NUNTA

1. CE ESTE CUNUNIA ?
a) DEFINIŢIE
Cununia, Căsătoria sau Nunta este o sfântă taină, prin care un bărbat şi o femeie,
care consimt în mod liber să trăiască împreună în scopul desăvârşirii personale şi a naşterii
copiilor, prin rugăciunile episcopului sau preotului, primesc harul divin care sfinţeşte
legătura lor şi îi ajută la îndeplinirea scopului ei. Casatoria ca legaturǎ pe viaţǎ între un barbat
si o femeie, se întemeiazǎ pe faptul ca numai împreunǎ alcatuiesc umanitatea completǎ. Prin harul
primit, legătura dintre cei doi este sfinţită şi înălţată la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti
dintre Hristos şi Biserică.
Spre deosebire de tainele botezului, mirungerii, pocăinţei şi euharistiei, în care omul
este pus într-o relaţie directă cu Hristos, în taina cununiei, omul este pus, în primul rând, într-o
relaţie strânsă, de slujire, cu un semen al său.

b) NUMIRILE
Când vorbim despre Taina Nunţii, ne referim la unirea trupească (fizică) şi
duhovnicească (metafizică) a unui bărbat cu o femeie, în vederea mântuirii lor în Hristos,
prin păstrarea curăţiei trupeşti şi a fidelităţii conjugale şi prin naşterea şi educarea
pruncilor. Când însă ne referim la Slujba Cununiei sau a Încununării, avem în vedere
ritul sau slujba de binecuvântare a Bisericii asupra mirilor, la începutul însoţirii lor pentru
întreaga viaţă. Deci, este puţin impropriu folosirea expresiei „Taina Cununiei”, pentru că
„Taina” nu se reduce la actul liturgic al încununării mirilor, şi nici această încununare nu exprimă
plinătatea Tainei (Nunţii), ci este doar o binecuvântare de început a ei.
Ca binecuvantare religioasa a casatoriei, cununia se mai numeste în sens cu totul
general si casatorie religioasǎ, deşi cǎsatoria, chiar binecuvantata de Biserica, nu se reduce
numai la Sf. Taina a Nunţii ci ea este formata si dintr-o parte nereligioasa sau profana, care consta
în intelegerea fireasca, care se stabileste prin consensul persoanelor care încheie casatoria.
Cu termenul de „nuntă”, Biserica numeşte şi alte tipuri de însoţiri mistice precum:
însoţirea dintre Dumnezeu şi Israel (poporul ales), cea dintre Hristos–Mirele şi Biserică–Mireasa
(Efes. 5), precum şi cea dintre un monah – care devine mireasă a lui Hristos, iar Acesta – Mirele.

c) INSTITUIRE
Nunta este cea mai veche taină, întemeiată de Însuşi Dumnezeu în rai. Ea stă la temelia
vieţii pe pământ. După ce Dumnezeu a făcut pe om a văzut că “nu este bine să fie omul
singur” şi de aceea i-a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie cu os din
oasele lui Adam şi carne din carnea lui (Facere 3, 23). I-a unit apoi aşa încât să fie amândoi
ca un trup ,,Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pre mama sa şi se va lipi de femeia sa
şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24) şi, binecuvântându-i, le-a spus: “Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28).
După cădere, această legătură sfânta, a fost pervertită de om din cauza păcatului,
monogamia, a fost întinată prin poligamie sau poliandrie. Refacerea acestei legǎturi, şi
ridicare ei la rangul de Taină s-a făcut prin participarea lui Hristos la nunta din Cana Galileei
unde săvârşind cea dintâi minune arata că acordă o cinstire şi o preţuire deosebită căsătoriei, pe
care ulterior avea să o ridice din ordinea naturii în cea a harului.
 2
d) SCOPUL
Din textele Sfintei Scripturi rezultă clar că Dumnezeu a unit pe bărbat şi femeie cu
scopul de a se întrajutora, iubindu-se unul pe altul, şi ca să nască şi să crească copii.
Sintetizând Sf. Ioan Gură de Aur, spune că nunta are un întreit scop:
 împreuna-mântuire a celor doi prin iubirea de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. Într-
adevăr, prin săvărşirea acestei Sfinte Taine, prin puterea Duhului Sfânt, are loc sfinţirea
legăturii conjugale şi întărirea soţilor ca sa se poata ajuta reciproc – şi la bine şi la rău – până
la sfârşitul vieţii, împărtăşindu-se în comun şi în mod egal de toate drepturile şi obligaţiile
pe care le prevăd, deopotrivă, legile divine şi cele civile. Prin taina cununiei, legătura dintre
cei doi credincioşi este transformată într-o unire duhovnicească, harul primit ajutându-i pe cei
doi soţi să păşească împreună pe calea mântuirii: ,Pentru că se sfinţeşte bărbatul
necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul
credincios” (I Cor 7,14).
 trăirea în curăţie trupească, şi ferirea de patima curviei întrucât fiecare bărbat are o
singură femeie şi fiecare femeie are un singur bărbat. Harul sfinţitor al cununiei ca taină a
Bisericii îl ajută pe om în lupta sa duhovnicească cu pornirile pătimaşe: ,,Căci aceasta este
voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră, a vă feri voi de toată curvia, a şti fiecare din voi a-şi
stăpâni vasul său întru sfinţenie şi cinste” (I Tes 4,3-4). Mântuitorul a început minunile Sale
la nunta de la Cana cu o prefacere, o transformare a unei substanţe bune, cum e apa, în alta şi mai
bună, în vin; Sf. Andrei Criteanul subliniază astfel «În Cana, la nuntă, apa în vin prefăcând, a
arătat Hristos întâia minune, ca şi tu să te prefaci, o, suflete» (Canonul cel Mare). Soţii se
unesc unul cu altul, se sprijină si se împlinesc, dar totodată încetul cu încetul îşi anulează
patimile, îşi transfigurează simţurile, îşi spiritualizează relaţiile;
 naşterea de prunci, care trebuie să fie crescuţi şi educaţi ca buni creştini Deşi naşterea
de prunci este un scop al căsătoriei, el nu este cel mai important, mai ales că, copii se pot
naşte şi în afara căsătoriei (ceea ce nu e posibil şi cu celelalte 2 scopuri de mai sus), iar unele
familii nu pot avea copii şi asta nu înseamnă că ele nu şi-au atins scopul.
e) CARACTERISTICI
Unind un singur bărbat cu o singură femeie, Dumnezeu a voit ca această unire să fie
şi să rămână monogamă. În acelaşi timp, unirea fiind atât de intimă încât ambii soţi
formează un trup, iar trupul având viaţă este indivizibil, căsătoria are şi caracterul
indisolubilităţii, adică este socotită ca încheiată pentru toată viaţa. De asemenea, unitatea
trupului care se realizează între cei doi soţi, prin căsătorie, presupune egalitatea lor şi, deci,
împărtăşirea de către ambii de aceleaşi drepturi şi îndatoriri; între aceste îndatoriri este
menţionată, ca deosebit de importantă, fidelitatea reciprocă.
f) SEMNIFICAŢIE
Caracterul de Taină al Căsătoriei a fost recunoscut de toţi creştinii – calcedonieni şi
necalcedonieni; Ca Tainǎ este cinstită căsătoria în BO şi în BRC – însǎ de la începutul
secolului al XVI-lea, protestanţii de toate nuanţele, i-au tăgăduit acest caracter.
Sf. Ap. Pavel exprimă teologic importanţa deosebită a căsătoriei: taina unirii
bărbatului cu femeia, după chipul unirii dintre Hristos şi Biserică. În Epistola către Efeseni,
după ce sfătuieşte pe femei să se supună bărbaţilor ca Domnului, iar pe bărbaţi să-şi
iubească femeile precum Hristos a iubit Biserica şi după ce repetă cuvintele Mântuitorului
„pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi
 3
amândoi un trup” (Mt. 19,5), adaugă: “Taina aceasta este mare, iar eu zic în Hristos şi în
Biserică”(Efes 5,22-23), iar în Epistola I către Corinteni (7,39; 11,11), vorbind despre
libertatea femeii de a se căsători după ce îi va muri bărbatul, condiţionează această
îngăduinţă de îndatorirea ei ca noua căsătorie, pe care o va încheia să fie “numai întru
Domnul”, adică numai cu binecuvântarea Bisericii, căci Însuşi Dumnezeu este în mijlocul
lor, şi binecuvântează unirea dintre ei.
Nunta îşi are protochipul în familia divină a Sfintei Treimi. Totuşi, Dumnezeu e întreit în
persoane, pe când fiinţa omenească e doime. Iubirea e însă si ea totdeauna trinitară. Noi ne
iubim prin Dumnezeu, esenţa, izvorul şi modelul iubirii. Sfântul Ioan Gură de Aur scria: ,,Când
bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui
Dumnezeu Însuşi”, iar Teofil al Antiohiei afirma: ,,Deci a creat Dumnezeu pe Adam şi pe
Eva pentru cea mai mare iubire între ei, ca să reflecte taina unităţii dumnezeieşti”. Astfel,
în nuntă al treilea, între bărbat şi femeie, e Dumnezeu, e Hristos. O veche pictură din
catacombe înfăţişînd taina nunţii, ni-L reprezintă pe Hristos în mijlocul mirilor, cu mîinile pe
creştetul fiecăruia din ei, El binecuvântându-i şi unindu-i. La fel se exprimă Sf. Ioan
Hrisostom: «După exemplul mirilor de la Cana să-L invităm pe Hristos între noi ».
Sfinţii Părinţi interpreteaza mesianic cuvintele din Geneză : «De aceea va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup» (2,24) nu ca un
reflex al obiceiului epocii, ci ele indică întruparea Fiului lui Dumnezeu: «După cum
bărbatul părăseşte pe tatăl său pentru a urma pe femeia sa, tot astfel Hristos a părăsit
tronul Tatălui Său pentru a Se lipi de Biserica Sa» (Ioan Hrisistom).
Taina cununiei în înţelesul ei cel mai intim e o jertfă. Nunta, înseamnă mai ales
înfrângerea graniţelor sinelui între soţi; depǎşirea egoismului, prin dăruire, prin autopredare
reciprocă.
CASATORIE sau CELIBAT
Este foarte important de observat ca, în nunta creatiei, în Biserica Edenului, nu exista
nici cea mai mica sugestie, în favoarea castitatii. Mai degraba totul pare sa fie orientat
împotriva ei: "Nu este bine sa fie omul singur". Astfel castitatea trebuie înteleasa ca abtinere
de la crearea vietii biologice, trupesti, dar nu abtinere de la crearea si promovarea vietii spirituale
caci atunci castitatea ar fi impotriva poruncii actului creatiei lui Dumnezeu.
Monahismul şi viaţa de familie, dincolo de a fi două căi opuse de vieţuire creştină,
constituie două forme de dobândire a mântuirii: monahismul, luptând pentru dobândirea
sfinţeniei sau a desăvârşirii în retragere faţă de lume şi prin respectarea exigenţelor vieţii
creştine; căsnicia şi viaţa de familie a celor ce se ostenesc în mijlocul valurilor ispitelor şi
încercărilor lumii şi luptă împotriva acestora, în solidaritate faţă de semenii lor. Creştinul nu
este chemat să aleagă între căsătorie şi vieţuirea întru feciorie, ci între două forme de căsătorie,
adică între cea trupească şi cea duhovnicească. Cele două stări sunt legate între ele cu o mare
înrudire lăuntrică. Tradiţia veche considera perioada logodnei ca pe un noviciat monastic;
deasemenea slujba intrării în monahism se foloseşte de simbolismul conjugal (logodnic, soţ).
Întelegerea gresita a lucrurilor a dus uneori la o tensiune daunatoare mântuirii, intre
casatorie si celibat, intre familie si monahism. Tensiunea a fost uneori atat de intensa, incat
s-a transformat, regretabil, în dispret iar dispretul a fost, mai intotdeauna, unilateral. Nu
puţine sunt intervenţiile Bisericii în decursul veacurilor, când a trebuit să ia atitudine
hotărâtă: Can. 51 Apostolic hotărăşte: «Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon si oricine
din catalogul ieraticesc se abţine de la nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din
 4
scârbă, uitând că toate sunt bune foarte şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind
ar defăima făptura, ori să se îndrepteze, ori să se caterisească şi să fie lepădat din Biserică.
Aşijderea şi laicul». Iată de asemenea două din canoanele sinodului de la Gangra, ţinut împotriva
eustaţienilor, care propovăduiau un ascetism potrivnic Evangheliei: Can. 1 zice: «Dacă cineva ar
defăima nunta, şi pe aceea ce trăieşte cu bărbatul său, credincioasă fiind şi evlavioasă, ar urgisi-
o sau ar defăima-o, ca şi cum nu ar putea intra în împărăţia (cea cerească), să fie anatemă». Iar
can. 10 precizează şi el: «Dacă cineva dintre cei ce trăiesc în feciorie pentru Domnul, şi-ar bate
joc de cei căsătoriţi, să fie anatemă». Astfel nimeni nu este admis in monahism daca dispretuieste
casatoria, iar casatorindu-se, nu trebuie sa dispretuiasca monahismul.
Nu este nevoie să fie dispreţuitǎ o stare ca sǎ se înalţe cealaltă. Fiecare persoana
trebuie sa-si gaseasca propria cale de mantuire, cerand lui Dumnezeu sa-i arate drumul cel
mai bun pentru el. Adevărata comparaţie nu face decât să dea şi mai multă strălucire uneia
dintre stări, iluminată fiind de lumina desăvârşită a celeilalte. O înălţime nu se vede cu
adevărat decât de pe o altă înălţime şi vârful devine tot mai înalt pe măsură ce te urci pe un
vârf învecinat. Starea conjugală, ca şi cea monahală sunt două forme de castitate fiecare cu modul
său de existenţă. Diferenţa, în ambele cazuri, nu e deloc una fiziologică, ci este aceea dintre har
şi păcat. Castitatea ţine de dispoziţia minţii, în felul aceasta multe păcătoase au devenit „fecioare
înţelepte” (Sfânta Maria Egipteanca); şi dimpotrivă, sinaxarul de marţi din Sǎptǎmâna Mare
tâlcuind parabola celor zece fecioare, le califică pe fecioarele nebune drept păcătoase, fecioria
fiziologică nefiindu-le de nici un folos. Sfântul Ioan Gură de Aur preciza: "Vă înşelaţi
gândind că sunt unele cerinţe pentru mireni şi altele pentru călugări... ei vor avea de dat
aceeaşi socoteală. Şi dacă pentru unii căsătoria este o poticnire, ei să ştie că nu căsătoria
în sine este piedica, ci mai curând libertatea opţiunii de care ei se folosesc greşit în
căsnicie". Cu alte cuvinte, nu încadrarea instituţională printre mireni sau monahi ne
mântuieşte, ci modul în care vieţuim.
În ceea ce priveşte relaţia dintre cǎsǎtorie şi preoţie, Mantuitorul Hristos nu
recomanda nici o posibila incompatibilitate intre acestea. Exemplul clasic care ne arata
pozitia Mantuitorului Hristos, este cazul apostolului Petru, când o vindeca pe soacra
acestuia de friguri. Petru era casatorit si casatoria lui nu a fost un obstacol pentru primirea
apostolatului. Este posibil ca apostolul Petru sa fi luat cu sine pe sotia sa in calatoriile sale
misionare, caci apostolul Pavel foloseste ca exemplu cazul lui Petru, pentru a se apara in fata
corintenilor de acuzatia ca el purta o femeie sora: "N-avem, oare, dreptul sa purtam cu noi o
femeie sora, ca si ceilalti apostoli, ca si fratii Domnului, ca si Chefa"? (I Cor 9,5). Nici
Mantuitorul Hristos, nici apostolul Pavel (I Tim 3,2,12) si nici altcineva din perioada
apostolica nu stabileste o incompatibilitate intre casatorie si preotie. Celibatul-vot, pentru
episcop in Biserica Ortodoxa, si pentru toate treptele preotiei in Biserica Romano-Catolica, nu are
baza scripturistica, si el apare mult mai tarziu in viata si practica Bisericii si se impune din
motive practice si nicidecum doctrinare.
Un lucru fundamental nu trebuie uitat: casatoria, dupa Sfanta Scriptura, este starea
normala a relatiei umane in mersul ei catre imparatia lui Dumnezeu, monahismul este starea
exceptionala doar. Datorita acestui adevar fundamental, Biserica a randuit, in conformitate
cu vointa intemeietorului ei, ca starea casatoriei sa fie o sfanta taina, in timp ce tunderea in
monahism numai o ierurgie.
 5
2. ISTORICUL TAINEI CUNUNIEI
Toate religiile şi civilizaţiile lumii au acordat cǎsǎtoriei o atenţie deosebită, deşi nu
toate acestea au avut viziuni corecte despre taina însoţirii dintre bărbat şi femeie. De
exemplu, pe lângă monogamie (căsătoria dintre un singur bărbat şi o singură femeie) –
modelul de căsătorie aflat de la început în planul lui Dumnezeu şi singurul acceptat de
creştinism, anumite popoare au adoptat poligamia (căsătoria dintre un singur bărbat şi mai
multe femei) sau, mai rar – poliandria (căsătoria unei femei cu mai mulţi bărbaţi). Cât
priveşte „însoţirile” dintre homosexuali sau lesbiene au fost şi sunt considerate neligitime şi
blestemate în majoritatea religiilor şi, cu atât mai mult, la evrei şi creştini.
Greco-romanii puneau la baza căsătoriei acordul (verbal sau chiar scris) dintre soţi
sau părinţii acestora, urmate de aducerea unor jertfe zeilor, în prezenţa „preotului”.
Dreptul juridic roman mai avea şi alte prevederi importante legate de nuntă dintre care, una foarte
importantă, cerea prezenţa a cel puţin 10 martori la ceremonia de nuntă. Bineînţeles, existau şi
anumite obiceiuri tradiţionale precum: îmbrăcarea miresei, împreunarea mâinilor mirilor,
schimbul de daruri dintre părinţii mirilor (ca semn de garanţie), etc. Un obicei foarte
important, mai ales la greci, era împodobirea camerei nupţiale cu flori şi punerea pe capetele
mirilor a unor coroniţe (cununi) tot din flori, care erau scoase abia după sfârşitul zilelor de
nuntă. Mai târziu, acest element a fost preluat şi de creştini.
La evrei, binecuvântarea de nuntă era un element indispensabil căsătoriei. Cel mai grăitor
text al Vechiului Testament despre nunta la iudei, inclusiv cu formule de binecuvântare, îl avem
în cartea Tobit: capitolele 7-8, dar anumite informaţii aflăm şi la Facere 24, ş.a. Elementele de
bază ale nunţii sunt următoarele: tatăl miresei unea mâinile mirilor, îi binecuvânta, se semna
acordul de căsătorie ( ketuva[h]), masa ceremonială, mirele intra în cămara de nuntă a mirese, în
dimineaţa celei de-a doua zile, nunta se relua şi se putea prelungi mai multe zile. Începând cu sec.
II d.Hr., rabinii au dezvoltat un rit mai complex, cu două părţi componente: logodna şi nunta.
Iniţial ele se făceau separat, dar de prin sec. XI – împreună. Se binecuvintează un pahar
comun al mirilor, apoi mirele pune inel în dreapta miresei şi se continuă cu masa
ceremonială.
E greu însă de spus cum se făcea nunta la primii creştini. Simpla participare a
Mântuitorului la Nunta din Cana Galileii (cf. Ioan cap. 2), nu spune aproape nimic despre
nunta la creştini, căci Domnul nu a schimbat nimic în ritualul nunţii (care era unul iudaic),
ci doar a asistat la ea, iar la momentul potrivit a prefăcut apa în vin. Deci binecuvântarea lui
Dumnezeu la această nuntă s-a făcut prin însăşi prezenţa Domnului la nuntă şi nu prin anumite rituri
sau rugăciuni cu specific creştin. Ideea prezenţei lui Hristos la nuntă, va marca şi mai departe
nunta creştină, pentru că primele mărturii istorice nu vorbesc despre nici un element
specific al nunţii la creştini, decât acela ca ea trebuie să fie făcută „în Domnul” (I Cor 7:39;
11:11). Adică, însoţirea dintre mire şi mireasă trebuie să reflecte mistic idealul unirii dintre
Hristos şi Biserică (Efes, cap. 5). În rest, forma exterioară a nunţii era, probabil, ca în tot Imperiul
Roman, cu excepţia aducerii de jertfe idolilor – aceasta fiind înlocuită, încă de la început, cu
împărtăşirea euharistică a mirilor. Într-o societate în care creştinii erau minoritari, creştinii nu au
crezut că ar trebuii să se separe de legile în vigoare ale societăţii. Ei s-au ferit de elementele
idolatre, şi practicile acestora legate de cortegiu şi banchete.
Prima mărturie post-apostolică despre nuntă, deşi nu prea clară, o avem de la Sf.
Ignatie Teoforul († 107) în Epistola sa către Sf. Policarp (V, 2). Acesta spune: „Trebuie ca
cei care se însoară şi cele care se mărită, să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca
 6
să fie căsătoria lor după Domnul, şi nu după poftă. Toate acestea să se facă spre cinstea
lui Dumnezeu.” Însǎ aceastǎ aprobare nu însemnǎ neapǎrat şi prezenţa episcopului lui
nuntă. Autorul anonim al „Scrisorii către Diognet” (sfârşitul sec. II – începutul sec. III),
spune că creştinii se căsătoresc ca şi toţi ceilalţi oameni, deci, nici nunta lor nu avea ceva
deosebit. Singura deosebire între modul de viaţă al creştinilor căsătoriţi, faţă de cel al păgânilor
căsătoriţi, era faptul că primii îşi duc viaţa după alte principii şi bineînţeles, se împărtăşesc
permanent cu Sfintele Taine, iar aceasta sfinţeşte în mod deosebit viaţa şi căsnicia lor. O
mărturie concretă în acest sens întâlnim la Clement Alexandrinul care spune că nunta
creştinilor nu este păcat, pentru că ea se împărtăşeşte de nestricăciune termen care în
vechime adesea se referea la Euharistie. În acelaşi secol, Tertulian spune că nunta
creştinilor este sfântă, întrucât „este realizată în Biserică, confirmată prin aducere (lat:
oblatio, adică – euharistie), pecetluită prin binecuvântare, asistată de îngeri şi încuviinţată
de Tatăl”.
Nici un document liturgic din secolele III, IV şi chiar V: Tradiţia Apostolică,
Evhologhionul lui Serapion de Tmuis, Constituţiile Apostolice, Testamentum Domini ş.a.,
nu amintesc de vreo rugăciune de binecuvântare a nunţii, deşi conţin uneori rugăciuni
pentru anumite ierurgii mai puţin importante. Dimpotrivă, cei mai mulţi dintre creştini,
respectau (pe plan formal) obiceiurile greco-romane ale nunţii, de aceea, Tertulian şi apoi şi Sf.
Grigore Teologul, au criticat faptul că uneori mirii (creştini), îşi puneau la nuntă coroane de
flori pe cap, aşa cum făceau păgânii. În schimb, Sf. Grigore încuviinţează obiceiul unirii
mâinilor mirilor şi masa ceremonială, propunând doar înlocuirea epitalamurilor cu Psalmi. Nu
mult după aceea, Sf. Ioan Gură de Aur va accepta coroniţele de flori la miri, spunând că ele
simbolizează biruinţa mirilor asupra poftelor trupeşti, iar deja spre finele primului mileniu
creştin, anume aceste coroniţe, care la greci şi astăzi sunt din flori, au dat denumirea de Slujbă
a Cununiei (Încununării).
Sfântul Ioan nu face altceva decât să accepte punerea de către tatăl miresei a acestor
cununi pe capetele mirilor la ceremonia de nuntă, la care, se pare că în sec. IV deja asista şi
episcopul sau preotul Canonul 7 al Sinodului local de la Neocezareea (315) deja vorbeşte
despre prezenţa preotului la nuntă, dar interzice o astfel de prezentă în cazul celei de-a doua
nunţi., dar de aici nu rezultă că aceste cununii erau puse de preot (sau arhiereu) şi nici că
punerea lor ar fi legată de vreun rit liturgic. Aceasta se va întâmpla ceva mai târziu, prin
influenţa ritului de punere a coroanei împărăteşti pe capul monarhului, de către
patriarh. Theofilact Simocata descrie ceremonia de nuntă a împăratului Mauriciu, în anul 582.
Istoricul arată că ceremonia, desfăşurată în una din încăperile palatului imperial din
Constantinopol, consta din unirea de către patriarh a mâinilor mirilor, binecuvântarea şi împărtăşirea lor
cu Sf. Taine. După aceasta, mirii au băut din paharul comun şi apoi s-a început masa ceremonială.
Theofilact mai menţionează că la această masă, mirilor nu li s-au pus cununi, întrucât, ei au fost
încununaţi (încoronaţi) dinainte, ca împăraţi. Din această relatare, liturgiştii trag trei concluzii
importante: încununarea mirilor (adică punerea cununilor / cununiilor) la început era un
rit ce ţinea de masa ceremonială şi nu era legat de vreun rit liturgic; în cazul în care mirele deja
fusese încoronat ca împărat, acest acest ritual nu se mai repeta şi la nuntă; o bună perioadă de
timp, astfel de cununi (coroane) se puneau pe capetele mirilor doar dacă aceştia erau din familia
imperială şi abia mai târziu, aceste două rituri de încununare, ambele cu „implicarea” Bisericii,
s-au separat pentru totdeauna şi aceasta, mai ales datorită generalizării „nunţii religioase” pentru
toţi creştinii, începând cu sec. IX.
 7
Se ştie că o astfel de „nuntă religioasă” nu era obligatorie la început, chiar dacă un rit
liturgic de nuntă există cel puţin din sec. VI. „Isagoga” sau „Epanagoga” scrisă cu
contribuţia patriarhului Fotie în anul 886, vorbeşte încă despre 3 moduri oarecum alternative
de a încheia o căsătorie: a) prin semnarea unui acord scris b) prin încununare/cununie; şi c)
prin binecuvântarea Bisericii .
Un pas hotărâtor în procesul de generalizare a ritului liturgic de binecuvântare a nunţii l-a
făcut împăratul Leon al VI-lea Filosoful / Înţeleptul (886-912) şi tocmai el ajunge în
centrul unui scandal de proporţii, din cauza celei de-a patra căsătorii pe care Biserica nu voia să o
recunoască, care, prin Novela 89, obligă pe toţi, cu excepţia sclavilor, de a primi
binecuvântare pentru „căsătorie” Ceva mai târziu, împăratul Alexios I Comnenul, în
Novela 24 (anul 1084) vorbeşte deja despre generalizarea a două binecuvântări: una la logodnă
şi alta la nuntă iar în anul 1092, tot el, prin Novela 31, extinde obligativitatea acestor
binecuvântări ale Bisericii şi asupra sclavilor. Cu timpul, până spre secolele XIV-XV,
aceste reguli bizantine s-au răsfrânt şi asupra celorlalte ţări ortodoxe din Răsărit, inclusiv în Ţările
Române şi Slave –mai întâi asupra celor de la curte, iar mai apoi şi asupra celorlalţi creştini
Cununia devine slujbă de sine, separată de Sfânta Liturghie din secolul IX, Biserica
necunoscând o slujbă proprie Căsătoriei, separată de Sfânta Liturghie până în acest secol.
În Codex Barberinus Graecus 336, avem prima atestare a slujbei în sine a Cununiei.
Manuscrisele ce-i urmează prezintă o slujbă din ce în ce mai dezvoltată, mai clară cu privire la
actele şi gesturile liturgice, mai elaborată, care tinde să se apropie mai mult în formă şi în
conţinut de ceea ce este în zilele noastre. Codex Barberinus Graecus 336, oferǎ cea mai veche
rânduială a Tainei Căsătoriei: ceremonialul Căsătoriei se limitează la câteva rugăciuni izolate, care ne
arată binecuvântarea propriu-zisă a Căsătoriei care avea loc în Biserică. Acesta slujbă cuprinde două
părţi: Rugăciunea pentru Logodnă: “Dumnezeule cel vesnic…” corespunzătoare celei din
rânduiala actuală a Logodnei, urmată de îndemnul “Capetele noastre Domnului să le plecăm!” şi
Rugăciunea la Căsătorie care începea, ca şi azi cu o ectenie, şi rugăciunea: “Dumnezeule cel Sfânt,
Care din ţărână…”, rugăciune care se termină cu o doxologie trinitară. Apoi preotul uneşte
mâinile drepte ale celor doi miri. Urmează mai apoi, îndemnul: “Capetele noastre Domnului să le
plecăm”, şi rugăciunea pentru paharul comun. În cele din urmă mirii sunt împărtăşiţi, îngăduindu-li-se
să plece. În textele acestui codice lipsesc inelele de logodnă, şi de asemenea formula de
încununare a mirilor, ca în Molitfelnicele actuale. Codex Coislinus 213, descrie Slujba cununiei
în două părţi: cea care era săvârşită la căsătoria împăraţilor şi altora. Dacă prima parte este
apropiată ceremonialului din rânduiala actuală, cuprinzând o ectenie şi două rugăciuni, care
corespund azi cu cele ale slujbei Logodnei şi încheindu-se cu schimbul inelelor şi unirea mâinilor,
partea a doua se face la cererea mirilor în manuscris neavând un titlu aparte: are o intrare solemnă în
timp ce se cântă Psalmul 127, mirii intrând fiind însoţiţi de miros de tămâie, ectenie, rugăciunea apoi
urmează punerea cununilor; apoi se cântă pentru mire şi apoi pentru mireasă: “Doamne Dumnezeul
nostru, cu mărire şi cu cinste…”, apoi rugăciunea plecării capetelor, Tatăl Nostru, împărtăşirea cu
Darurile mai înainte sfinţite. Împărtăşirea este urmată de primirea paharului comun, iar slujba se încheia
cu rugăciunea de ridicare a mâinilor. Codex Sinaiticus 958, precizează: preotul şi diaconul se află în
naos şi duc la Altar cununile şi Sfântul Potir, iar cei ce urmează a primi binecuvântarea (mirii) vin în
naos şi înaintează până în faţa Sfântului Altar, unde diaconul zice: În pace Domnului să ne rugăm şi
continuă ectenia. Înainte şi după Cununie sunt rostite mai multe ca în celelalte manuscrise. Înainte
de încununare, preotul însemnează capetele mirilor cu semnul Sf. Cruci, zicând: “Pus-a-i pe capetele
lor cununi de pietre scumpe”. Apoi pune cununile pe capetele mirilor, după care urmează unirea
mâinilor. După o altă rugăciune rostită de preot, urmează o lectură din Epistola către Evrei a Sfântului
Apostol Pavel şi alta din Evanghelia după Ioan. Urmează împărtăşirea, preotul zicând: “Să luăm aminte.
 8
Cele mai înainte sfinţite Sfintele Sfinţilor!”. După ce îi împărtăşeşte pe miri, are loc binecuvântarea
paharului comun pe care îl dă mai apoi mirilor. Apoi îi invită din nou pe aceştia şi binecuvântându-i,
îi eliberează în pace. Slujba dinn acest manuscris este completă, cuprinzând şi rugăciunea ridicării
cununilor şi o rugăciune de binecuvântare a camerei nupţiale.
În Evloghiile din secolele XI-XII avem deja o rânduială bine conturată, formată dintr-o
slujbă a Logodnei şi una distinctă a Cununiei.

3. SĂVÂRŞITORII şi PRIMITORII

Săvârşitorul acestei Sfinte Taine este episcopul sau preotul, care reprezintă, în mod
vizibil, pe Hristos, Cel ce pecetluieşte şi sfinţeşte legătura realizată între cei doi, prin
consimţământul lor. Pentru călugăr e oprit a săvârsi cununia, precum tunderea în monahism
nu o poate realiza un preot de mir.
Romano-catolicii micşorează caracterul de Taină al nunţii, afirmând că săvârşitorii
acesteia sunt cei ce se căsătoresc, iar preotul e numai un martor, fără de care căsătoria nu
e valabilă. Măsura luată de papa Pius al X-lea, prin decretul “Ne temere” din 2 august 1907,
prevăzând ca obligatorie – sub pedeapsa nulităţii căsătoriei – prezenţa preotului la contractarea
căsătoriei, nu a reuşit să se impună în sensul ca starea de căsătorie rezulte atât din consimţământul
soţilor cât şi din binecuvântarea preotului, Codexul Canonic intrat în vigoare la 27 noiembrie
1983 prevede, că un contract matrimonial încheiat valid între doi botezaţi devine “eo ipso
sacramentum”, din momentul exprimării sonsensului liber între soţi. Caracterul de contract al
căsătoriei se recunoaşte şi în Biserica Ortodoxă – numai căsătoriei civile i se recunosc efecte
juridice – dar caracterul de taină îl dobândeşte căsătoria numai prin binecuvântarea preotului, nu
“eo ipso”, prin consimtământul soţilor. De asemenea, de momentul dobândirii caracterului de
Taină – prin binecuvântarea preotului se leagă strâns în Biserica Ortodoxă şi dobândirea
caracterului indisolubilităţii căsătoriei, iar nu de momentul intervenirii actului de intimitate fizică
între soţi, ca în Biserica Romano-Catolică.
Biserica Ortodoxă înfăptuieşte căsătoria a doua şi a treia, din pogorământ, pentru lipsă
de înfrânare.
Primitorii trebuie să fie bărbat şi femeie, necăsătoriţi sau văduvi să nu fie rude
apropiate, ambii de religie ortodoxă (atunci când unul dintre cei doi soţi aparţine unei alte religii, se
face mai întâi trecerea la ortodoxie iar dacă nu s-a primit Botezul se face acesta înainte de
căsătorie) şi să nu aibă alte piedici la căsătorie. Mirenii care se vor învrednici de a sluji
sfântului altar, trebuie mai întâi să se cunune. Înainte de primirea acestei Sfinte Taine cei doi
tineri (bărbat şi femeie), precum şi naşii se vor spovedi, pe rând, la preotul duhovnic şi vor
participa la Sfânta Liturghie, cu cel puţin trei duminici înainte de această Taină;
Conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca candidatul la casatorie pot fi
împarţite: în patru categorii şi anume: religioase, morale, fizice sociale
şi liturgice.
 conditii religioase: credinta ortodoxa, botezul valid, calitatea de membru al Bisericii cu
toate drepturile, adica persoana in cauza sa nu fie excomunicata, data anatemei sau supusa
vreunei alte pedepse, care ar opri-o de la primirea Sf. Taine a Cununiei, cum ar fi de pilda
simpla oprire de la Sf. Impartasanie, apartenenţa ortodoxa a naşilor (naşii de cununie au un rol
asemănător naşului de la botez, urmând să-i îndrume şi să-i sfătuiască pe cei căsătoriţi în viaţa
duhovnicească; ei sunt martori si chezasi ai temeiniciei fagaduintelor facute de viitorii soti unul
fata de altul si ai trainiciei legaturii pentru tot restul vietii. De aceea pun mana pe cununii, atat
 9
atunci cand sunt puse pe capul mirilor, cat si atunci cand sunt luate. În timpul slujbei, nasii tin in
mana faclii aprinse, simbol al curatiei mirilor, al luminii darului de sus si al bucuriei nuntasilor)
nici una din cele doua persoane sa nu fie logodita, bisericeste cu alta persoanǎ sau casatorita
(bisericeste sau civil) iar daca a fost vreuna din ele casatorita sa fi obtinut divortul, nici una
sa nu fi fost casatorita de trei ori, persoanele sa nu se afle in legatura de înrudire spirituala sau
religioasa în astfel de grade in care este oprita casatoria dupa legile bisericesti, mirii sa nu
fie de alta religie sau confesiune, nici eretica sau schismatica, (Potrivit canoanelor 10
Laodiceea şi 72 Trulan căsătoriile mixte sunt strict oprite pentru că în primul mileniu exista
Bisericǎ şi erezie. Excepţia îngăduită de Sfântul Apostol Pavel (I Cor 7,12-14), ca un creştin să
rămână în căsătorie cu un necreştin, priveşte cazurile ce se iveau mai des la începutul
creştinismului, când numai unul dintre soţii căsătoriţi ca păgâni trece la creştinism, în nădejdea
că prin această convieţuire şi soţul necreştin se va creştina. Din mileniul II, au intervenit
nuanţele. Deşi dupǎ canoane o cununie se săvârşeşte numai de miri ortodocşi, şi de naşi
ortodocşi, în afară de aceste condiţii episcopul poate aplica principiul iconomiei dând unele
dispense: la greci: cei 2 să fie ortodocşi; la ruşi: partea eterodoxa să recunoască valoarea slujbei;
la români: se lasa la atitudinea episcopului), barbatul sa nu fie hirotonit în vreo treapta a
preotiei şi nici una din persoane sa nu fi depus voturile monahale;
 conditii morale: sa aiba constiinta de sine, sa aiba facultatea de a consimti in mod liber
sau de a pronunta in mod liber consensul pentru incheierea casatoriei, pregatirea
duhovnicească a :mirilor si naşilor, casatoria si cununia naşilor (nu pot cununa cei necasătoriţi,
vaduvele şi calugării), binecuvântarea parintească şi a duhovnicului, (în situaţii de exceptie
binecuvântarea părintească poate fi înlocuită cu binecuvântarea duhovnicului) vârsta
matrimoniala: minima, maximă şi diferenţa de vârsta (minim la fete 16 ani şi la baieţi 18 ani
dupǎ Sf.Vasile maximă la femei 60 de ani la bărbat este 70 de ani; diferenţa de vârsta, mulţi
credincioşi cred că nu contează însǎ dacă diferenţa de vârstă depaşeşte 10 ani, este ceva immoral),
fecioria mirilor, doliul: când cineva moare în familie (nu există un canon ci e un obicei de drept)
 conditii fizice: sa nu fie de acelasi sex, sa fie sanatos, adica sa nu sufere de boli, care
ar primejdui sanatatea celuilalt sau care ar primejdui sanatatea urmasilor, sa aiba varsta
stabilita ca majorat matrimonial, adica varsta pe care o stabilesc legile de stat si cele bisericesti
pentru ca cineva sa poata incheia o casatorie, sa fie prezente in mod fizic la incheierea casatoriei,
sa nu existe intre ele legatura de inrudire fizica, adica de sange sau de cuscrie, în astfel de grade
in care Biserica nu le permite casatoria.
 conditii sociale: sa fie cetateni ai statului în care vor sa incheie casatoria si sa aiba
liberul exercitiu al drepturilor civile, nefiind loviti de vreo interdictie, sa incheie în prealabil
casatoria civila si sa prezinte dovada acesteia (Cununia se săvarşeşte dupa căsatoria civilă; acest
principiu a fost introdus în 1956; această condiţie nu umileste si nici nu dăuneaza Bisericii ci ajută
la întărirea Tainei Cununiei; mai mult, în felul acesta Biserica nu trebuie să mai caute ca cei 2 miri
să îndeplineasca unele condiţii, deoarece statul s-a ocupat cu aceasta), sa aiba dispensele
trebuitoare în cazurile necesare si posibile (Dispensele (excepţiile) se pot acorda pentru:
eterodoxia unui mire, diferenţa de vârstă şi vârsta maximă, lipsa binecuvântarii părinteşti, rudenia la
diferite grade, nerespectarea jurisdictţei, timpul liturgic oprit, doliu, hirotonia, tunderea în monahism; nu
se acordǎ dispensǎ pentru: eterodoxia ambilor miri eterodoxia naşilor, lipsa pregatirii duhovniceşti a
mirilor şi a naşilor, lipsa căsătoriei civile, lipsa cununiei nasilor, vârsta minima cununie+logodna cu alte
personae si căsăt a III a)
 10
 condiţii liturgice: persoanele care vor sa se casatoreasca, sa se marturiseasca in
prealabil si sa primeasca dezlegare de pacate, înainte de incheierea casatoriei, ca si inainte de
savarsirea cununiei, sa se faca asa zisele vestiri, in locul unde aceasta se practica (prin ele se
intelege anuntarea consecutiva in trei duminici sau sarbatori a hotararii de a se casatori a celor in
cauza, cu scopul de a se da posibilitate, sa fie oprita incheierea acelor casatorii, in calea carora ar
exista impedimente grave si necunoscute sau de la care nu s-a obtinut dispensa), cununia sa nu se
savarseasca in vreme de post sau în zile ale praznicelor, cununia sa se savarseasca în
biserica(cununia nu se realizează la mănăstiri=>Can.31 TRULAN) dupa ritualul prescris de biserica
(Logodna s-a unit cu taina căsătoriei din motive pastoral-practice, ca nu cumva mirii sa rupa
logodna).

4. TIMPUL şi LOCUL SĂVÂRŞIRII

TIMPUL
Spre deosebire de alte Taine, Cununia nu se poate săvârşi în orice zi a anului, existând
nişte zile şi perioade speciale din an în care săvârşirea Tainei este categoric interzisă.
Bineînţeles, săvârşirea Tainei în aceste zile nu o face nevalidă, dar reprezintă o necinstire a zilelor
de post sau sărbătoare.
În primul rând este interzisă săvârşirea Cununiei în timpul nopţii, pentru că Nunta trebuie să
fie un act public făcut obligatoriu în prezenţa martorilor – rolul acesta fiind îndeplinit în special
de către naşi. Deşi rolul naşilor de la Cununie este mai mic decât al naşului de Botez, totuşi,
Biserica recomandă ca mirii să-şi aleagă ca naşi o familie de buni creştini ortodocşi, mai mari ca vârstă
decât ei, care ar putea să-i ajute tinerii căsătoriţi nu doar în problemele lor materiale, ci în primul
rând cele duhovniceşti şi familiale, fără să se substituie în felul acesta duhovnicului. Însăşi
instituţia „naşilor de cununie” provine de la obiceiul vechi de a alege nişte „martori de onoare”
(de obicei, din partea mirelui) care să-i ajute pe tineri în viaţă, alături de părinţii lor trupeşti şi
duhovniceşti. Nu este obligatoriu ca naşii de cununie să devină şi naşii de botez ai copiilor acelor
tineri, aşa cum se practică în Basarabia. De asemenea, nu este normal ca la Cununie sau la Botez,
să fie luaţi mai mulţi naşi – obicei de asemenea întâlnit în Basarabia şi Bucovina. Bineînţeles, în
situaţii de război sau persecuţie, se îngăduia săvârşirea Cununiei şi pe timp noapte şi chiar
în absenţa martorilor, singurul martor (văzut) fiind însuşi preotul.
Fiind prilej de bucurie, ca timp al săvârşirii Sfintei Cununii în cursul anului bisericesc
sunt socotite potrivite zilele care nu sunt prevăzute ca zile de post şi cele în care nu se
serbează praznice mari ale Bisericii. Cu aprobarea episcopului, pentru cazuri speciale, pot fi
săvârşite Cununii după prima săptămână şi înainte de ultima săptămână a posturilor mari de peste
an, în principiu la domiciliul soţilor şi cu recomandarea evitării petrecerilor.
Astfel în B O R nu se fac cununii în următoarele zile:
-în cele patru posturi de peste an, adică Postul Paştelui, Postul Crăciunului, Postul Sfintei
Marii şi Postul Sfinţilor Apostoli; aceasta, pentru ca petrecerile si ospetele ce insotesc de
obicei nunta nu se potrivesc cu pocainta si infranarea pe care ne-o impune postul
-în toate zilele de miercuri şi vineri din timpul anului bisericesc, fiind zile de post; unii înţeleg
aici înseşi zilele de post: zilele astronomice de miercuri şi vineri (adică de la ora 00.00 până la
24.00) pentru că exact în acest interval ţinem şi postul alimentar, iar alţii (în special ruşii) – ajunul
acestora: mergând pe ideea că împreunarea trupească a soţilor ce se cunună va avea loc (cel mai
probabil) după miezul nopţii şi de aceea interzic Cununiile în zilele de marţi şi joi (adică spre
miercuri şi vineri), dar le acceptă în zilele de miercuri şi vineri (adică spre joi şi sâmbătă).
 11
-în zilele de 14 septembrie (Ziua Înălţării Sfintei Cruci) şi 29 august (Tăierea Capului
Sfântului Ioan Botezătorul), prăznuite întotdeauna cu post, indiferent în ce zi a săptămânii
cad;
-în săptămâna brânzei adică cu şapte zile înainte de Postul Mare, fiind socotită perioadă de
pregătire pentru post;
-în săptămâna luminată, adică între Paşti şi Duminica Tomii, în Duminica Rusaliilor
-în ajunul şi în ziua tuturor sărbătorilor împărăteşti pentru ca veselia nuntilor sa nu intunece
sau sa ne faca sa uitam bucuria duhovniceasca a celor mai mari sarbatori crestine;
-în perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează (25 decembrie – 6 ianuarie).
Prin urmare, Cununia este bine să fie făcută ziua, imediat după Liturghie sau chiar
înainte, sau în timpul acesteia, dacă mirii doresc să se împărtăşească, Biserica a
recomandând pentru aceasta, în special, ziua de duminică. Cununia se poate însă săvârşi şi
în alte zile de peste săptămână din cursul anului, cu excepţiile amintite.
În vechime, Casatoria se savarsea dupa Liturghia de duminica, la acest eveniment,
participând întreaga comunitate. Astazi, cununiile sunt savarsite sambata. Practica din
prezent este necanonica, pentru ca petrecerile tin pana duminica dimineata, lucru care nu
mai face posibila participarea credinciosilor la Liturghia de duminica.

LOCUL
În principiu Cununia religioasă se săvârşeşte ca şi celelalte Sfinte Taine în biserică
pentru ca aici se aduna obstea credinciosilor din care fac parte mirii şi care participǎ la bucuria
acestora. Slujba logodnei si a cununiei se face în naos, adica in sanul Bisericii, inaintea unei
mese pe care se aseaza Sfanta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfesnice cu lumanari si
inelele de logodna. Savarsirea cununiei în afară de biserică, în casǎ, la locuinţa mirilor
este îngaduita numai rareori, cu dezlegarea arhiereului, si numai din motive bine intemeiate: când
unul dintre soţi ar fi bolnav sau când soţii ar fi înaintaţi în vârstă, sau încheie a doua sau a
treia căsătorie.

5. RÂNDUIALA CUNUNIEI

 Rânduiala slujbei Logodnei

Înainte de săvârşirea Cununiei se săvârşeşte slujba Logodnei: se aşează în mijlocul bisericii o
masă cu sfeşnice pentru lumânări, cu Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce; cei ce vor să se
logodească vin şi stau înaintea acestei mese, cu faţa spre sfântul altar, logodnicul în partea
dreaptă, iar logodnica în partea stângă a logodnicului, având alături pe naşi. Se aprind lumânările
în sfeşnice şi cele două făclii pe care preotul le dă naşilor în mâna dreaptă. Preotul,
înveşmântat în epitrahil şi felon, iar dacă este după Sfânta Liturghie, în toate veşmintele,
aşează inelele pe Sfânta Evanghelie; binecuvintează de trei ori capetele celor ce se vor logodi,
face cădirea după obicei şi dă binecuvântarea obişnuită la ierurgii: Binecuvântat este
Dumnezeul nostru... Urmează ectenia mare, cu cereri speciale pentru cei ce se logodesc, după
ecfonisiul căreia preotul citeşte rugăciunea: Dumnezeule cel veşnic... Apoi,
întorcându-se cu faţa spre credincioşi şi binecuvântându-i cu mâna dreaptă, zice: Pace
tuturor! Credincioşii răspund: Şi duhului tău. Preotul: Capetele voastre Domnului
să le plecaţi. Şi în timp ce credincioşii răspund, rar: Ţie, Doamne preotul citeşte
în taină rugăciunea: Doamne, Dumnezeul nostru..., rostind apoi, cu glas, ecfonisul: Că Ţie
 12
se cuvine... Luând preotul inelul din dreapta, face semnul Crucii pe Sfânta Evanghelie, se
întoarce cu faţa spre cei ce se logodesc şi însemnând cu el în chipul Crucii zice cuvintele: Se
logodeşte robul lui Dumnezeu (N), preotul atinge cu inelul fruntea logodnicului; când zice
cuvintele: ...cu roaba lui Dumnezeu (N), atinge cu inelul fruntea logodnicei; apoi la cuvintele:
în numele Tatălui, duce inelul la fruntea logodnicului; la cuvintele: şi al Fiului, duce inelul la
pieptul lui, iar la cuvintele: şi al Sfântului Duh, duce inelul la umărul lui drept şi la umărul lui
stâng, încheind cu: Amin. Această însemnare o face preotul asupra logodnicului de trei ori,
după care, împreună cu naşul pune inelul în degetul inelar al mâinii drepte a logodnicului. Tot aşa
procedează şi cu inelul logodnicei, însemnând cu el în chipul Crucii peste faţa logodnicei şi
punându-l, împreună cu naşa, în degetul inelar de la mâna dreaptă a logodnicei. După aceasta,
naşii schimbă inelele, punându-le aşa cum vor fi purtate tot timpul. După punerea inelelor,
preotul citeşte rugăciunea: Doamne, Dumnezeul nostru, Care împreună cu sluga
patriarhului Avraam..., apoi zice ectenia întreită şi în cazul că slujba Cununiei se va săvârşi
la altă dată, face otpustul, iar dacă urmează îndată Cununia, nu mai face otpustul, ci trece
îndată la această slujbă.
 Rânduiala slujbei Cununiei
Preotul, primind cădelniţa, tămâiază, citind Psalmul 127: «Fericiţi toţi cei ce se tem de
Domnul...». Cântăreţii cântă după fiecare stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie.
În multe biserici (mai ales la oraşe), nu se mai citeşte psalmul ci se cântă, numai, de trei ori la
rând. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! cântată de cântăreţi. Apoi; închinându-se,
preotul ia Sfânta Evanghelie şi ridicând-o drept, zice cu glas mare: Binecuvântată este
împărăţia Tatălui..., făcând cu ea semnul Sfintei Cruci deasupra cununiilor, după care o sărută
şi o aşează la loc, pe masă. Urmează ectenia mare, cu cereri speciale pentru cei ce se cunună,
apoi cele trei rugăciuni pentru binecuvântarea mirilor, citite de preot cu glas mare; la
rugăciunea a treia: Dumnezeule cel sfanţ, Care din ţărână ai făcut pe om..., când rosteşte
cuvintele, uneşte pe robul Tău (N), ia mâna dreaptă a mirelui, iar când zice cuvintele, cu
roaba Ta (N)..., ia mâna dreaptă a miresei şi le uneşte, aceştia urmând să rămână cu mâinile
unite astfel, până în momentul când se va face înconjurarea mesei.
După terminarea rugăciunii a treia, preotul ia cununia mirelui (cea din dreapta) şi după ce
face cu ea semnul Crucii peste Sfânta Evanghelie, face de trei ori semnul Crucii peste faţa mirelui,
în felul în care s-a făcut cu inelul la logodnă, zicând de fiecare dată. Se cunună robul lui
Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui... Dă cununia mirelui s-o
sărute, apoi o pune împreună cu naşul pe capul mirelui. Asemenea face şi cu cununia miresei,
rostind cuvintele: Se cunună roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N)... şi
punând cununia împreună cu naşa pe capul miresei. Şi făcând preotul semnul binecuvântării
spre capetele mirilor de trei ori, se cântă de fiecare dată: Doamne Dumnezeul nostru, cu
mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii (prima dată de preot, iar a doua şi a treia oară de
cântăreţi şi de credincioşi). Urmează Apostolul, Evanghelia, ectenia întreita şi rugăciunea:
Doamne Dumnezeul nostru, Care, în purtarea Ta de grijă..., ectenia cererilor, Tatăl
nostru..., După: Că a Ta este împărăţia..., preotul binecuvântează pâinea şi paharul cu vin
după rânduiala arătată în Molitfelnic. Apoi, luând pâinea şi paharul cu vin dă mirelui de gustă
dintr-însele de trei ori; aşijderea şi miresei, în timp ce cântăreţii cântă: Paharul mântuirii...
Urmează înconjurul de trei ori a mesei, mergând preotul în frunte, cu cădelniţa, iar mirii şi
naşii ţinându-se de mâini, în acest timp se cântă troparele: Isaia, dănţuieşte... Sfinţilor
 13
mucenici... şi Slavă Ţie, Hristoase... (câte unul în timpul fiecărei ocoliri). După ocolire,
mirele se închină şi plecându-şi capul, pune mâinile în chipul Crucii pe Sfânta Evanghelie,
stând cu toată evlavia, iar preotul, apucând cununia de o parte şi naşul de alta, zice:
Mărit să fii, mire, ca Avraam... Şi luând cununia de pe capul mirelui i-o dau de o sărută şi
preotul o aşează pe Sfânta Evanghelie. Apoi vine mireasa şi făcând la fel, preotul zice:
Şi tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra..., luând împreună cu naşa, cununia de pe capul miresei şi
punând-o preotul pe Sfânta Evanghelie. Se citesc celelalte rugăciuni din rânduiala slujbei,
iar după otpust preotul va rosti un scurt cuvânt de învăţătură, după care se cântă:
Cuvinese cu adevărat..., sau troparul sfântului ales ca patron al noii familii, (sau: Mulţi ani
trăiască!), în care timp vin mirii, naşii, părinţii mirilor, şi rudele de sărută Sfânta Evanghelie,
Sfânta Cruce şi cununiile, iar preotul adresează felicitări.

Pe lângă această rânduială normativă pentru toţi ortodocşii (cu mici excepţii
nesemnificative), mai nou, în Biserica greacă se practică şi o rânduială a Cununiei
încadrată în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur. Trebuie însă să amintim că nu avem nici o
referinţă istorică veche care să vorbească despre o încadrare a Slujbei Cununiei într-o
Liturghie completă (aşa cum avem menţiuni despre Botez şi Sf. Maslu). Prin urmare, o astfel
de rânduială apărută în prezent în Biserica Greciei, nu trebuie văzută ca o revenire la un
obicei vechi, ci mai degrabă ca pe o inovaţie liturgică, ce porneşte de la ideea de a uni Taina
Nunţii cu împărtăşirea euharistică a mirilor, aşa cum se întâmpla în vechime prin folosirea
Darurilor mai înainte Sfinţite (păstrate în Sf. Chivot).
Conforma acestei rânduieli, Logodna se săvârşeşte după Utrenie (înainte de Liturghie),
iar Cununia e combinată cu Liturghia.
Slujbele Logodnei şi Cununiei incluse în cadrul Sf. Liturghii („ARHIERATIKON” - Atena,
1994):
La sfarsitul Doxologiei si dupa Apolisul Utreniei, arhiereul stand pe tronul arhieresc, intra
mirii si se savarseste Slujba Logodnei, (de obicei, arhiereul nu savarseste Logodna, iar aceasta avea
loc in pronaos ). Dupa aceasta, mirii stau inaintea icoanei Mantuitorului Hristos si incepe Dumnezeiasca
Liturghie. Dupǎ binecuvântarea mare urmeazǎ ectenia mare ce conţine şi cereri pentru miri. În loc de
cele 3 rugǎciuni ale Antifoanelor se citesc cele 3 rugaciuni ale nunţii dintre care ultima "Dumnezeule
cel Sfant..." cu voce tare, Dupǎ tropare şi condace mirii vin pe solee în faţa uşilor împǎrǎteşti iar arhiereul
îi încununeaza. Dupa "Doamne, Dumnezeul nostru, cu slava si cu cinste...” Randuiala cantarii -
Sfinte Dumnezeule- (dupa tipicul obisnuit cu Arhiereu). Prochimenul, Apostolul Nuntii, Evanghelia
Nuntii (impreuna cu Evanghelia Duminicii, cand slujba se oficiaza Duminica). Dupa Evanghelie,
Arhiereul predica, dand indemnuri specifice vietuirii familiei crestine. Se continua Sfanta Liturghie
conform randuielii, pana la: "Cu frica de Dumnezeu..." Arhiereul ii impartaseste primii pe miri, apoi pe
ceilalti, iar mirii raman pe solee, inaintea Sfintelor Usi. Rugaciunea Amvonului, -Pace tuturor...-,
binecuvantarea paharului comun, il da mirilor, se canta: -Paharul mantuirii...-, Troparele -Isaie
dantuieste...-, «Sfintilor Mucenici..-, -Slava Tie, Hristoase..., cu cele ale nuntii pana la ultima
rugaciune a nuntii; dupa rugaciune, Apolisul Nuntii (la care se adauga in zi de Duminica -si inviat
din morti-).
 14
6. EXPLICAREA RÂNDUIELII NUNŢII

LOGODNA
Rânduiala propriu-zisă a Cununiei e precedată de o ierurgie: Logodna. Logodna (cuvant
slav, care inseamna a face fagaduinta de casatorie) e randuitǎ tocmirii nuntii a doi tineri care s-
au fagaduit unul altuia. Biserica binecuvanteaza aceasta veche datina printr-o slujba scurta,
premergatoare nuntii; slujba logodnei de cele mai multe ori se face impreuna cu slujba cununiei,
savarsindu-se imediat inaintea acesteia (dar se poate face si aparte, cu mult mai inainte). Partea
cea mai de seamǎ a slujbei logodnei e punerea inelelor în degetele logodnicilor de catre preot
si apoi schimbarea acestor inele de catre nasi.
Biserica creştină a folosit de la început logodna ca act premergător căsătoriei, fiindcă
ea era practicată – fiind chiar legiferată – atât în VT cât şi în dreptul roman. Definiţia logodnei
– sponsalia – a adoptat-o Biserica din dreptul roman ca “promisiunea reciprocă a unui
bărbat şi a unei femei că se vor căsători în viitor”. Importanţa şi consecinţele logodnei
Biserica şi le-a însuşit însă din VT, în care logodnica era socotită ca soţie a logodnicului,
iar acesta ca soţ al logodnicei lui (Deut 22, 23-27; Mat 1, 18-20). Însuşirea acestei concepţii
au confirmat-o Părinţii Sinodului VI ecumenic, în canonul 98, socotind vinovat de adulter pe cel
care va lua în căsătorie pe o femeie logodită cu altul, fiind încă în viaţă logodnicul ei. Aceeaşi
concepţie o exprimase şi Sfântul Vasile cel Mare, cu trei veacuri mai înainte, în canonul 69,
potrivit căruia urma ca logodnicul care ar fi avut raporturi de intimitate cu logodnica sa înainte de
încheierea căsătoriei, să fie sancţionat numai cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie, aplicându-se
pedeapsa menţionată numai pentru neînfrânare, iar nu pentru desfrânare, socotindu-se că, în
realitate, el a păcătuit cu o femeie care nu era cu totul străină de dânsul.
După deptul roman, cei logodiţi nu erau constrânşi să-şi respecte promisiunea şi să treacă
la încheierea căsătoriei, dacă între timp se răzgândeau cu toate că logodna se încheia cu
oarecare forme, prin act scris sau în faţa martorilor. Singura consecinţă la care se putea expune
soţul vinovat de nerespectarea logodnei era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul
logodnei, uneori chiar dublu acestor daruri. Biserica – intervenind la încheierea logodnei cu
binecuvântare, ca şi la încheierea căsătoriei – a dat logodnei aceeaşi importanţă morală
obligatorie ca şi căsătoriei. După ce au luat naştere statele naţionale cu Biserică Ortodoxă
autocefală, pentru evitarea incovenientelor ce ar fi rezultat dacă fiecare Biserică autecefală
ar fi aplicat legislaţia proprie, făcând abstracţie de legislaţia statului respectiv, Sinodul
fiecărei Biserici autocefale a hotărât pe de o parte ca logodna religioasă să nu se mai
oficieze seperat, ci numai o dată cu Sfânta Taină a Cununiei, iar pe de altă parte ca Sfânta
Taină a Cununiei să se săvârşească numai celor care fac dovada că au încheiat în prealabil
căsătoria civilă.
 Rânduiala slujbei Logodnei începe cu BINECUVÂNTAREA MICĂ pentru că este
ierurgie, urmatǎ de ECTENIA MARE cu cereri speciale pentru miri.
 Urmeazǎ 2 RUGĂCIUNI: una principală şi a doua de plecare a capetelor; Prima
rugăciune “Dumnezeule cel veşnic…”, cere lui Dumnezeu, ca prin lucrarea harului Duhului
Sfânt “să adune întru unire ceea ce a fost despărţit şi să pună dragosta legătură
neîntreruptă”.
 Partea centralǎ a slujbei Logodnei o constiruie PUNEREA INELELOR prin formule ce
 15
se repetă de 3 ori pentru mire şi mireasă, urmate de schimbarea inelelor; Deşi există mai multe
tradiţii de schimbare a inelelor, în general, acest lucru se întâmplă astfel: preotul pune pe degetul
mirelui inelul miresei, iar pe degetul miresei – pe cel al mirelui. Apoi naşul luând inelul de la
mireasă îl pune la mire, în timp ce naşa, luând inelul de la mire, îl pune la mireasă. Repetând acest
lucru încă de 2 ori (adică în total 3 ori), inele mirilor sunt puse în cele din urmă definitiv pe
degetul inelar al mâinii drepte a mirilor. În BOR, schimbarea inelelor constă în schimbarea
inelelor (o singură dată) de pe mâna dreaptă, pe cea stângă.
Întrebuinţarea inelelor la Logodnă este un obicei vechi, precreştin, pe care Biserica l-a
preluat şi l-a consfinţit, prin încadrarea lui în slujba bisericească. Pliniu cel Tânăr, ne dă
mărturia că inelul pe care îl dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi obicei este de fier. După
mărturia lui Tertulian inelul este de aur. Aceeaşi tradiţie o găsim şi la popoarele din Orient,
preluată de creştini, care pe lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei şi inelul.
Acest act avea loc, în cadrul unui prânz familial, logodnica purtând ineul pe al patrulea deget de la
mâna stângă. Cândva inelele erau aşezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund
eshatologic Logodnei.
În ritul copt Slujba Logodnei are lecturi biblice, îmbrăcate în rugăciuni de mulţumire şi de
cerere. Spre sfârşit, trei acte duc spre Cununia care urmează: mai întâi binecuvântarea rochiei
miresei, apoi mergerea mirelui către mireasă, pentru a-i da o cruce mică şi inelul, în sfârşit cuplul
fiind acoperit cu un voal mare care simbolizează viaţa lor comună, aparte de cea a comunităţii.
 A treia RUGĂCIUNE a slujbei Logodnei (mai lungă) nu este mai puţin bogată în
înţelesuri, dezvăluind semnificaţia punerii inelelor şi mai apoi a schimbării lor între logodnici.
În sensul acesta este pomenit Iosif din Vechiul Testament: pecetea regală săpată în sigiliul
inelului era semnul puterii lui şi garanţia care confirma încrederea şi ataşamentul regelui
faţă de el. De asemenea, Tamara, chemată în faţa judecătorului Iuda, arată inelul care-I
aminteşte judecătorului făgăduinţa făcută, obligându-l să-i fie credincios. În sfârşit, fiului
risipitor revenit acasă, tatăl îi pune inelul în deget, ca semn al iertării şi a demnităţii
împărăteşti restituite. Studiile critice asupra manuscriselor şi vechilor tipărituri arată că această
rugăciune este compusă din alte 3 rugăciuni şi că, în forma de astăzi, ea s-a generalizat destul de
târziu. De aceea, atunci când din motive obiective sau subiective se scurtează Slujba Cununiei,
această rugăciune este suprimată.
 ECTENIA ÎNTREITĂ ŞI APOLISUL – în cazul săvârşirii separate a Logodnei. În
Biserica Rusă şi nu numai, Logodna se săvârşeşte tot timpul legat de Slujba Cununiei şi în acest
caz, se sare peste acest punct care este valabil doar în cazul săvârşirii separate a celor 2 părţi ale
slujbei.
CUNUNIA
 Pe când Cununia se făcea separat de Logodnă în mod obligatoriu, mirii intrau solemn în
Biserică în timp ce se cânta PSALMUL 127: "Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, care
umbla in caile Lui. Rodul muncii mainilor tale vei manca. Fericit esti; bine-ti va fi. Femeia
ta ca o vie roditoare in laturile casei tale; fiii tai ca niste vlastare tinere de maslin,
imprejurul mesei tale. Iata, asa se va binecuvanta omul, cel ce se teme de Domnul. Te va
binecuvanta Domnul din Sion si vei vedea bunatatile Ierusalimului in toate zilele vietii tale.
Si vei vedea pe fiii fiilor tai. Pace peste Israel." (Ps 127, 1-6)
Intrarea mirilor în Biserică simbolizează intrarea poporului lui Dumnezeu în
Împărăţia cerurilor iar venirea mirilor în Biserică spre a se cununa, este socotită o umblare
în căile Lui. În Biserica Vechiului Legământ, acest psalm se cânta în momentul când preoţii
 16
mergeau în sanctuarul Templului la marile Praznice. Încă de la început, această chemare are o
semnificaţie atât de bogată şi îi înalţă dintr-o dată pe miri deasupra orizonturilor
pământene. Ea îi învaţă adevărata atitudine conjugală, adică faptul că în orice clipă omul,
de pe pământ, priveşte Răsăritul.

 BINECUVÂNTAREA Împărăţiei lui Dumnezeu, care urmează îndată după cântarea

psalmului 127, oferă o perspectivă eshatologică a Tainei. Această Binecuvântare
(Binecuvântată este Împărăţia…) este aceiaşi cu cea a Sfintei Litrughii. Preotul, dând
binecuvântarea înseamnează în semnul Sfintei Cruci, cu Sfânta Evanghelie, deasupra Cuniilor
care sunt puse pe masa în faţa căreia se săvârşeşte Taina Cununiei. Cununile, prin
binecuvântare, ies astfel din realitatea terestră a lumii acesteia, pentru a fi primite şi ele în
Împărăţia Cerurilor. ECTENIA MARE ce urmeazǎ conţine cereri speciale pentru miri; Cei ce
sunt chemaţi să fie un singur trup se unesc cu Hristos, prin Taina Nunţii şi nu după patimă,
iar scopul şi finalitatea lor este mântuirea.
„Trebnicul” (Molitfelnicul) rusesc a introdus în Slujba Cununiei, înainte de
„binecuvântarea mare”, câte 2 întrebări pentru fiecare mire: prima – dacă se însoţesc de
bunăvoie, din dragoste şi cu hotărâre sinceră, iar a doua – dacă [în acel moment] nu au
legământ cu altcineva. Răspunsul la aceste întrebări este văzut ca o făgăduinţă sau jurământ
în faţa lui Dumnezeu. Deşi acest adaos nu pare a fi o greşeală, totuşi introducerea unor astfel de
întrebări nu este deloc motivată; Originea lor ar putea proveni din: ritul latin al Tainei Nunţii;
(aceste întrebări au apărut abia în sec. XVII, în Trebnicul „latinizat” al lui Petru Movilă); din
ceremonia civilă a căsătoriei; ( într-o vreme, tot preoţii erau cei care făceau şi înregistrarea civilă şi
Cununia; în acest caz, ei erau probabil obligaţi să pună astfel de întrebări între Logodnă şi
Cununie – când avea loc înscrierea civilă) sau din încercarea de a face o analogie cu întrebările şi
voturile de la călugărie. Astfel de întrebari nu-şi mai au rostul mai ales cǎ atât regulamentele
bisericeşti, cât şi cele statale, obligă pe săvârşitorul Tainei Cununiei să verifice Certificatul
de Căsătorie (unde s-au pus astfel de întrebǎri), fără de care nu are dreptul să săvârşească
Cununia.

 RUGĂCIUNILE PREMERGĂTOARE ÎNCUNUNĂRII

Urmeazǎ 2 rugăciuni mari (apărute mai nou) plus o rugăciunea principală, a 3-a.
Primele două rugǎciuni din Taina Nunţii, ne conduc de la tema Creaţiei la tema mântuirii.
Căsătoria îşi are principiul în primul act al Creaţiei, unde Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva
pentru cea mai desăvârşită iubire a unuia pentru celălalt, în care să se reflecte misterul Dumnezeirii.
După învăţătura ortodoxă, nu bărbatul şi femeia sunt cei ce se unesc înaintea lui Dumnezeu,
căci Dumnezeu este Acela care îi uneşte prin Taina Cununiei: “Ceea ce a împreunat
Dumnezeu, omul să nu despartă”.
Ultima rugăciune din cele 3 ale Cununiei (numită şi „epicleza Slujbei Cununiei”)
“…Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul tău locaş şi uneşte pe robul Tău
(N) cu roaba Ta (N), pentru că de către tine se înseoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-I pe
dânşii într-un gând; încununează-I într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui,
dobândire de prunci buni…” indicǎ momentul în care se unesc mâinile mirilor. Această
unire a mâinilor trebuie făcută în timpul rostirii cuvintelor: „...uneşte pe robul Tău (N), cu roaba
Ta (N)...”, iar după sfârşitul rugăciunii (sau ceva mai târziu) mâinile mirilor sunt legate cu un
 17
şervet. Unirea mâinilor mirelui şi miresei este chipul văzut al modului nevăzut în care Duhul
Sfânt realizează unira celor doi într-un singur trup.

 ÎNCUNUNAREA
Aşezarea cununiilor pe capetele mirilor (cununiile sunt facute in chipul coroanelor cu care se
incununau odinioara regii si imparatii) alǎturi de formula “Doamne, Dumnezeul nostru, cu
mărire şi cu cinste…”. reprezintǎ momentul efectiv al Tainei, timpul Cincizecimii conjugale,
adică Pogorârea Duhului Sfânt care rezideşte noua făptură. Pentru a intari si mai mult aspectul
de Pogorare a Duhului Sfant in cadrul Cununiei, in unele rituri crestine (cel copt), se face ungerea
logodnicilor cu ulei, ca semn al darurilor Cincizecimii iar apoi sunt binecuvântate cununile şi puse
peste capetele celor doi. Duhul Sfant îi încununeaza pe cei doi într-un trup ceea ce aratǎ o
punere pe cale spre unirea lor dupa chipul de unire al lui Dumnezeu. Marele Isaia spune:
"… Ca unui mire Mi-a pus cununa si ca pe o mireasa M-a impodobit cu podoaba." (Is 61,
10) iar Proorocul David spune "Doamne, intru puterea Ta se va veseli imparatul si intru
mantuirea Ta se va bucura foarte… Ca l-ai intampinat pe el cu binecuvantarile bunatatii,
pus-ai pe capul lui cununa de piatra scumpa (Ps 20,1,3).
Iniţial, Ps 8 "Ce este omul ca-Ti amintesti de el? Sau fiul omului, ca-l cercetezi pe el?
Micsoratu-l-ai pe dansul cu putin fata de ingeri, cu marire si cu cinste l-ai incununat pe el.
Pusu-l-ai pe dansul peste lucrul mainilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui." (Ps 8,
4-5) se canta atunci cand avea loc punerea cununilor", însǎ, în timp, acesta a fost înlocuit de
frumoasa cântare: "Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste încununeaza-i pe
dansii."
Prin încoronare se aratǎ ca cei doi au iesit de sub grija parintilor, au primit raspunderea
pentru propria lor viata, raspunderea unuia pentru altul, raspunderea comunǎ pentru familia
lor si pentru copiii lor viitori: o nouǎ cetate ia fiinta, o noua împaratie se zideste, o noua
conducere se naste; copiii devin parinţi, cei supusi devin imparati, cei lipsiti de griji devin
raspunzatori.
Cununiile sunt semne ale slavei in aceeasi masura in care ele sunt si semne ale
martiriului: "Adu-ti aminte de dansii, Doamne Dumnezeul nostru, precum Ti-ai adus aminte
de Sfintii Tai 40 de Mucenici, trimitandu-le lor cununi din cer" (se face aluzie la greutatile
care pot surveni in familie si la crucea pe care ele o reprezinta si pe care ei trebuie sa o poarte cu
rabdare, ca sa ia cununa din cer). Cununile amintesc cununa de spini a Mantuitorului, care se arata
în rabdarea neputintelor noastre si ale celor de langa noi, se arata în iubirea întru-toate
rǎbdǎtoare.

 LECTURILE BIBLICE
Mirii după încununare, împodobiţi cu acest simbol, ascultă citirea Epistolei către
Efeseni (5, 20-33) şi a Evangheliei de la Ioan (2, 1-11). Este cunoscut faptul că lecturile biblice
din cadul slujbelor nu au fost aceleaşi pe parcursul istoriei lor, la început fiind mai multe şi apoi
reducându-se la forma în care le găsim astăzi. În lecturarea Apostolului, Sfantul Pavel
aseamana nunta cu legatura sfanta dintre Hristos si Biserica, indemnand pe miri sa se
iubeasca unul pe altul iar mai apoi Evanghelia istoriseste minunea infaptuita de
Mantuitorul la nunta din Cana Galileii care scoate in evidenţă dimensiunea Euharistică,
eclesiologică şi hristologică a Tainei, anunţând transformarea stării naturale a lucrurilor,
într-o celebrare a bucuriei prezenţei lui Dumnezeu printre oameni.
 18
Prochimenul din slujba Cununiei si stihul dinnainte de Apostol "Pus-ai pe capetele
lor cununi de pietre scumpe. Viata a cerut de la Tine si le-ai dat lor." (Ps 20, 4), arata
faptul ca oamenii pot avea cununi încǎ din aceasta viata (cf. I Cor 9,24-25).

 PAHARUL COMUN
Structura liturgica a Tainei a fost concepută ca o Liturghie Euharistică. Tocmai de
aceea, după citirile biblice urmează exact ca şi la Sfânta Liturghie, ectenia întreită, ectenia
cererilor şi invocarea rugăciunii Tatăl nostru (au fost adăugate mai târziu, copiind într-o
anumită măsură schema Liturghiei).
În vechime urma împǎrtǎşirea mirilor (în Evloghiul scris la 1375, care se găseşte astăzi
în Lavra Sf. Atanasie din Muntele Athos, mirii erau ţinuţi în pridvorul bisericii în timpul săvârşirii
Liturghiei. După ce s-a împărtăşit, preotul iese din Sfântul Altar, se îndreaptă spre uşa Bisericii
pentru a-i aduce în mireasmă de tămâie pe mirii care aşteaptă. Apoi are loc încununarea şi
împărtăşirea mirilor. Dacă nu se săvârşea Sfânta Liturghie, mirii erau împărtăşiţi cu Darurile mai
înainte Sfinţite. De aceea, în Codex Sinaiticus 957, rugăciunea pentru paharul comun urmează
după eliberarea mirilor. În tradiţia armeană, binecuvântarea paharului comun se desfăşoară la casa
mirilor, după săvârşirea Cununiei şi primirea Sfintei Împărtăşanii).
Slăbirea vieţii liturgice s-a făcut simţită în prctică, dar şi în cărţile de slujbă din sec
XVII, când împărtăşirea începe să fie înlocuită cu paharul comun, acest pahar fiind acceptat ca
substitut al Sfantului Potir şi al împărtăşirii euharistice. Situaţia aceasta este întru totul
nefirească, conţinutul chinonicului, care se cântǎ în acest moment (“Paharul mântuirii voi
lua…”), subliniind realitatea împărtăşirii din potirul euharistic a mirilor. Paharul comun a fost
aşazat în locul Sfintei Împărtăşanii, în momentul în care mirii nu mai erau în măsură să
primească Sfânta Împărtăşanie, din pricina nevredniciei lor sau a faptului că nu şi-au păstrat
curăţia până în momentul primirii Tainei Nunţii.
Mirii beau de 3 ori din „cupa comună” (pe alocuri se obişnuieşte ca pe lângă acel pahar
comun să se dea mirilor şi o bucată de pâine sau cozonac. Molitfelnicul actual vorbeşte doar
despre paharul cu vin şi nimic altceva) iar strana cântă: „Paharul mântuirii voi lua şi
numele Domnului voi chema”; Acesta este vechiul chinonic care se cânta la împărtăşirea mirilor,
nu la gustarea din „paharul comun”.

 „HORA SIMBOLICĂ”
Urmează procesiunea solemnă a preotului, mirilor şi naşilor care înconjoară masa
pe care stă Sf. Evanghelie. Ea simbolizeazǎ principiul hristocentric al vieţii creştine de familie,
după principiile Sf. Evanghelii. Aceasta înconjurare în chip de hora închipuie bucuria prilejuita de
nunta, alaiul e condus de preot, mirii având mâinile unite.
Întreita ocolire a mesei din timpul acestei procesiuni este o triplă intensificare a
simbolului cercului care reproducând infinitul, transformă un spaţiu oarecare în spaţiu sacru;
(aceasta este şi semnificaţia procesiunilor liturgice în jurul templului).
Strana cântă 3 tropare ( „Isaia dănţuieşte”, „Sfinţilor mucenici...”şi“Slava Tie,
Hristoase Dumnezeule… “ ) aceste tropare se cântă şi la hirotonia în diacon şi preot (atunci
când candidatul înconjoară Sf. Masă), numai că acolo troparele au o altă ordine. E vorba de
accentele duhovniceşti care se pun într-un caz şi în altul: la hirotonie se începe cu troparul–
„Sfinţilor mucenici...” făcând trimiterea la slujirea jertfelnică a preotului, iar la Cununie se începe
cu „Isaia dănţuieşte” – accentuându-se în primul rând bucuria momentului. Deoarece nunta se
face şi în scopul nasterii de prunci, Biserica ne duce cu gandul la nasterea minunata a
 19
dumnezeiescului Prunc din Sfanta Fecioara, nastere pe care a prezis-o mai ales proorocul
Isaia (7, 14). Pe acesta îl îndeamna acum Biserica, prin cantare, sa dantuiasca împreuna cu
noi, de bucurie ca i s-a împlinit proorocia: “Isaie, dantuieste! Fecioara a avut in pantece…”
Se canta, de asemenea, si celelalte doua cantari de la slujba hirotoniei: “Sfintilor
Mucenici…” şi“Slava Tie, Hristoase Dumnezeule… “ care înseamna ca mirii trebuie sa se
faca partasi ai lui Hristos si ai sfintilor Lui, prin viata curata pe care o vor duce si în casnicie.

 RUGĂCIUNILE FINALE ŞI OTPUSTUL

Ridicarea cununiilor se face prin rostirea unor urări speciale pentru mire şi mireasă: „Mărit
să fii mire ca Avraam...”, (Primul model dat barbatului este Avraam, puternicul întru credinta si
tatal care, pentru ascultarea fata de Dumnezeu, nu si-ar fi crutat nici macar unicul sau fiu,
mangaiere a batranetilor) „Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra...” (cu maretia Sarrei si cu a
Rebecai sa caute a se asemana femeia).
Ultima rugăciune a Tainei Cununiei coboară în timp şi dă binecuvântarea pentru o
viaţă lungă şi dobândirea de mulţi urmaşi.
Otpustul regăseşte esenţialul puterii primite prin Sfânta Taină pomenindu-i pe Sfinţii
Împăraţi cei întocmai cu Apostolii, Constantin şi maica sa Elena. Plasarea demnităţii lor
împărăteşti, pusă sub semnul Crucii biruitoare este o trimitere la Preoţia împărătească a
soţilor. Alaturi de Sfintii Împarati, este pomenit si Sfantul Mare Mucenic Procopie deoarece el
îi îndemna pe soti sa obtina prin mucenicie nunta cereasca.

Rânduiala de astăzi prevede ca într-A OPTA ZI DUPĂ CUNUNIE mirii să vină iarăşi
la Biserică, pentru a li se citi o rugăciune specială. Deşi s-au făcut numeroase speculaţii privind
sensul şi rostul acestei rugăciuni, după conţinutul rugăciunii principale (ele fiind 2 în total)
se vede că rânduiala are ca scop dezlegarea mirilor de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. (unii au
crezut că abia această rugăciune le permite mirilor împreunarea trupească şi că această săptămână
dintre Cununie şi „Rugăciunea din a opta zi” ar fi o perioadă de încercare şi „dovadă” a faptului
că ei s-au căsătorit nu doar pentru împreunare trupească. Ideea este mai mult decât deplasată şi
lipsită de orice temei teologic sau logic. Mai sunt şi unii care numesc aceste rugăciuni „de
dezlegare a Cununiei”; ea se poate numi cel mult „de dezlegare a cununiilor”, adică a cununilor de
flori pe care, în anumite locuri şi timpuri, mirii le purtau pe cap timp de o săptămână, după care
venea la biserică şi preotul despletea aceste cununi. Acum însă cununiile sunt ridicate de pe
capetele mirilor chiar în cadrul slujbei Cununiei, iar folosirea acestei expresii de „dezlegare a
Cununiei” trebuie scoasă în general din uz, pentru că ea dă naştere numai la speculaţii şi
interpretări greşite). Se pare că această dezlegare îşi are originea încă în perioada când
creştinii se împărtăşeau relativ des şi, bineînţeles, respectau toate regulile duhovniceşti,
inclusiv postul conjugal în zilele de miercuri, vineri şi duminică. În cazul acesta însă,
Biserica, presupunând neînfrânarea, într-un fel scuzabilă, a mirilor în relaţiile sexuale (în zilele de
post) pe parcursul primei săptămâni de după Cununie, nu-i opreşte nici în acest caz de la Sfânta
Împărtăşanie, ci le dă dezlegare spre aceasta, avându-se în vedere că de acum înainte, mirii
vor respecta toate rânduielile; iar în caz că nu le vor respecta, problema nu se va mai
rezolva prin iconomie ca aici, ci la Taina Mărturisirii.
 20
7. DIVORŢUL. NUNTA A DOUA şi A TREIA
Însuşirile esenţiale ale căsătoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea. Cea dintâi
însuşire arată că ea este o singură legătură între un singur bărbat şi o singură femeie
(monogamia), iar cea de-a doua, că această legătură nu se poate desface, ea fiind încheiată
pentru întreaga viaţă, aşa cum afirma Mântuitorul Iisus Hristos: „Ceea ce a împreunat
Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19,6). Cu toate acestea, BO, pe temeiul cuvintelor
Mântuitorului: „Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfrânare... şi va lua alta,
săvârşeşte adulter...” (Matei 5,32 şi 19,9), admite divorţul pentru pricină de desfrânare, ca şi
pentru alte motive echivalente în gravitate şi deasemenea taina este desfăcută şi prin moartea
unuia dintre cei doi soţi: ,,Dacă va adormi bărbatul ei, femeia slobodă este după care va vrea
să se mărite” (I Cor 7, 39). BRC nu îngăduie divorţul pentru nici un motiv, iar dacă cei doi soţi
nu voiesc să convieţuiască nicidecum, atunci se admite numai separaţia lor fizică şi
gospodărească, cunoscută sub numele de “separaţia de pat şi masă” în speranţa că ei se
vor împăca. Protestanţii şi denominaţiunile creştine nu recunosc caracterul de Taină al
căsătoriei, deoarece, după ei, nu găsim nici materie, nici transmitere de har, nici făgăduinţă
de iertare a păcatelor. După ei, căsătoria nu e decât consimţământul reciproc pe care şi-l dau
viitorii soţi spre a trăi împreună, întemeind astfel o familie.
Astfel desfacerea căsătoriei valide poate fi făcută prin divorţ. Biserica în principiu este
împotriva divorţului, deoarece astfel în viaţa credincioşilor intervine un act negativ, care
provoacă multă suferinţă ce se reflectă sub toate aspectele. Atunci însă când menţinerea unei
casatorii este imposibilă, Biserica este nevoită să admită desfacerea ei spre a evita un rău şi mai
mare (când menţinerea căsătoriei nu-şi mai pot atinge scopul şi chiar primejdiuieşte viaţa fizică,
cea morală şi cea religioasă a soţilor, a unei familii sau chiar a mai multor familii).
Divorţul bisericesc este un”termen tehnic”,deoarece expresia în sine este un non-sens
(spunem ca divorţul este un pǎcat deci nu se poate pune păcatul alaturi de Bisericǎ). Pâna în
sec.XIX când doar Biserica întemeia familii prin cununie, divorţul era pronunţat doar de
către Bisericǎ (prin „dicasterii”) care dădea “carte de desparţire”. Odată cu apariţia dreptului
civil Biserica a renuntat, mergand pe principiul ca tot ce divorteazǎ statul acceptă şi
Biserica. În BOR desfacerea cununiei religioase se pronunţă de către episcopul eparhiot la
cererea celor interesaţi, însoţită de actul doveditor al pronunţării divorţului de către organul
judecătoresc civil competent În anumite eparhii “divorţul bisericesc”a fost înlocuit de “dispensa
pentru a II a casatorie”. Obţinerea ei se face la cererea credincioşilor prin intremediul
rapotului întocmit de preotul paroh.
S-a pus întrebarea dacă divorţul bisericesc dezleagă Taina Cununiei ceea ce a condus
la o adevarată polemică. Răspunsul e ca divorţul bisericesc nu e sacramental, nu are
repercursiuni asupra harului, nici nu leaga nici nu dezleaga ci e un act constatator a faptului că
conlucrarea mirilor cu harul a încetat. Mitropolitul Irineu Mihalcescu în 1940 propunea
Sinodului o rugǎciune de dezlegare a cununiei dar a fost respinsa motivand că Biserica nu se poate
ruga pentru un păcat.
În mod normal căsătoria validă poate înceta prin decesul unuia sau ambilor soţi (în
acest caz vǎduvii se pot cǎsǎtorii fǎrǎ dispensǎ). Dar cu timpul s-a ajuns la părerea că pot exista
şi alte categorii de motive asimilate cu moartea, adică socotite că ele produc efecte
asemănătoare cu moartea fizică, care au fost împărţite în patru categorii:
-motive care provoacă moartea religioasa: erezia, secta, apostazia (pot fi motive la conlucrarea
întreruptă a celor 2 soţi cu harul); (I Cor 7, 15; can. 53 VI ec.)
 21
-motive care provoacă moartea morală: alienaţie incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa
soţului, părăsirea domiciliului, refuzul convieţuirii conjugale, supunerea unui soţ la perversiuni;
-motive care provoacă moartea fizica: neputinţa îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau
impotenţa, boală gravă incurabilă şi molipsitoare (lepra, sida) (can. 8 Neocezareea, 18 Sfântul
Vasile cel Mare, 4 Sfântul Grigorie de Nissa)
-motive care provoacă moartea civilă, socială: declararea unui soţ dispărut (ex.pt cel plecat în
razboi şi neântors), condamnarea la detenţie pe viaţă, condamnarea la detenţie mai mult de trei
ani, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea, alegerea de episcop

CĂSĂTORIA A 2-A ŞI A 3-A

Pe când în BO divorţul bisericesc este admis (binenţeles pentru motive foarte seriose,
care nu mai au soluţii de împăcare) şi socotit ca producând efectul despărţirii complete a
căsătoriei religioase, romano-catolicii nu recunosc divorţul, iar recăsătorirea o acceptă doar
în cazul văduviei, şi bineînţeles cu un soţ care ori nu a mai fost căsătorit, ori este şi el
văduv. Astfel dacǎ Biserica Ortodoxă admite divorţul admite implicit şi recăsătorirea mirenilor
(diaconilor şi preoţilor de mir le este interzisă recăsătorirea, fie şi în cazul văduviei).
Deşi Statul nu limitează numărul căsătoriilor civile, Biserica Ortodoxă recunoaşte (prin
iconomie), doar a doua şi treia căsătorie, nu şi a patra. Cf. Canonul 4 al Sf. Vasile cel Mare.
Rânduiala pentru a doua şi a treia Nuntă (de obicei aceeaşi) a apărut, cum e şi logic,
mai târziu decât Slujba primei Nunţi. Se ştie că la început Biserica doar tolera astfel de căsătorii, dar
nu le binecuvânta şi chiar interzicea prezenţa clericilor la astfel de nunţi tocmai pentru a nu se
subînţelege recunoaşterea lor la valoarea primei căsătorii. Necesitatea unei rânduieli de
binecuvântare a Nunţii a doua s-ar putea datora cazurilor frecvente de recăsătoriri, mai ales la
împăraţii Bizanţului din secolele IX-X, precum şi „imposibilităţii” de a săvârşi în astfel de
situaţii slujba primei Nunţi. În această epocă, Biserica, practic s-a adaptat din mers la cerinţele
de binecuvântare a recăsătoririlor, în contextul procesului încă nefinisat de generalizare a
Cununiilor obişnuite. De aceea, în primă fază, Părinţii Bisericii ori interziceau Cununia pentru
cei ce se recăsătoresc (cf. Canonul 2 al Sf. Nichifor Mărturisitorul), ori o acceptau, dar fără a pune
cununiile pe capetele mirilor, ci doar pe umeri (cf. Sf. Teodor Studitul, Epistolele I şi II). Cu
timpul însă, slujba pentru a doua Cununie a fost unanim acceptată şi plasată alături de slujba
primei Cununii, uneori cu aceeaşi indicaţie: de a nu pune cununiile pe cap, ci doar pe umeri
sau chiar deloc. A doua si a treia nunta erau privite odinioara de Biserica cu mai multa asprime si
ingaduite numai ca un pogoramant facut pentru slabiciunea firii omenesti. De aceea, erau
insotite de unele epitimii, sau canoane de pocainta (opriri de la Sf. impartasanie). Astazi
insa, deoarece asemenea casatorii au devenit mai dese, Biserica e nevoita sa le ingaduie si
sa le binecuvanteze, pentru a nu lasa pe cei impreunati cu legatura trupeasca, sa traiasca in pacat,
fara binecuvantarea lui Dumnezeu.
În prezent, în Molitfelnic, Slujba celei de a doua Cununii este asemănătoare cu prima, cu
unele deosebiri: Aceasta randuiala este, în prima ei parte, mult mai simpla si mai putin
sarbatoreasca decat cea de la prima cununie. Logodna este impreunata aici cu cea a cununiei, ca
o singura slujba, avand binecuvantarea de la început nu ca la Taine ci ca la ierurgii
(”Binecuvantat este Dumnezeul nostru…”). Atat ectenia, cat si molitvele de la logodna, cat
si cele dinaintea punerii cununiilor au mai mult un caracter penitenţial: cuprind rugaciuni pentru
pocainta si iertarea mirilor, pentru cǎ însotirea lor prin a doua sau a treia nunta le e socotita ca
un pacat izvorat din aprinderea trupeasca, pe care ei n-au putut-o birui. Începand de la
punerea cununiilor pe cap, randuiala slujbei la a doua si a treia nunta e intocmai ca si la prima nunta.
 22
A patra nunta e socotita de Biserica drept o faradelege, de aceea preotii sunt opriti de a
o sluji, sub pedeapsa caterisirii.

CĂSĂTORIA VÂRSNICILOR
Pe lângă Slujba primei şi celei de a doua Cununii – ambele cu rânduială deja stabilită în
Biserică, s-a practicat, pentru situaţii de excepţie, şi o Slujbă specială de Cununie a celor
vârstnici (peste 45 de ani), care au trăit mai mulţi ani căsătoriţi civil, nefiind însă cununaţi în
Biserică . Astfel de slujbe „se impun” mai ales pornind de la ideea (exagerată) că un bărbat
şi o femeie, chiar dacă sunt căsătoriţi civil şi sunt fideli unul faţă de altul, dacă nu sunt şi
cununaţi, chipurile trăiesc în desfrânare. Netemeinicia unei astfel de abordări a fost deja
discutată şi ea este reglementată şi de Soborul Arhieresc al Bisericii Ruse, care în Concepţia
socială (din anul 2000) recunoaşte odată în plus valabilitatea căsătoriei civile, chiar şi în lipsa
celei bisericeşti. Acest document, plus altul din 1998 destinat duhovnicilor, arată clar că căsătoria
celor căsătoriţi civil dar necununaţi nu este adulter, şi mai ales în cazul în care unul dintre soţi nu
doreşte să se cunune, celuilalt i se dă voie să se împărtăşească, fără vreo epitimie specială.
În astfel de situaţii, chiar dacă este vorba de prima Cununie, preotul va exclude din
Ectenia Mare cererea ce se referă la naşterea de prunci şi primele 2 rugăciuni ale Cununiei
(oricum apărute mai târziu) care au preponderent aceiaşi tematică, despre perpetuarea
neamului şi a naşterii de copii. În rest, slujba rămâne neschimbată.