II.

Dumnezeu Creatorul
Crearea lumii nevazute

1. Originea lumii:
Concepții eronate: dualism (Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă,
eternă), panteism (lumea este o emanație din Dumnezeu), materialism. Corect: Lumea a fost
creată de Dumnezeu (împotriva materialismului) (Facere 1:1, Crezul) din nimic.

2. Creația din nimic: nu din materie preexistentă (împotriva dualismului), ci din

nimic, numai din voința lui Dumnezeu (El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit –
Ps.148); rezultă o deosebire esențială între El și lume (împotriva panteismului). Dovezi: 2
Macabei 7 (Te rog, acum, copile, uită-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într-însele
și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic și că neamul omenesc are aceeași obârșie); Ioan
1:3 (Toate printr-Însul s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut).

3. Creația în timp: Dumnezeu a creat lumea în timp, deodată cu timpul, astfel încât
începutul timpului este și începutul lumii (Facere 1:1 - La început a făcut Dumnezeu cerul și
pământul) spre deosebire de existența din veșnicie a lui Dumnezeu (Ps.89:2 – Mai înainte de
ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu). Prin
urmare, având un început, lumea nu e veșnică și va avea un sfârșit. Crearea în timp a lumii nu
contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu, pentru că planul sau ideea creării lumii a existat
din veșnicie în Dumnezeu.

4. Lumea e opera Sfintei Treimi: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră

(Facere 1:26); 1 Corinteni 8:6 – Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt
toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El; Iov
33 – Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a zidit. Tatăl, Făcătorul cerului și al pământului, a
luat hotărârea și a făcut planul creării lumii; Fiul, prin Care toate s-au făcut, a adus la
îndeplinire planul Tatălui; Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, a dat viață, a plinit și a
desăvârșit toate.

5. Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său (Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină!
– Facere 1; El a zis și s-a făcut – Ps.148), care este Logosul (La început era Cuvântul... Și
Cuvântul S-a făcut trup – Ioan 1) => lumea creată pe o ordine logică (microcosmos), care e
reflectarea raționalității Logosului în structura întregului univers.

6. Motivul și scopul creației: Dumnezeu a făcut lumea în mod liber, nu în urma

vreunei necesități interne sau externe. Motivul pentru care a creat Dumnezeu lumea este
iubirea, bunătatea și milostivirea Sa, deoarece El a vrut să împărtășească tuturor făpturilor
bunătățile Sale. Scopul întregii creații este preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturilor,
strâns legate (Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele
voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri – Matei 5).

7. Dumnezeu a creat lumea bună (Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut, și iată
erau bune foarte – Facere 1), dar nu absolut perfectă, ci de o perfecțiune relativă; răul nu este
opera lui Dumnezeu, ci a apărut din cauza libertății omului, având originea în îngerii căzuți
(Căci făptura a fost supusă deșertăciunii nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o –
Romani 8).

1
 1. Îngerii – (άγγελος – trimis, vestitor) – ființe spirituale, reale și personale,
inferioare lui Dumnezeu dar superioare omului.
2. Existența îngerilor:
a) angelofaniile din Vechiul Testament (îngerul ce păzește drumul spre pomul vieții,
îngerul ce-l oprește pe Avraam să-l jertfească pe Isaac, îngerii de pe scara din visul lui Iacov,
îngerul ce vorbește cu Ilie, la fel cu Daniel, cu Zaharia, serafimii văzuți de Isaia, heruvimii
văzuți de Iezechiel, îngerii sunt superiori omului – Ps.8); angelofaniile din Noul Testament
(îngerul Gavriil anunță nașterea lui Ioan Botezătorul, apoi nașterea lui Iisus, un înger îl
înștiințează pe Iosif, apoi pe păstorii din Betleem despre nașterea Domnului, îngerii Îi slujesc
lui Iisus după întreita ispitire, Îl întăresc în grădina Ghetsimani, vestesc mironosițelor
Învierea, se arată la Înălțarea Domnului, etc.); Iisus vorbește despre îngeri în parabola
neghinei, a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, îngerii celor mici văd pururea în ceruri
fața Tatălui (Matei 18), în fața îngerilor va mărturisi și Iisus pe cei care L-au mărturisit pe El
(Luca 12), după înviere oamenii vor fi ca îngerii din cer (Matei 22), îngerii nu știu ziua celei
de-a doua veniri (Marcu 13), ei vor însoți pe Iisus la a doua venire (Matei 25), etc.; Sfânta
Tradiție vorbește despre îngeri (în Crez se afirmă că Tatăl este și Făcătorul celor nevăzute, iar
sinodul VII ecumenic stabilește și cinstirea îngerilor; Ignatie Teoforul spune că există o
ierarhie a îngerilor);
b) argumente raționale: universalitatea credinței în îngeri (explicată prin admiterea
unei Revelații primordiale), constituția dihotomică a omului (așa cum elementul material
există și în afara omului, în lumea văzută, și elementul spiritual trebuie să existe independent
de om, într-o lume nevăzută), ierarhia lumii (există o ierarhie în lumea materială, de la cele
mai simple făpturi până la om, cea mai complexă ființă, trebuie ca această ierarhie să se
continue și în lumea spirituală, prin îngeri, ființe superioare omului, aflate între om și
Dumnezeu), scopul creației (trebuie să existe ființe care să-L preamărească și mai deplin pe
Dumnezeu și să se bucure de o fericire și mai mare).
3. Originea îngerilor
a) îngerii, ca și întreaga lume, sunt creați de Dumnezeu din nimic, nu sunt emanații
din Dumnezeu, cum credeau gnosticii și maniheii; crearea lor este arătată în mod tainic prin
cuvintele “La început a făcut Dumnezeu cerul (lumea spirituală, a îngerilor) și pământul
(lumea materială, universul)”, pentru ca evreii să nu cadă în idolatrie; apoi, în mod mai clar
se afirmă că Dumnezeu a făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată oștirea lor (Neemia 9), iar
în Noul Testament se vorbește despre cetele îngerești: întru El au fost făcute toate, cele din
ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie
începătorii, fie stăpânii (Coloseni 1);
b) timpul creării îngerilor: înainte de crearea lumii văzute (întâi cerul și apoi
pământul); argumente: în ziua a IV-a, când s-au făcut stelele, îngerii lăudau pe Dumnezeu
(Iov 38), iar pe Eva a ispitit-o diavolul, sub forma șarpelui.
4. Natura îngerilor:
a) îngerii sunt ființe raționale, personale, de natură exclusiv spirituală, nematerială;
sunt duhuri pure, nemateriale, nemuritoare, necorporale, superioare omului dar mărginite,
circumscrise spațial, inferioare lui Dumnezeu. a) sunt duhuri (πνευματα): Îngerii, oare, nu
sunt toți duhuri slujitoare? – Evrei 1, duhuri nemateriale (“puteri netrupești” – sin.7 ec.) și
necorporale; unii Părinți, plecând de la ideea că nematerialitatea și necorporalitatea absolută
aparțin exclusiv lui Dumnezeu, atribuie îngerilor un trup ca de aer sau ca de foc (nu însă trup
sensibil): Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Ps.103);
b) sunt ființe nevăzute, dar pot lua, cu voia lui Dumnezeu, înfățișări omenești pentru a
comunica cu oamenii;
c) sunt inferiori lui Dumnezeu (fiind creaturi sunt limitați, nu pot fi în două locuri
deodată sau omniprezenți, nu sunt atotștiutori, nici atotputernici, nu cunosc adâncurile ființei

2
 dumnezeiești, nici tainele sau gândul Lui, nici chiar gândul omului, nu pot face minuni cu
puterea lor), dar superiori omului (în înțelepciune, putere, apropiere de Dumnezeu, lipsa
afectelor sau a slăbiciunilor omenești); totuși, omul are o oarecare superioritate asupra
îngerilor (Hristos a venit să mântuiască pe om, nu pe îngeri – Tertulian; omul face legătura
dintre cele văzute și cele nevăzute);
d) îngerii au însușiri esențial spirituale: văd fața lui Dumnezeu, se bucură de
întoarcerea oricărui păcătos, doresc să cunoască tainele mântuirii, preamăresc pe Dumnezeu
și împlinesc poruncile Lui.
5. Funcția îngerilor:
a) preamărirea lui Dumnezeu, în sensul că reflectă bogăția, frumusețea și fericirea lui
Dumnezeu;
b) transmiterea și împlinirea voii lui Dumnezeu (legat de slujirea oamenilor, există
îngeri păzitori ai popoarelor, cetăților, și chiar ai fiecărui om).
6. Starea morală a îngerilor: starea lor actuală este una de sfințenie (sunt în
comuniune cu Dumnezeu) și impecabilitate, dar nu prin natura lor, ci prin harul lui
Dumnezeu în care ei s-au întărit pentru că au rezistat ispitei luciferice de a se împotrivi lui
Dumnezeu.
7. Numărul îngerilor: este constant (nu mor și nici nu mai sunt creați alții) și foarte
mare (legiuni, zeci de mii, mulțime de oaste, cum zice Biblia, sau, metaforic, popoare infinite
de puteri netrupești ale căror mii nu le poate număra nimeni, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur).
8. Ierarhia îngerilor:
Conform Sfintei Scripturi:
       Facere 3 – Heruvimii;
       Isaia 6 - Serafimii;
       Efeseni 1 - Începătoriile, Stăpâniile, Puterile, Domniile;
       Coloseni 1 – Tronurile, etc.; Romani 8 – Îngerii, etc.;
       1 Tesaloniceni 4 – Arhanghelii)
Conform Sfintei Tradiții:
       Ierarhia cerească a Sf. Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în 9 cete îngerești, grupate
în 3 triade: 1) Scaunele, Heruvimii, Serafimii, 2) Domniile, Stăpâniile, Puterile, 3)
Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii, deosebindu-se unii de alții după luminare și după rang,
luminându-se unii pe alții potrivit superiorității rangului, cei mai de sus împărtășind celor mai
de jos luminarea și cunoștința.
       Sinodul V ecumenic a condamnat concepția origenistă după care ierarhia îngerească s-a făcut
mai târziu, drept consecință a căderii unora dintre ei. Crearea lor în cete e expresia diversității
(în unitate) a lumii făcute de Dumnezeu.
9. Menirea îngerilor:
a) preamărirea lui Dumnezeu în cunoaștere dreaptă și în necondiționată împlinire a voinței
Sale;
b) slujirea oamenilor spre mântuire.
10. Îngerii răi:
a) numiri: duhuri rele, duhuri necurate, duhuri ale răutății, diavoli, draci, demoni,
îngerii diavolului, îngerii satanei, iar căpetenia lor: diavolul, ispititorul, satana, belzebut,
veliar, domnul lumii acesteia, domnul dracilor;
b) numărul lor e mare, răutatea lor are grade, au o căpetenie și se găsesc pe trepte
diferite (începătoriile, domniile, stăpâniile întunericului – Efeseni 6). Ca număr, trebuie să fie
mai puțini decât îngerii rămași buni, după unii Sfinți Părinți cam o treime din total, numărul
lor urmând a fi plinit cu oamenii sfinți, care vor trăi alături de îngeri în slava veșnică;
c) existența lor: nu sunt personificări ale răului sau ființe imaginare, Biblia îi prezintă
ca pe ființe reale atât în Vechiul Testament (diavolul produce lui Iov nenorociri, muncește pe

3
Saul când acesta e părăsit de duhul Domnului, ispitește pe David, etc.) cât și în Noul
Testament (parabola neghinei, răspunsul lui Iisus la acuzația că scoate dracii cu ajutorul
domnului acestora, pedepsirea celor nemilostivi în focul cel veșnic pregătit diavolului și
îngerilor lui, diavolul păcătuiește dintru început – 1 Ioan 3, diavolii cred și se cutremură –
Iacov 2, etc; pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului – 1
Ioan 3);
d) originea lor: au fost creați buni, dar având și libertatea de a păcătui au devenit răi
prin propria lor voință: Diavolul dintru început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru
adevăr (Ioan 8); Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10) – așadar, autorul
răului este diavolul, care, fiind creat bun, singur s-a hotărât spre păcat, devenind din
arhanghel, diavol, adică clevetitor, și antrenând în căderea lui și alți îngeri aflați sub influența
sa („îngeri ai diavolului”);
e) timpul căderii lor: înainte de crearea omului, deoarece: de la crearea lor până la
cădere a trebuit să se scurgă un oarecare timp; diavolul i-a ispitit pe primii oameni, deci
căzuse deja; Sfânta Scriptură ne spune că diavolul păcătuiește dintru început (1 Ioan 3);
f) păcatul prin care au căzut este mândria: au vrut să aibă independent de Dumnezeu
plenitudinea existenței și fericirea desăvârșită, făcându-se asemenea cu Cel Prea Înalt (Isaia
14) și chiar mai presus decât El (2 Tes. 2); începutul păcatului este mândria (Înțelepciunea lui
Sirah 10), iar episcopul să nu fie de curând botezat, ca să nu se mândrească și să cadă în
osânda diavolului (1 Timotei 3);
f) căderea lor e veșnică deoarece nu au fost ispitiți de nimeni, iar ca ființe spirituale
superioare omului aveau o gândire intuitivă (nu discursivă), care le permitea să sesizeze
îndată ultimul scop; în plus, neavând trup și pofte trupești, păcatul lor este numai al răutății,
nu și al slăbiciunii. De aceea nu se pot pocăi, iar Biserica a condamnat apocatastaza lui
Origen; g) însușirile diavolului: ura față de adevăr, fiind tatăl minciunii (Ioan 8) și înșelător a
toată lumea (Apoc. 12); activitatea lui e opusă lui Dumnezeu, iar împărăția lui este a morții
spirituale (Evrei 2) și a întunericului; acțiunea lui este îndreptată împotriva mântuirii omului
(umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită – 1 Petru 5), pe care îl ispitește indirect
prin senzații, reprezentări, gânduri, neputând să constrângă însă libertatea omului.

Crearea lumii vazute

1. REFERATUL BIBLIC DESPRE CREAȚIE (Cartea Facerii)

La început (întru început) a făcut (a creat) Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul
era netocmit şi gol (nevăzut și netocmit). Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:1,2) Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost
lumină. Şi a văzut Dumnezeu lumina că este bună, şi a despărţit Dumnezeu lumina de
întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară
şi a fost dimineaţă: ziua întâi (una zi) (1:3-5)
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a
fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele
de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost
seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua (1:6-8)
Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!"
Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-
a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este
bine. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa,
după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe

4
pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul
şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia (1:9-13)
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să
despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, și să
slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut
Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi
luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria
cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de
întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra
(1:14-19)
Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să
zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele
mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate
păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat
Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor, şi păsările să se
înmulţească pe pământ!" Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea (1:20-23)
Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare
şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul
lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a
văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice,
toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după
chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a
binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi
peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se
mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce
face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor
fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor
ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a
fost aşa. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a
fost dimineaţă: ziua a şasea (1:24-31)
Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a
şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe
care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a
odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (2:1-3)

2. CÂTEVA EXPLICAȚII
a) Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic (a creat, nu a făcut – Dumnezeu
este Creator, nu Demiurg); cuvântul bara – a crea din nimic – apare doar în prima zi, în
celelalte apar cuvintele a face și a zidi.

b) Cuvintele "La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul" arată că lumea

materială, ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp (cuvântul "la început"
arată primul contact, prima unire a lui Dumnezeu Cel veșnic cu timpul). Mai corect: Întru
început a creat – adică întru Hristos, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul.

c) Pământul (lumea materială) era netocmit și gol (nevăzut și netocmit -– nevăzut,

pentru că era acoperit de ape). Materia primă din care s-au format toate cele văzute era la

5
început lipsită de formă, în ea se cuprindeau, amestecate și nedeterminate, toate elementele,
ca într-o mare sau într-un abis întunecat. Catolicii vorbesc despre două lucrări mari:
1) creatio prima a materiei informe, deci creația propriu-zisă (opus creationis);
2) creatio secunda sau organizarea lumii, în care se deosebesc iar două etape: despărțirea
elementelor în primele trei zile, mai puțin apariția vegetației (opus distinctionis) și apoi
înfrumusețarea și împodobirea universului (opus ornatus). După unii teologi ortodocși însă,
nu putem vorbi de o materie informă, căci forma universului este dată în materie odată cu
aducerea ei la existență. De altfel, sfinții Atanasie cel Mare și Maxim Mărturisitorul vorbesc
despre o raționalitate a creației, care constituie structura spirituală și logică a întregului
univers (nu materia precede spiritul, ci forma materiei este implicată în spirit). Așadar, după
acei teologi ortodocși, evoluția în creație (de la simplu la complex, de la anorganic la organic,
de la regnul vegetal la cel animal) ar fi putut fi dirijată de Dumnezeu din interiorul creației,
prin acea raționalitate a materiei. Teoria catolică, în care forma rămâne exterioară materiei,
duce la ideea unui Dumnezeu total transcendent, izolat de lumea imanentă. Numai structura
interioară a universului, raționalitatea lui, constituie puntea dinamică de legătură între
Dumnezeu și oameni. Pe lângă evoluționismul materialist, care exclude ideea unui Dumnezeu
creator, s-a încercat construirea unui evoluționism teist, care consideră că evoluția speciilor
este un fapt real, dar ea nu s-a produs la întâmplare, ci ar fi fost condusă de Dumnezeu, pe
perioada unor ere geologice. Dar asta ar însemna că moartea în natură ar fi existat înainte de
păcatul lui Adam, iar Adam, deși este primul om, ar fi descins din niște părinți animali. O altă
teorie este cea a creaționismului științific, care deși nu își propune să demonstreze existența
Creatorului, prin rezultatele sale bazate pe genetică, biofizică, biochimie, teoria
probabilităților și teoria informației, arată că este imposibil ca vietățile să apară prin
fenomene întâmplătoare din materie nevie, și este imposibil să evolueze pe cale naturală.
Gradația în realizarea creației corespunde firii lucrurilor și este necesară în ordinea acestora,
fiecare regn și specie apărând ca mijloc de existență și condiție pentru cele imediat
superioare, cel mineral pentru cel vegetal, cel vegetal pentru cel animal, și toate pentru om. O
specie superioară presupune pe toate cele inferioare ei. Aceasta nu înseamnă însă că speciile
superioare au evoluat din cele inferioare.

d) Purtarea Duhului lui Dumnezeu pe deasupra apelor este o icoană prin care se
exprimă acțiunea creatoare a Duhului Sfânt, dătătorul de viață, acțiune care ne arată că
elementele lumii create la început n-au fost lăsate să se dezvolte de la sine, ci s-au aflat în
permanentă legătură cu puterea și voința lui Dumnezeu.

e) Să se facă lumină – prima lumină s-a făcut la cuvântul lui Dumnezeu în afara
oricărei surse de lumină, apoi alternanța luminii și întunericului a fost făcută de Dumnezeu
pentru a da o măsură a timpului care a început să curgă. "Acum, după ce a fost făcut soarele,
este zi când văzduhul este luminat de soare. Atunci, la început, se făcea zi și urma noapte
atunci când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început, și când iarăși se retrăgea,
potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu" (Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). "Astfel
că prima poruncă învață natura ce are de făcut în cursul timpurilor" – totdeauna când a creat,
Dumnezeu a dat și un model pentru viitor.

f) Una zi – facerea unității de timp numită zi a avut loc o singură dată, celelalte o
repetă pe prima. Durata unei zile a creației nu trebuie să fie neapărat cea a unei ere geologice
(ca în evoluționismul teist), pentru că Dumnezeu atunci lucra în mod minunat, fără a se folosi
de legile pe care le va pune în creația Sa. Cuvintele psalmului 89, "O mie de ani înaintea
ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut" nu se referă la timpul din creație, ci la legătura

6
lui Dumnezeu cu timpul asociat creației, nu în sensul că la Dumnezeu timpul trece altfel, ci în
sensul că Dumnezeu este cu totul în afara timpului nostru.

g) "Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ, Dumnezeu
a dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciți să se
mai închine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vieții" (Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel
Mare). La început plantele au apărut fără să existe semințe. Duhul Sfânt a însămânțat
pământul direct cu "sufletul" plantei (puterea vitală care le ridică și le întreține un trup viu),
iar după apariția plantelor, Dumnezeu a poruncit ca ele să facă "sămânță după fel și
asemănare" – înmulțirea viitoare în cadrul aceleiași specii. "Astfel că prima poruncă învață
natura ce are de făcut în cursul timpurilor" (Sf. Vasile cel Mare). Același lucru se va întâmpla
și în regnul animal.

h) Odihna lui Dumnezeu după creație nu înseamnă o totală încetare a activității lui
Dumnezeu, pentru că El continuă să lucreze purtând de grijă lumii Sale; este vorba doar de
faptul că planul Său cu privire la creație s-a împlinit întru totul, și Dumnezeu nu mai creează
nimic nou.

i) Un aspect specific al învățăturii creștine este perfecțiunea lumii create. Sfânta

Scriptură învață că, după ce a fost încheiată creația, toate erau bune foarte, într-o ordine și o
armonie care dădeau mărturie despre puterea și bunătatea Creatorului: Cerurile spun slava lui
Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Psalmul 18).
Sfântul Vasile cel Mare, Lactanțiu și alți părinți bisericești subliniază faptul că lumea
a fost făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu. Astfel, omul nu poate fi conceput în
afara naturii sau universului, dar nici natura sau universul nu pot fi înțelese fără om. Motivul
creării lumii este bunătatea lui Dumnezeu, căci "Binele, prin însuși faptul că există ca bine
ființial, întinde bunătatea sa la toate cele ce sunt" (Dionisie Areopagitul). Întreaga natură este
destinată slavei de care vor fi părtași oamenii în împărăția lui Dumnezeu (Romani 8).

Antropologia crestina

„Apoi a creat Dumnezeu pe om, care e alcătuit din suflet nematerial și rațional și din
trup material, ca din această alcătuire a omului, pe de o parte să se cunoască adevărul că
Dumnezeu e creator al lumii spirituale, iar pe de altă parte, că El a zidit și lumea cea
materială. Din această cauză, omul se numește și lume mică, deoarece el poartă în sine chipul
a toată lumea cea mare” (Mărturisirea Ortodoxă)
„Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe
pământ şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Facere 1:26,27) „Și a făcut Dumnezeu pe om,
țărână luând din pământ, și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu"
(Facere 2:7)

A. CREAREA OMULUI

1. Deși în crearea omului s-ar părea că sunt două acte separate: pentru trup, a făcut
Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ, iar pentru suflet a suflat în fața lui suflare de
viață și s-a făcut omul cu suflet viu, totuși Biserica învață crearea sufletului odată cu trupul
(preexistența sufletului este condamnată la sinodul V ecumenic).

7
 2. Teodoret observă că în vreme ce pe toate celelalte creaturi le-a făcut Dumnezeu
numai prin cuvânt, pe om l-a făcut cu mâinile Sale, ceea ce arată adevărul creației omului
direct de către Dumnezeu și grija deosebită a Lui față de om (Mâinile Tatălui – Fiul și Duhul
Sfânt).

3. Apolinariștii, sprijinindu-se pe filozofia lui Platon și Plotin, susțin concepția

trihotomistă despre natura omului (trup, suflet și spirit), prin interpretarea greșită a Sfintei
Scripturi (1 Tes. 5, Evrei 4). Biblia învață însă în nenumărate locuri despre dihotomia naturii
omenești, sufletul – psihi (puterea vieții organice) și spiritul sau duhul – pnevma (puterea
vieții spirituale) fiind două funcții ale aceleiași naturi spirituale. Astfel, există oameni psihici
(trupești, firești) care nu au spirit (care nu au Duhul) – Iuda 19, opoziția dintre omul psihic
sau trupesc și omul duhovnicesc nefiind ființială (bazată pe existența unor principii deosebite
în componența spirituală a omului), ci morală (bazată pe viața morală deosebită a aceluiași
principiu spiritual, a sufletului) – (vezi 1 Corinteni 2).

4. Trupul participă și el la mântuire, nu este un reflex sau o umbră a sufletului, nici o

închisoare a lui, ci o componentă esențială a persoanei umane, organul de manifestare a
sufletului, e templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 3).

5. Monogenismul uman: întregul neam omenesc provine dintr-o singură pereche

umană, Adam și Eva. Fără această concepție monogenistă nu putem înțelege universalitatea
păcatului strămoșesc și universalitatea mântuirii prin Iisus Hristos, nici egalitatea și
demnitatea tuturor oamenilor ca persoane, indiferent de rase, națiuni, etc.

6. Sufletul este o substanță reală, vie, imaterială sau spirituală și nemuritoare. Sufletul
este real și superior trupului care se întoarce în țărână, iar el la Dumnezeu. Sufletul este
imaterial sau spiritual, pentru că este insuflat omului direct de Dumnezeu. Sufletul este
înzestrat cu rațiune, cu simțire sau sensibilitate și cu voință liberă. Sufletul este nemuritor
(Dumnezeu este al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, nu este Dumnezeu al morților, ci al
viilor; dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la
Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri – 2 Corinteni 5). Argumente ale
nemuririi sufletului: argumentul ontologic (natura sufletului este nematerială și necompusă),
argumentul teleologic (setea sufletului de a cunoaște desăvârșirea și fericirea veșnică),
argumentul moral (răsplătirea binelui și pedepsirea răului și dincolo de viața aceasta
pământească), argumentul istoric (credința universală și dintotdeauna în nemurirea
sufletului), argumentul teologic (sufletul este creat direct de Dumnezeu, care este nemuritor).

7. Teorii privind transmiterea sufletului:

a) preexistențialismul (Origen), care afirmă că sufletele au fost create înainte, toate deodată,
de la început, și că, păcătuind, sunt trimise ca pedeapsă în trupuri; a fost condamnat la sinodul
V ecumenic;
b) traducianismul (Tertulian) – tradux, traducis = răsad – teorie care afirmă că sufletele
copiilor se nasc din sufletele părinților, ca și răsadurile; pare să aibă avantajul de a explica
transmiterea păcatului strămoșesc; dar contrazice natura și simplitatea sufletului, care nu se
poate divide sau înmulți precum trupul, căci atunci s-ar supune și descompunerii și morții,
precum trupul; în plus, s-ar transmite astfel și păcatele personale ale părinților, ceea ce este
inacceptabil;

8
c) creaționismul – teorie care afirmă că Dumnezeu creează direct și personal fiecare suflet
nou în clipa când are loc fecundarea; argumente biblice: sufletul se întoarce la Dumnezeu,
care l-a dat (Ecclesiastul 12), Dumnezeu zidește duhul omului înlăuntrul său (Zaharia 12);
dificultăți ale teoriei: nu explică transmiterea păcatului strămoșesc, contrazice odihna lui
Dumnezeu și leagă activitatea creatoare a lui Dumnezeu de patimile omenești. De aceea unii
teologi ortodocși încearcă să găsească unele explicații de compromis, cum ar fi cea conform
căreia crearea unui nou suflet de către Dumnezeu nu este o creație nouă, ci o creație din
sufletul deja existent al părinților (Macarie), sau cea conform căreia originea sufletului poate
fi explicată îmbinând creaționismul cu participarea omului, adică cu traducianismul
(Andrutsos).

B. CHIP ȘI ASEMĂNARE – STAREA PRIMORDIALĂ ȘI CĂDEREA ÎN

PĂCAT

1. Chipul lui Dumnezeu nu se referă în primul rând la trup (dar și trupul participă
oarecum la acest chip prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și funcția lui de a
exprima puterea și măreția sufletului - Justin, Irineu). Dumnezeu fiind spirit pur, chipul lui
Dumnezeu din om se referă în primul rând la sufletul nemuritor și liber, înzestrat cu rațiune,
sentiment și voință ce tind spre Dumnezeu, ca spre Adevărul, Iubirea și Binele absolut. O
consecință a chipului dumnezeiesc din om este stăpânirea lui asupra naturii (Teodoret, Sf.
Ioan Gură de Aur), de unde dimensiunea cosmică a mântuirii în Hristos.

2. Chipul lui Dumnezeu aparține însăși naturii omului, prin creație, asemănarea o are
însă omul numai în potență, ea urmează să se actualizeze prin libera conlucrare a omului cu
harul divin. Chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul în actualitate (Sf.
Vasile cel Mare). Sfântul Grigorie de Nyssa arată că dacă Scriptura nu mai zice că a făcut
Dumnezeu pe om și după asemănare, ci doar după chip, aceasta nu înseamnă nici lipsa de
putere a Creatorului, nici schimbarea planului Său: Suntem după chip prin creație, iar după
asemănare ajungem noi înșine, prin voința noastră liberă.

3. Starea primordială a omului.

La început, puterile fizice, spirituale și morale ale omului erau îndreptate spre
Dumnezeu, omul fiind într-o stare de dreptate originară ce reflecta armonia cu el însuși, cu
natura și cu Dumnezeu.
Astfel:
a) puterile fizice: trupul era fără pătimire și nestricăcios (putea să nu moară), în
armonie cu sufletul; de aceea, prin el se arăta maiestatea dumnezeiască (chipul lui
Dumnezeu), având ca rezultat stăpânirea omului asupra naturii, deci armonia omului cu
natura;
b) puterile spirituale: rațiunea era îndreptată spre cunoașterea adevărului
dumnezeiesc, simțirea era îndreptată spre iubirea lui Dumnezeu;
c) puterile morale: voința liberă săvârșea binele, supunându-se voii lui Dumnezeu.
Așadar, dreptatea originară, pe lângă armonia omului cu el însuși și cu natura (arătată prin
stăpânirea sufletului asupra trupului nestricăcios și prin stăpânirea omului asupra naturii),
cuprindea și armonia omului cu Dumnezeu (arătată prin cunoașterea rațională a lui
Dumnezeu ca Adevărul absolut, prin iubirea față de Dumnezeu care este Iubirea desăvârșită,
prin sfințenia sau curăția voinței care asculta de voia lui Dumnezeu, ca de Binele suprem).
În urma căderii, omul nu a pierdut complet chipul lui Dumnezeu, ci această dreptate
originară.
Străduința omului spre asemănarea cu Dumnezeu în starea primordială depindea pe de o parte

9
de harul lui Dumnezeu, care nu putea lipsi nici în rai, iar pe de altă parte de puterile spirituale
și morale ale omului, adică de rațiunea și voința liberă a omului, care nu erau indiferente față
de adevăr și bine, ci într-o legătură internă, naturală, cu acestea.

4. Relativitatea perfecțiunii adamice:

a) relativitatea puterilor fizice: avea posse non mori (putința de a nu muri, DACĂ nu
ar fi păcătuit), nu non posse mori (nu imposibilitatea de a muri);
b) relativitatea puterilor spirituale: cunoașterea omului nu era desăvârșită;
c) relativitatea puterilor morale: curăția voinței nu era sfințenie și dreptate deplină,
desăvârșită, deoarece acestea, fiind virtuți, implică formare și întărire prin exercițiu și
încercare. Relativitatea perfecțiunii adamice rezultă și din următoarele considerații:
1) fără această relativitate a perfecțiunii adamice, căderea omului ar deveni cu totul
inexplicabilă;
2) chipul lui Dumnezeu, exprimat prin acea dreptate originară sau perfecțiune relativă, trebuia
să se dezvolte liber spre asemănarea cu Dumnezeu, în sensul desăvârșirii omului;
3) mântuirea înseamnă și readucerea omului în starea originară prin refacerea chipului lui
Dumnezeu în om, dar este mai mult decât atât; mântuirea se ridică deasupra creației, prin
înfierea în Hristos și prin viața duhovnicească în El (1 Cor.15), pe care viața adamică nu le
avea.

5. Diferențe confesionale:
a) catolicii împart starea primordială a omului în două: starea naturală a omului, în
care există o permanentă luptă între înclinarea trupului spre simțuri și pasiuni și înclinarea
sufletului spre bine și adevăr, și dreptatea originară supranaturală, adăugată prin har, care
remediază ca un frâu de aur acea luptă a omului natural, supunând puterile inferioare ale
trupului, puterilor superioare ale rațiunii. După catolici, starea primordială era perfectă dintru
început, dar această perfecțiune se datora numai harului, adică dreptății originare
supranaturale adăugate (căderea devine atunci inexplicabilă). În schimb, antagonismul dintre
trup și suflet e real, deci materia e ... considerată rea în sine, suferințele și moartea fiind
transpuse asupra naturii primordiale a omului (se alunecă spre pelagianism); în felul acesta
însă, păcatul strămoșesc nu mai reprezintă o cădere sau o stricare a naturii omului, ci numai o
pierdere a dreptății adăugate prin har (dreptate ce nu aparținea naturii omului), având drept
consecință în urmașii lui Adam doar o vină juridică, externă, și o pedepsire numai din cauza
descendenței lor din Adam;
b) protestanții stabilesc dreptatea originară în firea omului, nu în ceva supraadăugat
lui, dar exclud harul divin din componența dreptății originare, omul fiind drept și sfânt din
creație, fără să mai aibă nevoie de har în starea paradisiacă (și pentru protestanți starea
primordială era perfectă, dar acea perfecțiune se datora numai firii create a omului); în felul
acesta însă, deși privesc în mod corect păcatul strămoșesc ca pe o stricăciune lăuntrică a
omului, protestanții exagerează urmările acestuia, considerând că păcatul are drept consecință
distrugerea totală a chipului lui Dumnezeu în om, nimicirea totală a puterilor spirituale ale
omului, acesta devenind incapabil de a face binele (acest lucru este însă contrazis de existența
unei revelații naturale și la păgâni, căci păgânii care nu au lege din fire fac ale legii). Din
punct de vedere ortodox, starea primordială a omului nu a fost de la început perfectă,
dreptatea originară se datora conlucrării firii omului cu harul divin, iar prin păcat omul a
pierdut harul divin și acea dreptate originară, dar căderea lui nu este ireparabilă, fiindcă firea
omului, deși alterată de păcat (nu ca la catolici), nu a fost nimicită cu desăvârșire (așa cum
cred protestanții).

6. Căderea omului:

10
 a) Originea păcatului strămoșesc (vezi și referatul biblic despre cădere): Pentru
desăvârșirea lui morală, omul trebuia să treacă printr-o încercare sau examen, care să-i ofere
ocazia pe de o parte să-și recunoască și să exprime dependența și supunerea sa față de
Dumnezeu, iar pe de altă parte să contribuie prin efort propriu și conștient la definitivarea
stării sale morale, câștigând și o vrednicie personală. Porunca primită de om în rai era așadar
necesară, cum observă Sf. Ioan Damaschin, pentru că nu era folositor ca omul să
dobândească nemurirea fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și condamnarea
diavolului. Porunca primită este ușoară, dar însoțită de amenințarea unor urmări foarte grave
în cazul neîndeplinirii ei. Importanța acestei porunci este dată și de faptul că ea cuprindea
întreaga lege morală; respectarea ei era semnul voinței libere și conștiente a omului că vrea să
ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin dragostea, încrederea și supunerea lui față de
Creator, iar încălcarea poruncii era semnul că omul, nesocotind drumul desăvârșirii morale
arătat de Dumnezeu, vrea să încerce să se înalțe prin propriile sale puteri. Desigur, nu pomul
era aducător de moarte, ci călcarea poruncii – Teofil al Antiohiei. (Pe lângă realitatea clară a
celor doi pomi ai raiului, pomul vieții poate simboliza și viața de comuniune cu Dumnezeu,
iar cel al cunoștinței binelui și răului, pierderea comuniunii și cunoașterea acestei rupturi; sau,
după Sf. Ioan Damaschin, contemplarea lui Dumnezeu sau cunoștința dumnezeiască,
respectiv cunoașterea exclusiv rațională, care poate fi luciferică; sau, după Sf. Maxim
Mărturisitorul, mintea care caută cele veșnice, respectiv simțirea legată de cele vremelnice).
b) Izvorul păcatului strămoșesc: Păcatul protopărinților este nesupunere și
neascultare, neîncredere și nerecunoștință, dar izvorul acestora este mândria, care și constituie
natura acelui păcat: Începutul păcatului este trufia (Sir. 10); primul om a căzut în păcat prin
mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu (Sf. Ioan Gură de Aur).
c) Urmările păcatului strămoșesc: pierderea harului și a dreptății originare, moartea
(plata păcatului este moartea – Romani 6); trupul devine muritor, stricat de patimi, chipul lui
Dumnezeu din sufletul omului se alterează (rațiunea se întunecă și nu mai poate cunoaște
adevărul dumnezeiesc, inima și sentimentele ei se pervertesc, voința slăbește și înclină mai
mult spre rău decât spre bine), se pierde armonia omului cu el însuși, cu natura (care decade
și ea odată cu omul) și cu Dumnezeu.
d) realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc, cât și originea lui în păcatul lui
Adam, sunt arătate în multe locuri din Sf. Scriptură: precum printr-un om a intrat păcatul în
lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, pentru că în acela toți
păcătuiseră (Romani 5), și precum în Adam toți mor, așa în Hristos toți vor învia (1 Corinteni
15), precum și din Sf. Tradiție (practica botezului copiilor, Sf. Părinți precum Justin Martirul,
Irineu, Tertulian, Ciprian, etc., sinodul din 418, Cartagina, care condamnă erezia pelagiană).
De la universalitatea păcatului strămoșesc nu există decât o singură excepție, Iisus Hristos
(dogma catolicilor din 1854, a neprihănitei zămisliri a Fecioarei Maria, este o greșeală).
e) ființa păcatului strămoșesc:
1) după partea lui materială (după felul în care se manifestă el material, în conținutul lui):
negativ: pierderea dreptății originare (ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu,
retragerea harului divin, alipirea de lumea materială);
pozitiv: alterarea chipului lui Dumnezeu în om (coruperea naturii spirituale a omului,
care se arată în întunecarea minții îndreptată mai mult spre cele materiale, în înclinarea
voinței spre rău, precum și în pofta trupului, concupiscența);
2) după partea lui formală: vina în fața lui Dumnezeu. Păcatul este atât fapta personală izolată
(păcatul actual), cât și dispoziția păcătoasă generală (păcatul habitual), care stă la rădăcina
tuturor păcatelor și care, la rândul ei, se întărește prin acestea. Vina se găsește atât în păcatul
actual, cât și în cel habitual, căci unde e păcat, acolo e și vină. În păcatul strămoșesc se găsesc
cele două aspecte, atât păcatul actual ca faptă personală a lui Adam, pentru care este vinovat
el și nu se impută urmașilor, cât și dispoziția păcătoasă rezultată din prima călcare a voinței

11
divine și care este transmisă și nouă, ca viciozitate a naturii. La Adam este o imputare directă,
la urmași, imputare indirectă (teoria imputației indirecte). Până la recâștigarea harului,
păcătosul este vinovat și supus pedepsei dumnezeiești ca fiu al mâniei, pentru că toți ne
naștem ca fii ai mâniei dumnezeiești (Efeseni 2) – este starea de păcătoșenie reală, lăuntrică,
în care ne naștem toți, numită păcat strămoșesc. Căci păcatul nu-i simplă vină, ci și
modificare a naturii în adâncurile ei, și transmis cu aceasta tuturor, printr-o împărtășire
tainică dar reală cu păcatul lui Adam. În virtutea comuniunii, ceea ce există într-o parte se
răsfrânge asupra întregului, toată omenirea rămânând solidară în fața lui Dumnezeu.
Teorii romano-catolice asupra păcatului strămoșesc:
1) Teoria imputației externe – sec.XVI, Albertus Pighius – urmașii lui Adam sunt
vinovați întrucât provin din Adam;
2) Teoria Fericitului Augustin, că Adam a păcătuit ca om universal ce cuprindea tot
neamul omenesc în el;
3) Teoria peccatum naturae, a păcatului strămoșesc ca păcat al naturii – vina se naște
în natura moștenită de la Adam, nu în persoana oamenilor;
4) Teoria păcatului formal – vina e văzută ca o hotărâre juridică, un contract între
Dumnezeu și Adam;
5) Teoria aligațiunii, prin care Dumnezeu a stabilit o legătură morală între voința lui
Adam și voința urmașilor lui]; 3) păcatul sub aspectul pedepsei: pedeapsa trebuie să urmeze
păcatului; pedepsele se reflectă prin sentimentul vinovăției și se suportă prin relele din lume.
Pedeapsa cea mai mare este moartea: moartea trupească (despărțirea sufletului de trup),
moartea sufletească (despărțirea sufletului de comuniunea cu Dumnezeu), moartea veșnică
(despărțirea veșnică de Dumnezeu).

12