I.

Revelaţia naturală si supranaturală

A. GENERALITĂȚI: Revelatio (lat.) = descoperire.

Revelația divină este actul liber, supranatural,prin care Dumnezeu, din propria
inițiativă și putere, Se descoperă oamenilor (arătându-le acestora voința și planurile Sale în
legătură cu lumea și cu oamenii). Revelația nu trebuie înțeleasă doar ca o cunoaștere
(intelectuală) a lui Dumnezeu, ci mai ales ca o apropiere reală, o comunicare și împărtășire
reală a lui Dumnezeu spre oameni; în acest sens, se mai numește „ieșirea lui Dumnezeu din
lumina cea neapropiată” (1 Timotei 6) spre a Se face cunoscut omului. Revelația divină
exprimă taina relației vii și personale între Dumnezeu și om, descoperirea Persoanei și
lucrării lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin care se manifestă iubirea Sfintei Treimi față de
lume. În această iubire, la care omul este chemat să răspundă, inițiativa o are Dumnezeu.
Semnul Revelației este dorul după Dumnezeu trăit în relația chemare-răspuns dintre
Dumnezeu și om, după cum mărturisește și Sfântul Siluan Athonitul: „Inima mea tânjește
după Domnul... Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit, mai intâi. Dacă nu m-ai fi atras
prin iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut”. Necesitatea Revelației: Revelația divină
este absolut necesară omului, deoarece fără ea, omul nu ar putea cunoaște nimic despre
Dumnezeu și despre voia Sa, și astfel nu ar putea dobândi fericirea veșnică: „Și aceasta este
viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos
pe Care L-ai trimis” (Ioan 17).
Posibilitatea Revelației:
a) prin Revelație, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, deoarece, El fiind Creatorul
și Proniatorul acestuia, este și Părintele său iubitor, care i se descoperă din iubire, pentru a-l
ajuta să-și împlinească scopul: „Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile
Tale” (Psalm 118);
b) Revelația nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu: „Tatăl meu până acum
lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5);
c) Revelația nu este ceva neconform cu firea omului, pentru că fiind creat după chipul
lui Dumnezeu, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu El, prin desăvârșire: „Fiți desăvârșiți,
precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5);
d) omul, deși mărginit, este capabil să primească uriașul conținut al Revelației divine,
pentru că este creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu;
e) chiar dacă Revelația depășește posibilitățile de cunoaștere și înțelegere ale rațiunii
omenești, rațiunea omului poate fi iluminată și ajutată prin credință, care ne determină să
acceptăm adevărurile descoperite de Dumnezeu: „Prin credință înțelegem că s-au întocmit
veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd” (Evrei
11).

B. REVELAȚIA NATURALĂ:
În Revelația naturală, prin ordinea și frumusețea dumnezeiască a lumii create, omul Îl
cunoaște pe Dumnezeu ca fiind Creatorul și Atotțiitorul întregului univers: „Cerurile spun
slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm 18); sfântul Apostol
Pavel spune și el: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui, adică veșnica Sa putere și
dumnezeire, se văd din făpturi, prin cugetare” (Romani 1). Întreaga lume este ca o scară prin
care omul urcă spre Dumnezeu, întrucât toate au fost făcute prin Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1)
Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot universul,
prin însuși actul creării lui. Omul se constată pe sine ca pe o ființă rațională, apoi constată că
și lumea înconjurătoare este impregnată de raționalitate. Însă omul, fiind singura ființă din

1
lume conștientă de sine, este într-un fel conștiința lumii, el este cel care dă sens, sau este
sensul existenței lumii văzute. Totodată, omul nefiind nici autorul raționalității lumii, nici al
conștiinței și rațiunii sale (care este conformă cu raționalitatea lumii), devine limpede pentru
om că există o Rațiune și o Conștiință superioară, supremă, care a creat și raționalitatea lumii,
și conștiința și rațiunea umană conformă cu raționalitatea lumii.
Revelația naturală nu se referă doar la natura înconjurătoare (nu are în vedere doar
raționalitatea existențelor nepersonale), ci și la natura rațională a omului, ca persoană. Deși e
conformă cu raționalitatea lumii, totuși rațiunea umană o depășește pe aceasta, dându-i sens,
și nu poate fi concepută decât numai în raport cu o Rațiune supremă, divină. În acest sens,
Revelația naturală deplină, autentică, este de fapt persoana umană. Și mai mult decât atât, în
cel mai înalt grad, Revelația naturală în persoana umană se trăiește prin paternitatea și filiația
umană, ca imagini sau chipuri ale paternității și filiației divine. (Capacitatea părintelui de a se
înfățișa copilului ca izvor de existență, de adevăr, de certitudine, de autoritate, ca instanță
primă și absolută, nu i se datorează omului ca părinte, ci se dovedesc un dat de care chiar el
simte că este depășit; această capacitate se datorează lui Dumnezeu aflat între ei, care
primește la Sine iubirea de la unul și o reflectă apoi celuilalt).
Revelația naturală singură nu este suficientă, deoarece nu dovedește limpede
caracterul personal al lui Dumnezeu, existând pericolul căderii în panteism sau deism. Ea
trebuie completată cu Revelația supranaturală, în care Dumnezeu, ca Persoană, i se adresează
în mod direct omului. În același timp, nu se poate face o separație netă între Revelația
naturală și cea supranaturală, existând o reciprocitate și o legătură profundă între ele. Întrucât
cosmosul și omul se arată imprimate de o Rațiune superioară, iar raționalitatea din lume și din
om nu sunt de la sine și pentru sine, ci se dovedesc un dat, și în plus rațiunea omului se
dovedește conformă cu raționalitatea lumii, putem spune că Revelația naturală nu este pur
naturală, ci este „naturală” în chip supranatural. Pe de altă parte, în lumina Revelației
supranaturale, creștinii înțeleg mai bine felul în care Dumnezeu li se descoperă prin natura
înconjurătoare. De aceea, Sfinții Părinți au subliniat legătura organică dintre cele două forme
ale Revelației divine: „Cel ce vrea să călătorească drept și fără greșeală spre Dumnezeu, are
nevoie în chip necesar de amândouă, de cunoștința Scripturii în duh și de contemplația
naturală a lucrurilor după duh...” (Sf. Maxim Mărturisitorul)

C. REVELAȚIA SUPRANATURALĂ:
Revelația supranaturală sau directă este revelația prin persoane, prin vorbirea lui
Dumnezeu, ca Persoană, cu persoane sfinte (cărora le-a făcut cunoscută existența Sa
atotputernică, personală și iubitoare, și le-a încredințat răspunderea de a transmite mai departe
adevărul, voia și intenția Lui pentru oameni); este descoperirea prezenței și lucrării lui
Dumnezeu în istoria omenirii, care devine astfel un cadru de întâlnire între Dumnezeu și om.
Fără Revelația supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege nici pe cea naturală,
deoarece numai Revelația supranaturală primordială, făcută primei perechi de oameni, Adam
și Eva, deschide calea pentru Revelația naturală de după cădere. Astfel, Revelația naturală se
precizează și se completează cu cea supranaturală.
Numele de Revelație supranaturală îl poartă deoarece ea ni se comunică în chip
supranatural și este acceptată de om prin credință. Ea se deosebește de cea naturală prin faptul
că este mai limpede, mai clară, mai precisă și mai sigură, apoi că ea cuprinde adevăruri mult
mai numeroase și mai variate, unele dintre acestea fiind mai presus de puterea de înțelegere a
minții omenesti, de aceea trebuie primite de om prin credință. Revelația supranaturală este
mult superioară celei naturale atât prin faptul că precizează limpede existența personală a lui
Dumnezeu, cât și prin faptul că precizează scopul existenței omului și al lumii. Ea poate fi de
două feluri: externă, când este făcută de Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, fiind

2
însoțită de semne externe, minuni sau profeții, și internă, când se produce în sufletul omului,
fără manifestări exterioare, ci numai printr-o iluminare interioară (în cazul în care omul este
îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba de inspirația divină). După căderea în
păcat a primilor oameni, Adam și Eva, Dumnezeu Se descoperă în istorie în mod special prin
legămintele încheiate cu patriarhii și profeții Vechiului Testament. În desfășurarea Revelației
supranaturale sunt mai multe etape: de la Adam la Noe, de la Noe la Avraam, de la Avraam la
Moise, de la Moise la Hristos. Prin descoperirile din perioada Vechiului Testament, lumea a
fost pregătită pentru primirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Mântuitor al întregii
lumi: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a grăit părinților
noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a
pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei 1). Precum rezultă din
cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „în multe rânduri și în multe chipuri”, Revelația
supranaturală s-a făcut în trepte sau etape care marchează o creștere și dezvoltare în timp a ei;
se poate vorbi astfel de un progres în Revelația supranaturală, dar caracteristica ei rămâne
unitatea, ea fiind expresia neschimbabilității și continuității planului iconomiei divine pentru
neamul omenesc. Dar punctual culminant al ei, atins „în zilele acestea mai de pe urmă”, este
Revelația în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.
Ea se încheie astfel în Iisus Hristos și în Sf. Apostoli, prin care ni s-a transmis. Hristos
este originea, conținutul și sensul întregii revelații: „Eu sunt Alfa și Omega, zice Domnul
Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul” (Apocalipsa 1). Hristos
împlinește Revelația supranaturală, dar aceasta nu înseamnă o înțelegere statică a revelației,
deoarece fiecare credincios este implicat în istoria mântuirii, fiind chemat să împărtășească
roadele biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții. Revelația supranaturală s-a încheiat
deci în Iisus Hristos și în Sfinții Apostoli, mai precis cu moartea ultimului apostol; ea este
deci închisă, completă și desăvârșită.
Revelația supranaturală rămâne însă activă mai departe, se află într-o perpetuă
desfășurare în Biserică, prin lucrarea lui Hristos în continuare, de extindere a vieții
dumnezeiești din trupul Său înviat în cei credincioși, și prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta
înseamnă însă că, după încheierea ultimei etape istorice a Revelației supranaturale, marcată
de moartea ultimului apostol, a urmat doar un proces de explicare, de păstrare, de transmitere
și de însușire a ei, de transpunere a adevărurilor revelate în cele mai adecvate forme pentru a
putea fi însușite corect de credincioșii din toate timpurile și locurile. Această lucrare se
săvârșește sub asistența Sfântului Duh numai în Biserică, singura păstrătoare, transmițătoare
și interpret al Revelației divine supranaturale, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Criteriile Revelației autentice:

1) criterii interne (care provin din însuși conținutul Revelației):
a) pozitive (ne arată ce trebuie să cuprindă Revelația: adevăruri religioase și morale
incontestabile, expuse într-o formă clară și precisă, fără să fie în contrazicere cu alte
adevăruri);
b) negative (ne arată ce nu este îngăduit să cuprindă Revelația: idei absurde, contrare
logicii și bunului simț, idei imorale, antisociale și antiumane).
2) criterii externe (care rezultă din împrejurările în care se face Revelația, precum și
din faptele care o însoțesc):
a) criterii naturale (se referă la persoana prin mijlocirea căreia se face Revelația, la
calitățile sale morale și intelectuale, precum și la modul în care se face Revelația);
b) criterii supranaturale: minunile și profețiile. Minunile presupun în mod necesar
prezența și lucrarea lui Dumnezeu – sunt fenomene ori fapte sensibile, care nu pot fi explicate
pe temeiul legilor naturii, deoarece le depășesc pe acestea, căci autorul lor este Dumnezeu, iar
scopul lor este religios-moral, și anume adeverirea Revelației. Prin minuni, Dumnezeu nu

3
anulează legile pe care tot El le-a dat, căci acest lucru este un nonsens. Nici măcar nu le
încalcă sau nu le suspendă temporar, deși ar avea și dreptul, și puterea de a o face. Prin
minuni, Dumnezeu depășește uneori aceste legi naturale, datorită voinței și atotputerniciei
Sale. (După cum, prin ridicarea unei haltere, nu este încălcată sau suspendată temporar legea
gravitației, ci doar este depășită forța de greutate a halterei prin aplicarea asupra ei a unei
forțe mult mai mari). Minunile sunt dovada cea mai convingătoare despre originea divină a
religiei creștine: Dacă nu Mă credeți pe Mine, credeți lucrurilor Mele (Ioan 10); De nu aş fi
făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea (Ioan 15); Rabi, ştim
că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci
Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (Ioan 3). Profeția este o prezicere al cărui conținut este
făcut cunoscut prin Descoperirea dumnezeiască. Ultimul profet este Sf. Ioan Botezătorul.
Așadar, încheindu-se Revelația supranaturală, minunile și profețiile și-au încheiat rolul de
adeverire a Revelației supranaturale, ele însă au continuat să existe prin bunăvoința lui
Dumnezeu, rolul lor fiind zidirea sufletească și mântuirea oamenilor.

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Revelația divină se cuprinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, cele două căi sau
moduri de fixare, păstrare și transmitere a Revelației; ele nu se deosebesc ca fond, între ele
existând o strânsă legătură; întregul conținut al Revelației se găsește în amândouă, de aceea
ele au o valoare egală ca păstrătoare și transmițătoare ale Revelației.

A. Sfânta Scriptură:
1. a) Definiție: Sf. Scriptură sau Biblia este colecția de cărți sfinte scrise de prooroci,
apostoli și alți oameni aleși, sub inspirația Duhului Sfânt, într-o perioadă de aproape 1500 de
ani;
b) Cuprins: Sf. Scriptură cuprinde adevăruri de credință, norme de viață, precum și
unele relatări istorice descoperite de Dumnezeu credincioșilor în scopul mântuirii lor;
deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus și Cuvântul lui
Dumnezeu;
c) Autori: Sf. Scriptură este cartea cărților, de o valoare inestimabilă, cuprinzând 66 de
cărți canonice scrise de aproape 40 de autori deosebiți ca stare socială și intelectuală; cu toate
acestea, ea este o carte unitară, datorită inspirației divine prin care a fost scrisă; așadar,
autorul ei principal este Duhul Sfânt Dumnezeu; d) Împărțire: Sf. Scriptură se împarte în
Vechiul Testament (pe o perioadă de 5508 ani, de la crearea lui Adam până la venirea
Mântuitorului), care cuprinde 39 de cărți canonice (inspirate) și 14 cărți necanonice (13 +
Rugăciunea lui Manase), neinspirate, dar bune de citit (anaghinoscomena), și Noul
Testament, care cuprinde 27 de cărți canonice (lista cărților canonice s-a stabilit la sinodul
local de la Laodiceea, în 360).

2. Raportul dintre Vechiul și Noul Testament:

a) ambele Testamente sunt normative, adică obligatorii pentru viața creștină, dar cea
mai mare valoare o are Noul Testament, pentru că el cuprinde Descoperirea dumnezeiască
făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat;
b) Revelația cuprinsă în Vechiul Testament are caracter pedagogic, de
călăuză/pedagog spre Hristos (Galateni 3); ea este nedesăvârșită și are caracter prefigurativ,
pe când Revelația absolută adusă de Hristos are caracter ultim, definitiv, desăvârșit și

4
irevocabil; valoarea Vechiului Testament (îndeosebi a legii morale sintetizate în Decalog)
este însă recunoscută în Noul Testament: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau
proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5), Deci, Legea (lui Moise) e sfântă şi
porunca e sfântă şi dreaptă şi bună (Romani 7);
c) numind legea mozaică umbra bunurilor viitoare (Evrei 10), Sf. Apostol Pavel arată
superioritatea Noului Testament față de cel Vechi, pentru că el cuprinde cuvintele vieții
veșnice, adică învățăturile dumnezeiești descoperite de Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru
mântuirea noastră; Noul Testament este absolut necesar pentru cunoașterea lui Dumnezeu și
desăvârșirea noastră morală, deci este indispensabil pentru mântuire: Şi aceasta este viaţa
veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-
ai trimis (Ioan 17);
d) Sfinții Părinți au arătat legătura dintre cele două Testamente, precum și
superioritatea celui Nou: „Noul Testament este ascuns în cel Vechi, Vechiul Testament se
deschide în cel Nou” (Fericitul Augustin); ele alcătuiesc un întreg, un tot unitar, neputând fi
despărțite, pentru că amândouă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Inspirația Sfintei Scripturi:

a) dovezi: din multe locuri ale Vechiului Testament rezultă că autorii acestuia l-au
scris după porunca lui Dumnezeu: Fost-a cuvântul Domnului către mine... (Ieremia 2), Şi a
zis Domnul către mine: "Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti (Isaia 8);
Însuși Mântuitorul spune: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi
acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5); în Noul Testament avem multe dovezi
despre inspirația divină a întregii Scripturi: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de
folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2
Timotei 3), După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit
părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul
(Evrei 1), Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai
lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1);
b) Inspirația sau insuflarea dumnezeiască este acțiunea de înrâurire dumnezeiască
asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaște și
înțelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie și îl ferește de greșeli în decursul scrisului.
Inspirația divină nu trebuie înțeleasă ca o inspirație verbală (așa cum cred neoprotestanții, sau
cum credeau în trecut Filon, Iustin Martirul, Ipolit), ci numai ca o inspirație dinamică, de
conlucrare între factorul divin și cel uman, în care omul primește de la Dumnezeu conținutul
Revelației, însă Dumnezeu nu îi anulează personalitatea, cugetarea ori voința, ci îi lasă
libertatea de a reda în felul său propriu conținutul Revelației.

4. Lectura și tâlcuirea Sfintei Scripturi:

Biserica recomandă credincioșilor citirea Sfintei Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că
fiecare poate să o tâlcuiască după mintea și priceperea sa; pentru că, spune Apostolul Petru,
în scrierile Apostolului Pavel sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi
neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (2 Petru 3); de
asemenea, diaconul Filip, întâlnind pe famenul etiopian care citea din Isaia, l-a întrebat:
Înţelegi, oare, ce citeşti? Famenul i-a răspuns: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi
cineva? (Fapte 8); tot Apostolul Petru spune: nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după
socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei
sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1). Așadar, credincioșii
trebuie să se mențină pe linia tâlcuirii Sfintei Scripturi pe care o dă Biserica, prin Sfinții
Părinți, neinterpretând niciun text contrar tâlcuirii Bisericii.

5
 B. Sfânta Tradiție:
1. Traditio (lat.) = predare, transmitere. În sens teologic, în înțeles larg, prin tradiție se
înțelege învățătura dată de Dumnezeu în mod direct oamenilor aleși (întreaga Revelație
supranaturală, inclusiv Sf. Scriptură). În sens restrâns, prin Sfânta Tradiție înțelegem
totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin
viu grai de către Mântuitorul și Sfinții Apostoli, fiind ulterior consemnate în scris și păstrate
de către Sfânta Biserică până în zilele noastre.

2. Mântuitorul nu ne-a lăsat nimic scris, propovăduirea Evangheliei Sale a făcut-o

numai prin predică orală, și tot așa i-a îndemnat și pe Apostoli să facă: Mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le
să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28). Din Sf. Scriptură rezultă că modul
obișnuit de predare a învățăturii evanghelice de către Apostoli era tot propovăduirea orală:
Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la
voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (2 Ioan), Multe lucruri
aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd
în curând, şi atunci vom grăi gură către gură (3 Ioan). Cărțile Noului Testament sunt scrieri
ocazionale, prilejuite de ivirea unor probleme sau situații deosebite în comunitățile creștine
din secolul I, și nu cuprind toată învățătura lăsată de Mântuitorul Hristos.

3. Această practică a Sf. Apostoli de a propovădui Evanghelia mai ales prin viu grai,
pe lângă faptul că este întemeiată pe exemplul și pe porunca Mântuitorului, este și
modalitatea cea mai bună de răspândire a credinței creștine, căci credinţa vine din auzire, iar
auzirea prin cuvântul lui Hristos (Romani 10); prin predica vie se creează o comuniune
sufletească ce poate insufla mai ușor ascultătorilor credință și dragoste față de Dumnezeu,
mesajul transmis oral este mai bogat și mai bine înțeles.

4. Fiind scrise mai mult ocazional, cărțile Sfintei Scripturi nu cuprind întreaga
învățătură revelată, lucru mărturisit chiar de ele: Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a
făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde
cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21), Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi,
care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20). Prin urmare, dacă Sf. Scriptură cuprinde numai
o parte din Descoperirea dumnezeiască, înseamnă că cealaltă parte a acestei Descoperiri,
neconsemnată în Sf. Scriptură, s-a păstrat pe cale orală, formând un tezaur la fel de prețios ca
și Sf. Scriptură, purtând numele de Sf. Tradiție sau Predanie.

5. Învățăturile cuprinse în Sf. Tradiție au aceeași valoare cu cele din Sf. Scriptură,
pentru că ambele provin din aceeași Descoperire dumnezeiască: Deci, dar, fraţilor, staţi
neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2
Tesaloniceni 2), Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa
şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus(2 Timotei 1), Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi
martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe
şi pe alţii (2 Timotei 2).

6. Însăși Sf. Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiții, căci la început a fost
numai Tradiția, și apoi s-a scris Scriptura ca o parte a acesteia (cea mai veche carte a Noului
Testament s-a scris abia la anul 43, iar Apostolul Ioan scrie până spre sfârșitul secolului I). În
unele locuri din Sf. Scriptură, autorii redau învățături și fapte cunoscute numai din Sf.
Tradiție, care nu apar anterior nicăieri în Sf. Scriptură: astfel, Apostolul Pavel îndeamnă pe
preoții din Efes, adunați la Milet: să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a

6
zis: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20); în 2 Timotei 3, el amintește de vrăjitorii
egipteni Iannes și Iambres care i s-au împotrivit lui Moise în Egipt (lucru neconsemnat în
Vechiul Testament), iar Sf. Iuda, în epistola sa, amintește de cearta arhanghelului Mihail cu
diavolul pentru trupul lui Moise, și de proorocia lui Enoh, lucruri preluate de asemenea din
Sf. Tradiție.

7. Sfinții Părinți, în unanimitate, afirmă valoarea Sfintei Tradiții, egală cu a Sfintei

Scripturi, ca păstrătoare a Revelației divine: „Din dogmele și practicile ținute de Biserică, pe
unele le avem în învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiția Apostolilor. Ambele
au aceeași valoare pentru pietate” (Sf. Vasile cel Mare). Sf. Tradiție a mai fost numită
„memoria vie a Bisericii” (Bulgakov), „viața Duhului Sfânt în Biserică” (Lossky).

8. Aspectul statornic al Sfintei Tradiții:

a) Sf. Tradiție cuprinde două aspecte: un aspect statornic, care se identifică cu Tradiția
apostolică (ceea ce Apostolii au predat Bisericii prin viu grai) și un aspect dinamic, în care
Biserica, preluând Tradiția apostolică și rămânând statornic în ea, o dezvoltă continuu, după
nevoile ei, ca răspuns la problemele fiecărei epoci; b) aspectul statornic al Tradiției poate fi
delimitat în timp, ca începând la Cincizecime și ținând până la moartea ultimului Apostol,
fiind fixat apoi în scris de Biserică în epoca sinoadelor ecumenice; iar aspectul dinamic al
Tradiției începe odată cu cel statornic și se continuă până la sfârșitul veacurilor;
c) părțile principale ale Tradiției statornice sunt definițiile dogmatice și canonice ale
sinoadelor ecumenice, precum și învățăturile Sf. Părinți care se bucură de consensul
majorității lor; d) cele 8 izvoare ale Tradiției statornice sunt:
1) Hotărârile (definițiile) dogmatice și canonice ale celor 7 sinoade ecumenice și 9 sinoade
locale aprobate de Sinoadele trulan;
2) Cele 80 de canoane apostolice (care cuprind rânduielile apostolilor);
3) Canoanele Sf. Părinți;
4) Scrierile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor;
5) Simbolurile de credință apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan, precum și
Mărturisirile de credință ale Bisericii Ortodoxe (cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului,
aprobată de sinodul de la Iași în 1642, cea a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, aprobată de
sinodul din Ierusalim în 1672, cea a lui Ghenadie Scholarul, patriarhul Constantinopolului,
făcută la cererea sultanului Mahomed al II-lea în 1456 și cea a lui Mitrofan Kritopulos în
1625);
6) Mărturisirile de credință ale martirilor, consemnate în Actele martirice (Iar când vă vor
duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce
veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi – Luca 12);
7) Practicile de cult bisericești (rânduiala Sf. Taine, a ierurgiilor, etc.) și cărțile de slujbă, mai
ales cele 3 Sfinte Liturghii ale Bisericii;
8) Mărturii istorice și arheologice referitoare la credința creștină apostolică (catacombe,
documente, epistole, scrieri, etc.), precum și datele oferite de canoanele arhitecturii și picturii
bisericești (formate în epoca patristică) și de cântările bisericești (care cuprind învățătura
Bisericii fără greșeală).
9. Criteriile Sfintei Tradiții, după Vincențiu de Lerin (sec. IV), care a precizat că tradiția
adevărată constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni și de către toți”: conform
acestui principiu, Tradiția adevărată trebuie să îndeplinească trei criterii:
a) ceea ce se găsește în Tradiție să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând cu
Biserica veche apostolică;
b) ceea ce se găsește în Tradiție să fie crezut în toate Bisericile de pretutindeni;

7
 c) ceea ce se găsește în Tradiție să fie la fel consemnat de către Sf. Părinți și scriitori
bisericești, adică de cea mai mare parte dintre ei.

Biserica, loc de pastrare a Revelatiei

Revelația dumnezeiască, atât Sfânta Scriptură cât și Sfânta Tradiție, reprezintă

cuvântul infailibil al lui Dumnezeu adresat omului, și acest cuvânt trebuie transmis omului tot
prin mijloace infailibile. Omul singur este păcătos. Singurul mijloc infailibil este Sfânta
Biserică, pentru că ea este Trupul lui Hristos și are cap pe Hristos: Şi toate le-a supus sub
picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui,
plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1). Biserica este stâlpul și temelia
adevărului (1 Timotei 3) și în ea lucrează permanent Sfântul Duh.
Biserica este singurul mijloc de păstrare, judecare și interpretare a cărților sfinte și
canonice, cât și a Tradiției adevărate. Astfel, Sf. Scriptură există datorită Bisericii și este
aplicată și interpretată de Biserică. Nu Biserica a luat ființă prin mijlocirea Sfintei Scripturi,
ci Sfânta Scriptură a luat naștere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părți din Tradiția
apostolică, deci a unei părți a Revelației dumnezeiești. Sf. Scriptură nu s-a scris deci în afară
de Biserică, ci în Biserică, de Sf. Apostoli și ucenicii lor – Apostolii fiind nucleul și temelia
Bisericii creștine. Apoi Biserica este cea care a stabilit cărțile canonice ale Sfintei Scripturi pe
temeiul autenticității și inspirației lor divine (la Sinodul de la Laodiceea, în 360). Aceasta
pentru că, deși spune Apostolul Pavel: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos
spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei
3), totuși Sf. Scriptură nu ne spune câte cărți sunt inspirate și care sunt acestea. Lista cărților
canonice ale Sfintei Scripturi o stabilește Biserica. Sf. Chiril al Alexandriei scrie: „Să cunoști
de la Biserică, care sunt cărțile Vechiului și Noului Testament. Fără Biserică nu ar fi fost Sf.
Scriptură, sau cel puțin nu ar fi cum o avem azi. În al doilea rând, tot Biserica este cea care
judecă și păstrează Sf. Tradiție”. Biserica, prin Sf. Tradiție, actualizează, aprofundează și
aplică în viața credincioșilor conținutul Sfintei Scripturi. Sf. Tradiție este explicatoarea
adevărată a Sf. Scripturi, iar această explicare este în esență apostolică. De la început,
Biserica stăruia în învăţătura apostolilor (Fapte 2), aceștia relatând cuvintele și faptele lui
Hristos, dar dându-le și o explicare comună, pe înțelesul tuturor. Deși această explicare sau
învățătură apostolică îmbracă forme variate în expunere, în esență ea rămâne aceeași, fiind
făcută prin Duhul lui Hristos. De aceea ea trebuie să rămână ca un model permanent, ca o
regulă de neschimbat în înțelegerea și interpretarea Sfintei Scripturi. Numai prin Sf. Tradiție
și în Biserică, conținutul Sfintei Scripturi devine mereu viu, actual, eficient pentru fiecare
generație de credincioși. În Biserică, cultul divin actualizează momente din Sf. Scriptură; prin
slujbele bisericești, adevărurile Sfintei Scripturi capătă „o adâncă tâlcuire dogmatică și
morală. Sf. Scriptură, fără explicarea liturgică și fără aplicarea ei în Liturghie și în celelalte
Taine, se usucă, se desfigurează” (Pr. D. Stăniloae). Dacă Sf. Scriptură a apărut în sânul
Bisericii, în ce privește Sf. Tradiție, ea apare odată cu Biserica, și Biserica apare odată cu Sf.
Tradiție, căci Tradiția nu reprezintă altceva decât datina, predania, rânduielile Bisericii. Fără
Biserică, Tradiția nu ar mai exista, încetând de a mai fi practicată și transmisă. Dar nici
Biserica nu ar fi putut exista fără Tradiție, căci Tradiția este însăși lucrarea Duhului Sfânt în
Biserică, este „viața Bisericii în Duhul Sfânt” (V. Lossky). Biserica este, de asemenea, și cea
care discerne adevărata Tradiție de falsele tradiții. Biserica este cea care dezvoltă Tradiția
statornică în Tradiție dinamică, și cea care păstrează Sf. Tradiție. În Biserică, aspectul
statornic al Tradiției se dezvoltă în cel dinamic. Vincențiu de Lerin spune: „Dezvoltarea
Tradiției nu înseamnă schimbarea ei, ci o amplificare în ea însăși”. În Biserică este de fapt
mereu aceeași Tradiție, aceeași învățătură, aceeași credință, același har, explicate însă și
actualizate, făcute contemporane tuturor generațiilor de credincioși. Astfel, învățătura

8
Bisericii împotriva drogurilor, fumatului, avorturilor, eutanasiei, în problema calendarului, a
reprimirii ereticilor în Biserică, instituirea de noi sărbători, noi canonizări de sfinți și noi
slujbe închinate lor, constituie exemple de Tradiție dinamică. Așadar, dezvoltarea,
îmbogățirea Sfintei Tradiții nu se face prin adăugarea unor învățături necunoscute, ci prin
aplicarea și adâncirea celor știute, primite de la Sfinții Apostoli, în momente și situații diferite
din viața Bisericii.

Așadar, între Biserică, Sf. Scriptură și Sf. Tradiție este un raport de intercondiționare,
de reciprocă împlinire și confirmare. Biserica se mișcă în interiorul Revelației supranaturale,
adică se orientează mereu după Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, fiind zidită pe temelia Apostolilor
și a proorocilor, și având cap pe Hristos: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor,
piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2). Dar în același timp,
Biserica propovăduiește cuprinsul adevărat al Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, păstrându-le
nealterate și dând mereu garanție pentru autenticitatea lor. Biserica explică și aplică Sf.
Scriptură în conținutul ei autentic prin Tradiția apostolică păzită de ea. Sf. Scriptură își
descoperă conținutul ei în interiorul Bisericii și al Tradiției, iar Sf. Tradiție este vie în
interiorul Bisericii. Această împletire între Sf. Scriptură, Sf. Tradiție și Biserică este rezultatul
lucrării Duhului Sfânt.