MIRUNGEREA

1. CE ESTE MIRUNGEREA ?

Mirungerea, este lucrarea sfanta, instituita de Hristos, care învredniceşte pe cel

botezat a se împartǎşi, în chip nevăzut, de darurile Duhului Sfant, pentru sporirea si întarirea în
viata duhovniceasca. Astfel, după botez, cel ,,nou luminat prin apă şi prin Duh” primeşte
prin Taina Mirungerii ,,pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului Duh” dând astfel
celor botezaţi tăria de a fi adevăraţi creştini sau locaşuri vrednice ale Sfântului Duh. Aşa
cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a creşte şi a se întări în cele trupeşti, cel
născut prin Taina Sfântului Botez are trebuinţă de creştere şi întărire duhovnicească în viaţa
cea nouă, viaţa în Hristos Domnul prin Sfântul Mir.
Cel ce s-a împărtăşit, prin botez, de moarte şi înviere alături de Hristos, curăţându-se de
păcatul strămoşesc şi devenind un om nou, primeşte, prin taina mirungerii, darurile Sfântului
Duh care Îl va călăuzi spre mântuire. Precum în ziua Cincizecimii, Sfântul Duh S-a pogorât
peste sfinţii apostoli, aşa Se pogoară peste fiecare creştin la mirungere - ,,Cincizecimea
personală a omului”. Astfel, cel miruns se împărtăşeşte de ,,nestricăcioasa podoabă a
Duhului” (I Petru 3,4).
Pecetluirea cu Sfântul şi Marele Mir, văzută de scolastici ca o Taină distinctă de Botez,
este, de fapt, o singură Taină cu acesta. Din cauzǎ că romano-catolicii săvârşesc (şi înţeleg)
Mirungerea distinctă de Botez, iar învăţătura lor despre „Sfintele Taine” a marcat extrem de mult
dogmatica ortodoxă din ultimele 5-6 secole, şi la noi s-a crezut că Mirungerea este ceva distinct
de Botez – ceea ce este fals. Botezul în apă şi Mirungerea, ca împărtăşire a Duhului Sfânt,
constituie împreună „naşterea din apă şi din Duh” (cf. Ioan 3,5) la care suntem chemaţi. Acest
lucru este clar văzut şi în Molitfelnic, unde Mirungerea este inclusă în rânduiala Botezului fără a
constitui o rânduială distinctă, deşi încercări de separare s-au făcut, mai ales prin secolele
XVII-XVIII (mai multe Molitfelnice (greceşti, slavoneşti şi româneşti) din această perioadă pun
înainte de rugăciunea Mirungerii o nouă binecuvântare mare şi o nouă ectenie mare, cu cereri
speciale, încercând să sublinieze caracterul de Taină de sine stătătoare a Mirungerii. Din fericire
această inovaţie nu a rezistat). Însuşi cuvântul „pecete – σφραγίς înseamnă pecetluirea a ceva
ce există (deja).
Ungerea cu Sfântul Mir este numită în multe feluri în Sfânta Scriptură: ,,ungere de
la Cel Sfânt” (I Ioan 2, 20), ,,pogorârea Sfântului Duh” (Ft 8, 15-17; 19, 6), ,,sigiliu” sau
,,pecete”: ,,Cel ce ne adevereşte pre noi, împreună cu voi întru Hristos şi ne-a uns pre noi,
Dumnezeu este, care ne-a şi pecetluit pre noi şi ne-a dat arvuna Duhului în inimile
noastre” (II Corinteni 1, 21-22).

2. MIRUNGEREA ÎN VT. ŞI NT.

PREFIGURAREA MIRUNGERII ÎN VT
Sfânta Scriptură justifică existenţa, originea şi forma de administrare a fiecăreia
dintre Sfintele Taine, arătând că ele au fost deja prefigurate în Vechiul Testament, că au fost
instituite de Mântuitorul şi apoi practicate de Biserica primară.
 2
În Legea Veche, ungerea cu untdelemn sfinţit era săvârşită ca ungere sacerdotală,
pentru sfinţirea preoţilor. După porunca lui Dumnezeu, Moise îl investeşte ca preot pe
Aaron, turnând pe capul lui mir: „Apoi să aduci pe Aaron şi pe fiii lui la intrarea cortului
adunării şi să-i speli cu apă…Apoi să iei untdelemn de ungere, şi să-i torni pe cap si să-l
ungi” (Ieşire 29,4 şi 7). Mirul era preparat din cele mai bune mirodenii, iar cei unşi cu el se
sfinţeau ca slujitori ai lui Domnului. Porunca lui Dumnezeu a fost implicită întocmai : „După
aceea a turnat Moise mir pe capul lui Aaron şi l-a uns şi la sfinţit”. (Levitic 8,12).
Prin ungere erau investiţi şi regii. Samuel îl unge rege pe Saul, şi Duhul Domnului
coboară peste el, primind darul proorociei (I Regi 10, 1 - 10).
Prin ungere erau consacraţi, deci, preoţii, regii şi profeţii Vechiului Legământ, aceasta însoţind
o lucrare dumnezeiască, o ungere cu Duhul lui Dumnezeu.
În cartea lui Isaia, ungerea cu mir şi cu Duh devine semnul distinctiv al „Alesului” lui
Dumnezeu, al „Unsului ” prin excelenţă, adică a lui Mesia : „Duhul Domnului este peste Mine,
că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor (Isaia 61,1). Ungerea cu Duhul Sfânt va fi
semnul caracteristic al Preotului, Profetului, Alesului şi Slujitorului lui Dumnezeu, al
Mântuitorului aşteptat, de unde îi va veni şi numele de Mesia, Unsul, Hristos. Ultimul dintre
profeţii Vechiului Testament, Sfântul Ioan Botezătorul, va recunoaşte pe „Alesul” lui Dumnezeu în
momentul ungerii Sale cu Duhul Sfânt, la ieşirea din apa Iordanului: „Cel ce m-a trimis să botez
cu apă, Acela mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul Sfânt pogorându-se şi rămânând peste
El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1,33). Îndată după ieşirea Mântuitorului
din apa Iordanului „cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca
un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel
iubit întru Care am binevoit ” (Matei 3, 16-17). Prin coborârea asupra lui Iisus, Duhul Sfânt
a desăvârşit în mod solemn consacrarea Sa mesianică, ungerea Sa cerească, în virtutea
căreia El se va numi „Unsul”. Cele două evenimente, afundarea lui Iisus în apă şi ungerea Sa
cu Duhul Sfânt, s-au petrecut într-o succesiune imediată, fiind nu numai distincte ci şi
inseparabile unul de celălalt. În aceasta îşi află temei practica creştină privind administrarea în
cadrul aceleiaşi rânduieli a celor două taine ale iniţierii creştine, Botezul şi Mirungerea.

INSTITUIREA MIRUNGERII ÎN NT
În Sfânta Scriptură găsim numai mărturii indirecte dar suficiente, privind instituirea
divină a tainei Mirungerii. Noua revărsare a Duhului, prevestită de profeţii Vechiului
Testament, a fost făgăduită Sfinţilor Apostoli, în repetate rânduri, de către Mântuitorul Hristos. (Ioan
14,16; 16,7,13). Aceasta a proorocit-o Isaia, iar Hristos a adeverit-o (Luca 4,18-19):
,,Duhul Domnului preste mine, pentru aceea m-au trimis pre mine bine a vesti săracilor, m-
au trimis a vindeca pre cei zdrobiţi la inimă, a propovădui robilor iertare şi orbilor
vedere” (Isaia 61,1). Astfel, ungerea cu mir – ce era în Vechiul Testament un mijloc de
comunicare a lui Dumnezeu cu aleşii Săi şi pecetluirea unui legământ între Dumnezeu şi cei ce-I
slujeau Lui şi păstoreau poporul - este încuviinţată de Hristos, Unsul Domnului, ce primeşte
Sfântul Duh spre a fi Proorocul, Arhiereul şi Împăratul Suprem. În ziua cea din urmă a
sărbătorii evreieşti a corturilor, El vorbeşte despre această taină, vestind împlinirea ei: ,,Dacă
însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura:
râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care
aveau să-L primească acei ce cred în El” (Ioan 7, 37-39). Este evident că această făgăduinţă
nu se referea numai la harismele despre care se vorbeşte, de pildă în 1 Cor. 12, 29 – 30. Aceasta se
poate deduce din comportarea ulterioară şi din doctrina Sfinţilor Apostoli, care n-ar fi putut nici
 3
face nici învăţa nimic, dacă nu le-ar fi auzit la Învăţătorul lor şi n-ar fi fost îndrumaţi de Acesta.
Această făgăduinţă s-a împlinit la Cincizecime, când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii
Apostoli şi se revarsă – după încredinţarea Sfântului Apostol Petru – şi asupra tuturor celor ce
vor crede în Hristos (Ft 2, 1-38). Mântuitorul vesteşte această ungere sfinţilor Săi ucenici,
înainte de Înălţarea Sa: «Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu ; voi însă,
şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus» (Luca 24,49) vestind pogorârea
Sfântului Duh în chip de limbi de foc în ziua Cincizecimii când se aratǎ în chip mai lămurit,
pentru înţelegerea noastră, mai vădit şi mai strălucit instituirea acestei Sfinte Taine. Despre
taina Mirungerii de care s-au împărtăşit sfinţii apostoli în ziua Cincizecimii vorbeşte şi Ioil:
,,Şi va fi după acestea voi turna din duhul meu preste tot trupul, şi vor prooroci feciorii
voştri, şi fetele voastre şi bătrânii voştri visuri vor visa, şi tinerii voştri vedenii vor vedea.
Şi preste slugile mele şi preste slujnicele mele în zilele acelea voi turna din duhul meu, şi
vor prooroci” (Ioil 2,28-29).

MIRUNGEREA ÎN EPOCA POSTAPOSTOLICĂ ŞI PATRISTICĂ

Rânduiala Mirungerii cu semnificaţia ei atestată în scrierile Noului Testament este
continuata în epoca postapostolică şi patristică fiind confirmată de documentele primelor veacuri
creştine:
-În Epistola lui Barnaba, scrisă între anii 70 şi 130 – 131, întâlnim consemnaţi pentru
prima dată în scrierile postapostolice termenii de „pecete” şi „a pecetlui”, deveniţi mai târziu
termeni clasici pentru desemnarea acţiunii harului Duhului Sfânt în Botez şi Mirungere.
-Tratatul De Baptismo al lui Tertulian (scris pe la anul 206) atestă şi el rânduiala
apostolică privitoare la săvârşirea tainei Botezului şi a Mirungerii. Tertulian aminteşte o
singură ungere în cadrul rânduielii botezului, cea postbaptismală, fiind o ungere integrată a
neofitului cu untdelemn sfinţit. Această ungere era considerată ca o sfinţire „sacerdotală”,
care conferă primitorului numele de creştin, de la Hristos, Unsul: Numele de „creştin” vine de
la acest mir (ungere), care a dat de asemenea numele Domnului, pentru că El a fost uns
spiritual de Duhul, în Tatăl…. Mirungerea se administra îndată după actul botezului prin
ambele forme apostolice, ungerea şi punerea mâinilor. Tertulian exprimă aici întreaga teologie a
Mirungerii, păstrată până azi în tradiţia ortodoxă.
-Sfântul Ipolit al Romei ne prezintă în lucrarea sa Tradiţia apostolică o rânduială
completă a Botezului şi Mirungerii, de pe la jumătatea secolului al II-lea, deşi această operă a
fost scrisă pe la anul 215. Ungerea postbaptismală cuprindea două acte: ungerea (completă) de
către preot la baia botezului, şi însemnarea frunţii de către episcop în biserică, după punerea
mâinilor: după ieşirea neofitului din baia baptismală, preotul îl ungea <cu untdelemnul
mulţumirii> (Sf Ipolit îl numeşte aşa deoarece se sfinţea la altar printr-o rugăciune de
mulţumire), zicând: „Te ung cu untdelemn sfinţit în numele lui Iisus Hristos” apoi cei
botezaţi şi unşi se îmbrăcau şi intrau în biserică, la episcop, care, punându-şi mâinile peste ei,
se ruga: „Doamne Dumnezeule, Care i-ai învrednicit pe aceştia să dobândească iertarea
păcatelor prin baia naşterii din nou, arată-i vrednici să se umple de Duhul Sfânt şi trimite
peste ei harul Tău, ca să-ţi slujească după voia Ta…. Ideea de bază a acestei rugăciuni este
păstrată în rugăciunea mirungerii din rânduiala ortodoxă. Episcopul lua apoi acelaşi untdelemn şi
cu mâna sa însemna fruntea celor botezaţi, ca o completare a ungerii postbaptismale săvârşite
de preot, zicând: „Te ung cu untdelemn sfinţit în Dumnezeu Tatăl, Atotputernicul, în Iisus
 4
Hristos şi în Sfântul Duh . Apoi îl săruta pe fiecare zicând: „Domnul să fie cu tine”, iar
neofitul răspundea: „şi cu duhul tău”.
-Pe la jumătatea secolului al III-lea, Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei,spunea
despre Mirungere: „Cei nou botezaţi trebuie să se prezinte înaintea mai marilor Bisericii
pentru a primi Duhul Sfânt prin invocare şi punerea mâinilor şi a fi desăvârşiţi prin
pecetea Domnului”. Pentru a apăra unitatea şi indivizibilitatea rânduielii baptismale,
Sfântul Ciprian face o reconsiderare a actelor botezului, arătând că acelaşi Duh Sfânt
lucrează la sfinţirea apei şi la punerea mâinilor. În acelaşi timp însă, el distinge renaşterea prin
botez, pentru a primi Duhul ca un nou născut.
-O nouă mărturie a continuităţii tradiţiei apostolice este consemnată în Constituţiile
Apostolice, cea mai bogată colecţie canonico – liturgică din primele veacuri creştine, scrisă
probabil în Siria sau la Constantinopol, spre anul 380, care cuprinde, în cartea a VII-a, formule
de rugăciuni şi prescripţii privind administrarea tainelor iniţierii creştine. După întreita
cufundare în apa sfinţită a botezului, neofitul primea ungerea cu Sfântul Mir, însoţită de
rugăciunea : „Doamne Dumnezeule, Cel ce eşti născut şi fără stăpân, Domnul tuturor, Cel
ce ai făcut cunoscut în toate neamurile mirosul bineplăcut al Evangheliei Tale, Tu fă şi
acum acest mir să fie lucrător în cel botezat ca să rămână în el singur şi nestatornic
bunul miros al Hristosului Tău, şi murind împreună cu el să învieze şi să fie viu împreună
cu El”.
-Aceeaşi rânduială a administrării Tainei Mirungerii, ca pe vremea Sfântului Ipolit o
întâlnim consemnată în lucrarea pseudoepigrafă „Testamentum Domini”. Mirungerea
este începută de preot, lângă fântâna baptismală, care îl unge ce cel nou botezat cu
„untdelemnul mulţumirii”. Ea este completată de către episcop, în biserică. După ce se roagă,
cu punerea mâinilor ca Dumnezeu să reverse harurile Duhului Sfânt peste neofit,
episcopul îl unge zicând: „Ungându-te te ung în Dumnezeu Cel Atotputernic, în Iisus
Hristos şi în Duhul Sfânt, ca să fii lucrător cu credinţă desăvârşită şi vas plăcut ”. Apoi îl
sărută pe frunte, zicând: „Dumnezeul celor smeriţi să fie cu tine” , iar el răspunde : „Şi cu
duhul tău”.

3. MATERIA TAINEI
Pentru săvârşirea tainei se cere ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, care se prepară din
untdelemn, vin şi 35 diferite arome. Sfântul Mir alcătuit din untdelemn amestecat cu
numeroase mirodenii, este pregătit după o anumită rânduială în primele trei zile din Săptămâna
Patimilor şi sfinţit de către întâistătătorul Bisericii sau de un alt arhiereu, în Joia Mare.
Sfintirea Sfantului Mir de catre episcopii unei anumite Biserici locale este tocmai
manifestarea autocefaliei acelei Biserici Ortodoxe; iniţial sfinţirea Marelui Mir, era rezervata
episcopului (can. 6 Cartagina), dar obiceiul a schimbat aceasta randuiala canonica cu aceea ca
dreptul de a sfinti Marele Mir este rezervat numai întâistǎtǎtorilor Bisericilor autocefale sau altor
ierarhi de grad superior, ca mitropoliti sau episcopi carora li s-a recunoscut sau conferit acest
drept in chip de privilegiu; într-o vreme patriarhul ecumenic a incercat sa-si rezerve acest drept
pentru intreaga Biserica Ortodoxa. Mirul este împărţit apoi episcopilor care, la rândul lor, îl
împart preoţilor aflaţi sub păstorirea lor. Amestecul diferitelor arome simbolizează bogăţia şi
felurimea darurilor Sfântului Duh.
Sfântul Mir e folosit nu numai în Taina Mirungerii, ci şi în sfintirea antimiselor si a
bisericilor.
 5

4. SĂVÂRŞITORI, PRIMITORI, MODUL SĂVÂRŞIRII, FORMULA

Savarsitorii Sfintei Taine a Mirungerii sunt episcopul si preotul. Nici un alt
membru al clerului si nici un simplu laic crestin nu au dreptul sa administreze aceasta
Sfanta Taina. Pentru ratiuni pastorale si pentru a da posibilitate copiilor sa-si însuseasca
elementele credintei, in Biserica Apuseana, s-a introdus, ca o inovatie, randuiala potrivit careia,
ungerea cu Sfantul Mir este rezervata numai episcopului, preotul putand-o savarsi numai cu
autorizatia acestuia, în cazuri exceptionale sau pe raspundere proprie, atunci cand nu-i permit
imprejurarile sa obtina incuviintarea episcopului. Mâna dreaptă a preotului, care unge cu
Sfântul Mir, este într-un fel prelungire a mâinii episcopului, care a sfinţit untdelemnul şi
constituie, în acelaşi timp, o punere a mâinilor.
Cei indreptatiti sa primeascǎ Sfanta Taina a Mirungerii sunt numai cei botezati in mod
valid. Acestia pot fi de orice varsta, dar de doua feluri, si anume : dreptcredincioşii, cei care
se afla in Biserica, si ereticii care se reintorc la Sfinta Biserica pe care o parasisera dupa ce pri-
misera în sânul ei botezul valid.
Taina Mirungerii, ca si Taina Botezului, are caracter unic; ea nu se repetă, decât într-un
singur caz: când se administrează ereticilor şi schismaticilor care se întorc la Biserica Ortodoxă,
dupǎ ce aceştia se leapada de erezie sau schismǎ si dau declaratie scrisa ca marturisesc
credinta pe care o marturiseste Biserica; în cazul acestora, ungerea cu Sfantul Mir înseamnǎ o
reîntarire în dreapta credinta, lucru ce nu este oprit, ci chiar poruncit în asemenea situatii
de catre sfintele canoane (can. 7 II ec., 95 VI ec.; 7 Laod. , 1 Vasile cel Mare).
Administrarea Tainei Mirungerii în epoca apostolică se făcea prin două acte: punerea
mâinilor sau ungerea cu Sfântul Mir:
 Taina mirungerii s-a săvârşit de la începutul Bisericii. Despre acest lucru, Sf. Evanghelist
Luca scrie că apostolii săvârşeau, la început, taina mirungerii prin punerea mâinilor: ,,Iar
apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe
Petru şi pre Ioan. Care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu se
pogorâse încă preste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci
îşi puneau mâinile preste ei, şi ei luau Duhul Sfânt” (Ft. 8, 14-17). Tot el aduce mărturie şi despre
botezul şi mirungerea efesenilor: ,,Şi s-au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel
mâinile preste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau” (Ft. 19,5-6).
Din aceste texte rezultă că botezul creştin implică primirea darurilor Sfântului Duh, ceea ce se
realizează printr-un act distinct de afundare, prin punerea mâinilor apostolilor.
 În acelaşi timp, Sfânta Scriptură vorbeşte despre ungerea tainică sau mir-ungerea, prin
care noii botezaţi se pecetluiau cu pecetea Sfântului Duh. Astfel, Sfântul Ioan Evanghelistul
adevereşte săvârşirea acestei sfinte taine prin ungerea cu mir: ,,Iar voi, ungere aveţi de la Cel
Sfânt şi ştiţi toate … ungerea pre care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca
să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu minciună,
rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2, 20, 27) iar Sfântul Apostol Pavel le scrie
corintenilor: „Iar Cel ce ne întărteşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este
Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Cor. I, 21
- 22). Este neîndoielnic faptul că această ungere despre care vorbeşte Apostolul neamurilor nu este
numai spirituală, ci o ungere ca pe timpul lui Moise şi David, cu mir preparat din mirodenii.
Apariţia şi răspândirea încă din epoca apostolică a practicii administrării Tainei
Mirungerii prin ungerea cu Sfântul Mir s-a datorat condiţiilor noi create odată cu înmulţirea
comunităţilor creştine. Dacă la începutul Bisericii, numai sfinţii apostoli săvârşeau taina
 6
mirungerii, mai târziu, crescând numărul creştinilor, apostolii au hirotonit arhierei,
înzestrându-i cu puterile date lor de Domnul, deci şi cu puterea de a pogorî Sfântul Duh
asupra noilor botezaţi, prin punerea mâinilor. Astfel, unde nu ajungeau sfinţii apostoli, mergeau
arhiereii şi mirungeau pe cei ce se botezaseră voind a-L urma pe Hristos. Crescând şi mai mult
numărul creştinilor, episcopii au dăruit preoţilor această putere de a pogorî Sfântul Duh
cu darurile Lui asupra noilor botezaţi, însă numai prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, căci
numai arhiereul are puterea de a lucra prin punerea mâinilor. Astfel, pentru chemarea Sfântului
Duh în taina mirungerii, ungerea cu Sfântul şi Marele Mir a înlocuit punerea mâinilor, aceasta
fiind folosită astăzi numai la taina hirotoniei, de către arhiereu.
Formula ortodoxă de administrare a Tainei Mirungerii :” Pecetea darului Duhului
Sfânt”, care exprimă efectul lăuntric al ungerii cu Sfântul Mir, îşi are originea în cuvintele
pauline: ”aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, care este arvuna moştenirii
noastre….” (Efeseni 1, 13-14). Este singura formulă a unei taine care nu aminteşte numele
primitorului, socotindu-se că s-a rostit acest nume la scufundarea în apă, aceasta fiind o nouă
dovadă a legăturii indisolubile a celor două taine.

5. LOCUL ŞI TIMPUL SĂVÂRŞIRII

Aceasta Taina în Biserica Ortodoxǎ se savarseste în timpul oficierii Tainei Botezului,

imediat dupa scoaterea pruncului din apǎ. Romano-catolicii au introdus, ca o inovatie,
randuiala de a administra Sfanta Taina a Mirungerii sau confirmatiunea abia dupa ce cel
botezat a implinit varsta de 14 ani sau 7 ani în caz de necesitate, dupa o prealabila instruire
religioasa. Romano-catolicii au două Mirungeri: una imediat după Botez, săvârşită de preot
(signatio / signaculum spirituale), şi alta, numită „confirmare”, care se face la vârsta de 7-12
ani de către episcop (confirmare / perficere). Însăşi ideea de confirmare apare prin secolele V-
VI, în legătură cu pedobaptismul şi, în primă fază, se făcea prin punerea mâinilor episcopului şi prin
tundere. În Rusia, o astfel de tundere s-a făcut până prin sec. XIII, numai că vârsta la care ea se făcea a fost
coborâtă la 3-4 ani. În secolele IX-X, tunderea a fost înlocuită cu o a doua Mirungere, după care aceasta a
fost ridicată la rang de Taină de sine. În acelaşi timp, Mirungerea făcută de preot imediat după Botez îşi
pierduse, absolut nejustificat, din importanţă şi nu a intrat în sistemul scolastic al Tainelor. Protestantii nu
recunosc caracterul de Taina al Mirungerii. Confirmatiunea are la ei caracterul de simpla
ceremonie religioasa, cu scop pedagogic-educativ, pe care o savarsesc la varsta de 14 ani, dupa
o prealabila instruire religioasa a celor botezati anterior.
În ce priveste vârsta la care se administreaza Sf. Taina a Mirungerii, nu exista alta
randuiala decat aceea ca ea se poate administra la orice varsta sau la varsta la care se
administreaza si Sf. Botez pentru ca s-a statornicit inca din Biserica veche, practica
administrarii ei îndata dupa Sfântul Botez. În Biserica Apuseana, Mirungerea se
administreaza de obicei la varsta de 14 ani sau mai devreme, însa nu sub varsta de 7 ani,
adica sub varsta la care cei botezati se socotesc apţi sa-si insuseasca minimele cunostinte de
catehism crestin.
Locul in care se savarseste Sf. Taina a Mirungerii este acela în care se savarseste şi
Sfânta Tainǎ a Botezului, adica, în mod obisnuit, biserica sau locasul de închinaciune şi - în
mod exceptional - orice alt loc in care se poate savarsi Botezul.
 7
6. RÂNDUIALA ŞI SIMBOLISMUL MIRUNGERII

Biserica Ortodoxă păstrează întreaga semnificaţie teologică a celei de a doua taine a

iniţierii creştine, evidenţiind caracterul său de taină, însă n-a încercat niciodată să o separe de
Taina Botezului, ci le administrează pe amândouă, în cadrul aceleiaşi rânduieli.
Lucrarea propriu-zisa a acestei Taine consta din ungerea cu Sfantul Mir a noului botezat,
facandu-i-se semnul sfintei cruci pe mai multe parti ale trupului, cu rostirea formulei: Îndată după
întreita afundare, preotul rosteşte rugăciunea Mirungerii, preamărind pe Dumnezeu,
Izvorul Bunătăţilor şi Soarele dreptăţii şi mijlocind pentru noul botezat, ca să-i dăruiască lui
pecetea darului Sfântului Duh şi cuminicarea Sfântului Trup şi a scump sânge al
Mântuitorului Hristos. Urmează ungerea cu Sfântul Mir a principalelor organe ale trupului
(frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare), în chipul crucii, însoţită de
formula : ” Pecetea darului Sfântului Duh.”Amin. Astfel, el este uns pe frunte pentru
sfinţirea minţii şi a gândurilor şi a se putea înălţa cu mintea la Dumnezeu, precum spune
Sfântul Chiril al Ierusalimului: ,,Mai întâi aţi fost unşi pe frunte ca să fiţi sloboziţi de
ruşinea pe care primul încălcător de poruncă o purta pretutindeni şi ca să priviţi cu faţa
descoperită slava Domnului”; la ochi pentru a putea privi spre slava lui Dumnezeu; la
urechi pentru a auzi şi asculta învăţăturile şi tainele dumnezeieşti, precum zice Isaia:
,,Domnul mi-a adăugat mie urechi ca să aud” (Isaia 50, 5), iar Mântuitorul spune: ,,Cel ce
are urechi de auzit să audă” (Matei 11,15); la nări pentru ca acestea să nu se deschidă
mirosurilor ispititoare la rău; la gură pentru a deveni organ de rugăciune şi cântări
duhovniceşti, de citire şi propovăduire a dumnezeieştilor Scripturi şi pentru ca aceasta să nu
meargă spre osândire, precum spune Împăratul David: ,,Pune, Doamne, strajă gurii mele şi
uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Ps 140, 3); pe piept şi pe spate pentru sfinţirea
inimii şi a dorinţelor şi spre întărirea acesteia: ,,Ca să puteţi sta împotriva uneltirilor
diavolului, după ce aţi îmbrăcat platoşa dreptăţii” (Efeseni 6, 11, 14); la mâini pentru
sfinţirea faptelor şi săvârşirea lucrurilor celor bineplăcute lui Dumnezeu şi la picioare
pentru a se păzi din căile pierzării şi a merge pe calea cea strâmtă, duhovnicească, precum
spune Sfântul Chiril al Alexandriei: ,,A fost sfinţită mâna, înfăţişătoare a lucrării
mântuitoare, şi piciorul, simbolul vădit al umblării drepte”. Semnificaţia ungerii diferitelor
pǎrţi ale trupului rezultǎ şi din formule pe care le rosteşte preotul în ritualul Mirungerii din
Biserica Armeanǎ: la frunte: „Untdelemn dulce, în numele lui Iisus Hristos se revarsă asupra ta,
pecetea darurilor cereşti nestricăcioase”; la ochi: „Pecetea aceasta, în numele lui Iisus Hristos să
lumineze ochii tăi, ca să nu adormi niciodată în moarte”; la urechi: „Mirungerea sfinţită să-ţi fie
spre ascultarea poruncilor dumnezeieşti”; la nas: „Pecetea aceasta în numele lui Iisus Hristos, să-
ţi fie ţie miros dulce de viaţă spre moarte”; la gură: „Pecetea aceasta în numele lui Iisus Hristos,
să-ţi fie ţie pază gurii şi uşă de îngrădire buzelor tale”; la mâini: „Pecetea aceasta în numele lui
Iisus Hristos să-ţi fie îndemn spre fapte bune, spre virtute şi vieţuire creştină”; la piept : „Pecetea
aceasta dumnezeiască să zidească în tine inimă curată şi duh drept să înnoiască întru cele
dinăuntru ale tale”; la spate: „Pecetea aceasta, în numele lui Iisus Hristos să-ţi fie pavăză
ocrotitoare cu care să poţi stinge săgeţile şi focul cel rău”; la picioare : „Pecetea aceasta
dumnezeiască să îndrepteze căile tale spre viaţa de veci, ca să nu te abaţi.
Rânduiala Tainei Mirungerii în Biserica Ortodoxǎ se înţelege mai bine comparând-o
cu rânduielile baptismale ale Bisericile Vechi Orientale în cadrul cărora se
administrează şi Taina Mirungerii, mult mai ample, păstrând însă o unitate de concepţie cu
rânduiala Ortodoxă prin care se confirmă originea comună apostolică. Astfel în Biserica
 8
Iacobită îndată după actul botezului, preotul, ţinând în mâna stângă „cornul” cu Sfântul Mir,
pune mâna dreaptă pe capul celui botezat şi rosteşte prima rugăciune a Mirungerii apoi ia cu degetul
mare Sfântul Mir şi înseamnă fruntea celui nou botezat, de trei ori, în chipul crucii, la pomenirea numelui
fiecărei persoane a Sfintei Treimi, din următoarea formulă: „Cu Sfântul Mir, buna mireasmă a lui
Hristos Dumnezeu şi cu pecetea adevăratei credinţe şi cu darul Sfântului Duh, (N) se înseamnă în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului celui viu şi sfânt, spre viaţa cea veşnică. Amin”. Continuă
ungerea, însemnând cu Sfântul Mir o cruce mare pe faţa neofitului, de la frunte până la gură şi de la
urechea dreaptă la stângă, ungându-l apoi la nas, la gură, la piept, la mâini şi la picioare cu Sfântul Mir.
Cel botezat şi miruit primeşte îndată Sfânta Euharistie. După aceasta vor urma actele postbaptismale,
care vor încheia rânduiala iniţierii. Neofitul îmbracă acum haina albă , iar preotul rosteşte
rugăciunea Mirungerii, identică cu cea din ritul bizantin. Biserica Siriacă de Răsărit, din India,
care, deşi necalcedoneană, se declară pe deplin ortodoxă, administrează Taina Mirungerii,
asemenea tuturor Bisericilor Răsăritene, îndată după actul Botezului, urmată fiind de primirea Sfintei
Euharistii în cadrul aceleaşi rânduieli. După ridicarea lui din baia botezului, pruncul este primit de
către naş pe o pânză albă, în timp de comunitatea intonează o cântare baptismală. Preotul ia
sticla cu Sfântul Mir şi rosteşte rugăciunea Mirungerii, asemănătoare celei din rânduiala iacobiţilor.
Apoi, cu degetul mare ia Sfântul Mir şi pecetluieşte, de trei ori, fruntea celui botezat, zicând: „(N) este
pecetluit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, cu Sfântul Mir, care este parfumul lui
Hristos şi semnul credinţei ortodoxe şi împlinirea darului Sfântului Duh, pentru viaţa veşnică.
”Apoi îl miruieşte pe tot trupul, începând de la frunte până la picioare, cântând imnul: „Primeşte
harul şi puterea divină prin Sfântul Duh.” Urmează apoi punerea cununei şi împărtăşirea cu Sfânta
Euharistie. Reforma liturgică din Biserica Siriană unită din Malabar urmează întru totul
schimbările şi reformele liturgice din Biserica Romano-Catolică. În urma acestor reforme,
Mirungerea a fost complet separată de slujba Botezului, administrându-se împreună numai în cazul
Botezului de necesitate sau atunci când se botează adulţi, care primesc apoi şi Sfânta Euharistie. Ea
este săvârşită tot de către preot, nu de episcop, ca în ritul roman. Rânduiala Mirungerii în
Biserica Armeană are nota ei specifică între rânduielile orientale, adăugându-se la vechea
structură apostolică, pentru sporirea solemnităţii, un Apostol si o Evanghelie, cu caracter sacramental,
iar nu catehetic, precum şi unele imne închinate Duhului Sfânt.
Prin Taina Mirului se pune in valoare trupul omului, care prin simturi, dorinte si prin
toate faptele lui, este colaborator al sufletului. După mirungere, asemenea mirului ce se
răspândeşte şi persistă în făptura celui botezat, Sfântul Duh pătrunde şi se imprimă în toată fiinţa
creştinului, sălăşluindu-se în acesta. El se întipăreşte precum o pecete nu numai în exterior, ci
şi în cele lăuntrice ale omului, dându-i acestuia un chip duhovnicesc. Ungerea aceasta este,
deci, semnul darului Duhului Sfant, care s-a pogorat in chip vazut asupra Mantuitorului si
asupra Sfintilor Apostoli si care, acum, este pecetea care ni se da si noua, dupa botez, in chip
nevazut. Prin mirungere, noul botezat este acum crestin adevarat si deplin, un nou Hristos,
adica „uns" al Domnului, caci, cuvantul Hristos înseamna uns. Pecetea darului Duhului
Sfânt imprimă şi întăreşte chipul lui Hristos în noi.
Creştinul pierde parţial harul Duhului Sfânt de la Botez, când cade în păcate mari şi nu se
mărturiseşte la duhovnic, iar când se leapădă cu totul de dreapta credinţă, adică se face sectant
sau devine ateu ori se sinucide, atunci acel om pierde definitiv harul Duhului Sfânt şi mântuirea
sufletului. De cele mai multe ori, pierderea parţială sau totală a harului duce la îmbolnăvirea
sufletească, prin dobândirea patimilor, şi la îmbolnăvirea trupească, prin apariţia simptomelor
de boală în diversitatea lor. În schimb, Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi să se
însănătoşească. Redobândirea harului Duhului Sfânt trebuie să fie primul pas spre vindecare a
celui căzut în patul suferinţei. Aceasta se va realiza prin spovedanie şi rugăciuni speciale.