Crearea lumii nevazute

1. Originea lumii:
Concepții eronate: dualism (Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă,
eternă), panteism (lumea este o emanație din Dumnezeu), materialism. Corect: Lumea a fost
creată de Dumnezeu (împotriva materialismului) (Facere 1:1, Crezul) din nimic.

2. Creația din nimic: nu din materie preexistentă (împotriva dualismului), ci din nimic,
numai din voința lui Dumnezeu (El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit – Ps.148); rezultă o
deosebire esențială între El și lume (împotriva panteismului). Dovezi: 2 Macabei 7 (Te rog,
acum, copile, uită-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într-însele și cugetă că Dumnezeu
le-a făcut din nimic și că neamul omenesc are aceeași obârșie); Ioan 1:3 (Toate printr-Însul s-au
făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut).

3. Creația în timp: Dumnezeu a creat lumea în timp, deodată cu timpul, astfel încât
începutul timpului este și începutul lumii (Facere 1:1 - La început a făcut Dumnezeu cerul și
pământul) spre deosebire de existența din veșnicie a lui Dumnezeu (Ps.89:2 – Mai înainte de ce
s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu). Prin urmare,
având un început, lumea nu e veșnică și va avea un sfârșit. Crearea în timp a lumii nu contrazice
neschimbabilitatea lui Dumnezeu, pentru că planul sau ideea creării lumii a existat din veșnicie
în Dumnezeu.

4. Lumea e opera Sfintei Treimi: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră

(Facere 1:26); 1 Corinteni 8:6 – Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și
noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El; Iov 33 – Duhul
lui Dumnezeu este Cel ce m-a zidit. Tatăl, Făcătorul cerului și al pământului, a luat hotărârea și a
făcut planul creării lumii; Fiul, prin Care toate s-au făcut, a adus la îndeplinire planul Tatălui;
Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, a dat viață, a plinit și a desăvârșit toate.

5. Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său (Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! –
Facere 1; El a zis și s-a făcut – Ps.148), care este Logosul (La început era Cuvântul... Și Cuvântul
S-a făcut trup – Ioan 1) => lumea creată pe o ordine logică (microcosmos), care e reflectarea
raționalității Logosului în structura întregului univers.

6. Motivul și scopul creației: Dumnezeu a făcut lumea în mod liber, nu în urma vreunei
necesități interne sau externe. Motivul pentru care a creat Dumnezeu lumea este iubirea,
bunătatea și milostivirea Sa, deoarece El a vrut să împărtășească tuturor făpturilor bunătățile
Sale. Scopul întregii creații este preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturilor, strâns legate
(Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune,
să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri – Matei 5).

7. Dumnezeu a creat lumea bună (Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut, și iată erau
bune foarte – Facere 1), dar nu absolut perfectă, ci de o perfecțiune relativă; răul nu este opera lui
Dumnezeu, ci a apărut din cauza libertății omului, având originea în îngerii căzuți (Căci făptura a
fost supusă deșertăciunii nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – Romani 8).

1. Îngerii – (άγγελος – trimis, vestitor) – ființe spirituale, reale și personale, inferioare

lui Dumnezeu dar superioare omului.
2. Existența îngerilor:
a) angelofaniile din Vechiul Testament (îngerul ce păzește drumul spre pomul vieții,
îngerul ce-l oprește pe Avraam să-l jertfească pe Isaac, îngerii de pe scara din visul lui Iacov,
îngerul ce vorbește cu Ilie, la fel cu Daniel, cu Zaharia, serafimii văzuți de Isaia, heruvimii văzuți
de Iezechiel, îngerii sunt superiori omului – Ps.8); angelofaniile din Noul Testament (îngerul
Gavriil anunță nașterea lui Ioan Botezătorul, apoi nașterea lui Iisus, un înger îl înștiințează pe
Iosif, apoi pe păstorii din Betleem despre nașterea Domnului, îngerii Îi slujesc lui Iisus după
întreita ispitire, Îl întăresc în grădina Ghetsimani, vestesc mironosițelor Învierea, se arată la
Înălțarea Domnului, etc.); Iisus vorbește despre îngeri în parabola neghinei, a bogatului
nemilostiv și a săracului Lazăr, îngerii celor mici văd pururea în ceruri fața Tatălui (Matei 18), în
fața îngerilor va mărturisi și Iisus pe cei care L-au mărturisit pe El (Luca 12), după înviere
oamenii vor fi ca îngerii din cer (Matei 22), îngerii nu știu ziua celei de-a doua veniri (Marcu
13), ei vor însoți pe Iisus la a doua venire (Matei 25), etc.; Sfânta Tradiție vorbește despre îngeri
(în Crez se afirmă că Tatăl este și Făcătorul celor nevăzute, iar sinodul VII ecumenic stabilește și
cinstirea îngerilor; Ignatie Teoforul spune că există o ierarhie a îngerilor);
b) argumente raționale: universalitatea credinței în îngeri (explicată prin admiterea unei
Revelații primordiale), constituția dihotomică a omului (așa cum elementul material există și în
afara omului, în lumea văzută, și elementul spiritual trebuie să existe independent de om, într-o
lume nevăzută), ierarhia lumii (există o ierarhie în lumea materială, de la cele mai simple făpturi
până la om, cea mai complexă ființă, trebuie ca această ierarhie să se continue și în lumea
spirituală, prin îngeri, ființe superioare omului, aflate între om și Dumnezeu), scopul creației
(trebuie să existe ființe care să-L preamărească și mai deplin pe Dumnezeu și să se bucure de o
fericire și mai mare).
3. Originea îngerilor
a) îngerii, ca și întreaga lume, sunt creați de Dumnezeu din nimic, nu sunt emanații din
Dumnezeu, cum credeau gnosticii și maniheii; crearea lor este arătată în mod tainic prin
cuvintele “La început a făcut Dumnezeu cerul (lumea spirituală, a îngerilor) și pământul (lumea
materială, universul)”, pentru ca evreii să nu cadă în idolatrie; apoi, în mod mai clar se afirmă că
Dumnezeu a făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată oștirea lor (Neemia 9), iar în Noul
Testament se vorbește despre cetele îngerești: întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele
de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii
(Coloseni 1);
b) timpul creării îngerilor: înainte de crearea lumii văzute (întâi cerul și apoi pământul);
argumente: în ziua a IV-a, când s-au făcut stelele, îngerii lăudau pe Dumnezeu (Iov 38), iar pe
Eva a ispitit-o diavolul, sub forma șarpelui.
4. Natura îngerilor:
a) îngerii sunt ființe raționale, personale, de natură exclusiv spirituală, nematerială; sunt
duhuri pure, nemateriale, nemuritoare, necorporale, superioare omului dar mărginite,
circumscrise spațial, inferioare lui Dumnezeu. a) sunt duhuri (πνευματα): Îngerii, oare, nu sunt
toți duhuri slujitoare? – Evrei 1, duhuri nemateriale (“puteri netrupești” – sin.7 ec.) și
necorporale; unii Părinți, plecând de la ideea că nematerialitatea și necorporalitatea absolută
aparțin exclusiv lui Dumnezeu, atribuie îngerilor un trup ca de aer sau ca de foc (nu însă trup
sensibil): Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Ps.103);
 b) sunt ființe nevăzute, dar pot lua, cu voia lui Dumnezeu, înfățișări omenești pentru a
comunica cu oamenii;
c) sunt inferiori lui Dumnezeu (fiind creaturi sunt limitați, nu pot fi în două locuri deodată
sau omniprezenți, nu sunt atotștiutori, nici atotputernici, nu cunosc adâncurile ființei
dumnezeiești, nici tainele sau gândul Lui, nici chiar gândul omului, nu pot face minuni cu
puterea lor), dar superiori omului (în înțelepciune, putere, apropiere de Dumnezeu, lipsa afectelor
sau a slăbiciunilor omenești); totuși, omul are o oarecare superioritate asupra îngerilor (Hristos a
venit să mântuiască pe om, nu pe îngeri – Tertulian; omul face legătura dintre cele văzute și cele
nevăzute);
d) îngerii au însușiri esențial spirituale: văd fața lui Dumnezeu, se bucură de întoarcerea
oricărui păcătos, doresc să cunoască tainele mântuirii, preamăresc pe Dumnezeu și împlinesc
poruncile Lui.
5. Funcția îngerilor:
a) preamărirea lui Dumnezeu, în sensul că reflectă bogăția, frumusețea și fericirea lui
Dumnezeu;
b) transmiterea și împlinirea voii lui Dumnezeu (legat de slujirea oamenilor, există îngeri
păzitori ai popoarelor, cetăților, și chiar ai fiecărui om).
6. Starea morală a îngerilor: starea lor actuală este una de sfințenie (sunt în comuniune
cu Dumnezeu) și impecabilitate, dar nu prin natura lor, ci prin harul lui Dumnezeu în care ei s-au
întărit pentru că au rezistat ispitei luciferice de a se împotrivi lui Dumnezeu.
7. Numărul îngerilor: este constant (nu mor și nici nu mai sunt creați alții) și foarte mare
(legiuni, zeci de mii, mulțime de oaste, cum zice Biblia, sau, metaforic, popoare infinite de puteri
netrupești ale căror mii nu le poate număra nimeni, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur).
8. Ierarhia îngerilor:
Conform Sfintei Scripturi:
®       Facere 3 – Heruvimii;
®       Isaia 6 - Serafimii;
®       Efeseni 1 - Începătoriile, Stăpâniile, Puterile, Domniile;
®       Coloseni 1 – Tronurile, etc.; Romani 8 – Îngerii, etc.;
®       1 Tesaloniceni 4 – Arhanghelii)
Conform Sfintei Tradiții:
®       Ierarhia cerească a Sf. Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în 9 cete îngerești, grupate
în 3 triade: 1) Scaunele, Heruvimii, Serafimii, 2) Domniile, Stăpâniile, Puterile, 3) Începătoriile,
Arhanghelii, Îngerii, deosebindu-se unii de alții după luminare și după rang, luminându-se unii
pe alții potrivit superiorității rangului, cei mai de sus împărtășind celor mai de jos luminarea și
cunoștința.
®       Sinodul V ecumenic a condamnat concepția origenistă după care ierarhia îngerească s-a făcut
mai târziu, drept consecință a căderii unora dintre ei. Crearea lor în cete e expresia diversității (în
unitate) a lumii făcute de Dumnezeu.
9. Menirea îngerilor:
a) preamărirea lui Dumnezeu în cunoaștere dreaptă și în necondiționată împlinire a voinței Sale;
b) slujirea oamenilor spre mântuire.
10. Îngerii răi:
a) numiri: duhuri rele, duhuri necurate, duhuri ale răutății, diavoli, draci, demoni, îngerii
diavolului, îngerii satanei, iar căpetenia lor: diavolul, ispititorul, satana, belzebut, veliar, domnul
lumii acesteia, domnul dracilor;
b) numărul lor e mare, răutatea lor are grade, au o căpetenie și se găsesc pe trepte diferite
(începătoriile, domniile, stăpâniile întunericului – Efeseni 6). Ca număr, trebuie să fie mai puțini
decât îngerii rămași buni, după unii Sfinți Părinți cam o treime din total, numărul lor urmând a fi
plinit cu oamenii sfinți, care vor trăi alături de îngeri în slava veșnică;
c) existența lor: nu sunt personificări ale răului sau ființe imaginare, Biblia îi prezintă ca
pe ființe reale atât în Vechiul Testament (diavolul produce lui Iov nenorociri, muncește pe Saul
când acesta e părăsit de duhul Domnului, ispitește pe David, etc.) cât și în Noul Testament
(parabola neghinei, răspunsul lui Iisus la acuzația că scoate dracii cu ajutorul domnului acestora,
pedepsirea celor nemilostivi în focul cel veșnic pregătit diavolului și îngerilor lui, diavolul
păcătuiește dintru început – 1 Ioan 3, diavolii cred și se cutremură – Iacov 2, etc; pentru aceasta
S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului – 1 Ioan 3);
d) originea lor: au fost creați buni, dar având și libertatea de a păcătui au devenit răi prin
propria lor voință: Diavolul dintru început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr
(Ioan 8); Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10) – așadar, autorul răului este
diavolul, care, fiind creat bun, singur s-a hotărât spre păcat, devenind din arhanghel, diavol, adică
clevetitor, și antrenând în căderea lui și alți îngeri aflați sub influența sa („îngeri ai diavolului”);
 e) timpul căderii lor: înainte de crearea omului, deoarece: de la crearea lor până la cădere
a trebuit să se scurgă un oarecare timp; diavolul i-a ispitit pe primii oameni, deci căzuse deja;
Sfânta Scriptură ne spune că diavolul păcătuiește dintru început (1 Ioan 3);
f) păcatul prin care au căzut este mândria: au vrut să aibă independent de Dumnezeu
plenitudinea existenței și fericirea desăvârșită, făcându-se asemenea cu Cel Prea Înalt (Isaia 14)
și chiar mai presus decât El (2 Tes. 2); începutul păcatului este mândria (Înțelepciunea lui Sirah
10), iar episcopul să nu fie de curând botezat, ca să nu se mândrească și să cadă în osânda
diavolului (1 Timotei 3);
f) căderea lor e veșnică deoarece nu au fost ispitiți de nimeni, iar ca ființe spirituale
superioare omului aveau o gândire intuitivă (nu discursivă), care le permitea să sesizeze îndată
ultimul scop; în plus, neavând trup și pofte trupești, păcatul lor este numai al răutății, nu și al
slăbiciunii. De aceea nu se pot pocăi, iar Biserica a condamnat apocatastaza lui Origen; g)
însușirile diavolului: ura față de adevăr, fiind tatăl minciunii (Ioan 8) și înșelător a toată lumea
(Apoc. 12); activitatea lui e opusă lui Dumnezeu, iar împărăția lui este a morții spirituale (Evrei
2) și a întunericului; acțiunea lui este îndreptată împotriva mântuirii omului (umblă ca un leu
răcnind, căutând pe cine să înghită – 1 Petru 5), pe care îl ispitește indirect prin senzații,
reprezentări, gânduri, neputând să constrângă însă libertatea omului.

Crearea lumii vazute

1. REFERATUL BIBLIC DESPRE CREAȚIE (Cartea Facerii)

La început (întru început) a făcut (a creat) Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era
netocmit şi gol (nevăzut și netocmit). Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se
purta pe deasupra apelor (1:1,2)
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu lumina că este
bună…”
Ziua I: …
Ziua a II-a: ….
…………………
 Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea
lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a
făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de
toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (2:1-3)

2. CÂTEVA EXPLICAȚII
a) Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic (a creat, nu a făcut – Dumnezeu
este Creator, nu Demiurg); cuvântul bara – a crea din nimic – apare doar în prima zi, în celelalte
apar cuvintele a face și a zidi.

b) Cuvintele "La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul" arată că lumea materială,
ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp (cuvântul "la început" arată primul
contact, prima unire a lui Dumnezeu Cel veșnic cu timpul). Mai corect: Întru început a creat –
adică întru Hristos, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul.

c) Pământul (lumea materială) era netocmit și gol (nevăzut și netocmit -– nevăzut, pentru
că era acoperit de ape). Materia primă din care s-au format toate cele văzute era la început lipsită
de formă, în ea se cuprindeau, amestecate și nedeterminate, toate elementele, ca într-o mare sau
într-un abis întunecat. Catolicii vorbesc despre două lucrări mari:
1) creatio prima a materiei informe, deci creația propriu-zisă (opus creationis);
2) creatio secunda sau organizarea lumii, în care se deosebesc iar două etape: despărțirea
elementelor în primele trei zile, mai puțin apariția vegetației (opus distinctionis) și apoi
înfrumusețarea și împodobirea universului (opus ornatus). După unii teologi ortodocși însă, nu
putem vorbi de o materie informă, căci forma universului este dată în materie odată cu aducerea
ei la existență. De altfel, sfinții Atanasie cel Mare și Maxim Mărturisitorul vorbesc despre o
raționalitate a creației, care constituie structura spirituală și logică a întregului univers (nu
materia precede spiritul, ci forma materiei este implicată în spirit). Așadar, după acei teologi
ortodocși, evoluția în creație (de la simplu la complex, de la anorganic la organic, de la regnul
vegetal la cel animal) ar fi putut fi dirijată de Dumnezeu din interiorul creației, prin acea
raționalitate a materiei. Teoria catolică, în care forma rămâne exterioară materiei, duce la ideea
unui Dumnezeu total transcendent, izolat de lumea imanentă. Numai structura interioară a
universului, raționalitatea lui, constituie puntea dinamică de legătură între Dumnezeu și oameni.
Pe lângă evoluționismul materialist, care exclude ideea unui Dumnezeu creator, s-a încercat
construirea unui evoluționism teist, care consideră că evoluția speciilor este un fapt real, dar ea
nu s-a produs la întâmplare, ci ar fi fost condusă de Dumnezeu, pe perioada unor ere geologice.
Dar asta ar însemna că moartea în natură ar fi existat înainte de păcatul lui Adam, iar Adam, deși
este primul om, ar fi descins din niște părinți animali. O altă teorie este cea a creaționismului
științific, care deși nu își propune să demonstreze existența Creatorului, prin rezultatele sale
bazate pe genetică, biofizică, biochimie, teoria probabilităților și teoria informației, arată că este
imposibil ca vietățile să apară prin fenomene întâmplătoare din materie nevie, și este imposibil să
evolueze pe cale naturală. Gradația în realizarea creației corespunde firii lucrurilor și este
necesară în ordinea acestora, fiecare regn și specie apărând ca mijloc de existență și condiție
pentru cele imediat superioare, cel mineral pentru cel vegetal, cel vegetal pentru cel animal, și
toate pentru om. O specie superioară presupune pe toate cele inferioare ei. Aceasta nu înseamnă
însă că speciile superioare au evoluat din cele inferioare.

d) Purtarea Duhului lui Dumnezeu pe deasupra apelor este o icoană prin care se exprimă
acțiunea creatoare a Duhului Sfânt, dătătorul de viață, acțiune care ne arată că elementele lumii
create la început n-au fost lăsate să se dezvolte de la sine, ci s-au aflat în permanentă legătură cu
puterea și voința lui Dumnezeu.

e) Să se facă lumină – prima lumină s-a făcut la cuvântul lui Dumnezeu în afara oricărei
surse de lumină, apoi alternanța luminii și întunericului a fost făcută de Dumnezeu pentru a da o
măsură a timpului care a început să curgă. "Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când
văzduhul este luminat de soare. Atunci, la început, se făcea zi și urma noapte atunci când se
revărsa lumina aceea care a fost făcută la început, și când iarăși se retrăgea, potrivit măsurii
rânduite de Dumnezeu" (Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). "Astfel că prima poruncă
învață natura ce are de făcut în cursul timpurilor" – totdeauna când a creat, Dumnezeu a dat și un
model pentru viitor.

f) Una zi – facerea unității de timp numită zi a avut loc o singură dată, celelalte o repetă
pe prima. Durata unei zile a creației nu trebuie să fie neapărat cea a unei ere geologice (ca în
evoluționismul teist), pentru că Dumnezeu atunci lucra în mod minunat, fără a se folosi de legile
pe care le va pune în creația Sa. Cuvintele psalmului 89, "O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt
ca ziua de ieri care a trecut" nu se referă la timpul din creație, ci la legătura lui Dumnezeu cu
timpul asociat creației, nu în sensul că la Dumnezeu timpul trece altfel, ci în sensul că Dumnezeu
este cu totul în afara timpului nostru.

g) "Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ, Dumnezeu a
dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciți să se mai
închine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vieții" (Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). La
început plantele au apărut fără să existe semințe. Duhul Sfânt a însămânțat pământul direct cu
"sufletul" plantei (puterea vitală care le ridică și le întreține un trup viu), iar după apariția
plantelor, Dumnezeu a poruncit ca ele să facă "sămânță după fel și asemănare" – înmulțirea
viitoare în cadrul aceleiași specii. "Astfel că prima poruncă învață natura ce are de făcut în cursul
timpurilor" (Sf. Vasile cel Mare). Același lucru se va întâmpla și în regnul animal.

h) Odihna lui Dumnezeu după creație nu înseamnă o totală încetare a activității lui
Dumnezeu, pentru că El continuă să lucreze purtând de grijă lumii Sale; este vorba doar de faptul
că planul Său cu privire la creație s-a împlinit întru totul, și Dumnezeu nu mai creează nimic nou.

i) Un aspect specific al învățăturii creștine este perfecțiunea lumii create. Sfânta Scriptură
învață că, după ce a fost încheiată creația, toate erau bune foarte, într-o ordine și o armonie care
dădeau mărturie despre puterea și bunătatea Creatorului: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și
facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Psalmul 18).
Sfântul Vasile cel Mare, Lactanțiu și alți părinți bisericești subliniază faptul că lumea a fost
făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu. Astfel, omul nu poate fi conceput în afara naturii
sau universului, dar nici natura sau universul nu pot fi înțelese fără om. Motivul creării lumii este
bunătatea lui Dumnezeu, căci "Binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde
bunătatea sa la toate cele ce sunt" (Dionisie Areopagitul). Întreaga natură este destinată slavei de
care vor fi părtași oamenii în împărăția lui Dumnezeu (Romani 8).