolo
vor rămâne până ce clădirea va fi iarăși biserică sfințită. Sultanul a intrat în Sfânta Sofia a doua zi,
și, după ce mustră aspru un turc ce strica mozaicul, se îndreptă cu fața spre Mecca, și punând un
imam să rostească predica în numele profetului Mahomed, declară catedrala moschee (în 1924
Kemal Atatürk a declarat-o muzeu național).
6. Astfel a luat sfârșit Imperiul bizantin, care, în existența lui de mai bine de o mie de ani, a
răspândit creștinismul în lume, l-a apărat de erezii prin stabilirea dogmelor în cele șapte sinoade

92
ecumenice, a fost un centru de cultură și civilizație pentru popoarele din răsărit, cărora le-a lăsat ca
moștenire tradiții și principii de viață creștine ce se vor dovedi salvatoare în vremurile ce vor urma.
7. Au fost istorici care au afirmat că turcii au fost mai puțin duri cu Bizanțul decât fuseseră
cruciații (Uspenski). Mahomed al II-lea a protejat Biserica Sfinților Apostoli de jaf, lăsând-o în
seama creștinilor, la fel și bisericile din cartierul mănăstirii Studion, precum și cele din Fanar. El s-a
gândit să stabilească un statut juridic Bisericii creștine în cadrul noului Imperiu turc, astfel încât le
ceru ortodocșilor să-și aleagă un patriarh (ultimul, Grigorie III Mammas, unionist, părăsise orașul în
1450 din cauza opoziției populației față de unirea cu latinii).
8. În 1454 va fi ales ca patriarh Ghenadie Scholarios (fost participant la sinodul unionist din
Ferrara-Florența ca secretar al împăratului Ioan VIII Paleologul, devenit, după moartea
mitropolitului Marcu Eugenicu al Efesului, conducătorul ortodocșilor antiunioniști. El condamnase
falsa unire în lucrarea sa Despre purcederea Sf. Duh, spunând: Nicio nenorocire nu a fost pentru noi
mai rea decât aceasta. Ea este mai rea decât foametea, chinurile și decât mii de morți. Iar unioniștilor
le spusese: Iau martor pe Dumnezeu că faceți o unire rea: veți fi pierduți).
9. Catedrala patriarhală a fost la început biserica Sf. Apostoli, (zidită de Constantin cel Mare
și restaurată de Justinian cel Mare, jefuită însă de cavalerii cruciadei a IV-a în 1204), apoi din 1455
mănăstirea Pammakaristos (a Prea Fericitei Fecioare), până în 1587 (în 1591 devine moschee). Din
1600 catedrala patriarhală s-a mutat in biserica Sf. Gheorghe, în cartierul grec al Fanarului.
10. Sultanul a fixat prin porunci scrise (Berat) statutul juridic al Bisericii Ortodoxe în
Imperiul otoman. Patriarhul era scutit de impozite și devenea Etnarh – conducător religios și politic
al creștinilor din Imperiu, putând să judece pe creștini. (Mai târziu, din cauza rivalităților, unii
patriarhi au ajuns să ofere sultanului un dar sau peșcheș, care pe la mijlocul secolului al XVI-lea
ajunsese la 4000 de ducați, ceea ce a dus la sărăcirea Scaunului ecumenic). Bisericii ortodoxe i s-a
lăsat libertatea cultului și organizării, precum și locașele de cult (deși ulterior multe vor deveni
moschei). În urma unor discuții pe care Mahomed al II-lea le-a avut cu patriarhul Ghenadie al II-lea
Scholarios, acesta din urmă a scris pentru sultan, la cererea lui, o scurtă Mărturisire sau expunere a
credinței creștine, cu titlul Despre calea mântuirii oamenilor, împărțită în 12 capitole și socotită de
unii teologi ca cea dintâi scriere simbolică a Bisericii ortodoxe, după Simbolul niceo-
constantinopolitan.
11. Patriarhul ecumenic se substitui astfel împăratului bizantin, și pe măsură ce Imperiul
otoman creștea, autoritatea patriarhului se întindea tot mai mult, Biserici din Peninsula Balcanică ce
se bucuraseră înainte de semi-independență sau autocefalie reintrând în sfera de conducere a
Patriarhiei Ecumenice (de la care primeau acum Sfântul Mir, pe care mai înainte și-l pregăteau
singure). Astfel, Patriarhul ecumenic devenea căpetenia politică și pentru creștinii din Patriarhiile
Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, patriarhii respectivi păstrându-și numai drepturile religioase.
(Această situație privilegiată a patriarhului ecumenic a durat până în 1923, când Turcia a devenit
republică sub Kemal Atatürk).
12. În schimbul privilegiilor acordate patriarhului, creștinii nu aveau voie să combată
credința musulmană, nici să înființeze biserici noi, iar pe cele vechi le puteau repara numai cu
acordul turcilor. Crucile de pe turle au fost scoase, tragerea clopotelor interzisă. Creștinii (numiți
ghiauri, adică necredincioși) nu erau acceptați în funcții publice sau în armată, decât renunțând la
credința lor. În schimb li se cereau numeroase biruri (haraci), dintre care cel mai greu a fost birul sau
darea sângelui (luarea cu forța a copiilor creștini pentru trupele de ieniceri, sau a fetelor în
haremuri).

Marturisiri de credinta in sec. XVII

1. După Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, cea dintâi scriere simbolică a

Bisericii Ortodoxe este socotită, de către unii teologi, Mărturisirea de credință pe care patriarhul
Ghenadie al II-lea Scholarios a compus-o în anul 1456, în urma unor discuții cu sultanul Mahomed
al II-lea, la cererea acestuia. Această Mărturisire sau expunere a credinței creștine poartă titlul
„Despre calea mântuirii oamenilor” și este împărțită în 12 capitole, fiind concepută în afara
controverselor dintre Ortodoxie și Catolicism.
2. Protestantismul apărut în secolul al XVI-lea va face cu atât mai necesară expunerea
învățăturii ortodoxe sub formă simbolică, lucru care se va întâmpla în secolul XVII, în urma
93
scandalului provocat pe seama patriarhului Kiril Lukaris. Apar astfel, în secolul XVII, o serie de
expuneri de credință, unele personale, cum este aceea a lui Mitrofan Kritopulos, ajuns apoi patriarh
al Alexandriei, și celelalte sinodale, ca cele de la Iași (1642) și Ierusalim (1672), socotite de
majoritatea teologilor drept cărți simbolice ale Bisericii Ortodoxe; a) Sinodul de la Constantinopol
(1638), sub președinția patriarhului Kiril II Kontaris și cu participarea patriarhilor Mitrofan
Kritopulos al Alexandriei și Teofan al Ierusalimului condamnă atât Mărturisirea de credință
calvinizantă pusă pe seama patriarhului Kiril Lukaris, cât și pe autor; b) Sinodul de la Iași (1642) ia
în discuție Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă (care combătea Mărturisirea pseudo-
lukariană), corectând însă anumite puncte de influență scolastică (materie, formă, intenție; parte
esențială și neesențială a Tainelor; termenul concupiscentia; existența unui loc intermediar
asemănător purgatoriului catolic, deși lipsit de focul curățitor; prefacerea euharistică la cuvintele
„Luați, mâncați”); c) Sinodul de la Ierusalim (1672) condamnă din nou cele 18 articole ale
Mărturisirii pseudo-lukariene, prin lucrarea originală a patriarhului Dositei, intitulată „Pavăza
Ortodoxiei”.

3. Mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos (1625).

Mitrofan Kritopulos (ucenic al lui Kiril Lukaris) a însoțit, ca ieromonah, pe patriarhul Kiril
Lukaris în timpul șederii lui în Țara Românească (1613 – 1615). Ajutat de acesta, a studiat zece ani
în Anglia, Elveția și Germania, unde a legat prietenii cu diferiți teologi protestanți.
Rugat de teologii din Germania, Mitrofan compune în 1625 o „Mărturisire de credință” în
limba greacă, în care expune în spirit irenic doctrina ortodoxă, în 23 de capitole, fără legătură
precisă între ele și fără să combată prea mult părerile protestante despre caracterul invizibil al
Bisericii și numărul Tainelor. Ca să nu se distanțeze prea mult de protestanți, afirmă că doar
Botezul, Pocăința și Euharistia sunt indispensabile, celelalte patru Taine fiind benevole, problemă în
care el a greșit.
„Mărturisire de credință” a fost publicată în 1661 la Helmstädt, cu titlul: „Mărturisirea
Bisericii de Răsărit, universală și apostolică”, însoțită de o traducere în limba latină.
Deși este o mărturisire particulară, ea are totuși valoare teologică și istorică, întrucât tratează
la un nivel înalt punctele deosebitoare dintre Biserica Ortodoxă și celelalte confesiuni, catolică și
protestantă.
Mitrofan Kritopulos ajunge în 1636 patriarh al Alexandriei, iar în 1638 vine din nou în Țara
Românească.
Moare în 1639 la Târgoviște, fiind înmormântat aici.

4. „Mărturisirea Ortodoxă” a Mitropolitului Petru Movilă (Iași, 1642), mitropolit al

Kievului, fiu de domn moldovean – este considerată Mărturisirea prin excelență a Bisericii de
Răsărit.
 A fost compusă în limba latină;
 având o formă catehetică
 împărțită în trei părți corespunzătoare celor trei virtuți teologice, cu 261 de întrebări și
răspunsuri:
 prima, Despre credință, explică Crezul;
 a doua, Despre nădejde, explică Tatăl nostru și Fericirile,
 a treia, Despre iubire, explică Decalogul.
În 1640, sinodul local din Kiev a aprobat conținutul „Mărturisirii Ortodoxă”, cu excepția a
două chestiuni (existența unui loc intermediar asemănător purgatoriului catolic, deși lipsit de focul
curățitor, și prefacerea euharistică la cuvintele ”Luați, mâncați”). Pentru lămurirea acestor două
puncte de credință, Petru Movilă a trimis Mărturisirea patriarhului ecumenic Partenie I, pentru a fi
discutată într-un sinod.
Sinodul de la Iași din 1642 a aprobat Mărturisirea lui Petru Movilă, după ce a fost tradusă în
limba greacă de Meletie Sirigul, delegatul Patriarhiei Ecumenice, cu îndreptările necesare privind
cele două chestiuni.
În 1643, traducerea greacă a Mărturisirii Ortodoxe a lui Petru Movilă este aprobată și de
sinodul din Constantinopol, convocat de patriarhul Partenie I, sub denumirea de „Ortodoxos
omologhia tis catolikis ke apostolikis ekklesias tis anatolis” (Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii
universale și apostolice a Răsăritului), iar în anii următori este semnată și de patriarhii Alexandriei,
94
Antiohiei și Ierusalimului, devenind astfel Mărturisirea de credință a întregii Ortodoxii și cea mai
importantă carte simbolică a Bisericii Ortodoxe, după vechile Simboluri de credință.
Ea a fost tipărită pentru prima dată în limba greacă la Amsterdam (Olanda), în 1667, iar în
limba română la Buzău, în 1691, de către frații Șerban și Radu Greceanu.

5. Mărturisirea patriarhului Ierusalimului, Dositei al II-lea Nottara, intitulată „Pavăza

Ortodoxiei” (Ierusalim, 1672).
Văzând că discuțiile provocate de Mărturisirea calvinizantă atribuită patriarhului Kiril
Lukaris continuă, patriarhul Dositei al II-lea Nottara al Ierusalimului a compus o importantă
Mărturisire de credință în limba greacă, cunoscută și sub titlul de „Pavăza Ortodoxiei”, cu un
dublu caracter, anticalvinist, și în parte anticatolic.
Ea cuprinde:
 18 hotărâri dogmatice, după numărul celor 18 articole ale Mărturisirii calvinizante atribuite
patriarhului Kiril Lukaris, pe care le combate pe rând;
 4 întrebări și răspunsuri.
Mărturisirea “Pavăza Ortodoxiei” a fost aprobată de sinodul convocat de patriarhul Dositei
al II-lea Nottara la Ierusalim, în 1672, cu ocazia sfințirii bisericii Nașterii Domnului din Betleem, la
care au participat 71 de episcopi, între care și cei patru patriarhi răsăriteni.
Sinodul a hotărât în unanimitate că Mărturisirea calvinizantă atribuită patriarhului Kiril
Lukaris nu este opera lui, deoarece este în contradicție cu întreaga sa activitate și operă pur
ortodoxe, iar el nu a mărturisit niciodată că este autorul ei. Pentru combaterea învățăturilor calvine a
fost subliniată învățătura ortodoxă despre Biserică, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, păcatul
strămoșesc, hristologie, Sfintele Taine, mântuire.
O oarecare influență apuseană transpare în Mărturisirea patriarhului Dositei prin folosirea
termenului latin transsubstantio pentru explicarea prefacerii darurilor la Sfânta Euharistie, în
grecește μετουσίωσις – prefacere, termen introdus pentru prima dată în teologia ortodoxă de
patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios.
În urma disputelor iscate din cauza acestui termen, patriarhul ecumenic Calinic al II-lea
convoacă în 1691 un sinod la Constantinopol, care ajunge la concluzia că termenul latin
transsubstantio este sinonim cu termenul grec metaboli = prefacere, prin ele înțelegându-se același
lucru.

6. Concluzii: Mărturisirile de credință din secolul al XVII-lea au o mare valoare dogmatică,

morală și canonică. Ele demonstrează pe deplin că Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la doctrina
ei originară și a rămas păstrătoarea tezaurului revelației divine, primite de la Mântuitorul Iisus
Hristos și de la Sfinții Apostoli. Desigur, ele nu fac parte din Tradiția dumnezeiască și apostolică,
dar păstrează principalele învățături ale Tradiției bisericești dinamice, fiind parte integrantă a
Tradiției creștine.

95
 Ortodoxia azi

A. PATRIARHII ISTORICE:
Biserica Ortodoxă din Constantinopol este cunoscută şi sub numele de Patriarhia Ecumenică.
Ea este condusă de Patriarhul Ecumenic, care are statut de primus inter pares ("primul dintre cei
egali") în rândul episcopilor ortodocşi din întreaga lume. Actualul Patriarh Ecumenic este
Preafericirea Sa Bartholomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului.
Bisericile locale ale Patriarhiei Ecumenice sunt cinci arhiepiscopii, trei biserici, treisprezece
mitropolii şi o eparhie, fiecare din ele subordonată direct Patriarhului de Constantinopol, fără vreo
autoritate intermediară. Mai mult, trei din cele cinci arhiepiscopii au mitropolii interne (în total 16),
care sunt parte a respectivelor arhiepiscopii şi nu entităţi de sine stătătoare, ca celelalte mitropolii.
Biserica din Alexandria este una din Bisericile ortodoxe autocefale. Arhiepiscopul poartă
titlul de Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al Întregii Africi, succesor al Apostolului Marcu
Evanghelistul, care a întemeiat Biserica din Alexandria în sec. I. Papa Petru al VII-lea al Alexandriei
a iniţiat o considerabilă activitate misionară. În timpul celor şapte ani ca patriarh (1997-2004), el a
contribuit neobosit la răspândirea credinței creştine ortodoxe printre naţiunile arabe şi în teritoriile
africane. Însă munca sa a fost dramatic încheiată din cauza unui accident aviatic care a avut loc în
data de 11 Septembrie 2004 în Marea Egee, aproape de Grecia, când PreaSfinţitul şi-a pierdut viaţa
împreună cu alţi clerici. Azi, în jur de 300.000 de creştini ortodocşi întocmesc Patriarhia din
Alexandria, acesta fiind cel mai mare număr de credincioși de la Imperiul Roman încoace. Primatul
actual al Bisericii din Alexandria este asigurat de PreaFericitul Teodor al II-lea, Papă şi Patriarh al
Alexandriei şi Întregii Africi.
Biserica Antiohiei este continuatoarea comunităţii creştine fondate în Antiohia de către apostolii
Petru şi Pavel, care sunt ocrotitorii săi. Reşedinţa patriarhatului se găsea iniţial la Antiohia
(Antakya), în Turcia de azi. Acum, reşedinţa se găseşte la Damasc, în Siria. În prezent, patriarh este
Prea Fericitul Ignatie IV (Hazim) al Antiohiei şi al întregului Răsărit.
Biserica Ortodoxă din Ierusalim este considerată Biserica-mamă a întregii creştinătăţi, fiindcă
la Ierusalim a avut loc Pogorârea Duhului Sfânt peste ucenicii şi apostolii adunaţi în foişorul cel de
sus, în ziua de Cincizecime după Înălţarea la Cer a Domnului Iisus Hristos, când Duhul Sfânt S-a
pogorât peste ei, în chip de limbi de foc. Biserică Ierusalimului păstrează până în ziua de astăzi în
custodie multe din Locurile Sfinte din Ierusalim și din împrejurimi, uneori împreună cu romano-
catolicii, copții sau cu armenii. Este vorba mai ales de Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și
Biserica Naşterii Domnului din Betleem. Pe 22 august 2005, Sfântul Sinod l-a ales în unanimitate ca
Patriarh al Bisericii Ierusalimului pe fostul Arhiepiscop de Thabor, acum Preafericitul Theofil al III-
lea

B. PATRIARHIA ROMÂNĂ:
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române este Preafericitul Parinte Patriarh DANIEL, ales la
data de 12 septembrie 2007 şi întronizat ca cel de al VI-a Patriarh al României la data de 30
septembrie 2007.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este Arhiepiscopul Bucurestilor si Mitropolitul Munteniei si
Dobrogei. Titulatura sa este: “Preafericirea Sa, Preafericitul Parinte DANIEL, Arhiepiscopul
Bucurestilor, Mitropolitul Munteniei si Dobrogei, Loctiitor al tronului Cezareei Capadociei si
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române sau Patriarhul României”.
Episcop-Vicar Patriarhal: Preasfintitul Episcop-Vicar Patriarhal CIPRIAN CÂMPINEANUL
Preasfintitul Episcop-Vicar Patriarhal VARLAAM PLOIEȘTEANUL

I. MITROPOLIA MUNTENIEI SI DOBROGEI

1. Arhiepiscopia Bucureştilor, cu sediul în municipiul Bucuresti: Arhiepiscop si Mitropolit:
Preafericitul Parinte Patriarh DANIEL, Episcop-Vicar: Preasfintitul VARSANUFIE
PRAHOVEANUL
2. Arhiepiscopia Tomisului, cu sediul în municipiul Constanta: Arhiepiscop: Inaltpreasfintitul
TEODOSIE

96
3. Arhiepiscopia Targovistei, cu sediul în municipiul Târgoviste: Arhiepiscop si Mitropolit : Î.P.S.
NIFON
4. Arhiepiscopia Argesului şi Muscelului, cu sediul în municipiul Curtea de Arges : Arhiepiscop:
Î.P.S. CALINIC
5. Arhiepiscopia Buzaului si Vrancei, cu sediul în municipiul Buzau: Arhiepiscop: Înaltpreasfintitul
EPIFANIE
6. Arhiepiscopia Dunarii de Jos, cu sediul în municipiul Galati: Arhiepiscop: Înaltpreasfintitul
CASIAN
7. Episcopia Sloboziei şi Calaraşilor, cu sediul în municipiul Slobozia: Episcop: Preasfintitul
VINCENŢIU
8. Episcopia Alexandriei si Teleormanului, cu sediul în municipiul Alexandria: Episcop:
Preasfintitul GALACTION
9. Episcopia Giurgiului, cu sediul în municipiul Giurgiu: Episcop: Preasfintitul AMBROZIE
10. Episcopia Ortodoxă Română Tulcea, cu sediul în municipiul Tulcea: Episcop: Preasfintitul
VISARION

II. MITROPOLIA MOLDOVEI SI BUCOVINEI

11. Arhiepiscopia Iasilor, cu sediul în municipiul Iasi: Arhiepiscop si Mitropolit: Inaltpreasfintitul
TEOFAN, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iasilor: Preasfintitul CALINIC BOTOSANEANUL
12. Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, cu sediul în municipiul Suceava: Arhiepiscop:
Inaltpreasfintitul PIMEN
13. Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, cu sediul în municipiul Roman: Arhiepiscop:
Înaltpreasfintitul EFTIMIE, Episcop-Vicar: Preasfintitul IOACHIM BĂCĂUANUL
14. Episcopia Husilor, cu sediul în municipiul Husi: Episcop: Preasfintitul CORNELIU

III. MITROPOLIA ARDEALULUI

15. Arhiepiscopia Sibiului, cu sediul în municipiul Sibiu: Arhiepiscop si ...
..Mitropolit: Inaltpreasfintitul LAURENTIU STREZA, Episcop-Vicar: Preasfintitul ANDREI
FĂGĂRĂŞEANUL
16. Episcopia Covasnei şi Harghitei, cu sediul în municipiul Miercurea Ciuc: Arhiepiscop:
Înaltpreasfintitul IOAN

IV. MITROPOLIA CLUJULUI, ALBEI, CRISANEI SI MARAMURESULUI

17. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului si Clujului, cu sediul în municipiul Cluj-Napoca: Arhiepiscop
si Mitropolit: Inaltpreasfintitul BARTOLOMEU, Episcop-Vicar: Preasfintitul IRINEU
BISTRITEANUL, Episcop-Vicar: Preasfintitul VASILE SOMESEANUL
18. Arhiepiscopia Alba Iuliei, cu sediul în municipiul Alba Iulia: Arhiepiscop: Inaltpreasfintitul
ANDREI
19. Episcopia Ortodoxa Romana a Oradiei, cu sediul în municipiul Oradea: Episcop: Preasfintitul
SOFRONIE
20. Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, cu sediul în municipiul Baia Mare:
Arhiepiscop: Înaltpreasfintitul JUSTINIAN, Arhiereu-Vicar: Preasfinţitul IUSTIN SIGHETEANUL
21. Episcopia Sălajului, cu sediul în municipiul Zalău: Episcop: Preasfinţitul PETRONIU

V. MITROPOLIA OLTENIEI
22. Arhiepiscopia Craiovei, cu sediul în municipiul Craiova: Arhiepiscop si Mitropolit:
Inaltpreasfintitul IRINEU
23. Arhiepiscopia Ramnicului, cu sediul în municipiul Râmnicu Vâlcea: Episcop: Înaltpreasfintitul
GHERASIM,
Episcop-vicar: Preasfințitul EMILIAN LOVIȘTEANUL
24. Episcopia Severinului şi Strehaiei, cu sediul în municipiul Drobeta-Turnu Severin: Episcop: P.S.

97
NICODIM
25. Episcopia Slatinei și Romanaților, cu sediul în municipiul Slatina: Episcop: Preasfintitul
SEBASTIAN

VI. MITROPOLIA BANATULUI

26. Arhiepiscopia Timisoarei, cu sediul în municipiul Timisoara: Arhiepiscop si Mitropolit: Î.P.S.
NICOLAE, Episcop-Vicar: Preasfintitul PAISIE LUGOJEANUL
27. Arhiepiscopia Aradului, cu sediul în municipiul Arad: Episcop: Înaltpreasfintitul TIMOTEI
28. Episcopia Caransebesului, cu sediul în municipiul Caransebes: Episcop: Preasfintitul LUCIAN
MIC
29. Episcopia Devei și Hunedoarei, cu sediul în Deva: Episcop: Preasfintitul Gurie Georgiu

VII. Unitati dependente direct de Patriarhia Româna:

Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul în municipiul Sighetul Marmatiei.

Structuri diasporale (în afara graniţelor tarii):

I. MITROPOLIA BASARABIEI
30. Arhiepiscopia Chisinaului, cu sediul în municipiul Chisinau: Arhiepiscop si Mitropolit: Î.P.S.
PETRU
II. MITROPOLIA ORTODOXA ROMANA A EUROPEI OCCIDENTALE SI
MERIDIONALE
31. Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale, cu sediul la Paris: Arhiepiscop si
Mitropolit: Înaltpreasfintitul IOSIF, Episcop-Vicar al Mitropoliei: Preasfintitul MARC
32. Episcopia Ortodoxa Romana a Italiei, cu sediul la Roma : Episcop: Preasfintitul SILUAN
33. Episcopia Ortodoxa Romana a Spaniei si Portugaliei, cu sediul la Madrid: Episcop: P.S.
TIMOTEI LAURAN
III. MITROPOLIA ORTODOXA ROMANA a GERMANIEI, EUROPEI CENTRALE SI DE
NORD
34. Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a Germaniei, Austriei și Luxembourgului, cu sediul la
Nürnberg:
Arhiepiscop si Mitropolit: Inalt Preasfintitul SERAFIM, Episcop Vicar: Preasfinţitul SOFIAN
BRASOVEANUL
35. Episcopia Ortodoxa Romana a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm: Episcop: P.S.
MACARIE DRĂGOI
IV. (36) ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A CELOR DOUA AMERICI, cu sediul
la Chicago: Arhiepiscop: Inaltpreasfintitul NICOLAE CONDREA. Episcop Vicar: Preasfintitul
IOAN CASIAN de Vicina
V. 37 Episcopia Daciei Felix, cu sediul administrativ în Vârset: Episcop: Preasfintitul DANIIL
VI. 38 Episcopia Ortodoxa Romana din Ungaria, cu sediul în Gyula: Episcop: Preasfintitul
SILUAN MĂNUILĂ
VII. 39 EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A AUSTRALIEI ŞI NOII ZEELANDE, cu
sediul la Melbourne: Episcop: Preasfintitul MIHAIL FILIMON
VIII. Reprezentante ale Patriarhiei Române:
Asezamintele Românesti de la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan si Ierihon), Parohia Ortodoxa
Româna de la Sofia (Bulgaria), Reprezentanta Patriarhiei Române pe lânga institutiile europene
(Bruxelles).
IX. Unitatile ortodoxe române care pastreaza legaturi spirituale si culturale cu Patriarhia

98
 Româna:
Asezamintele Românesti din Sfântul Munte Athos (Prodromu, Lacu si altele).

Relatii interortodoxe si dialoguri ecumenice

Relațiile interortodoxe:
a) Prima conferință panortodoxă – Constantinopol, 1923, în timpul patriarhului ecumenic
Meletie al IV-lea Metaxakis, la care au participat aproape toate Bisericile ortodoxe, cu excepția celei
ruse. Problema principală a fost reforma sau îndreptarea calendarului vechi sau iulian, rămas în urmă
cu 13 zile față de calendarul civil; în ședința a treia (mai, 1923), s-a hotărât să se suprime cele 13
zile de întârziere ale calendarului vechi sau iulian (au trecut la stilul nou: în martie 1924 – Patriarhia
de Constantinopol, Grecia și Cipru; în iunie 1924 – Polonia; în octombrie 1924 – România și
Georgia; în 1928 – Patriarhia Alexandriei; în 1968 – Bulgaria și Macedonia; de asemenea și
Patriarhia Antiohiei, Albania, Cehoslovacia, Finlanda și mănăstirea Vatoped din Muntele Athos; au
rămas pe stilul vechi: Patriarhia Ierusalimului, Rusia, Serbia și 19 mănăstiri din Muntele Athos).
b) A doua conferință panortodoxă – Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos, 1930, la
care s-au propus spre studiere 17 teme în vederea pregătirii unui viitor prosinod panortodox, care la
rândul său să pregătească un Sinod panortodox.
c) Primul Congres al profesorilor de teologie ortodoxă, Atena, 1936, precedat de o
conferință pregătitoare la București; în cadrul lui s-a discutat și despre viitorul Sinod panortodox,
pe care unii l-au numit Sinod Ecumenic, în timp ce alții au declarat că numai după unificarea
Bisericilor care au episcopat cu succesiune apostolică se poate convoca un Sinod Ecumenic.
d) A treia conferință panortodoxă – Moscova, 1948, care a discutat următoarele probleme:
1) Vaticanul și Biserica Ortodoxă (în care se critică papismul anticreștin, erorile și inovațiile
acestuia); 2) Validitatea hirotoniilor anglicane (a cărei recunoaștere este condiționată de unitatea în
credință și în mărturisire); 3) Biserica Ortodoxă și Mișcarea ecumenică (se cere să se comunice
C.M.B. că Bisericile Ortodoxe nu pot participa la Adunarea I-a generală de la Amsterdam, din 1948,
în calitate de membri, deoarece programul ei actual se orientează după unele vederi politice străine
Ortodoxiei); 4) Problema uniformizării calendarului bisericesc a fost cea mai discutată (s-a hotărât
păstrarea pascaliei alexandrine stabilită după calendarul iulian, potrivit hotărârilor de la Niceea, din
325, iar în ceea ce privește sărbătorile fixe, până la elaborarea și ratificarea celui mai perfecționat
calendar, fiecare Biserică autocefală poate folosi calendarul ce a intrat în uzul Bisericii respective).
e) A patra conferință panortodoxă – Rhodos, 1961, la care s-au discutat temele cu care se
va ocupa viitorul prosinod ecumenic (cerut la A doua conferință panortodoxă, din 1930).
f) A cincea conferință panortodoxă – Rhodos, 1963, unde s-a discutat problema trimiterii
de observatori la Conciliul II Vatican, precum și propunerea Patriarhiei Ecumenice ca Bisericile
Ortodoxe să stabilească, pe bază de egalitate, un dialog cu Biserica romano-catolică.
g) A șasea conferință panortodoxă – Rhodos, 1964, reia problema începerii unui dialog cu
Roma, dar subliniază că pentru un dialog teologic real sunt necesare anumite condiții, pe care
Enciclica din 1964 a noului papă, Paul VI, nu le respectă, acesta nerecunoscând Bisericii Ortodoxe o
poziție de egalitate cu cea romano-catolică, ba mai mult, chemând toți creștinii să intre în staulul
Romei; conferința a mai discutat și reluarea tratativelor cu Biserica anglicană și cu Biserica veche-
catolică (Cele trei Conferințe panortodoxe de la Rhodos au fost convocate din inițiativa patriarhului
ecumenic Atenagora I, iar delegațiile B.O.R. au fost conduse de I.P.S. Iustin al Moldovei).
h) A șaptea conferință panortodoxă – Chambésy, lângă Geneva, în Elveția, 1968, care
hotărăște, printre altele: procedeul de pregătire a Sinodului panortodox (astfel, în 1971 a luat ființă
Comisia interortodoxă de pregătire a Sinodului panortodox, care până în anul 2000 a organizat trei
Conferințe preconciliare, în 1976, 1982, 1986, la Chambésy); continuarea relațiilor cu Biserica
romano-catolică, Biserica anglicană și Biserica veche-catolică; începerea dialogului teologic cu
Bisericile necalcedoniene sau vechi-orientale, precum și cu Bisericile luterane; întărirea acțiunii
Bisericii Ortodoxe în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor.

99
 i) Al doilea Congres al profesorilor de teologie ortodoxă, Atena, 1976 (în ultimii ani s-au
mai desfășurat și alte congrese ale profesorilor de teologie ortodoxă, la Boston, București, Belgrad,
etc.).
j) Întâlniri ale Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale au avut loc în ultimul
deceniu al secolului trecut, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice: în 1992 la Constantinopol, în 1995 în
insula Patmos, în 2000 la Ierusalim; delegațiile B.O.R. au fost conduse de P.F.Teoctist (s-a discutat
despre integrarea europeană, relațiile cu celelalte Biserici creștine și cu organizațiile ecumenice
internaționale).

Dialoguri ecumenice.
Organizații intercreștine premergătoare Mișcării Ecumenice:
Asociația Bisericilor anglicană și răsăriteană (înființată în 1864), Consiliul misionar
internațional (din a cărui primă conferință, din 1910, de la Edinburg, se va dezvolta Mișcarea
Ecumenică; în 1961 a fuzionat cu C.E.B.), Asociația mondială pentru promovarea
înfrățirii popoarelor prin Biserici (înființată în 1914).
De asemenea, Patriarhia de Constantinopol, preocupată de relațiile intercreștine, cere prin
Enciclica patriarhului Ioachim al III-lea, în 1902, părerea celorlalte Biserici Ortodoxe privind
colaborarea cu catolicismul și protestantismul, iar prin Enciclica din 1920 afirmă că diferențele
dogmatice nu pot constitui o piedică de netrecut în calea apropierii și colaborării Bisericilor creștine,
până se va putea ajunge la unirea lor deplină (!).
Mișcarea Ecumenică (care din 1948 s-a organizat în Consiliul Ecumenic al Bisericilor) își
are originea în trei mișcări paralele, al căror izvor comun este Conferința misionară mondială de la
Edinburg, din 1910: gruparea Viață și Acțiune = Life and Work (cu conferințe la Stockholm, 1925,
și Oxford, 1937), gruparea Credință și Organizare = Faith and Order (cu conferințe la Lausanne,
1927, și Edinburg, 1937) și Mișcarea misionară.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor: Constituirea acestuia s-a făcut la prima Adunare generală
de la Amsterdam, 1948, prin unirea grupărilor L&W și F&O, având ca bază doctrinară următoarea
declarație: C.E.B. este o asociație frățească de Biserici care primesc pe Domnul Iisus Hristos ca
Dumnezeu și Mântuitor. Adunările generale ale C.E.B.: 1) Amsterdam (Olanda), 1948 (A treia
conferință panortodoxă – Moscova, 1948, cerea să se comunice C.E.B. că Bisericile Ortodoxe nu pot
participa la Adunarea I-a generală de la Amsterdam, din 1948, în calitate de membri, deoarece
programul ei actual se orientează după unele vederi politice străine Ortodoxiei; însă, prin Enciclica
din 1952, patriarhul ecumenic Atenagora I recomandă Bisericilor Ortodoxe colaborarea cu C.E.B.,
iar în 1954 ia ființă Institutul ecumenic de la Bossey, Elveția, în care Bisericile Ortodoxe, în frunte
cu Patriarhia ecumenică, își au reprezentanții lor); 2) Evanston (S.U.A.), 1954 (Reprezentanții
ortodocși au criticat punctul de vedere protestant conform căruia Bisericile sunt asimilate cu un om
păcătos, dar mântuit); 3) New Delhi (India), 1961 (Au fost primite în C.E.B. Bisericile Ortodoxe
Rusă, Română, Bulgară și Polonă; s-a lărgit baza doctrinară de la Amsterdam, dându-i-se un caracter
trinitar; Consiliul Internațional al Misiunilor a fost integrat în C.E.B.); 4) Uppsala (Suedia), 1968
(Tema: Iată, Eu înnoiesc toate); 5) Nairobi (Kenya), 1975 (Reprezentanții ortodocși au combătut
pretenția protestanților de a transforma C.E.B. într-o suprastructură eclesial-universală sau într-un
sinod ecumenic al tuturor Bisericilor și denominațiunilor creștine); 6) Vancouver (Canada), 1983
(Tema: Iisus Hristos, viața lumii); 7)Canberra (Australia), 1991 (Tema: Vino, Duhule Sfinte –
înnoiește întreaga creație; delegația B.O.R. a fost condusă de Î.P.S. Daniel; reprezentanții ortodocși
au protestat împotriva tendinței de relativizare a adevărului creștin prin punerea lui pe același plan
cu alte tradiții religioase de nuanță panteistă; ca urmare, la întrunirea din 1998, de la Tesalonic, a
reprezentanților Bisericilor Ortodoxe, s-a hotărât să se condiționeze participarea în cadrul C.E.B. de
revizuirea unor metode de lucru ale acestuia, precum și de reconsiderarea practicii de rugăciune
ecumenică); 8) Harare (Zimbawe), 1998 (S-au sărbătorit 50 de ani de la înființarea C.E.B.; s-a
hotărât înființarea unei comisii speciale care să studieze propunerile Bisericilor Ortodoxe întrunite la
Tesalonic). Conferința Bisericilor Europene, înființată în 1959, dar elaborându-și statutul și baza
doctrinară trinitară ca o condiție de participare și discuții abia la cea de-a patra Adunare generală de
la Nyborg (Danemarca), 1964, coordonează activitatea ecumenică pe plan european.
100
IBOR

101
 1. Inceputurile vietii crestine pe teritoriul tarii noastre: dovezi arheologie, lingvistice,
martiri. Primele forme de organizare bisericească: Episcopia Tomisului

A. Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre:

1. Răspândirea creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare: Încreştinarea regiunilor din

Peninsula Balcanică s-a făcut chiar de Ap.Pavel şi ucenicii acestuia. În anii 65-66 a petrecut o iarnă
în Nicopolis (Epir, Grecia), iar în 66 Tit propovăduia în Dalmaţia (II Tim. 4). Şi teritoriul dintre
Dunăre şi mare (Dobrogea actuală), a purtat paşii a doi Apostoli: Andrei şi Filip. Mărturii istorice în
acest sens: Eusebiu al Cezareii (sec.IV), în „Istoria bisericească”, spune că Sf. Andrei a predicat
cuvântul lui Dumnezeu în Scythia, iar Epifanie (sec.VIII) spune că sciţii au fost evanghelizaţi de
Sf.Ap. Andrei. La fel confirmă și Tertulian, Calendarul gotic, martirologiile occidentale din sec.IX
(Beda Venerabilul, Rabanus Maurus, Florus de Lyon, Adon de Vienne, Usuard), creaţiile folclorice
şi unele toponimice dobrogene (peştera Sf. Andrei, pârâiaşul Sf. Andrei). Cât îl priveşte pe Sf. Ap.
Filip, mai multe mărturii istorice consemnează faptul că “Filip a convertit la credinţă aproape
întreaga Sciţie”: Calendarul gotic, sec.IV (care înscrie printre zilele de sărbătoare nu numai pe
Andrei, ci şi pe Filip, ziua de 15 nov. fiind consacrată cinstirii lui, cu precizarea că a murit la
Hierapolis); Martirologiul lui Usuard şi Martirologiul lui Adon, cel din urmă precizând că Apostolul
„a convertit la credinţa în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi
episcopi”. Creştinismul românesc este deci de origine apostolică.
2. Răspândirea creştinismului în Dacia: argumente logico-istorice:
a) Prin colonişti aduşi din sudul Dunării, dar şi din Asia Mică şi din alte provincii romane;
b) Prin soldaţi: legiunea XIII Gemina la Apulum (Alba Iulia) şi legiunea V Macedonica la
Potaissa (Turda). Primul roman încreştinat a fost un militar, sutaşul Corneliu; ca dovadă, existenţa a
numeroşi martiri creştini în rândul soldaţilor romani (mai ales în sec. III-IV);
c) Prin sclavi încreştinaţi, servitori ai coloniştilor înstăriţi;
d) Prin negustori creştini (ex. în N.T. – Lidia, Fapte 16) – se ştie că în timpul ocupaţiei
romane în Dacia, legăturile comerciale cu Asia Mică, cu insulele greceşti şi cu alte regiuni romane
erau în floare;
e) Prin captivi: goţii au pătruns pe teritoriul ţării noastre în sec.IV. În expediţiile pe care le
făceau în sudul Dunării ei aduceau aici nu numai prăzi, ci şi captivi.

3. Mărturii ale scriitorilor creştini: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful („nu există nici un neam... din cei
ce trăiesc în căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui
Hristos”); apologetul Tertulian („Hristos stăpânește și în ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor și
sciților”), Origen (scria că foarte mulţi dintre germani, daci… şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei
– ceea ce înseamnă că unii l-au auzit).

B. Dovezi arheologice:

Multe vestigii arheologice descoperite la noi poartă simboluri creștine, care datează din
sec.II-VI: sf.cruce, sub diferite forme: x, T, +, Bunul Păstor, mielul, pomul vieţii, peştele (în greaca
veche termenul IXQYS (ihtis) însemna “peşte”; creştinii au folosit iniţialele acestui cuvânt pentru a
desemna numele lui Hristos), porumbelul, corabia, ancora, măslinul, literele greceşti A şi W,
chrisma sau monograma lui Hristos - sub forma IX sau XP.
Dintre toate aceste simboluri creştine, numai sfânta cruce şi monograma lui Hristos au rămas
până astăzi.
1. Obiecte paleocreștine în Transilvania și Banat:
a) tăbliţa votivă de la Biertan, descoperită în 1775 la Biertan (jud. Sibiu); e formată dintr-un
donarium şi un disc, ambele din bronz. Donarium-ul e format dintr-o tăbliţă dreptunghiulară pe care
sunt inscripţionate cuvintele: “Ego Zenovius votum posui” (Eu Zenovius am pus ofrandă). Limba
latină ne duce la concluzia că acest donarium aparţinea unei comunităţi daco-romane. Faptul că el se
putea folosi doar agăţat (probabil de un policandru) ne determină să conchidem că în secolul IV
exista o viaţă cultică bine definită, cu biserici creştine şi limbă proprie, termeni latini creştini;

102
 b) gema de la Potaissa (Turda), sec. IV; descoperită prin 1830, a dispărut în 1848, aşa că
astăzi se cunoaşte numai dintr-o descriere. Gema era din onix, de formă ovală (1,1 – 1,3 cm) şi avea
sculptată pe ea scena “Bunului Păstor” – Iisus Hristos cu un miel pe umeri şi cu un altul lângă el, la
picioare; un pom (al vieţii) pe ale cărui ramuri odihneşte o pasăre (simbol al Duhului Sfânt); o
corabie din care cade un om în apă, în gura unui monstru marin (Iona); în jurul corabiei era
criptograma creştină ΙΧΘΥΣ;
c) fragmentele de la Moigrad (Sălaj) - cel mai important e discul cu monograma lui Hristos,
cu un fragment de inscripţie votivă – sec. IV;
d) basilica de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş) – aici au fost descoperite fundaţiile unei
biserici cu baptisteriu din secolele IV-VI. 2. Obiecte paleocreștine în Oltenia: la Romula (jud. Olt) –
două opaiţe decorate cu cruci, două geme (sec. III-IV), o cruciuliţă de bronz; basilicile de la Slăveni
(jud. Olt - urmele unei biserici din sec. IV), de la Sucidava (azi Celei-Corabia - urmele unei basilici
din sec.V-VI), de la Moigrad - sunt cele mai vechi lăcaşuri de cult creştin cunoscute în N Dunării.

2. Descoperiri arheologice în Dobrogea:

a) inscripţii creştine – aprox. 100, datând din sec. IV-VI; aproape jumătate provin de la
Tomis, iar celelalte din Histria, Dinogetia, Callatis, Axiopolis, etc.;
b) obiecte paleocreştine: gema de la Tomis (sec.IV-V, Mântuitorul încadrat de Apostoli),
discul refăcut de episcopul Paternus (înainte de 518, este din argint aurit, de dimensiuni mari, peste 6
kg; are numeroase simboluri creştine şi o inscripţie latină; azi se află la Muzeul Ermitaj din
Petersburg); c) basilici paleocreştine (peste 35): la Tomis – 6 basilici, sec.V-VI; la Tropaeum Traiani
(Adamclisi) – 5 basilici din sec.V-VI; la Histria – 7 basilici (sec.V-VI); la Callatis – o basilică de tip
sirian din sec.IV-V; la Beroe (azi Piatra Frecăţei, jud. Tulcea) – s-au descoperit fundaţiile unei
basilici din timpul lui Constantin cel Mare; e cea mai veche din sud-estul Europei; la Axiopolis –
aici au fost îngropaţi martirii Chiril, Chindeas şi Tasius; la Niculiţel – o biserică din sec.IV-V, cu
moaştele martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filipos; bisericuţele rupestre de la Basarabi (fost
Murfatlar) - s-au descoperit 6 bisericuţe din sec.IV-V, unice de acest gen, săpate în carieră
calcaroasă la 20 km de Constanţa.

C. Dovezi lingvistice:

Întăresc afirmaţia referitoare la pătrunderea creştinismului la noi începând cu sec.II d.H.

Limba română îşi are originea în latina populară adoptată de geto-daci de la colonizatorii romani (de
ex., „Crezul” şi „Tatăl nostru” au terminologie latină în proporţie de 90%).
Argumentul lingvistic demonstrează că încreştinarea noului popor a fost concomitentă cu
procesul etnogenezei şi cu cel al formării limbii. Dacă încreştinarea ar fi fost mai târzie, atunci
lexicul bisericesc ar fi fost preponderent slavon. O parte din aceşti termeni fundamentali de credinţă
au fost împrumutaţi din lumea romană păgână, primind însă un alt conţinut, creştin, iar alţii au fost
creaţi anume pentru exprimarea unor noi noţiuni de credinţă.
1. Termeni din lumea romană păgână: Biserică din lat. “basilica” („casă împărătească”);
Dumnezeu: „Domine Deus”; Duminică – „Dies Dominica” (ziua Domnului); Crăciun (cei mai mulţi
cercetători sunt de părere că denumirea vine de la “calatio”, prima zi a lunii, în care preoţii romani
convocau poporul pentru anunţarea sărbătorilor din acea lună; cea mai importantă “calatio” era la 1
ianuarie, când se anunţau sărbătorile de pe parcursul întregului an; creştinii ar fi împrumutat această
denumire pentru Naşterea Domnului care, până în sec. IV, se sărbătorea în preajma acelei “calatio”
de la 1 ianuarie; alţi cercetători opinează că termenul ar deriva de la “creatio” – ziua “facerii” lui
Iisus); Floriile (o sărbătoare păgână de primăvară, a florilor, numită “Floralia”; ea a fost asimilată de
creştini cu intrarea Domnului în Ierusalim); Rusaliile „Rosalia” (ziua pomenirii morţilor); Sărbătoare
„dies (con)servatoria” (limbile romanice apusene folosesc alt termen, latinescul “festum”); Lege –
“lex” (avea sensul de religie, credinţă – vezi “legea românească”; limbile romanice apusene folosesc
derivate din “fides”).
2. Termeni cu înţeles exclusiv creştin: Creştin – din “chrestianus”, derivat de la Chrestus
(Hristos), a boteza (baptisto, are = a cufunda în apă), cruce (crux), înger (angellus), păcat (peccatum)
a se ruga (rogo, are), sânt (sanctus), părinte, (parens, parentem).

D. Martiri creștini în ținuturile dunărene la începutul sec.IV:

103
 La Sirmium (azi Mitroviţa, în Jugoslavia) au fost martirizaţi preotul daco-roman Montanus şi
soţia sa Maxima, care au fost înecaţi în râul Sava la 26 martie 304; episcopul Irineu şi diaconul său
Dimitrie în 6, respectiv 9 aprilie 304. La Cibalae (N-V de Sirmium): Donat, diaconul, Romul
preotul, Silvan diaconul și Venust (21 august). La Singidunum (azi Belgrad), diaconul Ermil şi
temnicerul Stratonic, aruncaţi în Dunăre în 13 ianuarie 307. În Moesia Inferior la Novae: Sf. Mc.
Lup (23 august).
La Durostorum (Silistra), în 298: Pasicrat şi Valentin (24 aprilie), Nicandru și Marcian (8
iunie), cu alţi 47 de ostaşi. În 304, lângă Durostorum trei ţărani: Quintilian, Maxim citeţul şi Dadas
(28 aprilie). În 362, a fost chinuit şi ars pe rug soldatul Emilian (18 iulie), pentru că a distrus idolii
dintr-un templu păgân.
În SCYTHIA MINOR:
La Tomis (Constanţa) la 7 martie 300 episcopul Efrem al Tomisului. Mai târziu, prin 320-
323, au fost arşi de vii Macrobiu şi Gordian. Fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin au pătimit tot în timpul
lui Liciniu, prin 320-323. La fel episcopul Tit al Tomisului, pentru că a refuzat înrolarea în armata
lui Liciniu.
La Axiopolis (lângă Cernavodă) au pătimit în 303 Chiril, Chindeas şi Tasius.
La Halmyris, 8 iulie, prin anii 290-303, preotul Epictet şi tânărul Astion, convertit de el (în
2001 i se descoperă moaştele făcătoare de minuni, astăzi la catedrala din Constanţa).
La Niculiţel (jud.Tulcea) în 1971 s-a descoperit o basilică paleocreştină (sec.IV-V). În cripta
de sub altar s-au descoperit moaştele a 4 martiri: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos (+304-305),
care astăzi se păstrează la măn.Cocoş. (Persecuțiile goților conduși de Athanaric împotriva
creștinilor din Dacia: Sf. Nichita Romanul sau Gotul – 15 septembrie; Sf. Sava Gotul, înecat în râul
Buzău, la 12 aprilie 372).

E. Episcopia Tomisului:

Aşa cum Apostolii hirotoneau episcopi pentru comunităţile pe care le converteau, tot aşa va fi
făcut şi Sf. Ap. Andrei.
De fapt, pentru Sf. Ap. Filip se şi afirmă în “Martirologiul lui Adon” că acesta a aşezat în
Scythia diaconi, preoţi şi episcopi.
Deşi episcopia de Tomis este atestată documentar abia în anul 369, au existat aici
episcopi, probabil chiar din epoca apostolică.
1. În unele acte sunt pomeniţi episcopi tomitani înainte de anul 369. În actul martiric al
sfinților Epictet şi Astion, martirizaţi la sfârşitul sec.III, se aminteşte de episcopul Evangelicus care
i-a botezat pe părinţii lui Astion plecaţi în cătarea fiului lor.
2. Efrem, mort ca martir în timpul lui Diocleţian.
3. În timpul lui Liciniu întâlnim un episcop tomitan pe nume Titus, care ar fi murit ca martir.
4. La Sinodul I Ecumenic a participat şi un episcop din Scythia, lucru consemnat de Eusebiu
de Cezareea („nici scitul nu lipsea din ceată”). Unii istorici consideră că numele acestuia era Marcu,
alţii Teofil al “Gothiei”.
5. Primul episcop de Tomis atestat documentar este Bretanion. Istoricul Sozomen
consemnează un conflict dintre Bretanion şi împăratul Valens în 369 (împăratul a încercat să-l
determine pe episcop să intre în comuniune cu arienii. Bretanion a refuzat şi, lăsându-l pe Valens
acolo, a plecat cu poporul în altă biserică. Împăratul, simţindu-se ofensat, l-a exilat, însă ulterior l-a
repus în scaun, temându-se de o revoltă a sciţilor). Bretanion este, se pare, şi autorul actului martiric
care însoţea moaştele Sfântului Sava în drumul lor spre Capadocia. A fost trecut în rândul sfinţilor,
la 25 ianuarie.
6. Urmaşul lui Bretanion a fost Gherontie (Terentius), care a participat la Sinodul II
Ecumenic din 381.
7. În 392 este consemnat ca episcop Teotim I, un localnic (daco-roman). În acest an era
trecut de Fericitul Ieronim în rândul bărbaţilor iluştri ai creştinătăţii, model de virtute şi trăire
creştină (făcător de minuni). În cursul păstoriei lui, în Scythia şi-au făcut apariţia hunii, care au sădit
teroare printre localnici. Teotim a încercat să-i îmblânzească pe năvălitori şi chiar a făcut misiune de

104
evanghelizare printre ei. Sozomen relatează două întâmplări miraculoase: la rugăciunea lui Teotim,
acesta, împreună cu însoţitorii lui, s-au făcut nevăzuţi de ochii hunilor; încercarea unui hun de a-l
face captiv pe Teotim, soldată cu paralizia barbarului. Aceste întâmplări i-au adus admiraţia hunilor
care l-au numit “(Dumne)zeul romanilor”. Teotim a fost prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, participând
împreună în anul 400 la un sinod la Constantinopol. Teotim a participat şi la sinodul de la Stejar din
403, în care l-a apărat pe Sf. Ioan. Curăţia vieţii lui i-a adus de timpuriu cinstirea ca sfânt (20
aprilie).
8. Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic (431),
semnând ca ortodox actele conciliului.
9. Urmaşul lui a fost Ioan (înainte de 448), “unul dintre cei mai buni teologi ai timpului”, care
a participat activ la disputele teologice ale vremii.
10. În 449 îl întâlnim la Tomis pe Alexandru, care a participat la un sinod de la
Constantinopol împotriva monofizismului. Deşi n-a participat la Sinodul IV Ecumenic (451), a
semnat totuşi hotărârile ortodoxe ale acestuia.
11. În anul 458 împăratul Leon I adresa o scrisoare tuturor ierarhilor din imperiu, inclusiv lui
Teotim II al Tomisului, care a răspuns declarându-se fără echivoc pentru Ortodoxie.
12. Despre un alt episcop avem ştiri abia în 518, când apare pe un disc de argint aurit numele
lui Paternus. Acum au activat “călugării sciţi” cu binecunoscuta formulă “unul din Sfânta Treime a
pătimit în trup”, faţă de care Paternus a avut rezerve. Într-un act sinodal din 520 semnează ca
“episcop-mitropolit al Scythiei”, ceea ce înseamnă că existau şi alte scaune episcopale sufragane.
13. Ultimul episcop de Tomis cunoscut cu numele este Valentinian, care a purtat în 549
corespondenţă cu papa Romei în legătură cu “Cele Trei Capitole”. Alte episcopii în Scythia Minor:
Existenţa mai multor episcopii în Scythia Minor în sec.VI este confirmată de mărturii istorice şi
arheologice: fragmente de inscripţii descoperite la Callatis, Histria, care oferă informaţii despre mai
multe episcopii, semnătura episcopului-mitropolit Paternus, scrierile călugărilor sciţi adresate
împăratului Iustin, o listă („notitia”) a Patriarhiei Ecumenice cu episcopiile şi mitropoliile din secolul
VI, care consemnează 14 scaune episcopale în Scythia Minor (Axiopolis, Callatis, Noviodunum,
Halmyris, Histria etc). Acestea au fost înfiinţate probabil în secolul VI. În fruntea lor era mitropolitul
de Tomis (probabil primul mitropolit a fost Paternus), care avea jurisdicţie nu numai asupra
Dobrogei, ci şi asupra sudului Moldovei şi estului Munteniei.

2. Contributia B.O.R. la dezvoltarea culturii

1. MITROPOLITUL VARLAAM al Moldovei (1632-1653).

Pe când era egumen la Secu traduce în românește „Scara” Sfântului Ioan Scărarul(1618).
Devine duhovnic și sfetnic al domnitorului Miron Barnovschi, care îl trimite în 1628 în fruntea
unei solii la Moscova si Kiev, să cumpere icoane pentru ctitoriile sale; la Kiev se întâlnește cu Petru
Movilă.
Revine în 1629, iar în 1632, deși simplu egumen la Secu, este ales mitropolit al Moldovei,
trecându-se peste episcopii de Roman, Rădăuți și Huși.
La îndemnul său, noul domnitor Vasile Lupu obține de la mitropolitul Petru Movilă o tipografie,
prima tipografie din Moldova, pe care o va instala la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, unde
Varlaam va începe tipărirea de cărți în românește (nu de slujbe bisericești).

a) „Cazania” din 1643 sau „Carte românească de învățătură la dumenecele preste an și la

praznice împărătești și la svănți mari” este cea mai importantă lucrare a sa. E prima carte
romaneasca tiparita in Moldova.
Cazania are 2 parti:
 partea I – 54 cazanii la duminici
 partea II – 21 cazanii la sarbatori imparatesti si sfinti.

 Din prefața domnitorului Vasile Lupu, adresată „la toată seminția românească pretutindenea
ce se află pravoslavnici în această limbă” și din prefața mitropolitului Varlaam se desprinde
105
 ideea unității de neam și de limbă a românilor din cele trei țări românești. Varlaam are
meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii grecești și slavonești (200 de pagini
din cele 506 fiind traduse din „Comoara” de predici a mitropolitului grec Damaschin
Studitul), le-a revizuit și le-a dat la tipar ca „dar” întregului popor român.
 Cazania reprezinta cea mai ingrijita forma de exprimare a limbii romane din prima jum a sec
XVII. A cunoscut o larga raspandire in 1643 chiar si in Transilvania (se cunosc numeroase
copii facute in manuscris in Transilvania).
 Cazania are un aport prețios la formarea limbii noastre literare.

b) „Șapte Taine ale Bisericii” (1644) aparuta la Iasi, în 340 de pagini,explică Sfintele Taine,
combătând pe calvinii din Transilvania.
 La talmacire a lucrat logofatul Eustratie;
 Este o explicare a Sf. Taine sub forma catehetica – cu intrebari si raspunsuri;
 Cartea este menita sa apere ortodoxia la atacurile protestantilor care nu recunoasteau cele
7 Sf. Taine;
 S-ar fi folosit opera „Cele 7 Sf. Taine” a arhiepiscopului Gavriil Severu (+1616) care
aparuse intr-o versiune slava la Kiev;

c) „Răspuns la catehismul calvinesc” (1645) „Cartea care se cheama raspunsul contra

catehismului calvinesc”, apăruse la Alba Iulia un „Catehism”calvinesc in romaneste în 1640-1642;
 Varlaam vede acest catehism calvinesc la boierul muntean Udriște Năsturel, când vine în
Țara Românească pentru a împăca pe Matei Basarab cu Vasile Lupu. Constatând că era „plin
de otravă de moarte sufletească”, convoacă în 1645 un sinod al ierarhilor din cele două țări
(la care participă și mitropolitul Teofil din Țara Românească), pentru a aproba Răspunsul
întocmit de mitropolitul Varlaam la Catehismul din 1642. În prefața Răspunsului, tipărit la
Iași în 1645, apare din nou ideea de unitate națională, căci se adresa în primul rând
credincioșilor din Transilvania. De asemenea, apariția lucrării arată cum colaborau Bisericile
din Țara Românească și Moldova pentru menținerea unității naționale și spirituale a
poporului român.

Alte fapte petrecute sub păstorirea lui Varlaam:

 „Scara” („Leastvita”)-1618- tradusa in timpul calugariei la man. Secu, dupa o versiune
neogreaca a unui episcop umanist Maxim (sec. XVI);
 în 1640, la îndemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu pune bazele unei Școli superioare
(Colegiu sau Academie) la Iași – prima institutie cu invatamant superior in Moldova, unde
Petru Movilă al Kievului trimite dascăli învățați în frunte cu ieromonahul Sofronie Pociațchi,
ca profesor de latină și egumen la Trei Ierarhi;
 mitr. Varlaam a pastorit in timpul luminatului domnitor umanist Vasile Lupu. Acesta a
ridicat Biserica „Sfintii Trei Ierarhi”in 1639, fiind sfintita de Varlaam la 6 mai. Intre 1642-
1643 este facuta pictura de niste zugravi rusi, iar in 1645 este inchinata la Athos. Biserica
devine catedrala mitropolitana, iar patriarhul Partenie al Constantinopolului daruieste
domnitorului Vasile Lupu moastele Sf. Parascheva, pentru ca acesta platise toate datoriile
Patriahiei Ecumenice.
 are loc Sinodul de la Iași, din 1642, care aprobă „Mărturisirea de credință” a mitropolitului
Petru Movilă;
 in 1646, la Iasi, „Pravila lui Vasile Lupu” („Carte romanesca de invatatura la pravilele
imparatesti si alte judete”) –tradusa din greceste de logofatul Eustratie.
Partea I – traducere din greceste a unei legiuni agrare;
Partea a II-a – prelucrare dupa alta a penalistului italian PROSPER FARINACIUS (1544-1618).
Amandoua au la baza codul de legi al imparatului Iustinian.
 în 1653, Vasile Lupu pierde tronul, retragandu-se la Hotin și mitr. Varlaam se retrage la man.
Secu;
Va muri în 1657, fiind ingropat langa zidul bisericii (dreapta).
Este canonizat în 2007, fiind prăznuit pe 30 august.

106
 2. MITROPOLITUL DOSOFTEI al Moldovei (1671-1686).

 Învață la Iași și în Polonia;

 călugăr la Probota (1649) – când traduce (pentru prima oară în românește) „Istoriile lui
Herodot”;
 episcop la Huși (1658);
 episcop la Roman (1660) – când a revizuit traducerea „Vechiului Testament” făcută de Nicolae
Milescu la Constantinopol, și care se va tipări apoi în „Biblia” de la București, din 1688;
 mitropolit al Moldovei (1671) –pastoreste in vremuri grele pentru tara.
Lucrări ale lui Dosoftei:
 1648-1649 “Istoriile lui Herodot” – romana;
 1673 - “PSALTIREA IN VERSURI” (a lucrat vreme de 5 ani) tiparita la manastirea Uniev,
pentru ca vechea tiparnita a lui Vasile Lupu si mitr. Varlaam, se distrusese; (peste 8600 de
versuri), unii dintre psalmii versificați intrând cu timpul în cântecele de stea și în colinde.
Mitr. Dosoftei începe tipărirea principalelor cărți de slujbă în românește, el fiind primul ierarh
din Moldova care începe munca grea de pătrundere a limbii românești în biserică, în locul
celei slavone.
Mitr. Dosoftei – primul care a diversificat „Psaltiri” in cadrul Bisericii Ortodoxe, intr-o
limba nationala.
 „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu” (Uniev, 1673);
 în 1679 încearcă să refacă la Iași vechea tipografie a lui Vasile Lupu și tipărește
„DUMNEZEIASCA LITURGHIE ÎN ROMÂNEȘTE” (a doua traducere după Coresi și
prima traducere a Sfintei Liturghii făcută de un ierarh).
 în 1680 tipărește o „Psaltire” de-nțeles, în slavonește și românește; nefiind mulțumit cu aspectul
grafic, cere sprijin lui Nicolae Milescu, aflat în Rusia, și patriarhului Ioachim al Moscovei,
pentru înființarea unei noi tipografii; patriarhul îi trimite o tiparniță completă, pe care Dosoftei a
instalat-o la biserica Sf.Nicolae domnesc din Iași.
 În 1681 tipărește un „MOLITVELNIC DE-NȚELES” - romana;
 în 1683 o nouă ediție din „SFÂNTA LITURGHIE ȘI PAREMIILE PRESTE AN”, toate
în românește. În Molitvelnic și în Paremii a mai adăugat și o lucrare istorică proprie, și
anume un Poem în 136 de versuri despre domnii Țării Moldovei, de la Dragoș Vodă și până
la Duca Vodă, care domnea atunci.
 Între 1682-1686 traduce și prelucrează din grecește și slavonește „VIAȚA ȘI
PETRECEREA SFINȚILOR”, în 4 volume, la care a lucrat 25 de ani, după cum spune în
prefață.
Activitatea literară în Polonia:
 În 1686, regele Poloniei, Jan Sobieski, pornind război împotriva turcilor, intră în Moldova
încercând să convingă de partea sa pe domnitorul Constantin Cantemir, care refuză; la
plecare, ia în Polonia ca ostatic pe mitropolitul Dosoftei, care pleacă însoțit de moaștele Sf.
Ioan cel Nou de la Suceava și documentele moșiilor Mitropoliei.
 În timpul exilului întocmește o nouă versiune a Poemului despre domnii Moldovei,
continuând lista lor până la Constantin Cantemir;
 traduce din prologul dramei “Erofili” 154 de versuri din grecește în românește, aceasta fiind
prima încercare de traducere în limba română a unei opere din dramaturgia universală; la
rugămintea mitropolitului Kievului și a patriarhului Moscovei, traduce din greacă în slavo-
rusă o seamă de lucrări pentru lămurirea unor probleme teologice controversate (Tâlcuirea
Sf.Liturghii a Sf. Gherman al Constantinopolului, Epistolele Sf. Ignatie Teoforul al
Antiohiei, Constituțiile Sf. Apostoli, Dialog împotriva ereziilor și despre credința noastră, a
lui Simeon al Tesalonicului, Mărgăritare din cuvântările Sfinților Părinți, dintre care 34 - din
40 - aparțineau Sf.Ioan Gură de Aur, etc.);
 începe să traducă în românește Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.
Moare în 13 dec.1693, la aproape 70 de ani. Este canonizat în 2005, fiind prăznuit pe 13
decembrie.
3. MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL al Ungrovlahiei (1708-1716).

107
  Se naște în Iviria (Georgia azi);
 luat rob de turci, iar după eliberare rămâne pe lângă Patriarhia ecumenică, unde probabil se și
călugărește.

Călugăr tipograf:
 În 1690 Constantin Brâncoveanu îl aduce în Țara Românească, unde învață meșteșugul
tiparului de la fostul episcop Mitrofan al Hușilor in tipografia domneasca din Bucuresti.
Dupa ce Mitrofan ajunge episcope la Buzau, Antim a preluat conducerea tipografiei.
 În 1691 tipărește o carte în grecește, apoi devine conducător al tiparniței domnești de la
București până în 1694, unde tipărește alte trei cărți, printre care și o “Psaltire
românească”.
 Între 1696-1701 este egumen la Snagov, unde întemeiază o nouă tipografie, tipărind alte 15
cărți (5 în românește), printre care un Liturghier greco-arab pentru Patriarhia Antiohiei
Siriei.
 Între 1701-1705 își continuă activitatea tipografică în București, tipărind alte 15 cărți,
între care și un Ceaslov greco-arab (tot pentru credincioșii din Patriarhia Antiohiei), “Noul
Testament” în românește (1703), etc.
 Episcop al Râmnicului: În 1705 devenind episcop la Râmnic, mută acolo tipografia de la
Snagov, unde apar alte 9 cărți, dintre care 3 românești și 3 slavo-române, toate cărți de
slujbă, printre ele aflându-se “Liturghierul” și “Molitvelnicul”, primele ediții românești din
Muntenia (1706).
 Mitropolit al Ungrovlahiei: Murind în 1708, mitropolitul Teodosie lasă prin testament ca
episcopul Antim să-i fie urmaș. Acesta este înscăunat în februarie 1708, fiind de față și
patriarhii Alexandriei și Ierusalimului.

Noi tipografii: Întemeiază o nouă tipografie la Târgoviște, unde, din 18 cărți apărute, 11 sunt în
românește (Psaltirea, Octoihul, Liturghierul, Molitvelnicul, Catavasierul, Ceaslovul, Pildele
filozofești, etc.).
În 1715, Antim mută tipografia de la Târgoviște la București, înființând tot la București o nouă
tipografie, la mănăstirea ctitorită de el, a Tuturor Sfinților.

PATRU CARȚI AU FOST SCRISE DE EL INSUȘI:

1. “Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței” (Râmnic, 1705),
2. “Învățătură bisericească la cele trebuincioase și mai de folos pentru învățătura
preoților” (Târgoviște, 1710),
3. “Capete de poruncă la toată ceata bisericească” (Târgoviște, 1714)
4. “Sfătuiri creștine politice către domnitorul Ștefan Cantacuzino”, în grecește (București,
1715).
5. A mai rămas de la el o lucrare în manuscris, “Chipurile Vechiului și Noului Testament”,
care cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3 schițe și 8 desene.
6. “DIDAHIILE” sunt predici originale (28 de predici la diferite duminici și sărbători și 7
cuvântări ocazionale), în care mitropolitul osândea diferite păcate ale vremii sale, mai ales
ale marii boierimi. Mănăstirea Antim: Mitropolitul Antim este ctitorul mănăstirii Tuturor
Sfinților din București, ridicată de el între 1713-1715, pentru care a întocmit un Așezământ
de ajutorare a celor săraci, a străinilor, etc.

De altfel, mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba

română în slujba bisericească, desăvârșind ceea ce se începuse sub Matei Basarab (tipicul în
românește) și Șerban Cantacuzino (textele biblice). Prin tipărirea cărților de slujbă în românește,
Antim a contribuit la făurirea unei limbi liturgice românești, care dăinuiește până azi.
După el au rămas netraduse doar Mineiele, Triodul și Penticostarul, care se vor tipări mai
târziu.

108
 În total, în decursul activității sale în Țara Românească, s-au tipărit 63 de cărți, dintre care
22 erau în românește. (21 la Bucuresti, 15 la Snagog, 9 la Ramnic, 18 la Targoviste).

TIPARITURI:

1) 1691 – “Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon” – tradus in greaca
moderna de Hrisant Notara;
2) 1693 – “Evangheliar slavo-roman” - gravure, frontispicii, postfata mitropolitului;
3) 1694 – activitatea s-a interupt pentru un timp; mitr. Antim a trimis cu utilajele la man.
Snagov unde a scos cateva carti (15 carti: 7 grecesti, 5 romanesti, una slavona, una slavo-
romana, una greco-araba);
4) 1697 – “Antologhionul” – peste 2000 pagini;
5) 1698 – “Marturisirea ortodoxa”;
6) 1701 – “Liturghierul Greco-arab”;
7) Carti romanesti la SNAGOV:
1697 - “Evanghelia”; 1700 – “Invataturi crestinesti”;
1698 – “Acatistul Nascatoarei de 1701 – “Floarea darurilor”;
Dumnezeu”;
8) 1701 - inceteaza pentru totdeauna activitatea tipografica la Snagov, fiind reluata la
Bucuresti.
9) 1701-1705 – 15 carti (2 romanesti, 11 grecesti). Cele romanesti 1703:
“Noul Testament”; “Acatistul Maicii “Ceaslov slavo-
Domnului”; roman”;
Cele grecesti: 1704 – “Invatatura dogmatic a Prea Sfintei Biserici rasaritene si universale”;
1704 – “Paralele grecesti si romane”;
10) 1705 – episcop al Ramnicului – prima grija a fost sa infiinteze o tipografie;
11) aici tipareste 9 carti: 3 romanesti, 3 grecesti, 3 slavo-romanesti; Tipareste la Rmanic un sir de
carti de slujba in limba romana – fapt ce constituie inceputul triumfului limbii romanesti.
12) 1705 – “Antologhion”;
13) 1705 – “Octoih mic”;
14) 1706 – “Slujba Adormirii Nascatorei de Dumnezeu”;
15) “Molitfelnic” – 2 volume, continand un “Liturghier” (prima editie a Liturghierului in
Tara Romaneasca) si un “Molitfelnic” – in romana toate;
16) 1705 – “Invataturi pe scurt pentru Taina Pocaintei”;
17) 1708 – mitropolit in Tara Romaneasca ( in locul lui Teodosie); Muta tipografia de la
Ramnic la Targoviste, tiparind aici 18 carti – 11 romanesti:
1710 -“Invatatura bisericeasca la cele
mai trebuincioase si mai de folos pentru
invatatura preotilor”;
1710 – “Psaltire”;
1712 - “Octoih”;
1713 – “Dumnezeiestile si Sfintele
Liturghii”;
1714 – “Catavasier”; 1715 – “Ceaslov”;

109
Carti grecesti: 1709 – “Carte de peste tot anul cuprinzand tot serviciul bisericesc”-carte masiva,
peste 1600 pagini; 1710 – “Panoplia dogmatica”;
18) 1715 – muta tipografia de la Targoviste la Bucuresti tiparind o lucrare in limba greaca:
“Sfatuiri crestine politice catre domnitorul Serban Cantacuzino”.
19) 1716 - tipareste la man. Antim “Istoria sfanta – adica iudaica”, scrisa de Alexandru
Mavrocordat. Era ultima tiparitura a mitr. Antim.

Patriot luminat:
A fost un luptător împotriva asupririi turcești, considerând că doar o alianță cu Rusia ar putea
duce la înlăturarea jugului turcesc. Din această cauză, dar și în urma unor intrigi ale adversarilor săi,
raporturile mitropolitului cu Constantin Brâncoveanu s-au răcit, acesta cerându-i chiar să-și dea
demisia din scaun, în 1712. Antim își dovedește însă nevinovăția și rămâne mitropolit până la
moartea lui Brâncoveanu (1714), și apoi sub urmașul său, Ștefan Cantacuzino.
În 1716 noul domnitor, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, îl acuză pe mitropolit de
uneltire și îl închide, cerând apoi patriarhului ecumenic să-l caterisească; e ucis de turci în toamna
anului 1716, în drum spre Muntele Sinai (unde trebuia să fie închis pe viață) și aruncat în râul Marita
din Bulgaria, lângă Adrianopol.
După 250 de ani de la moartea sa Patriarhia ecumenică îi anulează caterisirea, iar în 1992 este
canonizat, fiind pomenit la 27 septembrie.

4. MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL al Ungrovlahiei (1823-1829, 1833-1834).

În 1790, tânărul elev Gheorghe părăsește Academia de la Sf. Sava din București, plecând
împreună cu doi călugări la mănăstirea Neamț, unde este tuns în monahism cu numele Grigorie de
însuși starețul Paisie, și dat în ascultare lui Gherontie, unul din cei doi călugări cu care venise; mai
târziu este hirotonit ierodiacon.
Mitropolitul Ungrovlahiei, Dositei Filitti, cere starețului de la Neamț să-i trimită doi părinți
traducători de limbă greacă, iar Grigorie și Gherontie, ajunși din nou la București, tipăresc două din
traducerile lor:
 “Carte folositoare de suflet” (1799)
 “Chiriacodromionul” mitropolitului grec Nichifor Teotokis (1801).
Reîntorși la Neamț, noul mitropolit Veniamin Costachi le cere sa facă noi traduceri, așa încât
mai apar la Iași lucrările:
 “Întrebări și răspunsuri” ale Sfântului Atanasie (1803),
 “Tâlcuire la cele patru Evanghelii” a lui Teofilact al Ohridei (1805),
 “Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin (1806).
După moartea lui Gherontie, Grigorie, rămas singur, continuă activitatea în tipografia înființată
de mitropolitul Veniamin, tipărind, printre altele, în 1816, o traducere a teologului grec Atanasie din
Paros, “Adunare pe scurt a dumnezeieștilor dogme ale credinței”.
Vine din nou la București, mai întâi la Antim și apoi la Căldărușani. La îndemnul mitropolitului
Dionisie Lupu (ultimul mitropolit de sub fanarioți), traduce și tipărește la București:
 “Cele șase cuvinte despre preoție” ale Sf. Ioan Gură de Aur (1820)
 “ Cuvântul despre preoție” al Sf. Grigorie de Nazianz (1821).

Activitatea ca mitropolit:
După retragerea în 1821 a mitropolitului Dionisie Lupu, scaunul vacant este ocupat abia în 1823,
când Grigorie Ghica, primul domn „pământean” după 1821, alege din cei trei candidați propuși pe
ierodiaconul Grigorie de la Căldărușani. Ca mitropolit, Grigorie Dascălul:
 completează scaunele vacante ale eparhiilor sufragane cu vlădici români
 oprește abuzurile din Biserică
 înființează seminarii teologice în fiecare eparhie
 numește egumeni români în mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, urmărind plătirea
datoriilor și refacerea acestor mănăstiri lăsate în paragină.
110
  continuă traducerile din Sfinții Părinți,
 în 1827 tipărește o “Învățătură pre scurt pentru nunți”, cu explicarea gradelor de rudenie,
foarte necesară preoților.
 În 1828, cu ajutorul mitropolitului Grigorie, s-a tipărit la București prima traducere a
“Tetraevanghelului” în limba bulgară.
 Între 1828 și 1834, Principatele Române intră sub ocupație rusească, mitropolitul Grigorie
ajungând în 1828 locțiitor de domn (caimacam), în locul lui Grigorie Ghica, fugit din țară.
 În 1829 însă, autoritățile rusești îl trimit în surghiun la Chișinău.
 Întors în 1832, este oprit la Buzău într-un nou surghiun, dar aici înființează o tipografie unde
scoate câteva din traducerile sale, între care și două lucrări ale Sf. Ioan Gură de Aur, toate
fiind împărțite „în dar”.
 Abia în 1833 revine la București ca mitropolit. Începe repararea Catedralei mitropolitane,
tipărirea primului volum din “Viețile Sfinților” la tipografia înființată de el la Căldărușani,
dar toate acestea nu le poate vedea terminate,

Moare în 1834, fiind îngropat la Căldărușani.

Este canonizat în 2006, fiind pomenit pe 22 iunie.

MITROPOLITUL SIMION ȘTEFAN al Transilvaniei (1643-1656).

Vine în 1643, în locul lui Ilie Iorest (care este canonizat în 1950 alături de Sava Brancovici,
succesorul lui Simion Ștefan, ambii fiind pomeniți pe 24 aprilie), fiind și el hirotonit în Țara
Românească.
Principele calvin Gheorghe Rákoczy încearcă să-i impună și lui 15 condiții, printre care: să
predice doar din Biblie, să catehizeze tineretul după Catehismul calvinesc, să înlăture cinstirea
icoanelor și a crucii, să împărtășească doar bătrânii, să nu pună piedici celor ce vor să treacă la
calvinism, etc; de asemenea, se prevedeau măsuri privind sinodul protopopilor și drepturile
superintendentului calvin asupra Bisericii Ortodoxe românești. Toate aceste condiții nu au fost însă
respectate.
“Noul Testament” de la Alba Iulia (1648): Traducerea a început-o ieromonahul Silvestru, fost
egumen la Govora, și a continuat-o mitropolitul Simion Ștefan și alți cărturari, care au fost nevoiți
să-l corecteze și să-l întregească, cum mărturisește mitropolitul în prefață. Tot acolo, mitropolitul
punea și problema unității limbii românești, comparând cuvintele cu banii: „Cuvintele trebuie să fie
ca banii, că banii aceia sunt buni, care umblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sunt bune, pe care
le înțeleg toți. Noi drept aceea ne-am silit, cât am putut, să izvodim așa ca să înțeleagă toți, iar de nu
vor înțelege toți nu-i vina noastră, ci e vina aceluia ce-a răsfirat românii în mai multe țări, de s-au
amestecat cuvintele cu alte limbi și nu grăiesc toți într-un fel”. Noul Testament din 1648 era împărțit
în capitole și versete, având pe marginea paginilor explicați unii termeni străini sau românești cu
circulație restrânsă, precum și unele versete. 23 de cărți aveau introduceri cu date despre autor,
timpul, locul, limba în care s-au scris acestea și cuprinsul lor.
Astfel, Noul Testament de la Alba Iulia poate fi socotit ca un prim „manual” de introducere și
exegeză din teologia românească.
“Psaltirea” (1651): O altă lucrare tipărită în vremea mitropolitului Simion Ștefan este
“Psaltirea” de la Alba Iulia, din 1651, în limba română.
Sfârșitul păstoririi sale se produce odată cu moartea sa, în 1656.

111
 6. MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA al Transilvaniei (1864-1873).

 Se naște la Mișcolț (Ungaria), în 1808.

 Studii la Budapesta (filosofie și drept) și in 1829 Vârșeț - Iugoslavia (teologie ortodoxă).
 Călugăr la mănăstirea sârbească Hopovo (1833.
 Profesor de teologie (1834)
 secretar al Consistoriului Mitropoliei sârbe din Carloviț (1835).
 Diacon (1834) si Preot (1837);
 profesor la seminarul din Vârșeț, arhimandrit și egumen la mănăstirile sârbești Hopovo și
Covil.
 În 1846 vine în Transilvania, ca vicar general al Episcopiei Sibiului, iar în 1847 un sinod
electoral al protopopilor ortodocși întrunit la Turda îl alege între cei trei candidați din care
împăratul de la Viena urma să confirme un episcop.
 E ales și hirotonit la Carloviț, în 18 februarie 1848, de către mitropolitul sârb Iosif
Raiacici.

Activitatea organizatorică bisericească:

După revoluția din 1848, Andrei Șaguna a început demersurile pentru restaurarea vechii
Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, desființată în 1701. În acest scop scrie trei memorii și ridică
problema în trei sinoade (1850, la care participă și Avram Iancu, 1860 și 1864), urmărind să obțină
consimțământul mitropolitului sârb Iosif Raiacici pentru ieșirea Bisericii noastre de sub jurisdicția
Carlovițului și aprobarea Curții imperiale din Viena pentru reînființarea Mitropoliei.
La 24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif aprobă reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe
a Transilvaniei (având ca eparhii sufragane Aradul și Caransebeșul), cu reședința la Sibiu, și
numirea lui Andrei Șaguna ca arhiepiscop și mitropolit.
În 1868, Andrei Șaguna convoacă la Sibiu un Congres național-bisericesc care să aprobe
Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (bazat pe sinodalitate și
colaborare între clerici – 1/3 – și mireni – 2/3 – în toate cele trei sectoare ale administrației
bisericești: parohia, protopopiatul și eparhia, pe plan bisericesc, școlar și economic).

Activitatea culturală:
 Înființează școli elementare („poporale”) aflate sub conducerea Bisericii: învățătorii erau
absolvenții Institutului Pedagogic din Sibiu, condus de Biserică, directori erau preoții parohi și
inspectori erau protopopii (numai în Arhiepiscopia Sibiului funcționau la sfârșitul arhipăstoririi
lui Șaguna aproape 800 de școli elementare confesionale, mai mult de jumătate înființate de el).
 În 1870 cere ca în fiecare parohie preoții și învățătorii să țină cursuri serale pentru țăranii
neștiutori de carte.
 A mai vrut să înființeze 6 gimnazii inferioare, 6 gimnazii superioare (licee) și 6 școli tehnice,
dar autoritățile habsburgice nu i-au permis decât decât înființarea unui gimnaziu superior la
Brașov (1850) și a unui gimnaziu inferior la Brad (1868).
 Ajută elevii săraci cu burse, fie din venituri proprii, fie din fundații întemeiate în acest scop
(cea mai importantă fiind Fundația Emanuil Gojdu).
 Are grijă de formarea preoților și a învățătorilor confesionali prin înființarea în 1850 a unui
Institut Teologic-Pedagogic, urmând ca absolvenții de teologie, înainte de hirotonie, să
funcționeze ca învățători, apoi în 1853 înființează o secție separată de pedagogie, care ajunge
cu timpul la 4 ani de studii – iar cursurile de teologie la 3 ani de studii. Pentru studenții
Institutului Teologic, dar și pentru preoți, Andrei Șaguna a scris și manuale didactice (dintre
care Elementele Dreptului canonic – 1854 – Istoria Bisericii universale – 2 vol., 1860 –
Compendiu de Drept canonic – 1868 – Enhiridion de canoane – 1871 – Manual de studiu
pastoral – 1872, etc.).
 În 1856-1858 a tipărit o nouă ediție a “Bibliei cu ilustrații”, prima de acest gen la noi.
 A reeditat aproape toate cărțile de slujbă – toate lucrările-apărut în tipografia fondată de el la
Sibiu, în 1850.
112
  Apare în 1853 ziarul “Telegraful roman”, la Sibiu, luptând pentru apărarea intereselor
naționale, culturale și bisericești ale românilor ortodocși.
 Contribuie la înființarea “Asociațiunii transilvane pentru literatura și cultura poporului
roman” (Astra), al cărei prim președinte este, în 1861, conducând trei adunări generale anuale
și ajutând din fondurile Asociației numeroși studenți, elevi și meseriași săraci.

Activitatea politico-națională:
Îndată după hirotonia ca arhiereu, a condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj, lucrările
Marii Adunări Naționale a românilor de pe Câmpia Libertății de la Blaj (mai, 1848). Adunarea, după
ce a formulat un program de revendicări, a ales pe Șaguna în fruntea unei delegații de 30 de membri
care să prezinte Curții imperiale din Viena doleanțele națiunii române din Transilvania. A stat
aproape un an la Viena, Pesta și în alte părți, ca să susțină aceste doleanțe.
Sfârșitul mitropolitului se produce în 1873, fiind înmormântat la Rășinari (județul Sibiu).
Întreaga sa avere a lăsat-o Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericești, școlare și
filantropice”.
3. Autocefalia si ridicarea la rang de Patriarhie

1. După unirea din 1859, Alexandru Ioan Cuza promulgă în 1864 un „Decret organic pentru
înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române”, decret ce prevedea
„independența Bisericii Ortodoxe Române de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce
privește organizația și disciplina”. Încercarea lui Cuza de a obține recunoașterea autocefaliei
Bisericii s-a lovit însă de opoziția patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea, mai ales după
promulgarea în 1863 a Legii pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte.
2. După domnia lui Cuza și venirea regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872 s-a adoptat
„Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți”, cum și a constituirii
Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române, sinod format din cei doi mitropoliți,
de la București și Iași (dintre care cel de la București – Nifon al Munteniei – avea încă din 1865
titlul de primat), precum și din 6 episcopi: 3 de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani ai Mitropoliei
din București, și 3 de la Roman, Huși, Galați, sufragani ai Mitropoliei din Iași. (Legea avea însă o
mare scădere, care se va perpetua până după 1918, și anume că alegerea ierarhilor era încredințată
unui colegiu format doar din membrii Sfântului Sinod și din toți deputații și senatorii ortodocși,
excluzând clerul de mir și monahal). Mitropolitul Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI
despre această lege, alăturându-i un exemplar, dar nu a primit niciun răspuns, ceea ce s-a interpretat
ca o aprobare tacită a ei.
3. După obținerea independenței naționale proclamate la 9 mai 1877, noul mitropolit primat
Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea în vederea recunoașterii autocefaliei,
dar acesta se opune. În martie 1882 s-a depus la Parlamentul României un proiect pentru reforma
Legii sinodale, care cerea ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh și ridicarea
Episcopiei Râmnicului la rangul de Mitropolie a Olteniei și a Noului Severin, iar la 25 martie 1882,
în Joia Mare, s-a sfințit pentru prima dată la București Sfântul și Marele Mir. Ca urmare,
patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea trimite ierarhilor români o scrisoare patriarhală, semnată de 11
arhierei, scrisoare plină de mustrări și amenințări. Sinodul încredințează pe învățatul episcop
Melchisedec al Romanului să întocmească un răspuns documentat, în care să se sublinieze din nou
dreptul Bisericii Ortodoxe Române la autocefalie. Acest răspuns, în care se arată, printre altele, că
din punct de vedere canonic, sfințirea Marelui Mir o poate săvârși orice episcop, a fost aprobat de
Sfântul Sinod la 23 noiembrie 1882, ca Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe
Române și relațiile ei cu Patriarhia de Constantinopol și trimis în februarie 1883 Patriarhiei
Ecumenice. Actul sinodal arată că „pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislației noastre
moderne, pe temeiul demnității Statului Român și al demnității națiunii române, Sfântul Sinod
român declară sus și tare că Biserica Ortodoxă Română a fost și este autocefală în tot cuprinsul
teritoriului României și nicio autoritate bisericească străină nu are dreptul de a ne impune ceva”; în
același timp se arată că, apărând autocefalia Bisericii, „nu voim a ne despărți de întregimea Bisericii
ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin, pe care le-
am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune Bisericii ortodoxe din toate țările”.
4. Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh ecumenic, Ioachim
al IV-lea. În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimite o scrisoare noului patriarh,
113
prin care îi aduce la cunoștință proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoașterea
ei, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Patriarhul Ioachim IV răspunde la 25
aprilie 1885, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii
Ortodoxe Române, pe care o recunoștea ca autocefală. S-a dat, în aceeași zi, Tomosul de
autocefalie, semnat de patriarh și de 10 membri ai Sinodului patriarhal, în care se spune: „Așadar,
după ce am deliberat cu Sfântul Sinod (...), declarăm că Biserica ortodoxă din România să fie și să se
zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală, administrându-se de propriul și Sfântul
său Sinod, având de președinte pe Î.P.S. Mitropolit al Ungrovlahiei (...), nerecunoscând în propria sa
administrație internă nicio altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe (...),
pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul”. Tot atunci s-a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori
recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
5. După unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat unificarea bisericească. La 23 aprilie 1919,
mitropolia Transilvaniei cu episcopiile ei sufragane a intrat în componența Bisericii Ortodoxe
Române. La 1 ianuarie 1920 este înscăunat ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române un
transilvănean, episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, unul din marii luptători pentru unire. În
septembrie 1920 s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, din sânul căreia se va alege o comisie de
15 membri, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și funcționare a Bisericii
Ortodoxe Române, luându-se ca model Statutul organic al lui Andrei Șaguna, după care s-a călăuzit
Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 50 de ani. Comisia a lucrat foarte încet, până în 1925,
așa încât abia la 6 mai 1925 au fost promulgate “Legea și Statutul de organizare a Bisericii
Ortodoxe Române”.
6. Sfântul Sinod, în ședința sa din 4 februarie 1925, ca urmare a creșterii prestigiului Bisericii
noastre, care, după unire, număra 14 milioane de credincioși, și în urma numeroaselor propuneri ce
s-au făcut, a socotit că este necesară ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de
Patriarhie. Parlamentul a votat apoi Legea pentru înființarea Patriarhiei, publicată în Monitorul
Oficial la 25 februarie 1925. Potrivit vechiului obicei, s-a transmis o scrisoare tuturor Bisericilor
Ortodoxe surori, vestindu-se înființarea Patriarhiei Române. Patriarhia Ecumenică recunoaște
ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie prin tomosul din 30 iulie 1925, cu
nr.1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile al III-lea și de Sfântul Sinod al Patriarhiei de
Constantinopol.
7. La 1 noiembrie 1925 s-a făcut investitura și înscăunarea primului patriarh al Bisericii
noastre, Miron Cristea (1925 – 1939). După el au păstorit Nicodim Munteanu (1939 – 1948),
Justinian Marina (1948 – 1977), Iustin Moisescu (1977 – 1986) și Teoctist Arăpașu (1986 – 2007).
8. Prin Legea și Statutul de organizare din 1925, Biserica Ortodoxă Română, organizată ca
Patriarhie, avea în fruntea ei Sfântul Sinod, format din patriarh ca președinte, din mitropoliții,
episcopii și arhiereii vicari în funcțiune. Ca organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funcționa
Congresul Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți de fiecare eparhie (1/3 clerici și 2/3
mireni), aleși pe 6 ani, iar ca organe executive: Consiliul Central Bisericesc pentru probleme
administrativ-culturale (format din 15 membri, în aceleași proporții) și Eforia Bisericii pentru
probleme economice (formată din 3 membri, în aceleași proporții). Fiecare eparhie avea ca organ
deliberativ Adunarea Eparhială (din 45 sau 60 membri, după mărimea eparhiei, în aceleași
proporții), iar ca organ executiv Consiliul Eparhial. La protopopiate exista o Adunare protopopească,
iar la nivelul parohiei, ca organ deliberativ Adunarea parohială, iar ca organ executiv Consiliul
parohial și Epitropia. Episcopii și mitropoliții erau aleși de către Congresul Național Bisericesc
împreună cu Adunarea Eparhială a eparhiei vacante. Preoții din Transilvania se alegeau de către
Adunarea parohială, iar în restul țării au continuat să fie numiți de chiriarhul locului.

4. B.O.R. intre anii 1945-1989

A. Ierarhi și preoți în închisorile comuniste:

1. Situația generală:
 desființarea asociațiilor preoțești și de mireni (Oastea Domnului, Frăția Ortodoxă Română,
etc.);
 întreruperea legăturilor cu diaspora ortodoxă românească;
114
  desființarea în 1948 a așezămintelor bisericești caritativ-filantropice, a asistenței religioase și
cultului în spitale, azile, cazărmi, închisori;
 scoaterea în 1948 a religiei din școli;
 suprimarea în 1948 a periodicelor bisericești (cu excepția Telegrafului român);
 desființarea Facultății de Teologie din Suceava (refugiată de la Cernăuți), a 4 Academii
Teologice din Ardeal și Banat (cu excepția celei de la Sibiu, devenită Institut), a Academiei
de Muzică Religioasă din București, a tuturor seminariilor din Muntenia și Moldova;
 desființarea unor eparhii și a unor posturi de arhierei-vicari (20 de ierarhi puși în retragere
până în 1948);
 pensionarea în 1950, la 47 de ani, a episcopului Nicolae Popoviciu de la Oradea, care
criticase regimul în predici și ceruse catehizarea tineretului; controlul, din 1948, asupra
tuturor slujitorilor Bisericii, prin inspectorii de culte și ofițerii de Securitate;
 desființarea în 1959, prin decretul 410, a mai multor mănăstiri și schituri ortodoxe, sute de
călugări și călugărițe fiind scoși cu forța din ele; desființarea în 1959 a celor două seminarii
pentru călugărițe, de la Agapia și Horezu, și exmatricularea tuturor studenților din Institutele
Teologice (din același an nici călugării nu au mai fost primiți); demolarea în București (mai
ales după 1980) a peste 20 de biserici, unele monumente istorice sau de artă (mănăstirile
Cotroceni, Văcărești și Pantelimon, bisericile Sf. Vineri, Sf. Spiridon-Vechi, Biserica Enei,
Biserica Albă-Postăvari, Sf. Treime, Dudești, etc.).

2. Preoți în închisorile comuniste:

Sute de preoți ortodocși au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori (Jilava, Pitești,
Aiud, Gherla), trimiși să lucreze la canalul Dunăre - Marea Neagră, deportați în Siberia. Această
acțiune a început sporadic în 1945, a continuat cu duritate între 1948-1952, apoi în 1959, și s-a
încheiat în 1964, când au fost eliberați toți deținuții politici.
a) profesori de teologie (în închisori și la Canal): București: Nichifor Crainic, Teodor M.
Popescu, Dumitru Stăniloae; Chișinău: Ioan Savin, Constantin Tomescu; Arad: Ilarion Felea (mort la
Aiud); Cluj: Liviu Munteanu (mort la Aiud), Alexandru Filipașcu (mort la Canal);
b) preoți-călugări: arhimandriții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix
Dubneac, frații Vasile Vasilache și Haralambie Vasilache; starețul Gherasim Ițcu; ieromonahii
Daniil Sandu Tudor (poet, ziarist, mort la Aiud), Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală;
ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania;
c) preoți de mir: Dumitru Iliescu-Palanca din București (mort la Aiud), Dumitru Bălașa din
Craiova, Constantin Galeriu din Ploiești, Florea Mureșan din Cluj (mort la Aiud);
d) deportați în Siberia: preotul basarabean Vasile Țepordei, asistentul Ion V. Georgescu de la
Facultatea de Teologie din București;
e) executați în 1959 (pentru că sprijiniseră mișcările de partizani din munți): preoții argeșeni
Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu, Ion Drăgoi;
f) arestarea și întemnițarea unor episcopi uniți sau romano-catolici, precum și a unor preoți
catolici sau pastori protestanți.

B. Activitatea culturală:
1. Activitatea patriarhilor din această perioadă:
a) Justinian Marina (1948-1977):
① reorganizarea în 1948 a învățământului teologic;
① în 1949 apar revistele „Ortodoxia” și „Studii teologice”;
① se reeditează Biblia sinodală în 1968 și 1975;
① patriarhul Justinian publică 12 volume de „Apostolat social”, cu cuvântările și pastoralele
sale;
① în 1950 se hotărăște canonizarea unor sfinți români și generalizarea cultului unor sfinți cu
moaște la noi în țară (canonizarea se va face abia în 1955);
115
 ① se restaurează zeci de biserici-monumente de artă, se ridică altele noi;

b) Iustin Moisescu (1977-1986):

② ca mitropolit la Iași desfășoară o activitate gospodărească și culturală de excepție,
restaurează zeci de monumente istorice și de artă din Arhiepiscopia Iașilor, îndrumă tipărirea
mai multor lucrări privind arta bisericească, precum și a revistei „Mitropolia Moldovei și
Sucevei”;
② ca patriarh inițiază apariția în 1979 a colecției „Părinți și scriitori bisericești”, îndrumă
tipărirea de noi manuale și lucrări teologice;
② lucrări publicate: „Sf. Scriptură și interpretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom” (1942),
„Originalitatea parabolelor Mântuitorului” (1945), „Activitatea Sf. Apostol Pavel în Atena”
(1946), „Ierarhia bisericească în epoca apostolică” (1955); traduce „Simbolica” lui Hristu
Andrutsos (1955);

c) Teoctist Arăpașu (din 1986):

③ publică numeroase studii, conferințe, cuvântări, o parte strânse în volumele „Pe treptele
slujirii creștine”;
③ publică o lucrare despre mitropolitul Iacob Putneanul;
③ din inițiativa sa apare într-o ediție critică Dumnezeiasca Liturghie a mitropolitului Dosoftei
(1980), precum și câteva monografii despre monumentele istorice din Moldova;
③ ca patriarh continuă activitatea editorială și culturală a predecesorilor săi; în 1988 se
retipărește „Biblia” de la București (din 1688);

2. Învățământul teologic din această perioadă:

In cele două Institute Teologice rămase în toată țara (cel din București, pentru Mitropoliile
Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei, și cel din Sibiu, pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului) au
activat numeroși profesori de o înaltă ținută universitară și culturală, cu numeroase studii și lucrări
publicate; astfel, la
 Vechiul Testament: Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, apoi Emilian Cornițescu la
București, Nicolae Neaga, apoi Dumitru Abrudan la Sibiu;
 Noul Testament: Iustin Moisescu, Nicolae Nicolaescu, apoi Constantin Cornițescu la
București, Grigorie Marcu, apoi Vasile Mihoc la Sibiu;
 Istoria bisericească universală: Teodor M. Popescu, Ioan Rămureanu, apoi Viorel Ioniță la
București, Milan Șesan la Sibiu;
 Istoria Bisericii Ortodoxe Române: Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea, Niculae
Șerbănescu la București, Sofron Vlad, apoi Mircea Păcurariu la Sibiu; la Bizantinologie:
Alexandru Elian, apoi Emilian Popescu la București, Teodor Bodogae la Sibiu;
 Patrologie: Ioan Coman, Dumitru Fecioru, apoi Ștefan Alexe la București;
 Dogmatică: Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, apoi Ion Bria, Dumitru Popescu la
București, Isidor Todoran, apoi Ioan Ică la Sibiu;
 Morală: Orest Bucevschi, Constantin Pavel, apoi Dumitru Radu la București, Nicolae
Mladin, Ioan Zăgrean, apoi Ilie Moldovan la Sibiu;
 Drept bisericesc: Liviu Stan la București, Iorgu Ivan, apoi Ioan Floca la Sibiu;
 Liturgică și Pastorală: Ene Braniște, apoi Nicolae Necula la București, Spiridon Cândea,
Alexandru Moisiu, apoi Liviu Streza la Sibiu;
 Omiletică și Catehetică: Grigorie Cristescu, Nicolae Balcă, apoi Constantin Galeriu la
București, Dumitru Belu, Dumitru Călugăr, apoi Sebastian Șebu la Sibiu; la Muzică: Nicolae
Lungu, apoi Nicu Moldoveanu la București;
 Istoria Religiilor: Petru Rezuș, Emilian Vasilescu la București;

3. Literatura teologică:
a) pe lângă lucrările publicate de cei trei patriarhi menționați, și alți membri ai Sf. Sinod
publică numeroase lucrări: Nicolae Mladin al Ardealului (B.O.R., una și aceeași în toate timpurile
1968, Studii de teologie morală 1969, Iisus Hristos, viața noastră 1973, etc; coautor al manualului
universitar de Teologie morală), Antonie Plămădeală al Ardealului (Biserica slujitoare 1972, Ca toți
116
să fie una 1979, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă 1983, Vocație și misiune în vremea
noastră 1984, Tâlcuri noi la texte vechi 1989, Cuvinte la zile mari 1989, etc.), Nestor Vornicescu al
Olteniei (Contribuții aduse de slujitorii Bisericii la independența de stat a României în 1877 1978,
Descătușarea 1821 1978, Mitropolitul Sofronie Miclescu și Unirea Principatelor 1985, etc.), Nicolae
Corneanu al Banatului (Temeiurile învățăturii ortodoxe 1981, Studii patristice 1984, Patristica
mirabila 1987, etc.);
b) lucrări ale unor profesori de teologie: Dumitru Stăniloae (Teologia Dogmatică Ortodoxă, 3
vol., 1978, Teologia Morală Ortodoxă, 1981, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă,
1986, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1987, Filocalia, 12 vol., etc.), Petre Vintilescu
(Liturghierul explicat, 1972), Ene Braniște (Liturgica, 2 vol., 1980 și 1985), Ioan Coman
(Patrologia, 4 vol., 1984-1990, Scriitori bisericești din epoca străromână, 1979), Emilian Vasilescu
(Istoria religiilor, 1975 și 1981), Dumitru Călugăr (Catehetica, 1976 și 1985), Ion Bria (Dicționar de
Teologie ortodoxă, 1981, Credința pe care o mărturisim, 1987), Mircea Păcurariu (Începuturile
Mitropoliei Transilvaniei, 1980);
c) cele 4 ediții sinodale ale Bibliei (1968, 1975, 1982, 1988), cu traducerile anterioare ale lui
Gala Galaction și Vasile Radu, dar cu îndreptările de limbă necesare;
d) în 1988 au apărut ediții critice ale Noului Testament de la Alba Iulia (1648), și Bibliei de
la București (1688);
e) apare colecția Părinți și scriitori bisericești;
f) în 1952 apare Cartea de învățătură ortodoxă, la care se adaugă diferite Catehisme, Cărți de
rugăciuni, etc.;
g) apar o serie de lucrări ce se ocupă cu vechile monumente de artă bisericească din
România: Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei (1974), Arta creștină
în România, 6 vol., etc.;

4. Presa bisericească:
a) reviste centrale: “Biserica Ortodoxă Română” (din 1874); “Studii Teologice” (din 1949)
– revista celor două Institute Teologice și “Ortodoxia” (din 1949);
b) revistele celor cinci centre mitropolitane: “Glasul Bisericii” (pentru Mitropolia
Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei și Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei,
Mitropolia Banatului;
c) ziarul “Telegraful Român” (din 1853);

5. Muzica bisericească:
a) s-a început o acțiune de transcriere corectă a tuturor cântărilor psaltice bisericești de către
o comisie formată din prof. Nicolae Lungu, pr. Ene Braniște. pr. Grigorie Costea și Ion Croitoru:
Gramatica muzicii psaltice (1951);
b) s-au mai tipărit: “Cântările Sfintei Liturghii” (1951), “Vecernierul uniformizat” (1953),
“Utrenierul uniformizat” (1954), “Cântări la Sfintele Taine și ierurgii” (1964);
c) prof. Nicolae Lungu (Institutul teologic din București) a contribuit la dezvoltarea cântării
corale psaltice (Liturghia psaltică mixtă, Iubi-Te-voi, Doamne, etc.), pr. Ion Popescu-Runcu,
dirijorul coralei preoților din Capitală, a compus în stil psaltic Cântările liturgice (1956), pr. Prof.
Nicu Moldoveanu (Institutul teologic din București), cu mai multe lucrări, printre care Repertoriu
coral bărbătesc, religios, popular și patriotic (1983);
d) studii de istorie a muzicii psaltice bizantine: pr. Ion Petrescu-Visarion, George Breazul,
Gheorghe Ciobanu, Gr. Panțîru, prof. Barbu Sebastian Bucur;

6. Arta bisericească:
a) s-a început o amplă acțiune de restaurare a monumentelor istorice-bisericești: catedrale
(Catedrala patriarhală, Catedralele mitropolitane din Iași și Sibiu, Catedrala Reîntregirii din Alba
Iulia), biserici și mănăstiri (în Arhiepiscopia Bucureștilor: Antim, Plumbuita, Cernica, Ciorogârla,
Căldărușani, Cheia, Zamfira, Suzana, Sinaia, Ghighiu, Dealu, Viforâta; în Arhiepiscopia Iașilor:
Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Bistrița, Slatina, Dragomirna, Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț,
Humor, Râșca, Cetățuia; în Arhiepiscopia Craiovei: Tismana, Polovraci, Lainici, Strehaia, Jitianu,
Gura Motrului; în eparhia Râmnicului: Cozia, Cotmeana, Govora, Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn; în

117
eparhia Buzăului: Ciolanu, Rătești; în Arhiepiscopia Dunării de Jos: Cocoș; în Transilvania:
Sâmbăta de Sus, Prislop, Râmeț, Hodoș-Bodrog);
b) construirea a peste 500 de biserici;
c) pentru dezvoltarea sculpturii și artelor decorative, pe lângă unele mănăstiri s-au înființat
ateliere speciale: la Schitul Maicilor din București (vase liturgice, odăjdii, icoane), la Plumbuita
(sculptură, ateliere de tămâie și turnat clopote), la Pasărea (odăjdii, obiecte de metal), la Țigănești
(material pentru odăjdii), la Ghighiu și Ciorogârla (rame pentru icoane), ateliere pentru
confecționarea de covoare românești la Agapia, Țigănești, Râmeț, etc., icoane pe sticlă la Sâmbăta
de Sus, Nicula, Prislop;
d) în multe mănăstiri sau centre eparhiale s-au amenajat aproximativ 100 de muzee sau
colecții de obiecte bisericești (la Putna, Dragomirna, Moldovița, Sucevița, Neamț, Secu, Agapia,
Văratec, Sinaia, Căldărușani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Sâmbăta de Sus, etc.);
e) în 1950 se organizează Comisia de pictură bisericească de pe lângă Patriarhie, care
formează pictori și zugravi bisericești, și care se ocupă de toate lucrările de pictare a bisericilor sau
de restaurare a picturilor vechi (printre pictori: prof. Gh. Popescu, Nicolae Stoica, arhim. Sofian
Boghiu, Gh. Vânătoru, Iosif Keber, Constantin Nițulescu, Andrei Răileanu, Mihail și Gavriil
Moroșan, etc.).

5. B.O.R. azi

A. 1. Învățământul teologic:
a) Învățământul seminarial:
După 1989, Seminariile și-au îndreptat programa spre învățământul liceal (filologic), ele
primind numele de Seminarii Teologice Liceale Ortodoxe și fiind subordonate, pe lângă Biserică, și
Ministerului Învățământului, ceea ce oferă absolvenților șansa de a urma cursurile oricărei facultăți
din țara noastră. Numărul acestor seminarii a sporit astăzi de la 6 la 39: în Arhiepiscopia
Bucureștilor două (Nifon Mitropolitul și Sf. Filofteia pentru fete), apoi la Constanța, Tulcea,
Târgoviște, Buzău (unul pentru băieți și unul pentru fete), Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeș,
Galați, Slobozia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Iași, Botoșani, Dorohoi, Mănăstirea Neamț, Mănăstirea
Agapia, Piatra Neamț, Suceava, Romani, Huși, Brașov, Făgăraș, Cluj Napoca, Alba Iulia, Beiuș,
Zalău, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Târgu Jiu, Drobeta Turnu Severin, Râmnicu Vâlcea,
Timișoara, Arad, Caransebeș, Mănăstirea Prislop; b) Învățământul universitar: Prin Legea pentru
regimul general al Cultelor din 1948 întreg învățământul teologic ortodox a trecut sub îndrumarea
Bisericii (sub controlul Departamentului Cultelor); au fost desființate majoritatea facultăților de
teologie. Facultatea de Teologie din București se reînființează ca Institut Teologic de grad
universitar, iar Academiile teologice de la Sibiu și Cluj devin și ele Institute Teologice. În 1952
Institutul de la Cluj se desființează prin contopirea cu cel de la Sibiu. Așadar, rămân doar două
Institute Teologice în toată țara: în București (pentru Mitropoliile Ungrovlahiei, Moldovei și
Olteniei) și în Sibiu (pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului). Din 1990, învățământul teologic
universitar s-a dezvoltat prin reintegrarea institutelor teologice în universitățile de stat, reînființarea
unor facultăți desființate de comuniști, înființarea unor noi facultăți ori secții de teologie,
organizarea pe specializări cum ar fi: Teologie Pastorală, Teologie–Litere, Teologie–Asistență
Socială, Teologie–Patrimoniu Cultural, Teologie–Istorie. Astfel, în 1990 au fost reînființate
Institutele Teologice din Cluj-Napoca și Iași, care au fost integrate în cadrul universităților de stat în
1992, ca Facultăți de Teologie. În 1991 au fost reînființate ca Facultăți de Teologie vechile
Academii teologice din Oradea și Arad. Tot în 1991, Institutele Teologice din București și Sibiu au
fost integrate în cadrul universităților de stat ca Facultăți de Teologie. Au mai fost înființate
Facultăți de Teologie la Alba Iulia, Pitești, Baia Mare (1991), Craiova, Târgoviște (1992);
specializări de Teologie–Litere în cadrul universităților din Constanța (1992), Timișoara, Galați
(1993); specializarea Teologie–Istorie la Caransebeș (1998), în cadrul universității din Reșița, în
amintirea vechii Academii teologice din Caransebeș. Astfel, astăzi există 11 facultăți de teologie în
întreaga Țară (București, Constanța, Târgoviște, Pitești, Iași, Sibiu, Alba Iulia, Cluj-Napoca,
Oradea, Craiova, Arad) și 4 Departamente de Teologie Ortodoxă în cadrul unor universități de stat
(Galați, Baia Mare. Timișoara, Caransebeș).

2. Religia în școală:
118
 Prin Legea învățământului din 1948, religia a fost scoasă din școlile de stat, iar cele
confesionale au fost naționalizate. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au oferit şansa de a
reintroduce religia în cadrul curriculumului, la toate gradele învăţământului preuniversitar.
Un prim pas a fost făcut în 1990, când între Ministerul Învăţământului şi Secretariatul de Stat
pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în
învăţământul de stat, câte o oră la două săptămâni, cu statut de disciplină opţională şi facultativă.
În anul 1991 s-a prevăzut în Constituţia României, articolul 32, aliniatul (7), că Statul asigură
libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat,
învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. Abia în 1995, când a fost votată Legea
Învăţământului (Legea 84/1995) s-a stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru
gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar pentru licee şi şcoli profesionale religia
avea un statut facultativ. Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii
Învăţământului nr. 84/1995, în articolul 9, aliniatul (1), precizează că Planurile-cadru ale
învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a
trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu
religia şi confesiunea. Aliniatul (2) preciza că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal
instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără
această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-
au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. Statutul Personalului Didactic,
în articolul 136, aliniatul (1), stipulează că: Disciplina Religie poate fi predată numai de personal
abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase
recunoscute oficial de stat.
Actualmente, în România sunt încadraţi la Ministerul Educaţiei şi Cercetării peste 12.000 de
profesori de religie, și un număr de aproximativ 3 milioane de elevi studiază religia.

3. Presa bisericească: Activitatea editorială, publicistică şi tipografică în Patriarhia

Română se desfăşoară potrivit prevederilor Statului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române (art. 59-162) şi ale Regulamentului Organelor Centrale (art.178-192), încadrându-
se în Institutul Bibilic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta este principala instituţie
prin care se elaborează, se tipăresc şi se difuzează publicaţiile bisericeşti. În prezent, în Patriarhia
Română, în afara Institutului Biblic, mai funcţionează un număr însemnat de tipografii eparhiale,
precum şi alte tipografii patronate de mănăstiri sau chiar de parohii.
Activitatea publicistică teologică se concretizează prin editarea a zeci de reviste şi publicaţii
periodice bisericeşti centrale, eparhiale, parohiale şi mănăstireşti.
Dintre acestea amintim câteva:
 Buletinul Oficial Biserica Ortodoxă Română, Revista de Teologie Ortodoxia, Revista
Facultăţilor de Teologie Studii Teologice, Periodicul bilunar Vestitorul Ortodoxiei (acestea
fiind editate la Centrul Patriarhal);
 Revista mitropolitană Glasul Bisericii, Anuarul Facultăţii de Teologie din Bucureşti,
Almanahul bisericesc (editate la Arhiepiscopia Bucureştilor);
 Revista Mitropolitană Teologia şi Viaţa, Buletinul Oficial Candela Moldovei (editate la
Arhiepiscopia Iaşilor);
 Revista Mitropolitană Revista Teologică, Periodicul Telegraful Român (editate la
Arhiepiscopia Sibiului);
 Revista Mitropolitană Mitropolia Olteniei, Periodicul de spiritualitate, informare şi atitudine
Cetatea Creştină, Analele Facultăţii de Teologie din Craiova (editate la Arhiepiscopia
Craiovei), etc.
Acest gen de publicaţii teologice apar în majoritatea centrelor eparhiale.
Alături de mijloacele de educaţie religioasă publicitare trebuie să amintim şi posturile de radio
proprii:
 Trinitas, Renaşterea (patronat de Arhiepiscopia Clujului),
 Reîntregirea (patronat de Arhiepiscopia Alba Iuliei),
 Mitropolia Olteniei (post de radio on-line, cu sediul central în Craiova).
Din iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în octombrie 2007 a luat fiinţă „Centrul de
Presă BASILICA” al Patriarhiei Române, din care fac parte: postul de radio TRINITAS; postul de

119
televiziune TRINITAS TV; publicaţiile: Ziarul Lumina, Lumina de duminică şi Vestitorul Ortodoxiei;
Agenţia de ştiri BASILICA şi Biroul de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei Române.

B. Activitatea social-filantropică:
a) La scurt timp după abolirea dictaturii ateiste, Biserica şi-a revendicat dreptul său
tradiţional privind organizarea şi acordarea asistenţei religioase. Prin protocoale bilaterale,
ulterior, prin Legea Învăţământului s-a reglementat asistenţa şi educaţia religioasă în şcoală.
Concomitent, a fost organizată asistenţa religioasă în cadrul armatei, penitenciarelor, spitalelor,
azilelor, orfelinatelor, căminelor de copii şi bătrâni, etc.;
b) Activitatea social-filantropică este asigurată de asistenţi sociali teologi, preoţi misionari
şi lucrători sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Birourilor de Asistenţă Socială. Dintre
așezămintele de ocrotire socială menţionăm: Centrul de Asistenţă Medicală Sfinţii Cosma şi Damian
din Galaţi, Cantinele Sociale Sfântul Fanurie, Sfânta Filofteia şi Sfinţii Împăraţi din Eparhia Dunării
de Jos, Centrul de Ocrotire Socio-Medicală a Vârstnicilor Defavorizaţi din Caransebeş, Centrul de zi
pentru copiii cu risc de abandon şcolar Sfântul Mucenic Ciprian din Ocna Mureş – jud. Alba, etc.
Programele de asistenţă socială din cuprinsul eparhiilor au avut ca beneficiari îndeosebi copiii aflaţi
în dificultate, bătrânii şi familiile sărace. Aceste programe au în vedere îngrijirea la domiciliu a
copiilor orfani sau abandonaţi şi a bătrânilor singuri nedeplasabili, asistarea şi consilierea
persoanelor dependente de droguri, îngrijirea la domiciliu a bolnavilor incurabil, prevenirea şi
combaterea traficului de fiinţe umane, oferirea de alimente prin cantinele şi brutăriile sociale, etc.
Asistenţa socială la nivelul Administraţiei Patriarhale: În cadrul Sectorului Biserica şi Societatea, la
nivel central funcţionează Biroul de Asistenţă Socială care, pe lângă activităţile de coordonare şi
monitorizare a acţiunilor social-filantropice desfăşurate în cuprinsul eparhiilor, derulează programe
sociale, având ca obiectiv: acordarea de ajutoare financiare şi materiale pentru copii orfani şi
abandonaţi, bătrâni, familii sărace, etc. Aceste programe se desfășoară, unele pe o durată de 6-12
luni, altele cu prilejul marilor sărbători creştine şi a altor evenimente. În toate aceste acţiuni au fost
implicate, în mod activ, asociaţii şi fundaţii care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod sau
a ierarhilor eparhioţi, dintre care amintim: Asociaţia Frăţia Ortodoxă, Asociaţia Oastea Domnului,
Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din România, Asociaţia Diaconia, etc.
Activitatea acestor organizaţii s-a concretizat în acţiuni umanitare şi vizite la centrele de
plasament, orfelinate şi azile, organizarea de pelerinaje la mănăstirile din ţară şi străinătate,
organizarea de centre misionare pentru tineret, editarea şi difuzarea unor publicaţii creştine şi a
cărţilor de rugăciune, organizarea de conferinţe pe diferite teme actuale, acţiuni de promovare a
relaţiilor de colaborare şi parteneriat cu organizaţii interne şi internaţionale, etc. Instituţii sociale
aflate sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe Române: 121 de centre pentru copii, 35 de centre
pentru vârstnici, 106 cantine sociale și brutării, 52 de centre de diagnostic și tratament, cabinete
medicale și farmacii sociale, 23 de centre de consiliere și asistență a familiilor aflate în dificultate, 2
centre pentru victimele traficului de ființe umane. Biserica Ortodoxă Română asigură asistenţă
socială permanentă pentru aproximativ 270.000 de persoane.
În situaţii de calamităţi naturale, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară campanii umanitare
la nivel naţional, pentru sprijinul imediat al celor afectaţi. De asemenea, în parteneriat cu autorităţile
centrale şi locale şi cu organizaţii non-guvernamentale, atât interne, cât şi internaţionale, Biserica
Ortodoxă Română este implicată în derularea unor programe naţionale privind: combaterea violenței
domestice, prevenirea traficului de persoane, prevenirea consumului de droguri,

120
LITURGICĂ

121
 1. Sfanta Liturghie – prezentare istorica si randuiala

Prezentare istorică:
În esenţă Liturghia este instituită de Mântuitorul Însuşi (Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând
pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi
luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al
Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor – Matei 26, Şi luând pâinea,
mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să
faceţi spre pomenirea Mea... – Luca 22), însă formele (riturile externe) au fost adăugate succesiv de
Sfinții Apostoli şi de urmașii lor, adică de Biserică; până să ajungă la forma actuală, rânduiala
Liturghiei a suferit destule schimbări sau modificări, adăugiri sau dezvoltări şi suprimări sau
comprimări;
Originea Liturghiei este siriană (antiohiană), derivând din varianta greacă a Liturghiei Sf.
Iacob (alcătuită la Ierusalim). Din Liturghia Sf. Iacob derivă toate Liturghiile folosite azi în diferitele
Biserici răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene.
Liturghia ortodoxa face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat în Rasarit,
alaturi de ritul asiatic din Pont, de cel sirian si de cel egiptean. Ritul bizantin, care derivă de fapt din
ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele 3 Liturghii clasice: a Sf. Ioan Hrisostom, a Sf.
Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai inainte sfințite.
Liturghia Sf. Vasile cel Mare - varianta capadociană - e cea mai veche dintre Liturghiile
bizantine; urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sf. Iacob, având însă unele rugăciuni mai scurte.
În cursul anului bisericesc se face de 10 ori pe an: în primele 5 duminici ale Postului Mare, la 1
ianuarie, în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului şi ajunul Bobotezei. Deşi
era menţionată ca Liturghie zilnică, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, Liturghia Sf.
Vasile a fost înlocuită cu cea a Sf. Ioan Gură de Aur - varianta contantinopolitană - care a devenit
din secolul al VIII-lea Liturghia obișnuită, săvârşindu-se de cele mai multe ori, în duminicile şi
sărbătorile în care nu se săvârşeşte una din celelalte două Liturghii. Așadar, cele două liturghii
bizantine sunt prelucrări ale uneia şi aceleiași liturghii mai vechi, adică acea a Sf. Iacob, au aceeaşi
rânduială, deosebindu-se între ele prin textul deosebit al anaforalei, mult mai scurt la Sf. Ioan Gură
de Aur decât la Sf. Vasile cel Mare, şi prin alte câteva dintre rugăciunile citite azi de preot în taină,
care au texte deosebite în cele două Liturghii. De la Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur – sau
din vremea lor – nu provine decât partea cuprinsă între lecturile biblice şi rugăciunea amvonului.
Partea de la început şi cea de la sfârşit precum şi unele piese din restul Liturghiei noastre (ca
Heruvicul, Crezul, Axionul) sunt adaose posterioare ale epocii celor doi Sfinți Părinţi.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se oficiază numai în cursul Postului Mare, de luni
până vineri. Acestă Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sf. Daruri au fost sfințite
într-o Liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de împărtăşire.
Pentru Nicolae Cabasila, Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui Hristos,
pentru a face posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale.
Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui
Iisus. Toate dimensiunile iconomiei mântuirii sunt reactualizate. Liturghia ortodoxa are un profund
caracter mistagogic și eclezial. Liturghia este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire comună.

Rânduială:

A. Proscomidia:
Până în sec.VI, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea Liturghiei
credincioșilor, după retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile în încăperea din stânga
altarului (proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le consacra sau le
afierosea ca daruri de jertfă.
Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în sec.VI-VII, din cauza slăbirii și dispariției
disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza dezvoltării ritualului
proscomidiei. Treptat, binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se mai săvârșesc la Sf.Masă, ci pe o
masă mai mică în stânga, adică proscomidiarul de astăzi.

122
 1. Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor; îmbrăcarea
veşmintelor; spălarea mâinilor; troparul Răscumpăratu-ne-ai pe noi);
2. Binecuvântarea pentru începutul slujbei şi binecuvântarea prescurilor;
3. Ritualul pregătirii agneţului şi al potirului este atestat prima dată în comentariul liturgic al
patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec.VIII), și definitivat în Rânduiala liturgică a
patriarhului Filotei al Constantinopolului (sec.XIV);
4. Ritualul scoaterii miridelor (mirida Sfintei Fecioare, miridele pentru cele nouă cete
îngerești, cele trei miride speciale – a episcopului locului, a conducătorilor statului şi a ctitorilor,
miridele pentru vii şi morţi): miridele (= părticele) derivă din pomenirile nominale ce se făceau
inițial în cursul dipticelor, după sfințirea Darurilor; apoi, prin sec.IV-V, ele se făceau înainte de
Anafora, la începutul Liturghiei credincioșilor, după care s-au mutat odată cu Proscomidia; inițial se
folosea o prescură pentru fiecare nume, apoi una pentru fiecare pomelnic, fiind de ajuns să se scoată
câte o părticică pentru fiecare nume de pe pomelnic; mirida pentru Sf. Fecioară e menționată de
patriarhul Nicolae Gramaticul (sec.IX), miridele pentru vii și morți sunt menționate de patriarhul
Nichifor Mărturisitorul (sec.IX), cele pentru îngeri apar în documente din sec.XI; ritualul miridelor
este definitivat până în sec.XIV și fixat în Diataxa patriarhului Filotei al Constantinopolului;
5. Tămâierea şi acoperirea Darurilor (disc, potir, ambele vase);
6. Cădirea Darurilor și rugăciunea proscomidiei; 7. Riturile finale (apolisul, cădirea finală cu
rostirea troparului În mormânt cu trupul...).

B. Liturghia catehumenilor:
1. Enarxa – s-a format din sec.VI, ca un adaos înainte de liturghia catehumenilor, care
începea la venirea episcopului (vohodul mic de azi);
a) Ritualul închinării slujitorilor pentru liturghie – în manuscrise, din sec.XII înainte;
b) Binecuvântarea cea mare;
c) Ectenia mare – este partea cea mai veche din Enarxa Liturghiei; inițial era la începutul
Liturghiei credincioșilor; după sec.VI e transferată la începutul Liturghiei catehumenilor;
d) Antifonul I – până în sec.XIV psalmii antifonici (Ps. 91, 92, 94) se foloseau la toate
Liturghiile, fiind cei mai vechi (înainte de sec.VIII); după sec.XIV vor rămâne doar în zilele de rând,
prescurtați (3 versete), iar duminica și la sărbătorile sfinților vor fi înlocuiți cu psalmii tipici (Ps.
102, 145, Fericirile) din slujba Obedniței; rugăciunea Antifonului I – rugăciunile Antifoanelor sunt
atestate prima dată în sec.VIII, în manuscrisul Barberini;
e) Ectenia mică;
f) Antifonul II – cântarea Unule Născut apare din sec.VI (odată cu apariția enarxei), fiind
compusă de împăratul Justinian pentru combaterea ereziei monofizite; rugăciunea Antifonului II;
g) Ectenia mică;
h) Antifonul III și rugăciunea Antifonului III.

2. Vohodul mic (ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie) – înlocuiește și ne amintește

momentul de odinioară al intrării solemne a arhiereului în biserică și în altar, pentru începerea
slujbei; e menționat de Gherman al Constantinopolului, în sec.VIII; are la origine scoaterea
Evangheliei de către diacon, pe amvonul din naos, pentru a se citi din ea pericopa, mai târziu;
a) Deschiderea ușilor împărătești;
b) Ieșirea din altar cu Sf. Evanghelie;
c) Închinăciunile din mijlocul bisericii;
d) Reîntoarcerea preotului în altar (Σοφία, Ορθοί – Înțelepciune, drepți);
e) Veniți să ne închinăm...; f) Tropare și condace;
g) Ecfonisul cântării întreit sfinte (Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm...);

3. Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule) şi rugăciunea trisaghionului – trisaghionul a fost

generalizat oficial între 450-453, pe vremea împăraților Teodosie II și Pulheria, și a patriarhului
Proclu al Constantinopolului; e menționat prima dată de sinodul IV ecumenic; (la monofiziți se
cântă cu adaosul „Cela ce Te-ai răstignit pentru noi”);

4. Lecturile biblice – până în sec.VII-VIII se făceau citiri și din Vechiul Testament, din
Profeți (cărți istorice) și din Lege (cărți didactice); la necalcedonieni aceste citiri s-au păstrat; citirea
123
Apostolului și a Evangheliei reprezintă elementul cel mai vechi și cel mai important al Liturghiei
catehumenilor;
a) Apostolul şi cădirea – citirile erau alternate cu cântări de psalmi; din psalmii dinaintea
Apostolului ne-a rămas prochimenul, iar din psalmii alleluiatici de după Apostol ne-au mai rămas
stihurile alleluiarion, din care se mai cântă azi doar Alleluia (de 3 ori); rugăciunea dinainte de
Evanghelie;
b) Sfânta Evanghelie;
c) Citirea Cazaniei sau Omilia – Omilia după Evanghelie era destinată în primul rând
catehumenilor, care urmau să iasă din biserică; după sec.IV, când disciplina catehumenatului
dispare, predica se deplasează spre sfârșit;

5. Rugăciunile de după Evanghelie:

a) Ectenia întreită şi rugăciunea cererii stăruitoare, eventual și ectenia pentru morți;
b) Ectenia pentru catehumeni, cu desfacerea Sfântului Antimis şi rugăciunea pentru cei
chemați.

C. Liturghia credincioşilor (euharistică):

1. Pregătirea Sfintei Jertfe:
a) Rugăciunile pentru credincioşi – ectenia mică și ectenia mare le găsim și în Liturghia din
Constituțiile Apostolice; sunt prescurtate în sec.XIII-XIV de Filotei al Constantinopolului: ectenia
mică și rugăciunea întâia pentru credincioși – rugăciunile pentru credincioși sunt menționate din
sec.IV, canonul 19 al Sinodului din Laodiceea, iar textul lor îl găsim în Codicele Barberini
(sec.VIII); ectenia mare, prescurtată, și rugăciunea a doua pentru credincioși;
b) Heruvicul − e consacrat în sec.VI (an 574), printr-un decret al împăratului Justin II,
înlocuind un psalm pe tact papadic ce se cânta cât timp credincioșii aduceau darurile de pâine și de
vin; Heruvicul nu era la început întrerupt de Vohodul mare; Rugăciunea din timpul cântării
heruvimice – rugăciunea Nimeni din cei legați cu pofte... se găsește în Codicele Barberini, la
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; cădire mică;
c) Vohodul mare (ieşirea cu Cinstitele Daruri) – ieșirea cu Cinstitele Daruri e dezvoltată din
ritualul primitiv al ducerii darurilor de pâine și vin, alese de către diaconi, de la pastoforiu la altar,
spre a fi binecuvântate; dezvoltarea acestui ritual începe probabil în sec.VI, când patriarhul Eutihie al
Constantinopolului îl menționează ca pe o inovație; pomenirile de la Vohodul mare sunt un rest din
vechile diptice, care aveau odinioară loc aici, odată cu depunerea Darurilor pe Sfânta Masă; Ca pe
Împăratul tuturor – se continuă cântarea heruvimică, întreruptă de Vohodul mare: preotul intră în
altar, zicând cele 3 tropare de îngropare, așează Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă, ia Sf. Aer de pe
spate, îl apropie de fumul cădelniței (ținută de paracliser), sărută Sf. Aer și acoperă cu el discul și
potirul, tămâiază Cinstitele Daruri de 3 ori și zice Rugăciunea punerii înainte a Darurilor – această
rugăciune, numită și a Proscomidiei, e o rămășiță care amintește locul de odinioară al Proscomidiei;
e veche, din sec.IV-V; textul rugăciunii, în ambele Liturghii, se găsește în Codicele Barberini;
d) Ectenia cererilor;
e) Pace tuturor! (cu dvera deschisă, apoi se închide); Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând
să mărturisim. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită – avea loc
sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul, din cauza neorânduielii produse, nu s-a mai
practicat, rămânând în uz numai sărutarea păcii între preoți, la Liturghia în sobor;
f) preotul deschide dvera, zicând: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! – aceste
cuvinte erau adresate înainte ostiarilor care păzeau ușile de la intrare; apoi se rostește Crezul (Crezul
e introdus în Liturghie în 471 la Antiohia și în 512 la Constantinopol); în acest timp preotul ridică
Sf. Aer clătinându-l deasupra Darurilor până la Și a înviat a treia zi, când îl sărută și îl pune deoparte;

2. Anaforaua (Rugăciunea Sfintei Jertfe şi Sfințirea Darurilor):

a) Dialogul introductiv dintre preot şi credincioşi (Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm
aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce…);
b) Marea rugăciune euharistică (rugăciunea de laudă și de mulțumire): rugăciunea teologică
(către Dumnezeu Tatăl), având ca ecfonis: Cântare de biruință cântând, strigând..., Trisaghionul
124
biblic (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot...), rugăciunea hristologică (despre Dumnezeu Fiul), având
ca ecfonis cuvintele Mântuitorului: Luaţi, mâncaţi… ; (observație: până în sec.V-VI, anaforaua era
citită de preot tare, în întregime, fără întreruperea credincioșilor; azi credincioșii aud din anafora
doar câteva ecfonise: Cântarea de biruință..., Luați, mâncați... Beți dintru aceștia toți..., Ale Tale,
dintru ale Tale..., Mai ales pentru Preasfânta..., Întâi pomenește, Doamne...; în schimb, ei „întrerup”
anaforaua cu diferite răspunsuri sau imne ale credincioșilor, care deci au apărut după sec.V-VI: Cu
vrednicie și cu dreptate este a ne închina…, Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…, Amin. Amin, Pe
Tine Te lăudăm…, Axionul, Pe toți și pe toate);
c) Anamneza (Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele
ce s-au făcut pentru noi...) cu ecfonisul Ale Tale, dintru ale Tale...; Pe tine te lăudăm;
d) Epicleza (Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm,
Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri,
ce sunt puse înainte și fă, adică, pâinea aceasta...) cu troparul Ceasului III şi stihuri din Psalmul 50 –
troparul și Stihurile apar în manuscrise încă din sec.XII, dar se generalizează în sec.XV-XVI; astăzi
sunt scoase din Liturghierul grecesc și cel bulgăresc, dar s-au menținut numai în cel rusesc și în cel
românesc;
e) Dipticele – rugăciune de mijlocire generală pentru vii și morți (Încă aducem Ţie această
slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă...) cu ecfonisul: Mai ales pentru Preasfânta...;
Axionul; se continuă dipticele (Pentru Sf. Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul...) cu
ecfonisul: Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru...; se continuă dipticele (Adu-
Ţi aminte, Doamne, de oraşul acesta...) cu ecfonisul: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi
a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău...;

3. Împărtăşirea:
a) Rugăciunile de pregătire pentru împărtăşire: Şi să fie milele marelui Dumnezeu..., ectenia
cererilor şi rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domnești (în taină); rugăciunea „Tatăl nostru” –
Rugăciunea Domnească e menționată în Sf.Liturghie în sec.IV, la Sf. Chiril al Ierusalimului; Pace
tuturor... și rugăciunea plecării capetelor cu ecfonisul Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de
oameni...; Rugăciunea dinaintea împărtăşii;
b) Actele manuale pentru pregătirea Sfintei Împărtăşanii: înălţarea sfântului agneţ –
menționat în sec.IV; frângerea sfântului agneţ; amestecarea (plinirea) potirului – menționată în
Codicele Barberini; căldura – menționată în sec.VI;
c) Împărtăşirea: slujitorilor (cu părticica HS) și a credincioşilor: Cu frică de Dumnezeu, cu
credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi...; rugăciunea de mulţumire după împărtăşanie; la încheierea
împărtăşirii credincioşilor, preotul, ţinând cu amândouă mâinile Sfântul Potir, îi binecuvântează pe
credincioşi cu Sfântul Potir şi zice: Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează
moştenirea Ta, iar strana răspunde: Am văzut lumina cea adevărată...;
d) Ducerea Sfintelor Daruri la proscomidiar: ...totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor,
imnul Să se umple gurile noastre; ectenia de mulțumire pentru împărășanie (Drepţi, primind
dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele
lui Hristos Taine...);

4. Încheierea:
a) Rugăciunea amvonului – este vechea rugăciune a plecării capetelor (sau Rugăciunea de
după amvon), când arhiereul binecuvânta credincioșii care își plecau capetele și treceau fiecare pe
sub mâna lui, ieșind apoi pe rând din biserică la invitația diaconului: Ieșiți în pace; textul ei se
găsește în Constituțiile apostolice (textul de azi în Codicele Barberini); tot ce mai urmează sunt
adaosuri târzii, după sec.VII-VIII;
b) Fie numele Domnului binecuvântat...;
c) Rugăciunea potrivirii sfintelor – Rugăciunea Schevofilachiului (textul de azi în Codicele
Barberini);
d) Psalmul 33 – vechi, menționat în Constituțiile apostolice, păstrat numai în Liturghierul
românesc;
e) Binecuvântarea finală (otpustul, apolisul) – formulele apar în manuscrise începând cu
sec.XII;

125
 f) Miruitul şi împărţirea anafurei – miruitul este de origine nouă, o imitație a ungerii ce se
făcea încă din vechime la sfâșitul Litiei; e menționat în scris pentru prima dată în Liturghierul de
București 1937; anafura se dă începând din sec.VI (celor care nu se împărtășeau) – după unii e o
reminiscență a vechilor agape sau mese frățești; în manuscrise e menționată din sec.XIV;
g) Potrivirea sfintelor;
h) Dezbrăcarea veşmintelor şi citirea Rugăciunilor de mulţumire din Rânduiala împărtăşirii.

Interpretarea teologico-simbolică:
Liturghia constituie o formă de reprezentare simbolică, de comemorare sau de
reînnoire sacramentală a istoriei mântuirii, de la Naşterea Domnului şi până la pogorârea Sf.
Duh peste Apostoli, astfel: − pâinea şi vinul, aduse ca jertfă, de credincioşi, simbolizează trupul şi
sângele Mântuitorului; − modul în care sunt aşezate pe Sf. Disc, miridele şi sfântul agneţ,
simbolizează Biserica universală, unitatea spirituală a credincioşilor în jurul lui Iisus, dar şi judecata
de Apoi, când toţi oamenii vor sta în faţa Lui, pentru a fi judecaţi; − antifoanele I şi al II-lea –
perioada Vechiului Testament şi vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L
cunoştea, iar în antifonul al III-lea se descoperă oamenilor condiţiile pentru intrarea în împărăţia Sa;
− vohodul mic – arătarea Mântuitorului în lume, pentru propovăduirea Evangheliei şi descoperirea
Sa celor ce nu-L cunoşteau, calea Lui fiind pregătită de prorocii Vechiului Testament şi de Ioan
Botezătorul; − înălţarea Sf. Evanghelii şi cântarea „Veniţi să ne închinăm” – prezenţa continuă în
lume a Mântuitorului, prin Sfânta Evanghelie; − trisaghionul – unirea cerului cu pământul, a
îngerilor cu oamenii, prin participarea nevăzută la dumnezeiasca liturghie şi prin lauda neîntreruptă
adusă lui Dumnezeu; − apostolul – propovăduirea Sfinţilor Apostoli; − Evanghelia – cuvântul
Domnului adresat Bisericii Sale şi lumii; − imnul heruvimic – pregătirea credincioşilor pentru a-L
primi pe Hristos, asemenea heruvimilor, prin renunţarea la grijile lumeşti; − vohodul mare – ultimul
drum făcut de Mântuitorul înainte de patimi şi de moartea Sa şi intrarea triumfală în Ierusalim; −
crezul – mărturisirea aceleiaşi credinţe de toţi credincioşii participanţi; − canonul euharistic – prin
care Hristos devine prezenţă deplină în mijlocul credincioşilor; − rugăciunea domnească –
credincioşii cer învrednicirea de a primi Sf. Împărtăşanie; − înălţarea Sf. Potir – ultima arătare a
Mântuitorului şi binecuvântarea dată Apostolilor de către El, pe Muntele Măslinilor; − ducerea şi
punerea Sfintelor Daruri la proscomidiar – înălţarea la ceruri a Mântuitorului; − ultima cădire a
Sfintelor Daruri – răspândirea învăţăturii Domnului în toată lumea.

2. Sfintele Taine – instituirea si importanta lor in viata crestina

GENERALITĂȚI:
Fiinţa Tainelor:
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin
care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea
credincioșilor.
Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos: „Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi
adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1); Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1
Cor 4; 1 Petru 4).
Partea văzută: Este rânduiala sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârşirea ei,
cuprinzând:
1. Materia;
2. Actele făcute;
3.Cuvintele rostite de săvârşitor.

Partea nevăzută: Este împărtăşirea harului divin celor care le primesc.

Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se numeşte har
sfinţitor. Fiecare Taină are un săvârşitor şi un primitor.
Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece principalul şi
adevăratul săvârşitor este Iisus Hristos.

126
 Necesitatea Tainelor: Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului divin în
mod real. Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.
Numărul Tainelor: şapte. Sf.Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine
dovezi despre fiecare Taină în parte. Sf.Tradiție nu precizează numărul Tainelor, la început noţiunea
de Taină în sens restrâns nefiind precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări
sfinte sau ierurgii.
Importanța Sfintelor Taine:
a) prin ele ni se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi ridică la viaţa suprafirească în
Hristos; prin ele, Mântuitorul Hristos e prezent activ, prin Sf. Duh, în Biserică; prin ele se lucrează
mântuirea şi sfinţirea credincioşilor: prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează încorporarea
continuă a credincioşilor în Hristos şi în Biserică; prin Pocăinţă şi Maslu credincioşii îşi redobândesc
sănătatea sufletească şi trupească; prin Hirotonie se nasc slujitori, care continuă întreita slujire a
Mântuitorului, până la sfârşitul veacurilor; prin Nuntă se perpetuează şi se înmulţeşte neamul
omenesc.
b) Botezul e important deoarece creştinul renaşte la o nouă viaţă în Hristos; Mirungerea e
importantă deoarece întăreşte şi sporeşte în noua viaţă; Euharistia e importantă deoarece dă
creştinului hrana duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos; Pocăinţa e importantă
deoarece curăţeşte de păcate şi reînnoieşte sufletul creştinului; Hirotonia, deoarece prin ea creştinul
devine preot al lui Hristos; Nunta e importantă deoarece prin ea creştinul se uneşte pentru
convieţuire şi înmulţirea neamului omenesc; Maslul e important pentru că prin el credinciosul
dobândeşte vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate.
c) În plus, prin harul pe care-l revarsă asupra credincioșilor, Sfintele Taine au o importanță
multiplă în viața acestora:
1. În primul rând, prin faptul că harul divin înnoiește, creează din nou ființa credinciosului, din rob
al păcatului făcându-l o făptură nouă în Hristos, conferindu-i acestuia forțe morale deosebite, care
îl fac capabil de o noua viață morală. Față de omul aflat în robia păcatului, care recunoaște: Că nu
fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc (Romani 7), creștinul
reînnoit prin har poate spune: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește (Filipeni 4).
2. În al doilea rând, dacă cre știnul a devenit prin har o faptură nouă în Hristos, el dobânde ște nu
numai posibilitatea, ci în același timp și obligația de a duce o viață nouă: Dacă trăim în Duhul, în
Duhul să și umblăm (Galateni 5).
3. În al treilea rând, deoarece, atât înainte, cât și după săvârșirea și primirea Sfintelor Taine, atât
săvârșitorul cât și primitorul trebuie să aibă o pregătire trupească și sufletească corespunzatoare,
prin aceasta stimulându-se efortul de ridicare morală a vieții creștinului: Să se cerceteze însă omul
pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu
nevrednicie, își mănânca și își bea osândă (1 Corinteni 11).

1. SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI e Taina inițierii creștine, taină fundamentală și

indispensabilă pentru mântuire, prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea
formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică,
dobândind harul Duhului Sfânt și curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele făcute până
atunci și devenind membru al Bisericii.
Alte numiri: Baia naşterii a doua, naştere de sus, naștere din apă și din Duh, renaştere,
luminare, sfinţire, apa vieţii veşnice.
Instituirea: înainte de Înălţarea Mântuitorului la cer: „Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28:19). Materia: e apa
naturală, curată, iar din Tradiție s-a moştenit ca ea să fie sfințită.
Formula: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui. Amin. Și al Fiului. Amin.
Și al Sfântului Duh. Amin. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Săvârşitorul: e preotul sau episcopul hirotonit canonic, în caz de nevoie poate fi şi diaconul
sau chiar un creştin ortodox care n-a decăzut de la dreapta credinţă.
Primitorii: sunt toţi cei nebotezați (necreștini sau eretici ce nu cred în Sfânta Treime –
Biserica recunoaște botezul în numele Sfintei Treimi prin can.19, sin.I ec.), care au: dorința de a se

127
boteza, credință, pocăință, cunoașterea elementară a adevărurilor de credință (pentru prunci, pentru
aceste condiții garantează nașii).
Importanța:
 ne-o arată diferitele numiri care i se dau: baia nașterii celei de a doua, ușa de intrare în
creștinism și în Biserică, etc., fiind în același timp și condiție necesară pentru primirea
celorlalte Taine.
 Prin Botez se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin el, cel botezat
primește și harul celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, prin care
creștinul se ridică la viața suprafirească în Hristos.
 În același timp însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, care este
Biserica.
 Botezul este Taina răstignirii și îngropării noastre împreună cu Hristos. Dar dacă prin Botez
am murit păcatului, ne revine datoria ca după Botez să umblăm întru înnoirea vieții. De
aceea, Sf. Apostol Pavel îndeamnă pe cei botezați: Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului
și vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru (Romani 6).

2.SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII este Taina prin care se împărtășesc noilor botezați puterea
și darurile Sfântului Duh necesare pentru creșterea, sporirea și întărirea credincioșilor în viața
cea nouă, dobândită prin Botez.
Alte numiri: Ungerea mântuirii, împărtăşirea Duhului, confirmare, desăvârşire, „Taină a
punerii mâinilor” (modul în care se administra la început).
Instituirea: nu se cunoaşte momentul instituirii, dar Biblia vorbește de importanţa acestei
Taine: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe
noi” (2 Cor. 1); „Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi în
ziua răscumpărării” (Efes. 4);
Materia: e Sfântul și Marele Mir (untdelemn curat de măsline, amestecat cu aromate – arată
mulțimea și felurimea darurilor și puterilor Sf. Duh – fiert în primele trei zile din Săptămâna
Patimilor și sfințit de arhierei în Joia Mare; nu e simbol, ci conține în chip real energiile Sf. Duh);
Formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”, rostită de mai multe ori, de fiecare dată
când preotul unge cu Sf. Mir, în chipul Sf. Cruci, diferite părți ale corpului (frunte, ochi, nări, gură,
urechi, piept, spate, mâini, genunchi).
Importanța:
 Raportul între efectele acestei Taine și efectele Botezului e asemănător cu raportul dintre
creșterea trupească și naștere: precum copilul, dupa naștere, are nevoie de o îngrijire
deosebită ca să crească, tot astfel noul botezat, are nevoie să fie întărit prin noi daruri spre a
crește în noua viață duhovnicească, al cărei început l-a facut Botezul.
 Harul ce se dă prin Mirungere este al creșterii și dezvoltării spirituale a celui botezat, de
aceea, unii Sf. Părinți spun că noul botezat, abia dupa primirea Mirungerii e vrednic să poarte
numele de creștin. Dacă cel botezat e om matur, prin Taina Mirungerii el primește tăria de a
mărturisi credința pe care a primit-o și de a deveni luptător pentru Hristos.
 Prin Mirungere primim darurile Cincizecimii (Sf. Duh pogorât ca porumbel peste Iisus îndată
după Botez – de aceea Biserica administrează Taina Sf. Mir îndată după Botez – și ca limbi
de foc peste apostoli). Aceasta Mirungere este pecetea lui Hristos, prin ea devenim unși.

3. SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI (euharistie = mulţumire – Mântuitorul Hristos,

înainte de a institui Taina la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu prin rugăciune) este
Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi
Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea şi vinul) la jertfa
euharistică de la Sfânta Liturghie.
128
 Alte numiri: Cina Domnului, Ospăţul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul binecuvântării,
Paharul mântuirii, Ospăţul iubirii, Dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, Împărtăşanie,
Cuminecătură, etc.
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea în
mâinile Sale, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli, zicând: „Luaţi,
mâncaţi, acesta este trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi,
acesta este sângele Meu, al legii celei noi...” (Matei 26, Marcu 14, Luca 22). Apoi le-a zis: „Aceasta
să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22).
Materia: este pâinea şi vinul – pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită, iar vinul de
asemenea curat, din struguri, amestecat cu puţină apă. Momentul prefacerii este acela în care preotul
liturghisitor rosteşte epicleza sau rugăciunea de chemare sau invocare a Duhului Sfânt peste darurile
euharistice şi le binecuvântează, pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul şi Sângele Domnului.
Formula: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul și Sfântul Trup și Sânge al
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și viața de
veci”.
Efecte:
 Unirea celui ce se împărtăşeşte cu Iisus Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi cel ce bea
sângele Meu petrece întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6)
 curăţirea de păcate şi arvuna vieţii veşnice
 garanţia învierii şi a nemuririi.
Importanța:
 Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creştinul
primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtăşeşte cu însuşi izvorul
harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.
 Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii: „căci o pâine, un trup suntem cei
mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10).

4. SFÂNTA TAINĂ A MĂRTURISIRII este Taina prin care creştinul, pocăindu-se de

păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primeşte de la Dumnezeu, prin
dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din care a căzut prin păcat.
Instituirea: anunțată prin cuvintele: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi
oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18) și instituită în Duminica
Învierii, când, arătându-Se apostolilor, a suflat asupra lor și le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi
ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20).
Momente:
1. căința:
2. mărturisirea păcatelor (sinceră, completă, de bună voie, dreaptă);
3. hotărârea de a nu repeta păcatele;
4. dezlegarea de păcate și îndeplinirea canonului.
Formula: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii Sale
de oameni, să te ierte pe tine, fiule/fiică (N) şi să-ţi lase toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi
duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Efecte: Curăţirea de păcate şi împăcarea omului cu Dumnezeu, uşurare sufletească şi
apropiere de Dumnezeu. Importanța:
Importanța acestei Taine:
 pentru viața creștină e cu atât mai mare cu cât, Botezul nemaiputându-se repeta, e necesară o
altă Taină prin care să i se ierte creștinului păcatele săvârșite după Botez.
 Prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina și pedeapsa păcatului, dar urmările
lui rămân: înclinarea spre păcat sau concupiscența. Astfel, creștinul păcătuiește și după
Botez, făcând nu numai păcate ușoare, ci și păcate de moarte, prin care pierde harul
dumnezeiesc. De aici necesitatea de a se folosi de această Taină ori de câte ori a săvârșit
păcate grele și deci a rupt legătura cu Dumnezeu, decăzând din starea harică. De aceea
Pocaința e Taina însănătoșirii sufletești a creștinului.
 Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic, orice mărturisire înseamnă o ușurare, căci o
greutate sau suferință pe care o împărtășești altuia, prin însuși acest fapt se micșorează. Dar
129
 oricât de binefăcătoare ar fi efectele psihologice ale mărturisirii asupra sufletului omenesc,
numai dezlegarea preotului dă mărturisirii caracterul de taină. De aceea, cel ce a făcut o
mărturisire sinceră în fața preotului, s-a căit de păcatele sale și a făgăduit că nu le va repeta,
după ce a primit dezlegarea de la duhovnic, se simte ușurat de povara acestora, eliberat din
robia lor și capabil să pornească pe calea virtuții.
 Astfel, prin Taina Pocăinței se manifestă pedagogia divină pentru întoarcerea fiului rătăcit și
primirea cu bucurie de către Părintele ceresc (Luca 15).

5. SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI: e Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi

prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi
aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa
cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea
mântuirii.
Efecte: se împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce ţin de treapta
în care a fost sfinţit; se imprimă asupra celui hirotonit un caracter neşters, făcându-l membru al
cinului preoţesc.
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi, atunci când,
arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea
zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan 20).
Formula: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le
împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon/diacon/preot (N) în diacon/preot/episcop. Să ne
rugăm dar pentru dânsul, ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh”.
Săvârşitorul: episcopul. Primitorul: o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă,
care îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în acest
sens. Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot şi diacon, plenitudinea puterii preoţeşti
primind-o episcopul.
Importanța:
 Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin Taina Hirotoniei
Hristos se leagă ca subiect de o anumită persoană, consacrând-o într-o treaptă ierarhică,
pentru ca prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu celelalte Taine.
 Mai mult decât oricare altă Taină, Hirotonia e Taina coeziunii și unității Bisericii. Ea are o
importanță capitală pentru viața morală a credincioșilor. Pentru cel ce se hirotonește,
importanța ei stă în înalta chemare și demnitate pe care i-o conferă această taină, deosebindu-
l de ceilalți creștini, făcând din el lumina lumii și sarea pamântului, ceea ce îi pretinde
acestuia o ținută și conduită morală cu totul deosebită.
 Pentru credincioși, importanța stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe unsul Domnului, pe
părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l urmeze în calitate de iconom al
tainelor lui Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos (1 Cor.4).
 De aici rezultă nu numai înalta demnitate și chemare a Preoției, dar în același timp și greaua
sarcină și responsabilitate a ei: Ia seama la tine însuți și la învățătură, stăruie în aceasta,
pentru că făcând aceasta, te vei mântui pe tine și pe cei ce te ascultă (1 Timotei 4).

6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI e Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au
hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se ajuta reciproc, de a
se feri de desfrânare și de a naşte copii, a-i creşte și a-i educa, primesc, prin rugăciunile preotului,
harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului ei.
Formula: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Însuşiri speciale: unitatea şi indisolubilitatea. Importanța:
Instituită de Dumnezeu în rai, căsătoria a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină
(nunta din Cana Galileii), prin ea revărsându-se harul divin asupra celor ce se casatoresc, care devin
amândoi un trup (Efeseni 5: 31), această legătură fiind făcută după asemănarea legăturii dintre
Hristos și Biserică. Același har divin care se revarsă asupra lor va întări nu numai legătura și
dragostea reciprocă dintre cei doi soți, ci și iubirea și grija față de copiii lor, în care vor vedea o
binecuvântare de la Dumnezeu și pentru care vor simți o mare raspundere față de Dumnezeu și față

130
de societate cu privire la modul în care îi vor crește și educa, spre a fi buni creștini.

7. SFÂNTA TAINĂ A MASLULUI e Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin

ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile
sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertare de păcate.
Dovezi: „Şi ieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară
demoni mulţi şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6); „De este cineva
bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn
întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul,
şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5).
Materia: untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii.
Formula: este rugăciunea rostită de şapte ori asupra celui bolnav în timpul ungerii: „Părinte
Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor… tămăduieşte pe robul tău acesta de neputinţa trupească şi
sufletească ce l-a cuprins…”. Săvârşitorii: sunt preoţii Bisericii, aşadar nu un singur preot.
Efectele: Vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti și iertarea păcatelor.
Importanța: Dacă bolnavul nu se însănătoșește totdeauna, Domnul, prin harul Său, aduce
însă totdeauna iertarea păcatelor celui bolnav, mângâiere, ușurare și întărire în suportarea bolii.
 Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din suferință și răbdare o
adevărată scară ce duce la cer.
3. Duminica si praznicele imparatesti

A. Generalități:
1. Ce sunt sărbătorile? (servatoria, de la servo,-are, a păstra, a conserva, a respecta). Sunt
acele zile liturgice mai importante din cursul anului bisericesc, care sunt închinate comemorării
faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria mântuirii (de exemplu Na șterea Domnului,
Învierea Sa, etc.) și a principalelor persoane sfinte (Mântuitorul, Sfinții cei mai venerați de
credincioși, etc.) / Sf. Liturghie / zile de odihnă / slujbe mai pe larg / cruce ro șie în calendar,
simplă, cu una sau două paranteze.

2. Vechimea și universalitatea sărbătorilor.

3. Instituirea sărbătorilor creștine: la început ca prelungiri ale sărbătorilor iudaice

(duminica, Paștile și Rusaliile, singurele sărbători generale din primele trei secole). Abia în sec.III
apare sporadic și un alt praznic, Epifania sau Teofania. În sec.II apar primele sărbători de origine pur
creștină, cele ale Sfinților Martiri și Mărturisitori, cea mai veche consemnată în documente fiind
sărbătoarea Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei (+155). În sec.IV, după încetarea persecuțiilor,
apar sau se generalizează noi sărbători, închinate Mântuitorului, Sfintei Cruci, Maicii Domnului,
Sfinților Îngeri, sfinților. Până în sec.VI, Calendarul creștin este aproape definitiv format în ceea ce
privește sărbătorile mari de peste an. 4. Cele mai vechi liste de sărbători creștine: minologhioane,
heortologii, martirologii, sinaxare, calendare. Un rol decisiv în formarea Calendarului (Sinaxarului)
ortodox de astăzi l-a avut Simeon Metafrastul (sec.X), opera lui fiind revizuită apoi de Nicodim
Aghioritul (sec.XVIII). 5. Funcțiile sărbătorilor: a) comemorativă; b) latreutică; c) instructiv-
educativă; d) soteriologică. 6. Împărțirea sărbătorilor: a) după dată: cu dată fixă și cu dată
schimbătoare; b) după obiectul și importanța lor: sărbători domnești sau praznice împărătești
(închinate persoanelor Sfintei Treimi și mai ales principalelor evenimente din viața pământească și
activitatea Mântuitorului, ori din istoria Bisericii) și sărbătorile Sfinților (dintre care sărbătorile
Maicii Domnului sunt considerate de unii tot sărbători domnești); c) după bogăția și solemnitatea
slujbelor divine: sărbători mari, cu cruce roșie între două paranteze (cele ale Mântuitorului și ale
Maicii Domnului, la care se adaugă Nașterea și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, precum și Sf.
Apostoli Petru și Pavel; slujba este cu priveghere – Vecernie mică și Vecernie mare, litie, polieleu,
Evanghelie și Slavoslovie mare), sărbători mijlocii (Sărbătorile Sfinților cu priveghere și polieleu,
notate cu cruce roșie cu o paranteză, și Sărbătorile Sfinților fără priveghere – cu o singură Vecernie
–, dar cu polieleu, Evanghelie și Slavoslovie mare, notate cu cruce roșie simplă), sărbători mici
(Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase – la „Doamne, strigat-am...” – și cu Slavoslovie mare –
doxologie cântată – și Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase dar fără Slavoslovie mare – doxologie

131
citită – ambele cu cruce neagră, cu paranteză sau simplă).

B. Duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor:

1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală:
a) ziua Învierii Domnului;
b) prima zi a creației lumii (Sf. Iustin Martirul și Filozoful) sau începutul zilelor (Sf. Vasile Cel
Mare);
c) ziua Pogorârii Duhului Sfânt și a întemeierii Bisericii. E sărbătoarea Sfintei Treimi – ziua în care
prăznuim zidirea lumii de către Tatăl, răscumpărarea lumii prin Fiul și sfințirea ei prin Sfântul Duh.

2. Vechimea sărbătorii: După Învierea Sa, Mântuitorul Se arată Apostolilor fără Toma în
duminica Învierii, apoi Apostolilor împreună cu Toma după opt zile, tot duminică și aproape la
aceeași oră, în foișorul unde avusese loc Cina cea de Taină și unde fusese instituită Taina
Euharistiei. La aceasta s-a adăugat și Pogorârea Duhului Sfânt în Duminica Cincizecimii, când
Apostolii se găseau din nou adunați în foișorul Cinei. Toate acestea au determinat consacrarea
duminicii ca zi de adunare a Sfinților Apostoli și a primei comunități creștine, pentru sărbătorirea
Învierii Domnului. De asemenea, în nădejdea Parusiei apropiate, primii creștini, urmând pilda
Apostolilor, se adunau în fiecare duminică, așteptând venirea Domnului. Duminica a devenit astfel
ziua de adunare a primilor creștini, și implicit ziua lor de cult, în care se făcea frângerea pâinii, iar
mai târziu ziua de odihnă, care înlocuiește sabatul iudaic, așa cum scrie și Sf. Ignatie Teoforul
(+107): „Așadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi (adică evreii) și au venit la nădejdea cea
nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci duminica, în care și viața noastră a răsărit prin El...”. Constantin cel
Mare va consfinți oficial duminica, în anul 321, ca zi de odihnă pentru întreg imperiul.

3. Numirile sărbătorii:
a) prima a sabatului (de la evrei), sau prima zi a săptămânii (așa cum găsim în Evenghelii);
b) denumire specific creștină: Ziua Domnului sau duminica (Dominica Dies) (așa cum găsim
în Apocalipsa 1 sau în Didahia celor 12 Apostoli);
c) denumirea creștină a alternat cu cea păgână: Ziua Soarelui; Sf. Iustin Martirul și Filozoful
(și apoi Tertulian) întrebuințează denumirea Dies Solis atunci când se adresează păgânilor, dar arată,
ca și Sf. Ambrozie al Milanului, că „această zi o luminează Hristos, Soarele dreptății”; această
denumire este înlocuită cu totul începând cu sinodul I ecumenic, care generalizează numirea creștină
a duminicii, dar a supraviețuit la unele popoare de limbi germanice, creștinate mai târziu (germ.,
engl., oland., sued., norv.);
d) numiri poetice ale duminicii: ziua a opta, ziua pâinii, împărăteasa zilelor, începutul zilelor,
etc.

4. Caracterul sărbătorii și modul sărbătoririi în vechime: caracter jubiliar, sărbătoarea

triumfului vieții asupra morții (interzicerea postului, a metaniilor mari); modul sărbătoririi:
participarea la Liturghie, zi de repaus, fără petreceri, jocuri, spectacole, ci acte de pietate și
milostenie.

5. Șirul duminicilor din cursul anului bisericesc: 52 sau 53 de duminici, în trei grupe:
a) prima grupă: cele 8 duminici din perioada Penticostarului (Duminica Învierii, Duminica Sf. Ap.
Toma, Duminica Mironosițelor, Duminica Slăbănogului, Duminica Samarinencii, Duminica
Orbului din naștere, Duminica Sf. Părinți de la Sinodul I ecumenic, Duminica Rusaliilor);
b) a doua grupă: între 28 și 38 duminici din perioada Octoihului sau duminicile de după Rusalii,
începând cu Duminica Tuturor Sfinților și până la prima duminică din Triod, a Vameșului și a
Fariseului; din maximul de 38 de duminici se scad 6 (duminicile dinainte și după: Înălțarea Sfintei
Cruci, Nașterea Domnului și Botezul Domnului) și se ajunge la 32 de duminici numerotate după
Rusalii (de la 14 septembrie se fac unele inversiuni de numerotare);
c) a treia grupă: cele 10 duminici din perioada Triodului; primele patru: Duminica Vameșului și a
Fariseului (a 33-a după Rusalii), Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii), Duminica
Înfricoșătoarei Judecăți (a 35-a după Rusalii sau a Lăsatului sec de carne), Duminica Izgonirii lui
Adam din rai (sau a Lăsatului sec de brânză); ultimele șase duminici: Duminica I a Postului
(Duminica Ortodoxiei, a reabilitării cultului icoanelor prin sinodul din 842-843 de la
132
Constantinopol), Duminica a II-a a Postului (a Sf. Grigorie Palama), Duminica a III-a a Postului (a
Sfintei Cruci), Duminica a IV-a a Postului (a Sf. Ioan Scărarul), Duminica a V-a a Postului (a
Cuvioasei Maria Egipteanca), Duminica a VI-a a Postului (a Floriilor).

C. Praznice împărătești cu date fixe:

1. Nașterea Domnului (25 decembrie): e mai nouă decât Paștile (se punea accent pe
moarte, nu pe naștere); cea mai veche mărturie: sec.III, când 20.000 de mucenici au ars de vii în
Nicomidia, sub Dioclețian și Maximian, într-o biserică în care se adunaseră să prăznuiască Nașterea
Domnului; în Apus, Nașterea Domnului s-a serbat de la început la 25 decembrie (după o tradiție
veche, care spune că atunci s-a născut Iisus), dar în Răsărit, până în a doua jumătate a secolului IV,
Nașterea era serbată împreună cu Botezul, pe 6 ianuarie, numindu-se sărbătoarea Arătării Domnului
(teofania); de fapt și în Apus, și în Răsărit, Nașterea Domnului se serba după aceeași regulă, adică la
solstițiul de iarnă, numai că orientalii au fixat-o după vechiul calcul egiptean la 6 ianuarie, pe când
Apusul a recalculat-o în funcție de data exactă în care cădea atunci solstițiul (25 decembrie); în
Răsărit, Nașterea Domnului s-a serbat separat de Botezul Domnului pentru prima oară prin 375, în
Biserica din Antiohia, apoi la Constantinopol în 379 (când Grigorie de Nazianz a ținut acea predică
festivă ce a inspirat pe Cosma Melodul să compună Canonul Nașterii: Hristos Se naște, slăviți-L...),
apoi în sec.V în Bisericile Alexandriei, Ierusalimului, după care s-a generalizat; în plus, s-a fixat data
de 25 decembrie și pentru a contrabalansa sărbătorile solare ale păgânilor; o altă explicație
simbolică, plecând de la cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: Aceluia se cade să crească, iar mie să mă
micșorez: Nașterea Sf. Ioan Botezătorul este fixată pe 24 iunie, momentul solstițiului de vară, când
zilele încep să descrească, iar Nașterea Domnului după solstițiul de iarnă, când zilele încep să
crească; o dată fixată data de 25 decembrie, s-au fixat în funcție de ea și alte sărbători legate de
Nașterea Domnului (Tăierea-împrejur, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Nașterea Sf. Ioan
Botezătorul), precum și cele două duminici de dinainte (Duminica Sfinților Strămoși și Duminica
Sfinților Părinți după trup ai Domnului), ca și Duminica de după Naștere (Fuga în Egipt); ca mod de
sărbătorire: în ajun era post total, se botezau catehumenii (ca și la Paști și la Rusalii), se citeau
Ceasurile mari sau împărătești (la care participau împărații), se mergea cu icoana Nașterii; s-a
instituit apoi și Postul Crăciunului, de 40 de zile; în schimb, de la Crăciun până în ajunul Botezului
se interzicea postul și plecarea genunchilor.
2. Tăierea-împrejur a Domnului (1 ianuarie): în a opta zi de la Naștere, după Legea
Veche, când i s-a pus numele Iisus (Mântuitor); sărbătoarea era generalizată în sec.V, când avem
predici ținute cu prilejul ei, de exemplu de patriarhul Proclu al Constantinopolului; la început
creștinii posteau, ca să se opună păgânilor care serbau pe zeii Ianus, Pan, Bachus (vezi Revelionul);
apoi nu s-a mai postit, fiind zi de praznic și de bucurie; la 1 ianuarie s-a adăugat și sărbătoarea Sf.
Vasile; de asemenea, începe și anul civil (Tedeum).
3. Botezul Domnului (6 ianuarie): - Epifania, Teofania, Arătarea Domnului; este atestată
prima dată de Clement Alexandrinul, în Alexandria (vechii păgâni de aici serbau la 6 ianuarie
nașterea Eonului, corespunzând sărbătorii mai vechi a lui Osiris, zeul protector al Alexandriei; era
sărbătoare de origine solară, iar solstițiul de iarnă era atunci la 6 ianuarie); Sf. Grigorie Taumaturgul
(sec.III) are o predică la această sărbătoare; e pomenită în Testamentum Domini și în Constituțiile
Apostolice; apusenii au luat-o în sec.IV de la răsăriteni, dându-le în schimb sărbătoarea Nașterii de
la 25 decembrie; în Apus, Epifania a devenit cu timpul „Sărbătoarea celor trei magi”; Epifania se
mai numea sărbătoarea luminării, deoarece în vechime se făcea botezul solemn al catehumenilor, în
ajun se sfințeau apele (aghiazma mare de azi), iar catehumenii posteau (postul de pe 5 ianuarie, azi);
se săvârșeau Ceasurile mari sau împărătești, iar pe 6 ianuarie se vestea în biserici data Paștilor și a
începutului Postului Mare (primite de la episcopul Alexandriei).
4. Întâmpinarea Domnului (2 februarie): prima menționare a ei apare în jurnalul de
călătorie al pelerinei Egeria, sec.IV, apoi într-o predică a Sf. Chiril al Ierusalimului, pe la aceeași
dată, și într-o omilie a Sf. Ioan Gură de Aur la sărbătoarea „Curățirii Mariei”; în Apus e introdusă de
papa Gelasiu la sfârșitul secolului V, pentru a înlocui vechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor (se
înlocuia practica lustrațiunilor păgâne cu sărbătoarea curățirii Fecioarei, păstrându-se și făcliile
tradiționale, motiv pentru care se mai numea „Sărbătoarea luminilor”); generalizarea sărbătorii în
Răsărit se face în sec.VI (împăratul Justinian schimbă data de la 14 februarie la 2 februarie); la 3
februarie se sărbătoresc dreptul Simeon și proorocița Ana.

133
 5. Schimbarea la față (6 august): pe muntele Tabor, în fața lui Petru, Iacov și Ioan; se pare
că a fost la început aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec.IV de Sfânta Elena pe locul
schimbării la față de pe muntele Taborului; e menționată în sec.V (cuvântări festive în cinstea ei de
la patriarhul Proclu al Constantinopolului, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare), apare în sinaxarele
constantinopolitane în sec.VIII, ca și într-o predică a Sf. Andrei Criteanul (sec.VIII); sărbătoarea e
generalizată în tot Răsăritul până în sec.VIII, când Ioan Damaschinul și Cosma Melodul compun
imne în cinstea ei; în Apus se generalizează mult mai târziu, când papa Calist III o consacră
definitiv, drept mulțumire pentru biruința oștilor creștine asupra turcilor la Belgrad, în 1456.
6. Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

D. Praznicele împărătești cu dată schimbătoare:

1. Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim, Duminica Stâlpărilor): este
menţionată abia în sec. IV; deşi nu este amintită în Constituţiile Apostolice, Epifanie îi dedică două
predici, iar Egeria ne dă ample relatări despre ea; în cinstea acestei zile au mai ţinut cuvântări Sf.
Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie, Sf. Chiril al Alexandriei, iar mai târziu Isidor de Sevilia; în vechime
se numea Duminica aspiranților sau a candidaților la botez (mergeau la episcop, cerând să fie
botezați), și Duminica grațierilor (împărații acordau grațieri); se aduc la biserică ramuri de salcie, în
amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea Sa în
Ierusalim.
2. Sfintele Paști:
a) Paști vine de la Pesah (evr.) = trecere; evreii numeau Paști (Pascha) sau Sărbătoarea
Azimelor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia
Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de
primăvară; termenul ebraic de Paști a trecut în vocabularul creștin, pentru că evenimentele
comemorate în sărbătoarea noastră, adică Patimile, Moartea și Învierea Domnului au coincis cu
Paștile evreilor din anul 33; Sf. Apostol Pavel raportează Paștele evreiesc la Hristos și îndeamnă pe
creștini la sărbătorirea lui într-un spirit nou: Iată, Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să
prăznuim deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele
curăției și ale adevărului (1 Corinteni 5); despre serbarea Paștilor la primii creștini mai găsim
mărturii în Constituțiile Apostolice, Canoanele apostolice, canonul I al Sinodului din Antiohia, etc.;
se pare că numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini, la început, comemorării anuale a Cinei
celei de Taină din Joia Mare; comemorarea anuală a Cinei stă astfel la originea sărbătorii creștine a
Paștilor, în primele trei-patru veacuri ea precedând ceea ce mai târziu se va numi „Paștile Crucii”
(adică comemorarea Patimilor) și „Paștile Învierii” (comemorarea Învierii); comemorarea Cinei prin
mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a început să dispară prin reglementarea duratei Postului
Paștilor, fiind interzisă prin canonul 50 al Sinodului din Laodiceea (sec.IV), pentru că întrerupea
postul; așadar, primii creștini înțelegeau prin Paști nu doar Învierea, ci și Cina și Patimile, de aceea
Săptămâna Patimilor era numită de ei și Săptămâna Paștilor;
b) data și modul sărbătoririi: quartodecimanii serbau Paștile Crucii la 14 Nisan, odată cu
iudeii, apoi Paștile Învierii la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date;
alți iudaizanți mai moderați, protopashiții, serbau Paștile duminica, dar aveau grijă ca acea duminică
să cadă totdeauna în Săptămâna Azimelor iudaice, chiar când aceasta, din cauza calendarului eronat
al evreilor, cădea înainte de echinocțiul de primăvară; cei mai mulți însă serbau Paștile Crucii în
vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Paștile Învierii în duminica următoare; sinodul I ecumenic
uniformizează data Paștilor: duminica imediat următoare lunii pline după echinocțiul de primăvară
(dacă atunci era 14 Nisan, în următoarea duminică); astfel, când luna plină coincide cu echinocțiul
(21 martie) și e sâmbătă, Paștele poate fi serbat – cel mai devreme – pe 22 martie (4 aprilie pe stilul
nou), iar când luna plină a fost pe 20 martie, și următoarea lună plină, pe 19 aprilie, coincide cu o zi
de luni, atunci Paștele va fi serbat – cel mai târziu – pe 25 aprilie (8 mai pe stilul nou); în ceea ce
privește modul sărbătoririi, Paștele era prăznuit ca o zi de mare bucurie; aveau loc Botezul
catehumenilor și reprimirea penitenților; întreaga Săptămână Luminată se săvărșea Sfânta Liturghie,
iar până la Rusalii erau interzise metaniile și ajunările.
3. Înălțarea Domnului: numită în popor și Ispas, cade totdeauna în Joia săptămânii a șasea
după Paști, la 40 de zile după Înviere; este amintită de Constituțiile Apostolice și de Eusebiu de
Cezareea în anul 332, dar pe atunci se serba odată cu Rusaliile; Sf. Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o
frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numește „cinstită și mare”; în secolele IV-V
134
Înălțarea se desparte de Rusalii, căci pe vremea Fericitului Augustin serbarea ei în ziua a 40-a după
Paști era generalizată; în sec.VI Roman Melodul compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar
imnografii din secolele următoare compun canoanele din slujba Înălțării; împărăteasa Elena ridică pe
muntele Eleonului sau al Măslinilor o vestită biserică a Înălțării (Eleona).
4. Rusaliile: Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor și
Duminica Mare; evenimentul e descris în Faptele Apostolilor 2: 1-4, tot acum întemeindu-se și
Biserica (3000 de oameni devin creștini la predica Apostolului Petru); Rusaliile sunt sărbătorite încă
din vremea Sfinților Apostoli, ca o încreștinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare (Fapte 20: 16, 1
Corinteni 16: 8); această sărbătoare e amintită de Constituțiile Apostolice, Sf. Irineu, Tertulian,
Origen, Sf. Epifanie, etc. (can.20 sin. I ec. oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor); la biserică se
aduc frunze verzi de tei sau de nuc, simbolizând limbile de foc coborâte peste Apostoli; în sâmbăta
precedentă sunt Moșii de vară.
5 Sfânta Treime: în Lunea Rusaliilor, Biserica prăznuiește pe Sfântul Duh, de aceea se
mai numește și Lunea Sfântului Duh, ca în Penticostar; denumirea de Sfânta Treime, din calendarele
românești, reprezintă probabil o influență catolică.

Sarbatorile Maicii Domnului, sfintilor, ingerilor si Sfintei Cruci

A. Sărbătorile Maicii Domnului:

1. Temeiuri biblice:
 Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.
Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1: 28);
 Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a
umplut de Duh Sfânt, și cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi
binecuvântat este rodul pântecelui tău (Luca 1: 41, 42);
 Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi
sfânt este numele Lui (Luca 1: 48, 49); Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime,
ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai
supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc
(Luca 11: 27, 28);
 Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară (sinodul III Ecumenic),
cuvenindu-i-se hiperdulie (supravenerare sau preacinstire).

2. Sărbătorile mari ale Maicii Domnului:

 sărbătorile cele mai vechi ale Maicii Domnului apar în forma lor primă ca sărbători ale
Mântuitorului, fiind de origine mai nouă decât sărbătorile propriu-zise împărătești (niciuna
nu pare a fi mai veche decât secolul V, toate apărând după Sinodul III Ecumenic);
 se pare totuși că înainte de Sinodul de la Efes, încă de pe la sfârșitul sec. IV, exista o
sărbătoare marială, numită Pomenirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei
Maria, fixată în preajma Crăciunului (analogă cu Soborul Maicii Domnului de la 26
decembrie, din Sinaxarul de azi);
a) Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie) sau Sfânta Maria Mică; apare probabil între
Sinoadele III și IV Ecumenice (căci ea există și la anticalcedonieni), având la origine aniversarea
anuală a târnosirii unei biserici din Ierusalim, zidită pe locul unde, după tradiție, fusese casa
părinților Sfintei Fecioare; în sec. VI Roman Melodul compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar în
sec. VIII Sf. Andrei Criteanul a scris în cinstea ei patru predici și un canon; în Apus e introdusă în
sec.VII de papa Serghie I, dar se generalizează abia prin sec. IX-X; a doua zi, pe 9 septembrie,
sărbătorim Soborul Sfinților Ioachim și Ana;
b) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) sau Vovidenia (Ovedenia); apare în
sec. VI, fiind cea mai nouă dintre cele patru sărbători ale Maicii Domnului; la 20 noiembrie 543,
împăratul Justinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare;
conform obiceiului, a doua zi după sfințire, adică la 21 noiembrie, a început să fie serbat hramul

135
bisericii, serbarea fiind consacrată aducerii Sfintei Fecioare la templu, la vârsta de 3 ani; sărbătoarea
este generalizată în Răsărit înainte de sec.VII, iar în Apus abia în sec.XVI;
c) Buna Vestire (25 martie) sau Blagoveștenia (în Apus „Sărbătoarea Zămislirii Domnului”); este
sărbătoarea cea mai de timpuriu confirmată în documente; se știe că încă din sec. IV-V s-a zidit la
Nazaret o biserică pe locul unde fusese casa în care Maica Domnului a primit de la înger vestea cea
bună; în cinstea acestei sărbători ne-au rămas panegirice celebre din sec.V, de la patriarhul Proclu al
Constantinopolului, episcopul Vasile al Seleuciei, etc.; în Răsărit, data de 25 martie s-a generalizat
din sec.V, îndată ce Nașterea Domnului a început să fie sărbătorită la 25 decembrie (totuși, armenii o
serbează în raport cu vechea dată, de 6 ianuarie, a Nașterii Domnului, adică la 7 aprilie); în Apus,
data de 25 martie s-a generalizat abia în sec. XI, înainte ea serbându-se la 18 decembrie, ca
Sărbătoare a Așteptării Nașterii Domnului;
d) Adormirea Maicii Domnului (15 august), Uspenia sau Sfânta Maria Mare (în Apus
„Ridicarea la cer a Fecioarei Maria” – Assumptio); având în vedere că Biserica a sărbătorit din
vechime zilele morții Sfinților, sărbătoarea Adormirii ar trebui să fie cea mai veche, dar date despre
ea avem abia din sec.V; locul ei de origine este probabil Ierusalimul, căci în vechile sinaxare ziua de
15 august reprezenta sărbătoarea aniversării anuale a sfințirii unei biserici a Maicii Domnului, zidite
în sec. V, între Ierusalim și Betleem, aproape de locul unde era mormântul Rachelei și unde, după
tradiție, Sfânta Fecioară a făcut un popas cu puțin înainte de a-L naște pe Iisus; se pare că
generalizarea sărbătorii se datorează, în Răsărit, împăratului bizantin Mauriciu, la sfârșitul sec. VI,
iar în Apus, papei Teodor I, în sec. VII (în Apus, Adormirea se serba înainte pe 18 ianuarie.

3. Sărbători mici ale Maicii Domnului:

a) Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (26 decembrie): este o sărbătoare cu
ținere, ca o continuare a Crăciunului; datează înainte de 451, pentru că apare și la sirienii monofiziți;
în sec.VII Sinodul Trulan face aluzie la ea în canonul 79, care condamnă obiceiul unora de a cinsti în
această zi lăuzia Maicii Domnului prin împărțirea de pâinișoare;
b) Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie): fără ținere, mai mult prin mănăstiri și
la Sfântul Munte; aduce aminte de arătarea Maicii Domnului către Sfântul Andrei cel Nebun pentru
Hristos, în biserica din cartierul Vlaherne (Constantinopol), pe vremea împăratului Leon Înțeleptul
(sec. VII-VIII); în sec. XII sărbătoarea e introdusă la ruși, de unde trece și la noi;
c) Izvorul Tămăduirii (în Vinerea din Săptămâna Luminată);
d) Zămislirea Sfintei Fecioare (9 decembrie) sau Zămislirea Sfintei Ana, cum e trecut în
calendare; catolicii serbează pe 8 decembrie Neprihănita Zămislire sau Zămislirea fără păcat a
Fecioarei Maria;
e) Punerea cinstitului veșmânt al Maicii Domnului în raclă (2 iulie);
f) Punerea brâului Maicii Domnului în raclă (31 august);
g) la 1 septembrie se pomenește o altă minune a Maicii Domnului.
4. Alte forme de exprimare a cinstirii Maicii Domnului în cultul bisericesc:
a) Cântări și rugăciuni deosebite, închinate ei (Axioane, Și acum..., Canoane la Utrenie, tropare la
Vecernie și Utrenie, etc.);
b) Slujbe speciale (Acatiste, Paraclise, Prohodul);
c) Zidirea de biserici în cinstea și spre pomenirea ei;
d) zugrăvirea pe icoane și pe pereții bisericilor; e) predici ale marilor cuvântători creștini; f)
frecvența mare a numelor de botez Maria și Marin, etc.

B. Sărbători închinate Sfinților:

1. Cinstirea sfinților:
 la început, sfinți erau numiți toți creștinii;
 apoi, termenul s-a restrâns la anumite personalități distinse ale Legii vechi (patriarhi, drepți,
prooroci) și ale Noii Legi (apostoli, ucenici, misionari, martiri, mărturisitori, dascăli și
ierarhi, pustnici, călugări);

136
  conform versetului biblic “Mai bun este numele bun decât untdelemnul bun și ziua morții
decât ziua nașterii “ (Ecclesiastul 7), Biserica serbează în general ziua morții sfinților
(excepții:Maica Domnului și Sf. Ioan Botezătorul);
 cele dintâi sărbători înscrise în calendarele creștine au fost aniversările anuale ale morții
martirilor (creștinii se adunau la mormintele lor, pe care de obicei se construiau bisericuțe –
martyria – și acolo se rugau și privegheau, săvârșind Sf. Liturghie), la care apoi s-au adăugat,
începând din sec. IV, sărbătorile mărturisitorilor ce au suferit în timpul prigoanelor, și după
aceea cele ale pustnicilor, călugărilor, sfinților ierarhi, marilor teologi, etc.
2. Sărbătorile sfinților cu cinstire generală în toate Bisericile Ortodoxe:
a) Sf. Marele Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir (26 octombrie): a fost diacon al
episcopului din Sirmium, fiind martirizat la 9 aprilie 304; a dat numele său oraşului natal (Mitroviţa,
azi în Serbia), de unde moaştele (sau măcar o parte din ele) i-au fost transportate mai târziu la
Tesalonic, unde au fost depuse la 26 octombrie 413 într-o biserică anume construită pentru ele;
b) Sf. Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni (6
decembrie): (†340); la anul 1087 moaştele lui au fost transportate la Bari, în Italia;
c) Sf. Arhidiacon şi întâiul mucenic Ştefan (27 decembrie): ucis cu pietre de evrei, în anul 33;
d) Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (1 ianuarie): †379;
e) Soborul Sf. Ioan Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului (7 ianuarie);
f) Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur (30 ianuarie):
E o sărbătoare de origine mai nouă, instituită în sec. XI, de mitropolitul Ioan al Evhaitelor, care a
întocmit şi slujba zilei, pe timpul împăratului bizantin Alexe Comneanul (1086), în urma unei
discuţii ivite între credincioşii din Constantinopol, care se întrebau care dintre cei trei sfinţi ierarhi
este mai vrednic de cinstire;
g) Sf. Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (23 aprilie): martirizat în anul 303,
în persecuţia lui Diocleţian;
h) Sfinţii Împăraţi Constantin (cel Mare) şi maica sa Elena (21 mai): primii împărați creştini
şi protectori ai creştinătăţii, ambii sărbătoriţi la 21 mai, care este ziua morţii împăratului Constantin
(anul 337);
i) Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie): cu 6 luni înainte de Naşterea Domnului (Luca
1:36); se mai numește Drăgaica sau Sânziene în popor;
j) Sf. Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie): martirizaţi la Roma, în persecuţia lui Nero, în anul
67, au sărbătoare comună la 29 iunie, care e data transferării moaştelor lor la catacombele de pe Via
Appia din Roma, la 258;
k) Sf. Proroc Ilie Tesviteanul (20 iulie): e singurul sfânt din Legea Veche care are sărbătoare
cu ţinere în calendar;
l) Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august): este una dintre sărbătorile de sfinţi
cu bază biblică; se serbează cu post, în orice zi a săptămânii ar cădea.
3. Sărbători ale Sfinților cu date variabile:
 Teodor Tiron (la 17 februarie, dar și în sâmbăta din prima săptămână a Postului Paștelui);
 Dreptul Lazăr (Sâmbăta dinaintea Floriilor);
 Sf. Grigorie Palama (14 noiembrie, dar și în Duminica a doua din Postul Paștelui);
 Sf. Ioan Scărarul (la 30 martie, dar și în Duminica a patra a Postului Paștelui);
 Cuvioasa Maria Egipteanca (1 aprilie, dar și în Duminica a cincea a Postului Paștelui);
 Sf. Apostol Toma (Duminica întâia după Paști), etc.
Duminicile Sfinților Părinți și ale Sfinților Strămoși:
a) Duminica celor 318 Sfinți Părinți adunați la sinodul I de la Niceea, 325 (duminica
dinaintea Rusaliilor);
b) Duminica celor 630 Sfinți Părinți adunați la sinodul IV de la Calcedon, 451 (între 13 și 19
iulie, duminică);
c) Duminica celor 365 Sfinți Părinți adunați la sinodul VII de la Niceea, 787 (duminica a 21-
a după Rusalii, sau prima după 11 octombrie);
d) Duminica Sfinților Strămoși (Patriarhi, Drepți și Prooroci din Vechiul Testament – prima
duminică după 11 decembrie);
e) Duminica Sfinților Părinți (duminica dinaintea Nașterii Domnului);
f) Duminica Părinților după trup ai Domnului: Sfânta Fecioară, Iosif, David împăratul, la care
se adaugă și Iacov, fratele Domnului (prima duminică după Nașterea Domnului);
137
 g) Duminica Tuturor Sfinților (prima duminică după Rusalii, introdusă prin sec. IV, în
Antiohia).
4. Alte forme de cinstire a sfinților în cultul ortodox:
a) cinstirea moaștelor;
b) zidirea de biserici;
c) pelerinaje la mormintele martirilor;
d) patronii și ocrotitorii anumitor bresle;
e) zugrăvirea chipurilor și a faptelor
sfinților pe pereți și icoane;
f) adoptarea ca nume de botez.

138
 5. Sfinți români:
a) canonizați în 1950 (solemnitățile au avut loc în 1955): Sf Ioan Valahul, (12 mai); Sf.
Ioan de la Râşca, (1 iunie), ierarh moldovean din sec. XVII; Cuv. Părinte Iosif cel Nou de la Partoş,
(15 septembrie), mitropolit al Banatului, sec.XVII; moaştele sale se află la catedrala mitropolitană
din Timişoara; Mitropoliţii Iorest (Ilie) şi Sava Brancovici (24 aprilie), cu titlul de «mărturisitori»;
amândoi au suferit pentru apărarea ortodoxiei împotriva încercărilor de calvinizare a românilor
ortodocşi, în sec. XVII; Cuvioșii ieromonahi Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara şi drept-
credinciosul ţăran Oprea Nicolae (Miclăuş) din Săliştea Sibiului, sec.XVIII, (21 octombrie), luptători
împotriva Uniaţiei, cinstiţi cu titlul de «mărturisitori»; Sf. Ierarh Calinic Cernicanul (11 aprilie),
stareţ al mănăstirii Cernica şi apoi episcop al Râmnicului, (†1868);
b) generalizarea cultului unor sfinți cu moaște la noi în țară (1950):
 Sfânta muceniţă Filofteia, (7 decembrie), moaşte la Curtea de Argeş;
 Cuv Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (†26 decembrie 1406); se păstrează doar degetul cel
mare de la mâna dreaptă, la măn. Tismana);
 Sf. mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie). A trăit în sec. XIV, iar moaştele sale se
păstrează în biserica Sf. Gheorghe din Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou, la Suceava;
 Cuv. Grigorie Decapolitul, (20 noiembrie); moaştele se află la Mănăstirea Bistriţa din
Oltenia;
 Cuv Paraschiva cea Nouă, (14 octombrie); moaştele se păstrează la Iaşi în catedrala
mitropolitană;
 Cuv Dimitrie cel Nou (din Basarabi), (27 octombrie); moaştele - catedrala patriarhală din
București;
 Sfinţii mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, din sec. IV (4 iunie) – la măn. Cocoș,
jud. Tulcea;
c) sfinți canonizați în 1992 și după 1992:
 Sf. cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie), sec. XV-XVI;
 Sf. cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea (23 noiembrie), sec.XVII-XVIII;
 Sf. cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie), sec.XV;
 Sf. cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie), sec.IV-V;
 Sf. cuvios Ioan de la Neamţ – Hozevitul (5 august), +1960;
 Sf. cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august), sec.XVII-XVIII;
 Sf. preoţi mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie), sec.XVIII;
 Sf. ierarh martir Antim Ivireanul (27 septembrie), sec.XVIII;
 Sf. ierarh Iosif mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie), sec.XVII-XVIII;
 Sf. ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie), sec.XIV;
 Sf. ierarh Leontie de la Rădăuţi (1 iulie), sec.XV;
 Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (2 iulie), sec.XV;
 Sfinţii martiri Brâncoveni, Constantin vodă, cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi
Matei, şi sfetnicul Ianache (+15 august, serbați la 16 august),
 starețul Paisie Velicicovski de la Neamț (15 noiembrie),
 Duminica sfinţilor români (a doua duminică după Rusalii).

C. Sărbători închinate Sfinților Îngeri:

1. Cultul Sfinților Îngeri: Cultul îngerilor are un solid fundament biblic, dar trebuie evitat
cultul superstițios sau idolatru al îngerilor (de influență păgână sau gnostică, așa cum s-a întâmplat
în Biserica Frigiei din Asia Mică, mai ales în orașele Laodiceea și Colose); de aceea, apostolul Pavel
atrage atenția: nimeni să nu vă răpească... prin închinarea la îngeri (Coloseni 2: 18), iar canonul 35 al
sinodului din Laodiceea interzice invocarea îngerilor în sens idolatru. Cinstirea relativă a îngerilor
era însă permisă, așa cum aflăm de la Sf. Justin Martirul, iar Origen și Eusebiu de Cezareea fac
distincție între adorarea lui Dumnezeu și cinstirea relativă a îngerilor; Sf.Ambrozie recomandă
invocarea îngerilor.
Forme de exprimare a cultului Sf. Îngeri:
 ridicarea de biserici în cinstea lor,
 consacrarea zilei de luni pentru cinstirea îngerilor,

139
  slujbe dedicate lor (Acatistul Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil, Canonul de rugăciune către
îngerul păzitor, Canonul de rugăciune către Puterile cerești și către toți Sfinții).

2. Sărbători închinate Sfinților Îngeri:

a) Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Puterilor cerești celor fără
de trupuri (8 noiembrie): vechimea ei urcă până la sec.V; la origine era sărbătoarea sfințirii unei
biserici a Sf. Arh. Mihail, ridicată la Thermele lui Arcadius din Constantinopol; ulterior este adăugat
și Sf. Arh. Gavriil, apoi toate cetele îngerești;
b) la 6 septembrie se face pomenirea unei minuni făcute de Sf. Arh. Mihail la Chones, în
Colose din Frigia;
c) la 26 martie Soborul Sf. Arhanghel Gavriil;
d) la 13 iulie Soborul (al doilea) al marelui Arhanghel Gavriil;
e) la 11 iunie o serbare a Arhanghelului Gavriil din Adin (Sf. Munte), unde ar fi învățat
pe un călugăr să cânte prima parte a Axionului.

D. Sărbători închinate Sfintei Cruci :

1. Cultul Sfintei Cruci :
 Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este
puterea lui Dumnezeu (1 Corint. 1: 18);
 Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin
care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! (Galateni 6: 14);
 păgânii numeau pe creștini „adoratori ai crucii” (dovadă a cultului Crucii din primele secole);
 apologeții creștini din sec.II-III (Tertulian, Origen, etc.) justifică cinstirea Crucii, iar
împăratul Iulian Apostatul, în sec.IV, „acuză” pe creștini că: voi venerați lemnul gol al crucii
făcând semnul ei pe frunte și înscriindu-l la intrarea caselor voastre;
 semnul crucii era întrebuințat la sculare și la culcare, la masă (Tertulian, Origen);
 prima reprezentare a semnului Crucii apare pe un monument creștin înainte de anul 79, apoi
pe un altar prin anul 134, pe inscripțiile din catacombe, și chiar în necropolele primei
comunități din Ierusalim;
 două evenimente contribuie la dezvoltarea cultului Sfintei Cruci: semnul crucii pe cer apărut
lui Constantin cel Mare, în lupta cu Maxențiu (312) și dezgroparea crucii Domnului de către
împărăteasa Elena, în anul 326; îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost
introdusă în cultul liturgic al Bisericii, prin așezarea sa în biserica zidită de Constantin cel
Mare pe locul Sfântului Mormânt și sfințită la 13 sept. 335 (expunerea și venerarea liturgică
a crucii aveau loc, la început, de două ori pe an: la 13 septembrie, ziua găsirii ei, și în Vinerea
Patimilor);
 sinodul VII ecumenic (completat de sinodul din 896, Constantinopol) formulează doctrina
exactă a Bisericii în privința cultului Sfintei Cruci și a Sfintelor Icoane.
2. Sărbătorile Sfintei Cruci:
a) Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie): zi de post; amintește atât de aflarea Crucii și
înălțarea ei de către patriarhul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335, cât și de întoarcerea
Sfintei Cruci de la perși, în 629, sub Heraclius, și înălțarea ei de către patriarhul Zaharia, la 14
septembrie 630, când o depune în biserica Sfântului Mormânt; aflarea Sfintei Cruci (13 sept.) este
separată de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.), cu timpul trecând în umbră;
b) Duminica a treia din Postul Paștilor (Duminica crucii): amintește de ceremonia
liturgică a expunerii crucii în vinerea Patimilor;
c) Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci (1 august): în
amintirea eliberării grecilor din robia saracinilor pe timpul împăratului Manuil Comnenul;
d) Pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantie,
anul 351 (7 mai);
e) miercuri și vineri, cântările Octoihului amintesc de Sfânta Cruce.
4. Stiluri arhitectonice romanesti

A. Caracteristicile stilului bizantin:

Elemente specifice:
140
  folosirea arcului semicircular, sprijinit pe coloane prin intermediul capitelurilor; cupola cu
bază rotundă, situată central, deasupra naosului, sprijinită pe stâlpi, prin pandantivi.
 Aspectul exterior este simplu, sobru, ca material de construcție folosindu-se cărămida,
alternând uneori cu piatra. Planul bisericii este cruciform, cu diferite variante (cruce greacă,
treflat, triconc).
 Biserica este împărțită transversal în trei părți principale: pronaos, naos și altar, absidele
fiind extinse la pereții laterali ai bisericii.
 Altarul este despărțit de naos prin iconostas. La început, naosul, destinat doar celor botezați,
era despărți de pronaos, destinat catehumenilor, printr-un zid cu o singură ușă.
 Acoperișul este rotund, sub diverse forme.
 Elementele decorative sunt diverse.
 Ornamentația interioară este foarte bogată, realizată prin pictură în frescă și mozaicuri.
 Sculptura apare doar la chenarele ușilor și ferestrelor și la capitelurile coloanelor.

Epoca de vârf a dezvoltării stilului bizantin este secolul al VI-lea, când, în timpul împăratului
Justinian, s-a construit biserica Sfânta Sofia din Constantinopol.
Stilul bizantin s-a extins până în Italia, Franța, Germania, Rusia, etc.
Cel mai cunoscut edificiu în stil bizantin din Europa Apuseană este biserica San Vitale din
Ravenna, cu o formă aproape rotundă în exterior.
Arta bizantină a influențat și dezvoltarea artei bisericești românești.

B. Arta bisericească în Țările Române:

Mulțimea basilicilor paleocreștine descoperite în Schythia Minor, în Banat și în Oltenia,
arată că pe teritoriul țării noastre a existat o intensă viață religioasă creștină încă din secolul al IV-
lea. Începând din acea perioadă s-au construit biserici în toate stilurile arhitecturale, de la cel
basilical până la diferitele forme ale stilului bizantin.
O dată cu consolidarea organizării de stat și bisericești (sec.XIV), în Moldova și în Țara
Românească s-a consacrat definitiv, ca stil oficial de artă bisericească, stilul bizantin, cu diferite
influențe. În Transilvania și Banat arta bisericească a fost puternic influențată de cea romanică și
gotică.
Unitatea artei bisericești din cele trei Țări Române s-a realizat prin schimburile de meșteri
dintre ele. Voievozii din Țara Românească și din Moldova au ctitorit biserici ortodoxe în
Transilvania.
Evoluția arhitecturii bisericești a condus spre o artă autentic românească, ajungându-se la o
creație nouă, cu elemente specifice.

1) Arhitectura în Transilvania:
În Transilvania nu se poate vorbi despre un stil arhitectonic propriu. Pe lângă elementele
aparținând stilului bizantin, apar influențe ale stilurilor romanic și gotic în construirea bisericilor.
Cele mai multe dintre acestea sunt din piatră. Arhitectura religioasă din piatră a cunoscut o mare
înflorire în secolul al XIII-lea. Cele mai vechi biserici ortodoxe care s-au păstrat sunt cele din
Hunedoara (Densuș, Strei, Prislop), din sec. XIII-XIV. Catedrala romano-catolică din Alba Iulia
(sec. XII-XIII) este unul dintre cele mai renumite monumente ale arhitecturii romanice din Europa
de Răsărit.

2) Arhitectura în Moldova: Arta meșterilor locali din Moldova, concretizată în vechile

biserici de lemn care le-au precedat pe cele de piatră, a cunoscut într-o primă etapă influențe
bizantine și romanice, apoi gotice. Acestea s-au concretizat în contraforții care sprijină zidurile,
nervurile de piatră ale bolților, tendința de înălțare a bisericilor, elemente decorative ale sculpturii în
piatră, forma acoperișului, a turnului și a clopotnițelor.
a) Stilul moldovenesc în epoca Drept credinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt: În timpul
domniei lui Ștefan cel Mare (sec. XV-XVI) s-a dezvoltat în arta românească stilul moldovenesc.
Acesta s-a caracterizat prin inovații la sistemul de susținere a cupolei, supraînălțarea bolților în
interior prin suprapunerea arcurilor încrucișate (în diagonală), bazele stelate de la exterior, bogatul
decor al fațadelor împărțite orizontal în registre și divizate vertical în panouri dreptunghiulare, cele
din partea superioară terminându-se uneori printr-un segment de cerc. Deasupra panourilor
141
registrului superior se găsesc ocnițele (firide care se repetă). Pardoseala este făcută din dale pătrate
de piatră sau marmură ori din cărămizi aranjate în motive decorative. La unele mănăstiri apare
pridvorul închis spre vest și gropnița. Reprezentative pentru stilul moldovenesc sunt mănăstirile
Putna, Voroneț, Neamț.
b) stilul moldovenesc în epoca lui Petru Rareș: Stilul arhitectural moldovenesc s-a dezvoltat în
cursul secolului al XVI-lea, atingând apogeul în timpul domniei lui Petru Rareș. Ca și în perioada
anterioară, s-au construit mănăstiri fortificate, cu turnuri de apărare la colțuri sau la intrare. În
construcția bisericilor au apărut elemente noi: ziduri mai zvelte, pridvorul deschis la fațada dinspre
vest, pictura exterioară și, mai târziu, decorul sculptural exterior. Mănăstirile reprezentative din acest
secol sunt: Humor, Moldovița, Sucevița, Probota.
c) Stilul moldovenesc în epoca lui Vasile Lupu: Ultima epocă de înflorire a stilului moldovenesc
este începutul secolului al XVII-lea, în special în timpul domniei lui Vasile Lupu. În această
perioadă apare influența artei orientale, concretizată în elementele de decor exterior. Mănăstirile
construite acum (Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca și Mănăstirea Sfinții Trei
Ierarhi din Iași, ctitoria lui Vasile Lupu) au pereții exteriori acoperiți cu sculptură în piatră sub
formă de benzi decorative cu motive geometrice.
d) Declinul stilului moldovenesc: Începând cu a doua jumătate a secolului XVII, se poate vorbi
despre declinul stilului moldovenesc. Acest fapt a fost determinat de influențele venite din Țara
Românească (înlocuirea zidului despărțitor dintre pronaos și naos cu trei arcade sprijinite de doi
stâlpi, lărgirea pridvorului și creșterea numărului ferestrelor) și de cele venite din Apus, prin Polonia
(motive arhitecturale baroce și neoclasice).

3) Arhitectura în Țara Românească:

Până la dezvoltarea unui stil propriu în Țara Românească, stilul bizantin (bisericile Sân-
Nicoară și Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, păstrate până azi) a primit influențe sârbești
(Mănăstirile Tismana și Cozia), orientale (Mănăstirile Dealu și Curtea de Argeș), athonite
(Mănăstirea Snagov, Catedrala Mitropolitană din Târgoviște).
a) stilul muntenesc: În Țara Românească s-a dezvoltat, începând cu secolul al XVI-lea, stilul
vechi românesc sau stilul muntenesc. Construite în general în plan treflat, bisericile au dimensiuni
mici și proporții armonioase. Pronaosul este despărțit de naos printr-un zid cu ușă sau prin coloane,
altarul este semicircular, simplu la început, apoi cu două absidiole laterale. Deasupra pronaosului și a
naosului se află câte o turlă. Ca element nou apare pridvorul pe arcade deschise, la fațada de apus.
Decorul exterior este simplu, constituit din alternanța fâșiilor orizontale de cărămizi aparente cu
fâșiile de cărămizi tencuite, compartimentarea în dreptunghiuri prin fâșii de cărămizi aparente
așezate vertical din loc în loc, decorarea pereților exteriori cu un brâu median cu motive decorative,
care împrejmuiește toată biserica. Reprezentative sunt: Bolnița Mănăstirii Cozia, Mănăstirea Mihai-
Vodă din București, Mănăstirea Arnota, actuala Catedrală Patriarhală.
b) stilul brâncovenesc: Sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), stilul
autohton se dezvoltă și se maturizează, luând naștere stilul brâncovenesc. Monumentele
brâncovenești au plan treflat, un turn-clopotniță pe pronaos, pridvor deschis în față, sprijinit pe
coloane bogat ornamentate cu motive florale. Acest stil arhitectonic se caracterizează prin armonia și
eleganța proporțiilor, prin bogata ornamentație exterioară a coloanelor din pridvor și a chenarelor de
la uși și ferestre. Cele mai reprezentative construcții bisericești în stil brâncovenesc sunt: Mănăstirea
Hurezi, Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București (gropnița domnească), Mănăstirea
Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, Biserica Stavropoleos din București (ctitoria arhimandritului grec
Ioanichie).

4) Declinul artei bisericești:

O dată cu domniile fanariote se manifestă declinul artei bisericești atât în Moldova cât și în
Țara Românească. Această decădere s-a accentuat în secolul al XIX-lea, când se înregistrează
dispariția aproape totală a stilurilor românești, sub influențele artei occidentale și rusești. În secolul
al XX-lea renaște stilul bizantin-românesc în arhitectura bisericească. Este perioada în care s-au
restaurat unele biserici și s-au construit altele.

5) Bisericile de lemn, mărturii ale prezenței și continuității românești pe acest pământ:

Parte componentă a artei populare românești, bisericile de lemn reprezintă o sursă importantă pentru
142
cunoașterea culturii Europei de Răsărit. Ele sunt expresia unei tradiții arhitecturale românești, a
continuității artei construcțiilor în lemn. Planul este de tip navă, similar caselor țărănești, dar adaptat
cerințelor cultului creștin. Decorațiile exterioare ale stâlpilor de susținere și ale ușilor bisericii sunt
identice cu cele ale caselor. În toate provinciile românești au fost construite biserici de lemn care,
dincolo de elementele comune (planul și împărțirea interiorului), au ca particularități arhitectura și
decorațiile specifice regiunilor respective. Elementele specifice bisericilor din lemn, care dau
acestora o deosebită valoare artistică, constau în: proporționarea volumelor; îmbinarea cu măiestrie a
bârnelor masive; pridvorul deschis în partea de vest, prevăzut cu stâlpi de susținere și cu o
balustradă; înălțimea turnurilor (prezente mai ales în Maramureș), și apoi, ca elemente de influență
gotică, apariția turnulețelor în secțiunea pătrată de la baza turnurilor (secțiune ce se continuă cu o
galerie cu arcade, deschisă, unde sunt așezate clopotele); acoperișurile largi, în pante repezi, aplecate
până aproape de pământ, sau acoperișul în poală dublă, cu două rânduri de streșini, cea inferioară
mai largă; decorurile exterioare (crucea, brâul, soarele, pomul vieții, motivele geometrice), legate de
texte biblice; absența temeliei îngropate, fapt care face posibilă mutarea bisericilor dintr-un loc în
altul. Construcția bisericilor de lemn reflectă armonia dintre elemente de teologie ortodoxă, utilitate
și estetic.

Valoarea spirituala si artistica in pictura religioasa, iconografie, argintarie si broderie

„Pictura, atât cea murală cât și cea din icoane, este teologia și viața Bisericii în imagini, este
o cateheză și predică în culori, un auxiliar al cultului divin și o formă de exprimare a frumuseții
dumnezeiești, reflectate în chipurile sfinte, și a bogățiilor duhovnicești pe care le posedă Ortodoxia.
De aceea, lăcașul de cult ortodox nu se poate concepe fără pictură bisericească” – Pr. Nicolae
Necula.

Iconografia:
Fundamentată biblic, icoana este în aceeași măsură fundamentată în Tradiția Bisericii. Dacă
în primele veacuri imaginea a avut un rol mai mult simbolic, ea a devenit apoi exprimarea plastică
autentică a adevărului de credință, precum și a cultului divin, îndeosebi a Sfintei Liturghii. Icoanele
și frescele care împodobesc bisericile creștine, prin conținutul lor, reprezintă o doxologie continuă,
un mijloc de exprimare a revelației divine în Biserică, împărtășită creștinilor sub formă vizuală. De
aceea nu trebuie să fie pictate oricum, ci după anumite reguli sau canoane stabilite de Biserică, ce nu
pot fi ignorate; artistul „dispare” în fața tradiției iconografice, iar icoana devine izvorul viu al
prezenței, o teofanie, în fața căreia nu putem fi simpli spectatori, ci închinători.
Icoana participă la sfințenia și harul prototipului ei, de care și noi ne împărtășim. Icoana nu
face altceva decât să ne înfățișeze sfințenia, ajutându-se de forme, culori, linii și procedee simbolice,
adică de un limbaj pictural aparte.
Conținutul inteligibil al unei icoane are o strânsă legătură cu Adevărul revelat, frumusețea ei
nefiind pur estetică, ci fiind frumusețea Adevărului pe care îl reprezintă. De aceea, nu sunt frumoase
icoanele care sunt doar opere de artă, a căror frumusețe nu exprimă maturitate duhovnicească.
Icoana ortodoxă este o manifestare picturală a experienței ascetice specifice Ortodoxiei, experiență
pe care, la nivelul cuvintelor, o regăsim în slujbele liturgice și în scrierile Sfinților Părinți.
Conținutul și semnificația unei icoane ortodoxe ne conduc nemijlocit la slujirea liturgică, la
starea de rugăciune din fața ei. Alături de textele și de mișcările liturgice, icoana participă la
rugăciune nu numai ca mijloc exterior, ci ca o prezență ce călăuzește și orientează din interior modul
nostru de a ne ruga, până și în gesturi. Însuși modul de reprezentare a gesturilor în iconografie este
unul liturgic.
Natura unei creații artistice este conferită în primul rând de forma ei, abia după aceea de
subiectul pe care îl prezintă. Tot astfel, o pictură cu subiect religios nu poate fi considerată icoană
dacă formele reprezentării ei sunt profane.
Arta sacră autentică este înrădăcinată în continuitatea liturgică a Bisericii. Orice abatere se
înscrie în afara Bisericii, de fapt în afara Adevărului.

Culorile și lumina:
143
 Arta icoanei nefiind altceva decât expresia vizuală a învățăturii de credință, conținutul
icoanei trebuie să fie în deplin acord cu conținutul credinței; ceea ce se arată privitorului trebuie să
exprime o formă de propovăduire a adevărului Bisericii, iar nu rodul interpretării individuale a
artistului, nici rodul unei concepții abstracte despre sfințenie. La realizarea acestui lucru contribuie
și culorile în care sunt zugrăvite icoanele, culori care, unite, creează și luminozitatea compoziției.
Acestea nu trebuie să fie terne, întunecate, ci vioaie și pline de prospețime.
Prin combinarea mai multor culori, icoana reușește să transmită privitorului un mesaj
spiritual profund. Culorile traduc culorile corpului uman, dar nu carnația naturală a trupului, care nu
ar putea să acopere deloc sensul icoanei ortodoxe. E vorba de mai mult decât de a reda frumusețea
fizică a corpului omenesc. Aici, frumusețea este puritate spirituală, frumusețe interioară. Este
frumusețea comuniunii dintre pământ și cer. Icoana dezvăluie frumusețea sfântă izvorâtă din Duhul
Sfânt, lumina harului divin, care pictează în noi asemănarea lui Dumnezeu.

Absența realismului în reprezentare:

Elementele icoanei nu sunt orientate după realitatea acestei lumi, ci după realitatea împărăției
cerurilor (icoana – fereastră spre absolut). Astfel, trupurile sfinților sunt doar asemănătoare cu
modelul, nu identice, chiar dacă poartă aceleași veșminte pe care le-au purtat în timpul vieții
pământești. Sunt lipsite de senzualitate, stare conferită și de proporțiile neobișnuite, oferindu-ne
impresia unei seninătăți descătușate de viața naturală și a unei detașări de lumea aceasta. Datorită
faptului că icoana este o invitație la închinare, ea nu desfată simțurile, degajând esențialul de orice
element secundar (lipsa umbrelor, a perspectivelor spațiale), respingând sentimentalismul.
Nu reprezintă viața biologică, lumea fizică, ci lumea transfigurată. Adeseori trupul dispare
sub veșminte, ale căror cute ajung să exprime nu numai mișcări fizice, ci, mai ales, viața
duhovnicească.
Prin tot ceea ce exprimă, icoanele și frescele mărturisesc continuu biruința împotriva morții
câștigată de Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa.
Legile iconografiei nu sunt legi pur artistice, ci sunt în primul rând legi duhovnicești. În
lumea icoanei intri, iar pentru a o înțelege ai nevoie de pocăință și de smerită închinare, nu numai de
observație sau educație artistică.

Broderia și argintăria:
În egală măsură, la viața de rugăciune a Bisericii au fost conectate și creațiile complementare
iconografiei, și anume broderia și argintăria.
Apărută încă din antichitate, broderia este genul artistic decorativ care ajunge să cunoască
apogeul la curtea împăraților bizantini, începând să fie folosită și în cult. Au început astfel să
existe diferite categorii de obiecte de cult împodobite cu broderie.
Canoanele iconografice ale broderiilor sunt comune cu ale celorlalte genuri artistice întâlnite
în Biserică: icoanele, picturile murale, mozaicurile, argintăria sau miniaturile.
Ca și întreaga artă iconografică în general, broderia liturgică a fost marcată succesiv de
trăsăturile specifice stilurilor artistice în care s-a dezvoltat.
Broderiile au împodobit dintotdeauna veșmintele sacerdotale, ale căror piese de bază sunt:
stiharul, orarul, epitrahilul, mânecuțele, felonul, sacosul, omoforul, bedernița și mitra. Cusute cu fir
de aur, argint sau mătase, uneori împodobite cu pietre prețioase, formele și decorațiile broderiilor
folosite la confecționarea acestora sunt riguros reglementate, în strânsă legătură cu simbolismul și
destinația liturgică a fiecărui veșmânt. De exemplu, bedernița, piesă a veșmintelor arhierești în
principal, are formă de romb, având brodat pe ea chipul Mântuitorului sau al unui sfânt.
Cu destinații precise pentru folosire în cadrul Sfintei Liturghii, epitafurile, aerele,
procovețele și dverele sunt împodobite cu broderii ce reprezintă scene din viața Mântuitorului, în
strânsă legătură cu semnificația momentelor liturgice la care participă. De exemplu epitaful,
închipuind trupul mort al Domnului și fiind folosit în Vinerea Patimilor, este un obiect liturgic din
pânză, de formă dreptunghiulară, pe care este pictată sau brodată cu fir de mătase ori de aur scena
punerii în mormânt a Mântuitorului. În mod asemănător, Sf. Antimis, pe care se săvârșește Sfânta
Jertfă în timpul Sfintei Liturghii, având și rolul de înlocuitor mobil al Sfintei Mese care simbolizează
mormântul Domnului, are brodat pe el, pe lângă icoana punerii în mormânt a Domnului, care este
144
scena principală a iconografiei antimisului, și alte elemente legate de Jertfa Mântuitorului, cum ar fi
crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul și cuiele, sulița, buretele cu oțet și fiere, cocoșul care a
cântat de trei ori, iar la cele patru colțuri, chipurile celor patru evangheliști.

Argintăria liturgică:
Prin argintărie înțelegem atât străvechiul meșteșug al prelucrării metalelor prețioase, cât
și totalitatea obiectelor rezultate din această prelucrare.
Încă de timpuriu, Biserica a folosit acest meșteșug, îndeosebi pentru confecționarea
obiectelor de cult. Astfel, se confecționează din diferite metale prețioase, aur și argint, minunate
obiecte de cult creștine: cruci, cădelnițe, cristelnițe, candele, sfeșnice, chivoturi, potire, discuri,
ripide, steluțe, copii, pe multe dintre ele fiind turnate, incizate sau filigranate figuri și scene biblice,
îndeosebi din viața Mântuitorului Iisus Hristos și a Maicii Domnului. Astfel, pe cupele potirelor de
metal se gravau chipul omenesc al Mântuitorului, chipurile Sfinților Apostoli, precum și scene
inspirate de funcția liturgică a potirului: Cina cea de Taină, simboluri și preînchipuiri euharistice din
Vechiul Testament, etc.; printre acestea se cizelau uneori motive ornamentale diverse, vegetale,
geometrice, iar unele potire erau împodobite cu perle și pietre scumpe, ori cu cizeluri de email,
filigrane, etc.; uneori se gravau și inscripții în legătură cu funcția liturgică a potirului: Beți dintru
acesta toți, etc.
Caracteristicile universale ale produselor de argintărie sunt aceleași și pentru țara noastră.
Epoca de maximă înflorire a acestui meșteșug se întinde între a doua jumătate a secolulul XIV până
în secolul al XVI-lea.
Se pot observa corespondențele dintre repertoriul lor decorativ și acela al sculpturii în lemn
sau piatră, al miniaturilor sau al broderiilor, ceea ce confirmă unitatea stilistică a culturii și artei
românești.
Întreaga creație artistică a Bisericii Ortodoxe – iconografia, broderia, argintăria, imnografia sau
cântarea liturgică – reprezintă cea mai autentică formă de exprimare a spiritualității ortodoxe.

145
MISIUNE CREŞTINĂ
CATEHETICĂ

146
1. Misiunea crestină si aspectele ei. Misiunea crestină si aspectele ei (definire, temeiuri biblice
si teologice)

1. Introducere:
Misiunea creştină constă în trimiterea Bisericii în lume în vederea vestirii Evangheliei şi a
lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos.
Misiunea creştină are ca finalitate “integrarea oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu,
întemeiată prin lucarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin
pogorârea Duhului Sfânt, Împărăţie care se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui
Hristos întru slavă” (Bel, Valer)
Misiunea face parte din însuşi planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, “ea se întemeiază pe
universalitatea mântuirii şi desăvârşirii în Hristos şi participarea la trimiterea lui Hristos în lume”
(Bel. Valer)
Fiecare creştin care îşi mărturiseşte credinţa, o trăieşte şi o păstrează curată devine un misionar
deoarece “misionarismul creştin se realizează prin Biserică de către membrii clerului, dar şi alte
persoane, în familie, şcoală, asociaţii etc” (P.F. Daniel)
Transmiterea dreptei credinţe se face printr-o predare explicită, strucurată şi sistematică în
cadrul unui program de predici, cateheze, ore de religie. Harul botezului, deşi unic, trebuie
conştientizat mereu pentru a fi actualizat în viaţa credincioşilor.
În cadul orelor de religie credinţa nu se predă şi nu se învaţă din perspectiva îmbogăţirii
elevilor în ceea ce prioveşte cultura generală, ci spre a deschide sufletul lor spre cunoaşterea lui
Dumnezeu şi spre o viaţă în care ei să observe şi să urmeze principiile şi valorile creştine. Pentru
transmiterea şi păstrarea dreptei credinţe preotul împreună cu profesorul de religie au misiunea de a
desfăşura un program sistematic al activităţilor catehetice şi de îndrumare moral – duhovnicească a
elevilor.

2. Definitie:
În viziunea ortodoxă, misiunea creştină nu se reduce doar la simpla vestire a Evangheliei ci
totodată “misiunea vizează încorporarea şi creşterea oamenilor ca membri ai Bisericii – trupul lui
Hristos, până la măsura vârstei plinătăţii Lui < Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii în
Hristos>(Efes 4,13)” (Bel, Valer), exigenţele misiunii vizează atât întoarcerea fiecăruia către
Dumnezeu cât şi vieţuirea tuturor într-un duh creştin autentic, în Duhul Evangheliei lui Hristos.

3. Dimensiunea misionara a educatiei religioase:

Dimensiunea misionară a educaţiei religioase vizează pe lângă instruirea tinerilor în ceea ce
priveşte elementele de doctrină şi istorie creştină şi îndrumarea tinerilor spre împărtăşirea cu Sfintele
Taine. Sfânta Liturghie este o înaintare împreună spre Împărăţia lui Dumnezeu şi în acelaşi timp un
loc în care creştinii se pregătesc pentru misiune (Bel, Valer). Trimiterea liturgică cu pace să ieşim
invită la mărturia evanghelică a tuturor, cheamă la convertire şi la iubirea aproapelui.

4. Forme concrete ale misiunii : prezenţa, proclamarea, participarea, rugăciunea şi

cateheza:
a. Prezenţa. Chiar dacă este posibil şi câteodată binevenită vestirea Evangheliei prin mijloace
mass-media nimic nu poate suplini eficacitatea şi pragmatismul prezenţei personale. Mântuitorul îşi
trimite apostolii să propovăduiască Evanghelia în mod direct , atenţionându-i că vor fi primiţi de unii
şi respinşi de alţii. Prezenţa şi implicarea personală a preotului şi profesorului de religie în vestirea
Evangheliei se contituie într-o formă de iubire agapică faţă de cei care vor primi mesajul evanghelic.
b. Proclamarea. Apostolul Petru îşi fundamentează activitatea apostolică spunând: noi nu
putem să nu vorbim cele ce am văzut şi auzit (F. Ap. 4,20). Mesajul pe care trebuie să-l aducă
Biserica l-am putea defini ca fiind vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumenzeu, în conformitate cu
acest mesaj, avem menirea de a aduce la cunoştinţă creştinilor în general şi tinerilor în special faptul
147
că Dumnezeu împărăţeşte asupra Universului, asupra neamurilor, asupra celor vii şi asupra celor
morţi.
c. Participarea. Proclamarea Evangheliei implică participarea concretă la viaţa celor care ne
ascultă. Mântuitorul a spus: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc
săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor
orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi (Luca 4,18).
Avem aici o percepţie a celor sărăciţi în duh, a trăi cu cei săraci înseamnă a trăi în comuniune
cu ei, într-un plan care depăşeşte anumite repere sociologice sau civice. În mediile în care sărăcia şi
lipsurile sunt cauza păcatelor, în mediile atinse de corupţie, imoralitate, droguri, alcoolism, lipsă de
educaţie, avem o obligaţia să îndemnăm la întoarcere la penitenţă, la observarea şi ghidarea noastră
după principiile evanghelice.
Căile de implicare şi participare la viaţa şi problemele credincioşilor sunt diferite, în funcţie de
situaţiile date. Sfântul Apostol Pavel îndemna: cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi săi
dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii (I Cor. 9,22).
d. Rugăciunea. Vestirea Evangheliei ţine de pregătirea noastră în vederea aceptării harului
Duhului Sfânt. El poate pregăti atât inimile noastre, în vederea vestirii Evangheliei cât şi inimile
ascultătorilor în vederea receptării mesajului evanghelic. W. Thomas aprecia că “este mai important
să stăm de vorbă o oră cu Dumnezeu cu privire la cineva şi doar zece minute să-i vorbim acestei
persoane despre Dumnezeu”.
e. Catehizarea. În general predica şi ora de religie sunt receptate ca un apel de suflet, dar
totuşi ca un apel care se adresează atât sentimentelor cât şi voinţei şi raţiunii. Orice predică, cateheză
sau oră de religie are şi un aspect pedagogic, doarece învăţarea în sens biblic are valenţe emoţionale,
raţionale şi volitive.
In acest scop s-au infiintat birouri speciale de catehizare la nivelul ficarei arhiepiscopii, protoierii,
parohii. De amintit programul catehetic “Hristos impartasit copiilor”.

2. Mântuitorul Iisus Hristos - Catehet si Pedagog Desăvârsit

1. Slujirea învățătorească
Cateheza creştină s-a născut o dată cu zorii creştinismului, avându-L întemeietor pe Hristos,
iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Slujirea învăţătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în
importanţa lor mântuitoare, asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească şi pastorală), este
evidenţiată mai pregnant de către evanghelişti decât celelalte două. El era numit în mod obişnuit
Învăţătorul (Rabbi, Didavskalo) apelativ pe care Însuşi l-a confirmat: “Voi Mă numiţi pe Mine
Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că sunt” (Matei 23, 8-10).
Calitatea de învăţător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creştinismului.
Spre deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi trebuia, în consecinţă, să aibă
neapărat un învăţător religios. Politeismul grec şi roman era o religie fără dogme, nepropunând
adevăruri de credinţă, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit,
superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost
şi ea prezentă dintru început, ci şi-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza învăţăturilor doctrinare
propovăduite de cel mai mare Învăţător.

2. Deosebirea dintre Iisus și alți învățători

Chiar şi cei mai înverşunaţi dintre adversarii Săi au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a
vorbit vreun om ca Omul acesta”! Care era, de fapt, “secretul” acestei supremaţii retorice
incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Matei atunci când spune: “...Căci îi învăţa ca unul
care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (7, 29). Iar puterea izvora din persoana Sa
dumnezeiască, căci Omul-Hristos este, în acelaşi timp, întărit, împuternicit, de Dumnezeul-Hristos.
El este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a oricărei pedagogii autentice. Părintele bisericesc
Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârşit, I-a
consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment
dat: “Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire.
Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”

148
 3. Conținutul mesajului Său
Conţinutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viaţa
viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu (Sfânta
Treime), lumea (ca operă a lui Dumnezeu), omul, ultimele două fiind abordate permanent în
perspectiva veşniciei. De aceea, în esenţă, marea temă a predicii şi catehezei Sale o constituie
vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat.
Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăţiei cereşti, a
mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuiau să recunoască mesianitatea şi dumnezeirea Sa.

4. Principii și metode folosite

Metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii şi mijloace pe
care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează de fapt şi astăzi.
Esenţial, modul desfăşurării învăţământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu,
apropiat, plin de iubire şi compasiune pentru cei umili, în acelaşi timp, însă, plin de demnitate,
măreţie şi forţă spirituală. O simplă enumerare a principiilor şi metodelor pedagogice actuale va
constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului. Selectăm câteva exemple:
a) Principii:
•1. Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează permanent
la mentalitatea, cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbeşte cu cei simpli,
în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbeşte autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandreţe cu
Zaheu, vameşul cel smerit...
•2. Natural. Fără să suprasolicite efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact
metoda inductivă, învăţa mai întâi cele uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea ce este esenţial
de reţinut şi urmat: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor
adăuga vouă...” (Matei 6, 33);
•3. Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat şi astăzi în procesul educaţional, a fost utilizat cu
precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive,
cum ar fi acţiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o fapta concretă, ca de exemplu o
vindecare, o înviere, înmulţire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca:
“Dacă ochiul tău te sminteşte...”, “Dacă-ti va da cineva o palmă...”), contrastul (Bogatul nemilostiv
şi săracul Lazăr, Vameşul şi fariseul) etc.
•4. Temeinic, durabil: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Marcu 13, 31).
Învăţătura Sa, dublată de exemplul iubirii Sale jertfelnice aveau să cucerească definitiv inimile
ucenicilor Săi, încât Sf. Ap. Pavel se întreabă retoric şi mărturisitor, totodată: “Cine ne va despărţi pe
noi de dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările...?” (Romani 8, 35).
•5. Activ şi practic: vorbeşte plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei;
pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel aşteptat etc.;
•6. Educativ: urmăreşte nu doar informarea “despre...”, ci formarea, zidirea sufletească a omului. Nu
cele trecătoare, ci cele veşnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura
lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

b) Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente şi astăzi:

1. inductivă (parabolele),
2. deductivă (predica de pe munte),
3. analitică (pilda semănătorului),
4. sintetică (“fiţi, dar, voi
desăvârşiţi...”),
5. genetică (“Eu sunt uşa...”),
6. experimentală (pescuirea
minunată, înmulţirea pâinilor);

149
 c) Forma didactică este
- atât cea povestitoare (acroamatică), aşa cum o întâlnim în special în pilde,
- cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), aşa cum o vedem în convorbirile particulare (de ex.
cu samarineanca, cu Nicodim etc.).

3. Trăirea în Hristos si mărturisirea Lui în lumea contemporană. Scopuri si obiective în cadrul

catehezei si a educatiei religios – morale

“Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăie ște în mine” (Galateni 2, 20). Este menirea noastră să
purcedem la atingerea acestui scop “lăsându-L pe Hristos să ia chip în acţiunile noastre personale şi
sociale”. În acest fel elevii pot fi responsabilizaţi cu privire la faptele şi preocupările lor, pot fi
îndrumaţi să se raporteze mereu la principiile creştine. Soloviov învăţa şi îndemna ca “înainte de a te
hotărî la un pas cu o oarecare importanţă pentru viaţa personală şi socială, să-ţi chemi în suflet chipul
moral al lui Hristos, să te cercetezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest pas, sau - cu alte cuvinte - l-ar
saluta sau nu, m-ar binecuvânta dacă îl fac sau nu”.
Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei şi
conştientizarea apartenenţei elevilor la o comunitate de cult şi de credinţă organizată>> (Vasile
Timiș)
„… poruncit vouă” (Matei 28, 19-20). Porunca de a împlini această chemare nu se reduce la o
lucrare pur liturgică prin botez și la una informativă prin însușirea adevărurilor de credință, ci este și
o activitate educativă. Prin să păzească toate, se arată un îndemn spre trăirea învățăturii primite,
deoarece predarea religiei nu constă în prezentarea unei simple învățături, ci a unei învățături care se
cere transpusă în viață. Prin educația religioasă, profesorul trebuie să-i conducă pe elevi spre
clarificarea sensului vieții lor și spre formarea convingerii că scopul educativ este esențialul
creștinismului. Astfel elevii pot fi conduși la o stare în care sufletul lor este gata să primească
influența Revelației divine și să se dăruiască lui Dumnezeu ca unicului Stăpân al vieții noastre, așa
cum ne îndeamnă ectenia: “toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”>> (Sebastian Șebu,
Metodica…)
<<În viziunea ortodoxă, misiunea creştină nu se reduce doar la simpla vestire a Evangheliei
ci totodată “misiunea vizează încorporarea şi creşterea oamenilor ca membri ai Bisericii – trupul lui
Hristos, până la măsura vârstei plinătăţii Lui < Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii în
Hristos>(Efes 4,13)” (Bel, Valer), exigenţele misiunii vizează atât întoarcerea fiecăruia către
Dumnezeu cât şi vieţuirea tuturor într-un duh creştin autentic, în Duhul Evangheliei lui Hristos>>
(Vasile Timiș)
Scopurile şi obiectivele (Pr.prof. S.Şebu & prof. Monica şi Dorin Opriş, Metodica predării
religiei):
Scopuri:
1. informativ (vizează raţiunea),
2. formativ (simţurile afective);
3. educativ (conlucrarea primelor două, prin voinţă).
Leg. cu obiectivele cognitive, afective şi voliţionale (docere, delectare, flectere);
a) informativ + cognitiv – rațiunea
b) formativ + afectiv – sentimental
c) educativ + volitiv – voința

Obiective:
Ob. cadru (generale), de ex. „Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, în vederea mântuirii
sufletului);
Ob. de referinţă (pe ani de studiu: la sfârşitul cl. I, elevii vor şti să…);
Ob. operaţionale (pe lecţii: la sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să…);

150
 Teologic vorbind, toate scopurile şi obiectivele vizează mântuirea (= desăvârşirea), cf. Ef 4,
13: „… vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit”. Altfel spus: formarea caracterului moral creştin (Pr. D. Călugăr, Caracterul religios
moral-creştin).
Scopul informativ (pentru o credință luminată) constă în transmiterea de către profesor a
adevărurilor de credință și morale (asimilarea de către elevi a unor cunoștințe din învățăturile Sfintei
Scripturi și ale Sfinților Părinți), pe care elevii, însușindu-le și aplicându-le în viață (atât în interesul
personal, cât și în interesul semenilor și al Bisericii), să ajungă la desăvîrșire (la dobândirea
mântuirii sufletului).
Scopul formativ (formarea caracterului moral-religios) urmărește pregătirea morală și
spirituală a elevilor prin dezvoltarea rațiunii, sentimentului și voinței acestora (dezvoltarea
facultăților sufletești în vederea desăvârșirii). Prin educația religioasă se urmărește formarea
caracterului religios-moral, dar aceasta nu se poate realiza fără un volum de cunoștințe religioase.
Trebuie realizat deci un echilibru între informativ și.formativ.
Scopul educativ urmărește dezvoltarea la elevi a convingerii că viața creștină autentică este
căutarea lui Dumnezeu, permanent, cu dorința de a ajunge la cunoașterea Lui și la desăvârșirea
sufletului lor. Acest ideal fiind scopul suprem al educației religioase, trebuie să fie urmărit de către
fiecare elev și după terminarea perioadei de școlarizare, până la sfârșitul vieții.
Obiectivele cadru ale religiei se definesc prin raportarea obiectivelor ariei curriculare “Om și
societate“ la finalitățile învățământului obligatoriu și la specificul disciplinei de învățământ. Ele se
referă la formarea unor capacități și atitudini specifice religiei și sunt urmărite de-a lungul mai
multor ani de studiu.
Obiectivele cadru ale religiei sunt:
1.cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;
2.cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;
3.cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a istoriei Bisericii;
4.formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;
5.educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.
Aceste obiective vor fi transpuse în termeni de acțiuni sau manifestări observabile cu ajutorul
obiectivelor de referință și al obiectivelor operaționale.
Obiectivele de referinta se definesc prin raportarea obiectivelor cadru la conținutul
disciplinei de învățământ la nivelul unui an de studiu și la nivelul conținuturilor învățării. Aceste
obiective specifică rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresia în achiziția de competențe
și cunoștințe de la un an de studiu la altul.
De exemplu, raportând obiectivul cadru 4 la conținutul educației religioase la nivelul clasei a
III-a și la nivelul conținuturilor învățării, avem ca obiective de referință: La sfârșitul clasei a III-a,
elevii vor fi capabili
4.1.să evidențieze care sunt datoriile unui creștin față de Dumnezeu și față de semenii săi;
4.2.să formuleze aprecieri asupra comportamentului unor personaje biblice din Vechiul Testament.
Obiectivele operaționale sunt enunțuri cu caracter finalist, concret, care detaliază obiectivele
cadru și de referință la nivelul unei unități de conținut/lecții/activități de învățare (La sfârșitul
lecției, elevii vor fi capabili să…), precum și pe domenii psihologice/clase comportamentale
(precizarea obiectivelor operaționale, care sunt obiective concrete, observabile și măsurabile, se face
folosind verbe din domeniile cognitiv – să explice, să definească, să compare, etc. – afectiv – să fie
de acord, să aibă curiozitatea, etc. – volițional – să perceapă, să reacționeze, să intenționeze, etc.)
Obiective cognitive – ce cunoștințe, deprinderi, capacități, abilități trebuie să-și însușească
elevul
Obiective afective – vizează formarea de interese/motivații, atitudini, convingeri și
sentimente
Obiective voliționale/psihomotorii – desemnează mișcări reflexe, fizice, capacități
perceptive, abilități motrice (dexteritate manuală, etc.), mișcări expresive, deprinderi de comunicare
nonverbală.
În elaborarea și formularea obiectivelor operaționale (La sfârșitul lecției, elevii vor fi
capabili…) se parcurg trei etape:
1. precizarea sarcinii de învățare (…să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl…);
151
2.precizarea condiției de realizare a sarcinii de învățare (…în urma lecturării textului Crezului…);
3. precizarea performanței minim-acceptabile/criteriului de succes/modului de evaluare (…folosind
cel puțin două din atributele Lui).
În predarea religiei, un rol important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidențiază
finalitățile educației religioase în ceea ce privește comportamentul elevilor în viața de creștin. În
formularea lor se va preciza o singură schimbare de comportament, condiția de realizare a acesteia și
criteriul de succes (Exemplu: elevii să-și exprime dorința de a face fapte bune fără a fi îndemnați de
părinți sau profesori, ori de câte ori au prilejul).
Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă și volițională a personalității
elevilor. Se precizează în legătură cu conținutul fiecărei lecții, dar se urmăresc pe parcursul mai
multor ani de studiu.

4. Rolul profesorului de religie în păstrarea, transmiterea si apărarea dreptei

credinte

Dimensiunea duhovnicească şi educatională a misiunii profesorului de religie rezultă din

responsabilitatea şi din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalitătii,
în formarea deprinderilor şi atitudinilor de factură duhovnicească şi socio-morală ale elevilor săi.
În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul
este însuşi Hristos. Clement Alexandrinul spune: “să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume,
Pedagog; numai El, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de pedagog cu atributele
desăvârşirii”.
De altfel, între credintă şi educatie, relatiile sunt de un tip special. Credinta este o cerintă
indispensabilă oricărei activităti umane: "dacă pleci la drum fără credinta atingerii unei tinte, şansele
de a o îmbrătişa sunt minime" (C.Cucoș). Prin intermediul educatiei religioase se pot atenua
scepticismul şi nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe persoane.
Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea
educatiei religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează functia catehetică a Bisericii.
Începutul misiunii învătătoreşti îl face însuşi Hristos. El învată Biserica Sa în continuare, făcând-o
părtaşă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se învete unele pe altele.
După Înviere, Mântuitorul porunceşte apostolilor: “Mergând, învătati toate neamurile”.
Hristos Cel Înviat, pentru a-Şi continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “Și iată, Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este cea care continuă şi nu doar
lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.
În măsura în care conştientizăm şi ne asumăm – ca profesori de religie – această misiune,
atunci ne angajăm pentru lucrul bine făcut. Lucrul bine făcut implică din partea noastră un efort
constant în domeniul cercetării teologice şi pedagogice.
Suntem obligaţi, volens nolens, să observăm rezultatele ultimelor cercetări pe tărâmul
didacticii generale: în didactica traditională se punea accent pe transmiterea de idei gata făcute, în
didactica modernă se pune accentul pe latura formativă şi educativă a învătării. Elevul era privit în
didactica traditională ca obiect al educatiei, în didactica modernă elevul devine subiect al educatiei;
el trece drept partener în cadrul procesului de învătământ. În ceea ce priveşte evaluarea didactică, în
didactica traditională accentul cădea pe reproducerea notiunilor; în didactica modernă, accentul cade
pe îmbinarea învătării cu activităti aplicative. Spre exemplu, la lectia de religie verificăm nu doar
faptul că elevul a învătat o rugăciune, ci totodată observăm dacă el o şi rosteşte.
Credem că realizarea educatiei religioase este facilitată de respectarea unor metode şi
principii didactice, care trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. In acest sens,
Părintele profesor Sebastian Şebu sublinia faptul că metodele şi mijloacele de învătămant trebuie “să
fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie, cuvinte ale scriitorilor
bisericeşti şi ale părintilor duhovniceşti contemporani”.
A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea teologică în care ne ducem misiunea noastră. Riscăm
uneori să operăm cu unele clişee stereotipe care şi-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de altă

152
parte putem risca o fidelitate fată de prezent care omite veşnicia. Lucrul bine făcut incumbă o dublă
fidelitate: fată de Evanghelie şi fată de realitatea contemporană.
În acelaşi timp, profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este mentor
deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Profesorul
de religie este ca un iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede. Ca la
oricare alt profesor, putem să-i observăm cunoştintele de specialitate, conduita profesională,
conceptele privind procesul educational etc. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele lui, conştiinta,
atitudinile şi mai ales vocatia.
Spuneam mai sus că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este să privim
statutul nostru ca fiind al ucenicului care mereu are ceva de învătat. Orice tânăr profesor, când trece
pentru prima oară pragul unei şcoli, este plin de entuziasm şi hotărat să-şi pună în evidentă toate
cunoştintele acumulate în anii de facultate. Totodată, el trebuie să fie conştient de lacunele perceptiei
copiilor şi de dificultătile predării unor notiuni şi concepte însuşite în timpul studiilor universitare.
Nu-i uşor de acceptat ideea că nu ştim încă suficient de mult despre subtilitătile meseriei de dascăl;
nu-ti este uşor să concepi că educatia se poate face şi altfel; nu renuntăm uşor la suficiente. Se ştie că
în procesul de învătământ sunt prezenti trei factori: profesorul, subiectul de educat (elevul) şi materia
de învătământ. Pentru ca procesul de .învătământ să-şi atingă obiectivele, este necesară existenta
unei concordante între aceşti factori.
Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul ultim al
existentei, nu-şi caută un sens al existentei lui. Omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de
agitatie şi zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar şi cu sine însuşi. Acest fenomen se
manifestă şi în societatea românească cu tot mai mult aplomb. Ce avem de făcut în această situatie?
Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul atentiei noastre.
Cu sigurantă, în secolul XXI nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul al XIX-lea.
Dar vom transmite aceleaşi valori veşnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu fiecare
generatie, Biserica îşi reînnoieşte mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeaşi în principiile ei
privind credinta, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credintei. Ni se pare sugestiv
îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: “a fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”, reactualizând valorile
creştine pe măsura fiecărei generatii>> (Vasile Timiș).
Ca reușită a educatiei religioase este nevoie ca profesorul de religie să corespundă anumitor
cerinte. Întrucât el este cel care influentează decisiv educatia elevilor, trebuie să aibă o personalitate
deosebită. Pentru un bun educator se cer anumite calităti spirituale:
a) vocatia (e o simtire lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu; profesorul cu vocatie e
preocupat de dezvoltarea personalitătii elevilor și are conștiinta faptului că este trimisul lui
Dumnezeu în fata elevilor, pentru a le preda învătătura revelată despre Fiul lui Dumnezeu înomenit)
b) dragostea (virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie este iubirea fată de elevii săi -
așa cum și Mântuitorul a iubit copiii – deoarece “a educa înseamnă a iubi“)
c) smerenia
d) răbdarea
e) blândetea
f) profesionalismul (să fie un bun psiholog, să aibă tact pedagogic, să cunoască Sfânta
Scriptură, Sfânta Traditie, să stăpânească metodele de educatie și modul lor de aplicare, să aibă o
cultură generală care să-l ajute in realizarea interdisciplinaritătii, să aibă capacitatea de autoevaluare
a activitătii sale, etc.)
g) sinceritatea și curătia inimii (pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor)
h) bunătatea (care exclude nervozitatea, mânia, răzbunarea sau alte sentimente josnice fată de
elevi)
i) evlavia (trebuie să dovedească viata sa duhovnicească, pentru că din evlavia profesorului se
dezvoltă și evlavia elevilor)
j) umorul (fără să ironizeze pe elevi)
k) optimismul (să scoată în evidentă partea bună a lucrurilor)
Profesorul de religie trebuie să fie un model pentru elevii săi, deoarece el nu transmite o
învătătură teoretică, abstractă, fără legătură cu modul nostru de ne trăi viata de zi cu zi, ci o
învătătură vie, concretă, practică, ce trebuie să modeleze sufletele noastre spre a atinge starea
deplinătătii în Hristos, vârsta bărbatului desăvârșit. Profesorul de religie trebuie să ajungă, prin viata
sa și modelul de comportament și trăire pe care îl oferă elevilor săi, să poată spună ca și apostolul
153
Pavel: “Cele ce ati învătat și ati primit de la mine, cele ce ati auzit și ati văzut la mine, acestea să le
faceti, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Fil. 4:9)>> (Șebu, Sebastian, Metodica...)
Etimologic, profesor = pro+for,fari - a spune ceva în fata cuiva - a mărturisi, mentor, martor,
mărturisitorul (prin viata lui) al unui crez (ortodox)
Calitătile profesorului de religie:
1) intelectuale (inteligentă, imaginatie, memorie, etc.)
2) morale (credintă, iubire, nădejde, altruism, echilibru, etc.)
3) fizice

5. Participarea tinerilor la viata liturgică si la activitătile catehetice. Valente

educative ale cultului divin

Rolul cultului este “să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare între
Dumnezeu şi om” (Ene Braniște, Liturgica).
Scopurile cultului:
1. de adorare a lui Dumnezeu,
2. cel sfintitor,
3. cel didactic sau catehetic.
Scopul didactic “urmăreşte atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învătătura de
credintă creştină ortodoxă, cât şi promovarea vietii religios-morale” (Ene Braniște, Liturgica), cu alte
cuvinte sustinerea, întărirea şi răspândirea credintei şi a virtutilor creştine.
Toate actele cultului au o dimensiune pedagogico-catehetică, dar au şi una educatională.
Dacă orice act al cultului creştin şi împărtăşirea cu Sfintele Taine îl pregătesc pe elev pentru
Împărătia Cerurilor, în egală măsură îl pregătesc şi pentru viata de aici, pentru o viată mai în
conformitate cu principiile evanghelice şi ale moralei creştine. Din această dublă finalitate a
participării elevilor la lucrările sfintitoare ale Bisericii rezultă şi dimensiunea educativă a misiunii
Bisericii în lume. Sfintele Taine îl fac pe elev să fie mai responsabil, să-şi caute şi să-şi descopere
menirea şi vocatia lui.
Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicatii didactice, este taina care, pe lângă
dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni educationale care vin să întregească actul
pedagogic al instruirii, consilierii şi îndrumării elevilor.
Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi revine
părintelui paroh şi familiei, dar în egală măsură şi profesorului de religie. Prin participarea la Taina
Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea Şcolii, ambele institutii urmărind dezvoltarea
şi împlinirea personalitătii şi caracterului elevilor.
Spovedania constituie o şansă atât pentru Şcoală - elevii devin mai responsabili, cât şi pentru
Biserică - elevii deprind obiceiul de a se mărturisi. Prin faptul că elevii sunt aduşi în număr mare la
mărturisire, preotul paroh îşi cunoaşte mai bine împlinirile şi neîmplinirile credincioşilor şi totodată
poate contribui la îmbunătătirea actului educational prin sugestiile şi recomandările date şcolii.
Considerăm că ar fi necesară desemnarea unor preoti care să se ocupe în mod special de
mărturisirea şi consilierea elevilor în şcoli. Deplasarea elevilor, în vederea mărturisirii, de la şcoală
la Biserică este mai anevoiasă, mai ales pentru clasele mici. Profesorilor de religie le revine misiunea
fie de a-i invita pe preoti în mijlocul elevilor, fie de a-i duce pe elevi la Biserică.
În orice caz, atât preotul cât şi profesorul de religie au obligatia de a-i învăta pe elevi că
mărturisirea lor este importantă, este benevolă, trebuie “să cuprindă toate păcatele, să fie sinceră şi
obiectivă, să fie făcută cu zdrobire de inimă, cu părere de rău”, şi cu dorinta fermă de a nu mai
greşi>> (Vasile Timiș).
Sebastian Șebu, Metodica predării religiei:
Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învătături ale Sfintei Scripturi și Sfintei Traditii,
antrenează puterile sufletești ale credinciosului tânăr spre Dumnezeu, Învătătorul nostru suprem.
Sfintele slujbe, prin simbolistica și puterea lor de sugestie, prin bogătia învătăturilor de
credintă și prin modelele pe care le înfătișează, reprezintă o metodă de cunoaștere a realitătii
religioase pentru elevii de toate vârstele. Cunoștintele dobândite prin ele luminează mintea elevilor,
iar puterea exemplului le mobilizează vointa.

154
Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viată religioasă și de cunoaștere a realitătii religioase.
Ea este o “școală” a educatiei și desăvârșirii creștine. Prin ea elevii află dogmatica ortodoxă expusă
în imnuri, cântări și rugăciuni, dar mai ales își dezvoltă sentimental iubirii fată de Dumnezeu și fată
de aproapele.
Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezenta reală a
Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie elevii își desăvârșesc imaginea
pe care o au despre faptele și învătăturile Mântuitorului Hristos, dar mai ales despre lucrarea Sa
răscumpărătore, despre jertfa Sa și despre biruinta asupra mortii, prin Învierea Sa.
Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev și pentru viata în comunitate, trezindu-i simtul
solidaritătii umane, prin faptul ca toti credincioșii se roagă unii pentru altii (nu doar pentu cei
prezenti, ci și pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiti), rostesc Crezul,
rugăciunile și cântările în comun.
Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vietii religioase prin functia lor
educativă și prin darurile curătitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor. Pentru
ca Taina Spovedaniei să contribuie la educatia religioasă a elevilor, profesorul de religie trebuie să-i
determine pe elevi să conștientizeze importanta ei, arătându-le care sunt etapele necesare ce se
parcurg în săvârșirea acestei Taine și explicând rolul fiecăreia dintre ele.
Astfel, pentru conștientizarea stării de păcat și pentru hotărârea de a pune început bun, având
încrederea că Dumnezeu iartă pe orice păcătos care se pocăiește, profesorul poate prezenta elevilor
anumite parabole (despre oaia cea pierdută, despre fiul risipitor), întâmplări biblice (pocăinta regelui
David mustrat de proorocul Natan, iertarea de către Iisus a femeii prinse în adulter), virtuti sau
păcate ale unor personaje biblice. De asemenea, pentru a-i ajuta pe elevi să facă o mărturisire
completă, profesorul trebuie să-i îndemne ca în fiecare seară, după rugăciune, să-și facă un examen
de conștiintă, multumind lui Dumnezeu pentru faptele bune pe care le-au săvârșit și cerându-I să-i
ierte pentru faptele rele, pe care urmează să le mărturisească și la Taina Spovedaniei.
Și în privinta Tainei Împărtășaniei, elevilor trebuie să li se facă cunoscute importanta și
folosul primirii acestei Sfinte Taine, conștientizându-i, pe de o parte, că cel ce nu mănâncă trupul și
nu bea sângele Domnului nu va avea viată veșnică, și, pe de alta parte, că cel ce mănâncă și bea cu
nevrednicie, osândă își mănâncă și își bea. Și aici se accentuează pe pregătirea, atât trupească, dar
mai ales sufletească, necesară primirii acestei Taine, arătându-se totodată că prin împărtășirea
credincioșilor din același potir se întărește comuniunea cu cei vii și cu cei adormiti, participarea
tainică la Trupul lui Hristos, ai cărui mădulare suntem.
Participarea tinerilor la viata liturgică și la cultul divin presupune și învătarea de către
elevi, inclusiv în cadrul orelor de religie, a unor cântări religioase (colinde, cântarea Hristos a înviat
din morti, de Sfintele Paști, alte cântări din cadrul Sfintei Liturghii și a altor slujbe bisericești).
Cântările religioase sunt însăși credinta cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul
cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii să fie mai ușor
îndemnati spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine. În
selectionarea cântărilor religioase care vor fi învătate de către elevi, profesorul trebuie să respecte
anumite criterii (vârsta elevilor, tematica programei școlare, capacitătile intelectuale și vocale ale
elevilor, etc.), să prezinte elevilor titlul cântării, categoria din care face parte (slujba bisericească sau
perioada din an în care se cântă, persoana în cinstea căreia este compusă acea cântare), să explice pe
întelesul lor textul cântării, structura cântării, importanța ei.

155
6. Ora de Religie - mijloc de cunoastere a tainelor credintei. Implicatiile educatiei religioase
asupra modelării caracterului si personalitătii tinerilor

Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de religie, realizată
prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care trece dincolo de spatiul didactic,
o dimensiune initiatică. Părintele Bria îndemna ca lectia de religie să fie realizată în analogie cu
istoria mântuirii.
Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice
activitate catehetică.
Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creştinism, ca un curs de istoria religiilor
(prezentăm un bagaj de cunoştinte şi ritualuri care pot determina luarea unor optiuni), ca un curs de
apologetică (prezentăm unele argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea şi finalitatea
atunci când subiectii (elevii) devin interesati şi practicanti, atunci când ei conştientizează apartenenta
lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.
Prin ciclul credintei, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria
mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea
comunitătii creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale:
• Initierea în tainele credintei, mărturisirea credintei sau fidelitatea fată de Iisus Hristos şi fată
de Evanghelia Sa.
• Lărgirea orizontului sperantei, celebrarea credintei sau fidelitatea fată de sine şi fată de
Biserică.
• Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credintei sau fidelitatea fată de aproapele
sau de lume.
Initierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credintei, care nu se separă de trăirea
(celebrarea) credintei prin cult şi de practicarea credintei prin faptele noastre şi prin morala personală
şi socială. Pentru început, elevii sunt initiati în comunitatea de credintă, mai apoi în comunitatea de
morală (de trăire). Un profesor bun - prin catehizare - induce elevilor un anumit stil de viată. Astfel,
credinta mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valente personale şi sociale (paradigma socială a
credintei). Eclesia constituie o adunare de credintă, de liturghisire şi de practică.
O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a initia în credintă, de a face
ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfintii Apostoli, primii mărturisitori ai lui
Hristos, i-au învătat pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri de credintă,
îngrijindu-se de sporirea creştinilor în cunoaşterea şi aprofundarea celor învătate. Ne punem
întrebarea: noi, creştini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnati să sporim în cunoaşterea
învătăturilor evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât unii credincioşi, chiar cu studii
superioare, cunosc mult mai putin domeniul credintei decât alte domenii de cunoaştere.
Asumarea credintei presupune o viziune globală despre lume, acceptând că Dumnezeu este
Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfintitorul care transformă creatia şi viata noastră a tuturor.
A doua etapă a ciclului credintei o constituie celebrarea credintei prin participarea la cult,
prin fidelitatea fată de sine şi fată de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că “fiecare
credincios îşi exprimă credinta sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de multumire şi bucurie”.
Sfânta Liturghie creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a sperantei şi a credintei unei
comunităti.
În cadrul cultului public, după mărturisirea credintei (rostirea Crezului) urmează celebrarea
credintei (imnul Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie, profesorul şi elevii purced la
mărturisirea credintei, dar şi la o formă de celebrare, de adorare, fiecare oră de religie începe şi se
încheie cu o rugăciune.
În etapa a treia urmează contextualizarea şi manifestarea credintei în viata personală şi
socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la vietuirea în şi prin Hristos. Preotul, la Sfânta
Liturghie, îi îndeamnă şi îi trimite pe credincioşi la misiune şi la slujire: cu pace să ieşim …, iar
credincioşii răspund întru numele Domnului; de aici reiese rolul credintei în raport cu semenii, cu
morala, cu societatea. Religia (credinta fiecăruia) are sau ar trebui să aibă un rol însemnat atât în
viata personală, cât şi în viata publică.
Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabili
fată de viata şi faptele lor, fată de actul educational, fată de aproapele, după cuvintele Mântuitorului:

156
voi sunteti lumina lumii…, aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă
faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5,14-16).
În contextul social şi educational actual profesorul de religie va da lectiei de religie şi o
dimensiune reconciliatorie, observând statutul istoric al Bisericii: nu separăm acum grâul de neghină,
separarea apartine eshatonului. Ora de religie se derulează ca un dialog, cuvintele folosite în acest
dialog sunt inspirate de cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi, de Cuvântul care ni se descoperă în
Noul Testament şi care ne dă putere. Mântuitorul, în rugăciunea dinaintea Patimilor Sale, spune: Nu
numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine (In. 17,20).
De multe ori ne plângem că la disciplina religie nu avem suficiente mijloace didactice, că nu
avem suficient material bibliografic adecvat particularitătilor de vârstă ale elevilor. Totuşi aceste
neajunsuri pot fi înlăturate, în primul rând prin folosirea la ora de religie a Sfintei Scripturi, în mod
sistematic. Indiferent de continutul didactic (tema abordată), putem în câteva minute citi şi comenta
un anumit pasaj din Vechiul sau Noul Testament, învătându-i pe elevi să aprofundeze elementele de
doctrină creştină şi să-şi asume identitatea creştină. Precum orice formă de misiune creştină are şi o
dimensiune educativă, tot aşa s-ar cuveni ca orice lectie de religie să aibă o dimensiune misionară.
Abordarea separată a acestor etape de initiere în tainele credintei este contrară spiritualitătii
creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lectie de initiere creştină, iar
orice oră de religie trebuie să îndemne elevii spre participarea la Sfânta Liturghie. Mereu trebuie să
căutăm şi să cerem de la Dumnezeu “întelepciune şi meşteşug în stare să ne ajute să găsim multe
ieşiri acolo unde nu-i ieşire” (Sf. Ioan Gură de Aur) şi să îndreptăm sufletele elevilor încredintati
nouă. Fericit este profesorul care-şi învată elevii să înteleagă şi să se bucure că Dumnezeu a
întemeiat Biserica Sa pe Pământ, să aprofundeze şi să trăiască adevărurile de credintă mărturisite de
Biserică.

7. Misiune si educatie în Biserică si Scoală: exigente, convergente, perspective. Implicatiile

pastoral-misionare si educative ale colaborării profesorului de religie cu preotul paroh

Educatia – act sinergic (trei sunt factorii nominalizaţi în tratatele de specialitate: Familia,
Biserica şi Şcoala) şi teandric (colaborarea omului cu Dumnezeu). Dumnezeu a creat cerul şi
pământul, dar a întemeiat şi familia şi Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat şi şcoala, mai întâi în
familie şi în Biserică, cu timpul câştigându-şi, desigur, autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în
strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Cei care au încercat să facă "educatie" fără
Dumnezeu, au eşuat lamentabil.
Iată de ce, toti pedagogii întelepti vor mărturisi, smeriti, că nu ei sunt factori decisivi, primi şi
ultimi, ai demersului educational, ci Dumnezeu. Fără El, "zidirea pedagogică" este zadarnică, după
cuvântul psalmistului: "De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n. n.), în zadar s-ar osteni cei ce o
zidesc..." (Psalm 126, 1). Cât de actuale sunt, de asemenea, cele scrise de Apostolul Pavel: " eu am
sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel ce sădeşte e ceva, nici cel ce
udă, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una, dar fiecare-şi va
primi plata după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I Cor. 3, 4-9).
1. Slujirea preotului în şi pentru şcoală, în bună conlucrare cu profesorul de religie.
Între factorii direct responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preotii de la parohii. Ce
pot face ei, practic? Răspundem, concret: pe lângă faptul cu unii au predat religia până la numirea
titularilor, iar altii predau în continuare, fie şi doar cu statutul de suplinitori, au câteva pârghii
speciale de înrâurire asupra elevilor, părintilor şi chiar a profesorilor. Vom da câteva exemplificări:
- pot, bunăoară, cu tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părintii şi elevii care refuză initial
această disciplină, s-o accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti;
- pot avea o bună conlucrare cu profesorii de religie, în special cu cei din şcolile care se află teritorial
în raza parohiei. Dacă profesorul îl solicită pentru sfeştanie în şcoală, sau pentru a primi copiii la
spovedanie şi împărtăşanie, preotul trebuie să manifeste întreaga disponibilitate. Iar dacă profesorul
de religie nu-l solicită, poate avea el aceste initiative. Mai mult, îl poate ajuta pe tânărul profesor cu
anumite materiale, ca de ex. icoane pentru clase, anumite cărti şi reviste pentru o mai bună informare
(fie şi sub formă de împrumut) etc. Informarea poate fi, de altfel, reciproc-benefică: preotul îi
lămureşte profesorului începător anumite neclarităti, profesorul poate, la rândul său, să-l informeze
pe preot asupra unor noi aparitii editoriale din domeniul său, care este comun, în mare măsură. În
157
acelaşi timp, după cum profesorul de religie trebuie să-i îndemne la clasă pe copii să frecventeze
biserica, aşa preotul poate în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin părintii şi bunicii lor) să
nu lipsească de la ora de religie. De mare utilitate, pentru ambele misiuni, pot fi convorbirile
periodice dintre preot şi profesori, în vederea unei strategii comune de educatie religioasă. Cea mai
fericită situatie este aceea în care preotul este şi duhovnicul profesorului de religie.
2. Importanta parteneriatelor în educatie şi în recuperări educationale. Potrivit legii
272/2004, privind protectia şi promovarea drepturilor copilului, responsabilitatea revine colectivitătii
locale (art. 5.3), alcătuită din: Biserică, Şcoală, Politie, Servicii medicale, Administratia publică
locală, Servicii judetene. Este o expresie, iată, a sinergiei de care vorbeam la început. Art. 103. al. 1,
prevede că „Autoritătile administratiei publice locale au obligatia de a implica colectivitatea locala
in procesul de identificare a nevoilor comunitătii şi de solutionare la nivel local a problemelor
sociale care privesc copiii”, iar al. 2: „În acest scop, pot fi create structuri comunitare consultative
cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoti, cadre didactice, medici, consilieri
locali, politişti”. În virtutea prevederilor aceleiaşi legi, în şcoli pot fiinta cabinete de consiliere
duhovnicească, ca expresie a drepturilor şi obligatiilor privind aceleaşi parteneriate educationale. În
aceste cabinete poate şi preotul oferi consultantă duhovnicească, cu acordul directiunii, după un orar
prestabilit şi în bună întelegere cu psihologul şcolii respective.
3. Slujba de la începutul anului şcolar, săvârşită de preot în şcoala de pe teritoriul
parohiei, poate constitui un bun început al conlucrării lui cu profesorul de religie, ca de altfel
cu toate cadrele didactice, cu elevii şi, totodată, cu părintii elevilor. De obicei, se săvârşeşte
slujba sfintirii apei celei mici, la care se adaugă rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-
Deum-ul. Dacă timpul nu îngăduie, se vor rosti doar rugăciunile începătoare şi una dintre rugăciunile
pentru şcolari. La sfârşit, preotul are prilejul (şi obligatia!) de a rosti un foarte scurt cuvânt, care,
bine închegat, poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor celor de faţă pentru cele
sfinte, în general, şi pentru ora de religie, în special.
4. „Hristos împărtăşit copiilor” – un program catehetic complementar orei de religie, cu
scopul de a sustine activitatea de catehizare a copiilor.
Proiectul de faţă este acum dezvoltat în colaborare cu Bisericile Ortodoxe din Albania,
Armenia, Bosnia, Egipt, Georgia, Liban şi Rusia. În aceste tări s-au tradus şi tipărit, cu adaptare la
specificul şi traditia fiecărei Biserici locale, ghidurile catehetice ortodoxe publicate în limba engleză,
avându-i ca autori pe Pr. John Matusiak, Dr. Constance Tarasar şi Valerie Zahirsky. Avantaje:
• deoarece nu i se impun restrictii şi rigori specifice unui manual care trebuie să se înscrie în politica
dusă în domeniul învătământului de ministerul de resort, ghidurile catehetice au o mai mare
flexibilitate, fiind structurate în aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le interesul şi captându-le,
spre exemplu, atentia prin jocuri şi aplicatii care nu pot fi incluse într-un manual;
• faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală (adică într-un spatiu în care copilului i se mai
predau, de asemeni, biologia sau matematica), conferă orei de cateheză o atmosferă aparte, cadrul
oferit de sfintele lăcaşuri sporind atentia, receptivitatea şi evlavia copilului; pictura bisericii şi
structura sa arhitectonică, mobilierul bisericesc sau vasele liturgice constituie tot atâtea posibilităti
de a ilustra “pe viu” cele cuprinse în anumite lectii, aspect care facilitează asimilarea de cunoştinte.
Concluzia: ora de religie şi cateheza din parohii se află în raport de complementaritate şi nu
de concurentă.
Înfiintarea birourilor de catehizare parohială la nivelul eparhiei şi întocmirea unui calendar pentru
organizarea activitătii catehetice în Patriarhia Română până la nivelul parohiei. Se urmărește
dezvoltarea unor relatii de colaborare între Biroul de catehizare şi inspectoratele şcolare, în
încercarea de a obţine de la Ministerul Educatiei şi Cercetării aprobarea pentru un punctaj de 36
puncte (conform metodologiei de promovare) acordat profesorilor de religie care se implică în
activitătile proiectului ”Hristos împărtăşit copiilor”.
5. Importanta legăturii dintre elevi şi preotul duhovnic.
Din “Rânduiala slujbei de la începerea anului şcolar”, aflăm că preotul se roagă pentru ca
Dumnezeu să trimită asupra elevilor “în inimi, în minte şi în grai duhul întelepciunii, al ştiintei, al
evlaviei şi al fricii Sale; să-i lumineze cu lumina cunoştintei Sale, să le dea putere şi tărie pentru
întelegerea Legii Lui celei dumnezeieşti şi a toată învătătura cea bună şi folositoare”. Însă, pe lângă
rugăciunile ce se fac la începutul anului şcolar, preotul trebuie să se implice şi mai mult în şcoală
pentru ca rugăciunea să aibă o sustinere faptică.
Elevii care merg la biserică duminică de duminică sunt, de obicei, mai cuminti, învată mai bine, nu
158
creează probleme. Dintre cei care ridică probleme de comportament şi care au probleme de sănătate
atât ei, elevii, cât şi părintii nu merg la biserică şi nu se spovedesc în proportie de peste 90%. În
marea majoritate a acestor cazuri rezolvarea problemelor vine dacă părintii acceptă să meargă la
biserică şi să se spovedească, dar, şi copiii prin vietuirea lor în Hristos, rugându-se la Dumnezeu şi
mergând la biserică pot să-i ajute pe părinti să meargă pe drumul cel bun.
Initiative recomandate profesorilor de religie:
• să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de comun acord cu directiunea;
• să mijlocească prezenta preotului în şcoală, în cadrul parteneriatului privind implementarea legii
272, inclusiv pentru deschiderea unui cabinet de consultantă duhovnicească;
• să-i solicite din timp preotului programarea copiilor pentru spovedanie şi împărtăşanie;
• să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, sustinând la nevoie strana şi cântarea în comun;
• să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor catehetice din biserică: Hristos împărtăşit
copiilor, cateheza şi dialogul pentru adulti etc.;
• să-l sprijine pe preot în alte activităti pastoral-catehetice, cum ar fi: redactarea unui buletin
parohial, alcătuirea unui site pe internet, amenajarea bibliotecii parohiale etc.;

159