BOTEZUL

În practica Bisericii apostolice, păstrată în tradiţia ortodoxă, Botezul, Mirungerea şi

Împărtăşania formează un singur şi inseparabil ritual de iniţiere.

1. CE ESTE BOTEZUL?
 DEFINIŢIE
Botezul este Taina prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei
Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică, curăţindu-se
de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale făcute până atunci, fiind renăscut spre o viaţă
nouă şi părtaş roadelor răscumpărării prin jertfa crucii, devenind membru al Bisericii.
Sfintul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici ; este usa prin care se întră în Sfânta
Biserică. Si numai ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne putem învrednici si de primirea
celorlalte Sfinte Taine. Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta
Biserică a lui Hristos, ci si pentru câstigarea impărătiei lui Dumnezeu. Aşadar, cei nebotezaţi nu
pot intra în împărăţia cerurilor şi nici nu se pot bucura de darurile pe care Dumnezeu le revarsă
prin botez asupra creştinului.
Hristos a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia
lui Dumnezeu” (In.3,5), însă Biserica, alături de Botezul „din apă şi din Duh”, recunoaşte şi
echivalează cu aceasta aşa numitul Botez al sângelui, precum şi Botezul dorinţei.
Prin Botezul sângelui se înţelege moartea martirică pentru credinţa în Hristos, suferită de o
persoană nebotezată, ca urmare a prigoanelor, suferinţelor şi chinurilor la care aceasta a fost
supusă. Puterea sfinţitoare a unui asemenea sfârşit ne-o arată Mântuitorul prin cuvintele:
„Oricine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui”(Mc.
8,35). Numeroşi Sfinţi Părinţi ne vorbesc despre acest Botez; de asemenea, practica
Bisericii de a-i venera pe aceşti martiri ca sfinţi, confirmă această credinţă.
Prin Botezul dorinţei se înţelege dorinţa arzătoare a unui om nebotezat de a deveni
membru al Bisericii lui Hristos, împreună cu pocăinţă, evlavie şi viaţă virtuoasă. Dacă un
astfel de om nu poate primi Botezul dintr-o cauză pe care nu o poate înlătura (de exemplu,
nu există nimeni în acel loc care să-l poată boteza), acesta se socoteşte a fi botezat cu Botezul
dorinţei, după cuvintele Mântuitorului: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este
cel ce Mă iubeşte” (In. 14,21).
Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un botez» (Efes.
IV, 5)... «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor», rosteste cel ce primeste Sfânta
Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Într-adevăr, după cum cineva nu se naste
trupeste decât o singură dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una
singură. Numai dacă a fost găsit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta
este botezat.
Prin Botez, primim iertarea de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute până la botez
şi cǎpǎtǎm statutul de membru al Bisericii şi devenim fii ai lui Dumnezeu după har şi putem primi
şi celelalte Sfinte Taine. Botezul sterge si vina si pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimiceste si
urmările păcatului strămosesc, cum sunt: slăbirea vointei si inclinarea spre rău, pofta inimii,
suferintele, bolile si moartea. Un alt efect al Botezului este efectul social: prin Botez intrăm în
societatea lui Hristos şi astfel suntem uniţi printr-o legătură de frăţietate.
 2
 DENUMIRI ALE TAINEI BOTEZULUI
Semnificaţia cuvântului „Botez” vine de la grecescul βαπτίσμα şi înseamnă
„cufundare, scăldare, tainică spălare cu apă”. În Biserică este Sfânta Taină prin care omul
capătă iertare de păcate şi se face membru al societăţii creştine, prin întreită scufundare în
apă, după ritualul stabilit.
Această Taină a primit, o sumedenie de numiri din partea Sfinţilor Părinţi:
Baie, scăldătoare (λουτρόν, lavracum aquae) – Clement Alexandrinul, Iustin Martirul şi
Filosoful, Sf. Ioan Gură de Aur şi Tertulian; Izvor sfânt (fons sacer) – Fer. Augustin în De
civitate Dei ; Apa vieţii (ύδορ της ζοής) – Barnaba şi Iustin Martirul; Taina apei
(sacramentum aquae) – Tertulian; Sigiliu (σφραγίς, signum sigillium) – referindu-se la
puterea pe care o imprimă în suflet, ca în Constituţiile Apostolice şi la Tertulian; Renaştere
(αναμέννησις) – Iustin Martirul; Lumină, luminare (φώσ, φώτισμα) – Iustin Martirul,
Clement Alexandrinul ş.a.; Sfinţire (αμασμός – sanctificatio) – Sf. Grigorie de Nazianz;
Iertarea păcatelor (remissio peccatorum) – Fer. Augustin; Apă mântuitoare (aqua salutaris)
– Sf. Ciprian.
Există şi alte denumiri care s-au concentrat în rugăciunile de la rânduiala Sfântului Botez,
reprezentând o fidelă mărturisire a tradiţiei Bisericii primare. Iată astfel de denumiri ale
Botezului întâlnite în ritualul său: „Sfântă luminare”, „Baia naşterii celei de a doua”, „Apa
binecuvântării Iordanului”, „Izvor de nestricăciune”, „Darul izbăvirii”, „Dezlegare de
păcate”, „vindecare de boli”, „dracilor pieire”, „Apă de puterile potrivnice neatinsă”,
„Apă plină de putere îngerească”, „Apă de sfinţire”, „Innoirea duhului”, „Imbrăcămintea
nestricăciunii”, „Izvorul vieţii” ş.a.

 PREFIGURAREA BOTEZULUI
Până să se ajungă la Botezul creştin, au existat preînchipuiri a acestei dumnezeieşti
Taine atât la alte popoare păgâne, cât şi la poporul ales, poporul evreu din VT pentru ca în
Noul Testament să se desăvârşească Botezul creştin prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
-ÎN PĂGÂNISM
Existenţa riturilor purificatoare o întâlnim la toate popoarele, aceasta dovedind că
popoarele recunosc starea lor păcătoasă şi dorinţa de a se împăca cu Dumnezeu printr-un
semn văzut: apa – simbol al curăţirii şi al reînnoirii. Câteva ritualuri care prefigurează Botezul
în lumea păgână: la indieni cand se punea nume pruncului, era uns cu ulei şi stropit cu apă; la greci
era ideea că spălările curăţă deopotrivă corpul şi spiritul; la romani erau spălări orânduite pentru
nou-născuţi, în sensul de curăţire rituală; la perşi, nou-născutul era spălat de trei ori cu urină de
bou şi cu apă; la musulmani se practica stropirea unor părţi ale corpului sau a corpului întreg,
spălările fiind însoţite de rugăciuni; la egipteni, preoţii se îmbăiau cu apă rece de mai multe ori; la
mexicani, scufundarea în apă era însoţită şi de stranii blesteme rituale.
-ÎN VECHIUL TESTAMENT
În VT găsim foarte multe preînchipuiri ale Sfântului Botez: la zidirea lumii, unde se
spune: "Duhul Domnului Se purta pe deasupra apelor" (Facerea 1,2) - acestea fiind o
icoană a apei de mai târziu a Botezului creştin; apa potopului, prin care Dumnezeu a curăţit
lumea de păcate ; circumcizia – ca semn al legământului sacru; trecerea peste Marea Roşie –
ca o spălare şi scăpare de robie; apa ţâşnită din stânca lovită de Moise – ca apă
regeneratoare, asemenea botezului; spălările iudaice – ca semne ale curăţirii prin botez;
vindecarea lui Neemia în râul Iordan – ca semn al curăţirii ce avea să vină prin Mântuitorul.
 3
Toate aceste prefigurări scripturistice ale Botezului s-au împlinit în Botezul "cu Duh Sfânt
şi cu foc" (Mt. 3,11) adus de Mântuitorul Iisus Hristos.
În afară de aceste preînchipuiri, tot în VT găsim profeţii privitoare la botez: „izvorul
apelor drese cu sare de Elisei” cf. IV Regi 2, 21; „la apa odihnei m-a hrănit, sufletul meu l-
a întors” Psalmul 22, 2-3; „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai
vârtos decât zăpada mă voi albi” Ps.50, 8; „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă” Isaia 1, 15; „Si vă voi
stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi” Iezechiel 36, 25; „În vremea aceea va fi un izvor cu
apă curgătoare pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului” Zaharia 13, 1.
-BOTEZUL ÎN N.T.
Botezul este întemeiat ca Taină de către Mântuitorul prin cuvintele: "Mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh"
(Mt. 28,19). Părerile unor teologi apuseni că această Taină a fost instituită la botezul Domnului
sau la convorbirea Mântuitorului cu Nicodim, ca şi afirmaţia că Botezul creştin nu se
deosebeşte de botezul lui Ioan, sunt cu totul greşite. Cea dintâi cade, fiind contrară referatelor
evanghelice, din care rezultă că Domnul a venit la Iordan să primească botezul lui Ioan, numai
spre a împlini „toată dreptatea”, acest botez fiind doar o preînchipuire a Botezului creştin, pe care
însuşi Ioan Botezătorul îl aştepta să vină în viitor. A doua părere iarăşi e greşită, deoarece în
convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul îl lămureşte pe acesta asupra semnificaţiei şi importanţei
Botezului creştin care avea să vină în viitor, fără însă să fie vorba de vreo instituire a lui.
Înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, Sfântul Ioan, a botezat la Iordan. Dar
botezul lui Ioan, practicat de acesta, apoi de ucenicii lui şi chiar de ucenicii Domnului
înainte de a ieşi la propovăduire nu era Taină, fiind destinat iudeilor, ca o preînchipuire a
Botezului creştin, un simbol al pocăinţei, fără însă a împărtăşi harul iertării păcatelor «Eu unul
vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine ;
Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc»
(Mt. 3,11). Faptul că Ioan Botezătorul nu numai că l-a oprit pe Mântuitorul de la botez dar
a şi recunoscut că el are trebuinţă de botezul lui Mesia „ Eu am trebuinţă să fiu botezat de
Tine, şi Tu vii la mine?”(Mt.3,14) denotă atât starea de smerenie în care se pune Ioan faţă
de Hristos cât şi superioritatea botezului cu Duhul Sfânt faţă de botezul pocăinţei.
Mântuitorul nu s-a botezat pentru că ar fi avut păcate şi ar fi necesitat acest simbol al îndrepării ci
prin acest act, prin Înaintemergătorul Său, primeşte în faţa lumii consacrarea mesianică: a fost
recunoscut în mijlocul iudeilor de către Dumnezeu ca Fiu al Său. Există de asemenea în Faptele
Apostolilor episodul întâlnirii Sfântului Apostol Pavel cu ucenicii lui Ioan botezătorul,
episod din care rezultă neîndoielnic superioritatea Botezului mântuitor al lui Hristos: „Şi
găsind Pavel pe unii ucenici, i-a întrebat: Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut?Iar ei
au zis către el: Dar nici n-am auzit că este Duhul Sfânt. Şi el a zis: Dar în ce v-aţi botezat?
Ei au răspuns : În botezul lui Ioan. Atunci Pavel a spus: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei,
spunând poporului să creadă în Cel ce va veni după el, adică în Iisus Hristos. Şi auzind ei, s-
au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a
venit asupra lor” (Fa 19, 2-6)
Deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al Mântuitorului este arătată şi în scrierea lui
Tertulian De baptismo (X,11) unde zice: „Ucenicii lui Iisus Hristos botezară ca slugi,
asemenea lui Ioan Botezătorul şi cu acelaşi botez ca el, iar nu cu altul, ca altul nu mai era decât
cel care fusese instituit mai târziu de Iisus Hristos Însuşi şi care nu putea fi administrat atunci de
ucenici, pentru că slava Domnului nu se arătase încă deplin, iar eficacitatea botezului nu era încă
aşezată prin patimă şi înviere”
 4
 MATERIA TAINEI BOTEZULUI
Sfanta Scriptura prezinta un singur element de savarsire a botezului si anume apa
(Ioan 3,5). Aceasta apa trebuie sa fie curata si sfintita de catre preot înainte de începerea
randuielii propriu-zise. Practica aceasta se pare ca a fost adoptata încǎ din timpurile
Bisericii apostolice.
Apa a avut un rol important pentru lume încă de la facerea ei „Şi Duhul Domnului se
purta pe deasupra apelor” (Fa 1,2) şi are un rol vital pentru oameni şi în ziua de azi. După
căderea omului în păcat, legătura dintre om şi Dumnezeu nu a mai fost deplină astfel cǎ apa
a devenit ambivalentă, simbol al unei vieţi amestecate cu moartea. În Iisus Hristos apa şi
Duhul se unesc din nou. El se afundă în Iordan, iar Porumbelul se pogoară peste ape. Învierea
Lui va transforma în apă vie apa morţii. Apa Botezului este în chip tainic materia veacului
viitor, fiind pnevmatizată acum pentru renaşterea omului şi pentru restabilirea relaţiei lui cu
Dumnezeu.
 MODUL SĂVÂRŞIRII
Sfânta noastră Biserică face Botezul prin întreita afundare în apă, (canonul 50
apostolic) nu prin turnare sau prin stropire, pentru că chiar cuvântul botez are însemnarea
de «a afunda", «a cufunda». Sub formă de turnare sau prin stropire se săvârseste doar în
împrejurări cu totul deosebite, când, de pildă, cineva este greu bolnav sau când nu se află la
îndemână apă din destul. Astfel la ortodocşi şi eterodocşii de răsărit, botezul se face prin
afundare de trei ori în apa sfinţită. Tot prin afundare îl fac şi baptiştii şi nazarinenii, cu deosebirea
că afundarea se face o singură dată, iar nu de trei ori ca la noi. Catolicii şi protestanţii oficiază
botezul prin turnare, sau stropire, o dată sau de trei ori, pentru că numărul e indiferent în opinia
lor. Practica botezului prin stropire sau turnare este total greşită întrucât originea grecească a
botezului înseamnă „afundare”, iar în ceea ce priveşte persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
botezul semnifică moartea şi învierea Acestuia, adică moartea este afundarea în apă, iar învierea
este revenirea la suprafaţa acesteia. Aşadar este necesară afundarea pentru a învia în şi cu Hristos.
Afundarea întreită în apă este combătută de unele denominaţiuni din cauză că nu are temei
biblic, însă ea se bazează pe Sfânta Tradiţie şi că botezul se face în pomenirea şi
autoriteatea fiecărei Persoane a Sfintei Treimi şi în amintirea îngropării de trei zile a Domnului
Iisus: „Fraţilor, câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat. Deci
ne-am îngropat cu El, în moarte prin botez, ca precum Hristos S-a sculat din morţi, aşa şi
noi să umblăm întru înnoirea vieţii. Că de suntem împreună sădiţi după asemănarea morţii
Lui, credem că vom fi părtaşi şi învierii Lui” (Rm. 6, 3-5). Fiind o practica foarte veche a
Bisericii, ea poate fi considerată de origine apostolică.
Partea văzută a Tainei, este partea sensibilă sau externă, slujba (ritualul) rânduită de
Biserică pentru săvârşire, cuprinzând materia, actele făcute, cuvintele rostite de săvârşitor.
Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei ori în apa sfintită a celui
ce se botează si în rostirea cuvintelor : «Botează-se robul lui Dumnezeu. (N) In numele
Tatălui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii
vecilor, amin». „Dacă vreun episcop sau prezbiter nu ar boteza după porunca Domnului în Tatăl
şi în Fiul şi în Duhul Sfânt ci în 3 fii, 3 mângâietori… să se caterisească” (can. 49 apostolic).
Partea nevăzută, internă este constituită în Taina Sfântului Botez prin pogorârea
Sfântului Duh peste apă la îndemnul preotului „Însuţi,dar, Iubitorule de oameni, trimite şi
acum harul Tău prin pogorârea Prea Sfântului Tău Duh şi sfinţeşte şi apa aceasta”. De
asemenea la dezlegările ce se fac pruncului cand preotul zice „Izgoneşte de la el toate
 5
puterile cele potrivnice” Dumnezeu prin Sfântul Duh este alături de preot şi slujeşte
împreună cu el, sacralizând slujba. Partea văzută din rânduiala Tainei, deşi e esenţială acesteia,
deşi e rânduită de Biserică, nu trebuie considerată un instrument magic care lucrează de la sine,
transmiţând harul în chip mecanic ci prin prezenţa Duhului Sfânt, în conformitate cu voinţa Celui
ce a instituit-o.

2. SĂVÂRŞITORUL TAINEI BOTEZULUI

Savarsitorul Tainei este însusi Domnul Hristos, pe care slujitorii cei vazuti ai Tainei,
episcopul sau preotul, Îl invoca. În Biserica Ortodoxă se foloseşte de către săvârşitor
formula „se botează robul lui Dumnezeu...” tocmai pentru a accentua faptul că preotul sau
episcopul este un slujitor mijlocitor între cel ce se botează şi Hristos, preotul fiind săvârşitorul
vizibil încredinţat cu înfăptuirea Tainei, însă Hristos este cel deplin, cel Care revarsă puterea
peste noul botezat.
Astfel dreptul de a savarsi Botezul il are numai episcopul sau preotul hirotonit canonic
(canoanele 46, 47, 49, 50 apostolice). Doar în caz de urgenţă, din temerea de moarte apropiată
a celui ce are să primească Botezul, această Taină poate fi săvârşită de calugarul simplu sau
de diacon sau chiar un creştin ortodox care n-a decăzut de la dreapta credinţă (barbat sau
femeie si chiar pǎrinţii pruncului) afundand (stropind) pruncul de trei ori în apa curatǎ şi
rostind formula Botezului: «Boteaza-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) in numele
Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin». Dar daca cel botezat astfel ramane în viaţǎ,
preotul va completa slujba Botezului, dupa randuiala obisnuita, dar numai de la cufundare
înainte, adicǎ nu se mai citesc exorcismele şi nu se mai face Sfintirea apei, ci numai îl
miruieste cu Sf. Mir, citindu-i rugaciunile care urmeaza de aici inainte.
În secolele IV-V Taina Botezului era mult mai complexă şi mai solemnă întrucât erau
mulţi catehumeni ce doreau botezul care nu se săvârşea decât după o perioadă de pregătire.
Catehumenii se pregăteau mai multe luni, pentru ca în Săptămâna Patimilor să participe la
rugăciunile de exorcizare care se făceau timp de 7 zile, după care urma lepădarea de satana, unirea
cu Hristos şi ungerea prebaptismală, mărturisiri de credinţă existând chiar şi înainte să se afunde
în apă, Botezul având loc de Învierea Domnului, serbându-se biruinţa stăpânului Hristos asupra
diavolului şi a morţii. Din cauză că majoritatea catehumenilor erau adulţi, era nevoie de mai mulţi
săvârşitori (mai mulţi preoţi sau, în unele cazuri, episcop asistat de preoţi). În cazul femeilor,
preotul era ajutat de diaconiţe, săvârşitorul fiind după o perdea şi botezând cu ajutorul
mâinilor fără să vadă pe ceea ce primea Botezul.

3. PRIMITORUL TAINEI BOTEZULUI

Primitorii Botezului sunt toţi cei nebotezaţi – indiferent de vârstă sau de sex – care
voiesc să se curăţească de păcatul strămoşesc, să renască la o viaţă nouă şi să devină
membri ai Bisericii lui Hristos. Omul se poate împărtăşi o singură dată în viaţă de Taina
Botezului. Se poate boteza orice credincios, cu condiţia de a cunoaşte şi a mărturisi credinţa
ortodoxă, precum porunceşte Însuşi Hristos: ,,Mergând învăţaţi toate neamurile,
botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i pre dânşii
să păzească toate câte am poruncit vouă" (Matei 28, 19).
Adulţii lipsiţi de minte dacǎ sunt aşa din naştere sunt consideraţi ca prunci în vârstǎ şi pot
fi botezaţi iar dacǎ au devenit aşa la o vârstǎ înaintatǎ pot fi botezaţi dacǎ în momentele de
luciditate sau înainte de nebunie şi-au exprimat dorinţa de a primi botezul.
 6
Pruncii nascuţi morţi nu se boteazǎ dar se dǎ mamelor lor canon de pocǎinţǎ dacǎ lucrul
s-a întâmplat din vina lor; este de asemenea interzis botezul copiilor morţi nebotezaţi.
Copiii parasiţi sau lepǎdaţi despre care nu se ştie dacǎ au fost botezaţi sau nu, se boteazǎ
negreşit pentru ca nu cumva sǎ nu rǎmânǎ nebotezaţi. „Urmând legiuirilor canonice ale
Părinţilor, hotărâm şi în privinţa pruncilor: de câte ori nu se află martori de încredere,
care să spună fără îndoială că sunt botezaţi, şi nici ei, din cauza vârstei, nu vor putea
răspunde suficient dacă au primit Sfânta Taină, aceştia, fără de nicio piedică, trebuie
botezaţi; ca nu cumva acest fel de îndoială să-i lipsească de curăţirea atât de minunată a
sfinţeniei” – Canonul 84, Sinodul II Trulan. (izvoarele ruseşti recomandǎ pentru acest caz
botezul condiţionat adicǎ se rosteşte formula „Se boteazǎ robul lui Dumnezeu N, dacǎ nu este
botezat, în numele Tatǎlui…”; formula aceasta e împrumutatǎ din practica latinǎ datǎ de decretul
papei Alexandru III (+1164) care prescrie formula: „De nu te-ai botezat, te botez în numele
Tatǎlui…”).
 PEDOBAPTISMUL
Pedobaptismul sau botezul copiilor (παις, παιδος= copil) a fost o problemă permanentă
între creştini şi păgâni, iar mai târziu chiar şi între creştini, unele denominaţiuni
neconcepând botezul copiilor din cauză că ei sunt prea mici pentru a mărturisi credinţa în
Hristos. Susţinerea cu atâta ardoare a interzicerii botezului la copii este şi din cauză că în
Sfânta Scriptură nu scrie nicăieri botezul clar al unui copil.
Botezul copiilor este o practică pe care o găsim şi în Vechiul Testament. Tăierea
împrejur, care preînchipui Botezul, se făcea la 8 zile pentru pruncii aflaţi sub Lege, pe baza
revelaţiei Aceluiaşi Dumnezeu care vorbeşte şi în Noul Testament. Însuşi Domnul a fost
tăiat împrejur la 8 zile, iar la 40 de zile a fost adus la templu şi „pus înaintea Domnului”.
Din momentul în care Evanghelia a pătruns în lume pentru prima dată, ea a trebuit să
câştige adulţi şi să-i îndemne să se boteze. De aceea, în Noul Testament se vorbeşte direct
de botezul adulţilor, dar o dată cu ei se botezau şi copiii lor: la Cincizecime s-au botezat
„ca la trei mii de suflete” printre care probabil şi copii (evreii îşi luau cu ei copii la Ierusalim
cf. Lc 2,43); „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus spre iertarea
păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt . Căci vouă şi copiilor voştri vă este
dată făgăduinţa” (Ft 2,38-39); probe evidente în favoarea pedobaptismului şi a vechimii lui
apostolice sunt şi: botezarea unor capi de familie cu întreaga lor casă (casă= soţie, copii,
personal de serviciu): sutaşul Corneliu (Ft 10,2), neguţătoreasa Lidia (Ft 16,15) temnicerul
din Filipi (Ft 16,31-33) Ştefana (I Cor 1,16) mai marele sinagogii Crispus (Ft 18,8);
„Preotul să fie fără prihană, bărbat al unei femei având fii credincioşi” (=botezaţi) (Tit
1,6).
Sunt unii crestini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu trebuie să botezăm pe
prunci, pentru că ei nu au păcate si, mai ales, pentru că nu pot să mărturisească
credinta lor.
 Botezul desfiinţează păcatul originar al despărţirii de Dumnezeu, imprimat în firea
noastră, iar prin unirea cu Hristos, Botezul constituie poarta intrării noastre în împărăţia lui
Dumnezeu. El este absolul necesar şi pentru copii, întrucât şi ei au această stare de
despărţire de Dumnezeu prin naşterea lor după trup. Dacǎ botezul ne curăteste în primul
rând de păcatul strămosesc, oare trebuie să uităm că si copiii se nasc cu acest păcat: «Intru
fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a născut maica mea» (Ps. L, 6), «De aceea, precum
printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea, asa moartea a trecut la toti
 7
oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V, 12). De aceea Biserica rânduieşte ca
botezul să fie săvârşit cât mai devreme în viaţa omului pentru ca nu cumva acesta să moară
nebotezat. Mai mult, pentru cazul în care cineva este în pericol de moarte, Sfinţii Părinţi au
hotărât ca botezul să se facă cu iconomie, după canoane. Aceasta, pentru că Taina Sfantului
Botez este absolut necesară pentru mantuire, de la care nu pot fi exclusi nici copiii. Toti ne
nastem cu păcatul strămosesc astfel cǎ primitorii Tainei Sfântului Botez sunt toti cei
nebotezati, de orice vârstă ar fi ei, toti fiind întinati de păcatul strămosesc (Fapte 16,14-15;
16, 33; I Cor. 1,16, 14-15 ; 16,23).
 Copiii, este drept, nu pot oferi lui Hristos mărturisirea credinţei lor în mod propriu
şi responsabil, dar ei fac parte dintr-o familie creştină trăitoare în Biserică. Sfanta Scriptura ne da
exemple cand, pentru credinta altora, unii au dobandit vindecarea: Mântuitorul a vindecat pe
sluga sutasului din Capernaum pentru credinta stăpânului său; a vindecat pe fiica femeii
canaanence pentru credinta mamei sale, si a înviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatălui său, si pe
fiul văduvei din Nain pentru credinta mamei sale. Si atunci să nu credem noi că botezul poate
fi săvârsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor? Urmare a acestor argumente, Biserica
a randuit nǎsia, bazandu-se pe Sfanta Scriptura: „Oricine va primi in numele Meu pe acesti
copii, pe Mine Ma primeste, si oricine Ma primeste, nu pe Mine Ma primeste, ci pe Cel ce
M-a trimis" (Mt. 18,5).
Naşii sunt persoanele în vârstă care însoţesc pe prunc la Botez, răspunzând şi făcând
cuvenita mărturisire de credinţă în locul şi în numele pruncului ce se botează. Ei sunt părinţii
sufleteşti ai pruncului, născându-l pentru viaţa cea nouă, în Duhul, aşa cum părinţii l-au născut
pentru viaţa cea trupească. Sunt totodată garanţi (sau chezaşi) ai acestuia în faţa lui
Dumnezeu şi a Bisericii, chezăşuind că pruncul (finul) va fi crescut în credinţa creştină şi că va fi
un bun credincios. Nasul trebuie sa fie crestin ortodox si bun credincios, in varsta si de acelasi
sex cu pruncul ce se boteaza. Nu pot fi nasi parintii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou
botezat sa fie numai un nas. Nasul este dator sa se ingrijeasca de viata religioasa si morala a
finului sau si la vremea cuvenita sa-l invete adevarurile credintei crestine. Sa-i fie invatator
si indrumator in cele sufletesti, sarguindu-se a face din el un bun credincios si vrednic
madular al Bisericii in care a intrat prin Botez. La randul sau, finul este dator sa asculte pe nas
si sa-l respecte, la fel ca pe parintii sai dupa trup. Până prin sec. V, când se botezau
preponderent oameni maturi, naşul avea mai mult rolul de garant al bunei intenţii şi a unei vieţi
corespunzătoare a candidatului la Botez. Deci naşul dădea mărturie despre trecutul şi prezentul
finului său, fără careva angajamente clare de viitor, iar de prin secolul al VI-lea, când s-a
generalizat pedobaptismul, naşul a căpătat rolul de învăţător al credinţei şi de garant pentru
viitorul finului. În scopul responsabilizării naşilor, în Apus aceştia erau puşi uneori să dea un
jurământ, iar în Răsărit s-a dezvoltat ideea de înrudire spirituală între naş şi fin.
Dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii, vedem că de atunci, din
secolele I, II si III se practica botezul copiilor. Sfintii Părinti arată în scrierile lor că
Biserica a primit de la apostoli obisnuinta de a administra botezul si pruncilor: în Biserica
din Africa în 253 un oarecare Fridus întreabă pe Sf. Ciprian al Cartaginei dacă trebuie să se
aştepte până în ziua a opta spre a fi administrat Botezul unui prunc; ca urmare în în sinodul
III de la Cartagina Sf. Ciprian afirmă în „articulo mortis” că Botezul trebuie să fie
administrat imediat după naştere: „De aceea, iubitul meu frate, sinodul nostru a hotărât
următoarele: Nu trebuie să îndepărtăm pe nimeni de la botez şi de la harul lui Dumnezeu,
Care este bun şi îndurător cu toţi. Ceea ce trebuie să se păzească de către toţi este, după
mine, mai ales grija faţă de cei de curând născuţi, care merită deosebita noastră atenţie şi
 8
bunăvoinţa Dumnezeului nostru” apoi în epistola către Fidus spune că harul nu diferă în
funcţie de vârsta celui ce îl primeşte căci Dumnezeu nu are preferinţe după vârstă, nimeni
nu trebuie oprit de la Botez cu atât mai mult copii; sin din 418 Cartagina canonul 110
spune: să fie anatema oricine tăgăduieşte că pruncii nu se botează spre iertarea păcatelor
neavând păcat strămoşesc; sin din 416 din Mileve condamnă pe cei ce neagă efectele
harice ale Botezului asupra pruncilor; Sfântul Grigorie de Nazianz spune despre Botezul
copiilor: „Ai copil? Să nu-şi ia timp răutatea. Să fie sfinţit din pruncie, să fie consacrat
Duhului de la început” dar arată şi importanţa educaţiei familiale, spunând că „Ana a
făgăduit pe Samuel încă înainte de a se naşte, iar după ce s-a născut, l-a închinat şi l-a
crescut în haina preoţească” (I Regi 1, 11;2, 19);
Contra pelagienilor care spuneau că Botezul nu e necesar pruncilor întrucât mântuirea şi
viaţa veşnică le e asigurată prin naştere Fer. Augustin spune că pruncii morţi fără Botez sunt
lipsiţi de mântuire adǎugând cǎ „Botezul pruncilor l-a avut totdeauna Biserica şi l-a
menţinut. Ea l-a primit din credinţa strămoşilor, ţine statornic în el, şi va ţine până la
sfârşit”; Sf. Vasile cel Mare critică pe cei ce amână Botezul până în preajma morţii; Dionisie
Areopagitul: „Şi copii care nu sunt în stare să priceapă lucrurile dumnezeieşti participă la
sfânta naştere din Dumnezeu; Policarp al Smirnei spunea „De 86 de ani slujesc lui
Hristos…” (deci primeşte Botezul din copilărie); Iustin Martirul (sec I) aminteşte că în vremea
sa erau creştini care aveau 60 şi 70 de ani iar Irineu spune: „Hristos a venit să mântuiască pe
toţi oamenii care dobândesc de la El naşterea a doua, pe prunci şi pe cei mici, pe tineri şi pe
bătrâni”. Deşi autoritatea bisericească s-a pronunţat târziu în privinţa pedobaptismului însă
practica era veche; sunt şi dovezi arheologice: desene din catacombe (mormântul Sf. Calist),
inscripţii pe pietre funerare, textele epitafelor, prunci identificaţi ca „neophitus”.
Din sec XII în Apus bogumilii, catarii şi albigenzii nemulţumiţi de formalism spun că nu
Botezul asigură curăţirea de păcate ci hotărîrea credinciosului însǎ practica botezului numai
la adulţi a apărut în secolul al XVI-lea, odată cu apariţia anabaptiştilor. Vrând ca adepţii lor să
demonstreze public renunţarea la orice moştenire catolică, anabaptiştii vroiau ca aceşti
adepţi s-o facǎ printr-un botez public. Iniţial, ei nu admiteau pe nimeni sub 20 de ani. Această
vârstă a fost coborâtă mai apoi la 16 ani, iar mai târziu a scăzut şi mai mult, ajungându-se ca
astăzi să nu fie o regulă strictă pentru toate bisericile descendente ale doctrinei anabaptiste.
Reformatorii Luther, Calvin şi Zvingli nu impun renunţarea la pedobaptism;
neoprotestanţii (primii anabaptiştii) resping botezul pruncilor, baptiştii, adventiştii şi
penticostalii spun că nu are temei biblic ci ei merg mai mult pe independenţa socială a
individului (angajamentul personal). Biserica reformată din Franţa prin sinodul din 1951
spune că nici o parohie nu poate să excludă una sau alt din practici: pedobaptismul şi
botezul la maturitate. Luteranul W. Marksen: „pedobaptismul nu e obligatoriu, faptul că
Bisrica veche a botezat sau nu copii nu interesează din punct de vedere teologic, mărturiile
NT privitoare la Botez nu concordă fiecare putând găsi dovezi după părerea sa”.
 BOTEZUL ETERODOCŞILOR
În ceea ce priveşte Botezul, în principiu toate confesiunile creştine sunt de acord că
Botezul trebuie făcut în numele Sfintei Treimi. Diferenţele încep când e vorba de practica
ritualului care constituie esenţialul în modul de săvârşire a acestei Sfinte Taine. Sunt şi
asemǎnǎri formale: afundarea sau stropirea de 3 ori cu rostirea formulelor treimice,
mărturisirea de credinţă, săvârşitorul este episcop, preot, pastor, locul e biserica sau casa de
rugăciune dar şi deosebiri formale: în biserica veche se practica întreita afundare (Sf. Vasile
 9
cel Mare în canonul 91) stropirea era de necesitate aplicându-se doar bolnavilor; din sec XIV
practic prin stropire se generalizează în Apus (argument: la Cincizecime cei 3000 de bărbaţi nu
au fost botezaţi prin afundare); Biserica anglicană admite ambele forme; mărturisirile de
credinţă sunt în BO simbolul NC, în BRC simbolul roman (cu filioque), Biserica Anglicană
simbolul atanasian săvârşitorul BO şi BRC episcopul sau preotul , Bis. Protestante orice
credincios (teoria preoţiei universale); existǎ însǎ şi deosebiri fundamentale astfel BO
consideră că unele aspecte legate de ritual nu sunt prioritare sau fundamentale însă nici nu
pot fi neglijate sau suspendate;
Biserica apelează nu numai la principiul acriviei ci şi al iconomiei (autoritatea
bisericească poate înlătura obligativitatea anumitor legi în împrejurări excepţionale şi pentru
motive binecuvântate pe baza a două criterii: săvârşirea canonică a tainelor irepetabile şi interesul
superior al bisericii ca toţi oamenii să vină la cunoştinţ adevărului şi să se mântuiască). Astfel BO
a adoptat o atitudine deschisă şi faţă de cei ce săvârşesc Tainele în afara ei deoarece prin
iconomie multe din aceste Taine pot fi recunoscute.
Primirea eterodocşilor din sec II se fǎcea dupǎ două obiceiuri: în Apus şi în
Cezareea Palestinei dacă botezul a fost săvârşit în numele Sf. Treimi e considerat valid şi în
Răsărit şi Africa Proconsulară unde cei botezaţi în eterodoxie erau primiţi înapoi prin botez
(Sf. Ciprian: „Cine poate da ce nu are…?”); cu timpul se generalizează practica romană. Fer
Augustin spune cǎ: Botezul ereticilor săvârşit corect ca formă este valid dar efectele lui nu
apar decât atunci când ereticul intră în Biserică însǎ hotărârea sin VI ecumenic a rămas
normă generală în BO: primirea ereticilor care nu cred în Sf. Treime se face prin Botez,
care cred în Sf. Treime dar n-au Preoţia ca taină prin Mirungere şi cei ce au Botezul în numele Sf.
Treimi şi Preoţia ca taină doar prin lepădarea de vechea credinţă. Astfel BO primeşte
eterodocşii în Biserică prin: Botez pe unitarieni spiritişti şi unii protestanţi netreimici, prin
Mirungere pe protestanţi şi neoprotestanţi, prin mărturisirea credinţei ortodoxe pe catolici şi
foştii ortodocşi ce doresc revenirea la ortodoxie. Biserica Greacă rebotează şi pe catolici
(Filioque şi Botezul printr-o singură stropire), Biserica Rusă primeşte pe catolici, luterani şi
calvini numai prin Mirungere, BOR primeşte pe unitarieni prin Botez. Dacă Biserica recunoaşte
prin iconomie botezul unor eterodocşi care intră în Ortodoxie nu înseamnă că recunoaşte
botezul în sine al eterodoxiei respective.

4. LOCUL ŞI TIMPUL SĂVÂRŞIRII BOTEZULUI

La începutul creştinismului Botezul se sǎvârşea în orice apa curgatoare, în catacombe
sau în casele particulare folosite ca locaşuri de cult în primele 3 secole. În epoca de
convertire masivǎ a pǎgânilor (perioada catehumenatului) botezul se sǎvârşea în locuri
anume destinate, construite pe lângǎ biserici numite baptisterii. Dupǎ generlizarea
pedobaptismului baptisteriile ies din uz, Botezul sǎvârşindu-se în biserici.
Botezul este taina prin care se intră în Biserica lui Hristos, fapt pentru care este
evident că şi Taina trebuie săvârşită şi desăvârşită în sânul Bisericii. Referindu-ne la
clădirea bisericii, Taina Botezului se săvârşeşte în naos, deasupra noastră avându-L pe Iisus
Hristos Pantocrator, pentru a aduce aminte tuturor creştinilor că Hristos este cu noi până la
sfârşitul veacului şi în orice Taină El este prezent. De aceea, după Botez, cel nou botezat
este dus în Sfântul Altar, în faţa uşilor împărăteşti şi este împărtăşit cu Trupul şi Sângele
Domnului ca semn al încorporării lui depline în Biserică.
 10
Canoanele opresc săvârşirea Botezului nu numai în case, ci chiar în paraclisele din
casele particulare: „Botezul, cu nici un chip să nu se săvârşească în paraclisul care se găseşte în
casă; ci cei care voiesc a se învrednici de preacurata luminare, să meargă la bisericile
soborniceşti şi acolo să primească darul acesta. Iar dacă se va găsi cineva, care nu va ţine cele
hotărâte de noi, dacă va fi cleric, să se caterisească; iar dacă va fi laic, să se afurisească”. –
Canonul 59, Sinodul II Trulan. Numai în cazuri cu totul rare şi de mare nevoie, frig grozav,
pericol de moarte pentru prunc etc. se îngăduie săvârşirea Botezului în case.
În vechime, mai ales în perioada de înflorire a catehumenatului (sec IV-VI) Botezul
se sǎvârşea de regulǎ în ajunul unor mari praznice: la Naşterea Domnului deoarece Botezul e
„naşterea din nou” pentru viaţa în Hristos; la Boboteaza când Mântuitorul Însuşi s-a botezat;
la Paşti pentru cǎ Botezul este icoana morţii şi învierii lui Hristos cf. Rom 6,3-5; la
Cincizecime, botezul desǎvârşit cu Duh Sfânt. La toate aceste date Botezul se savârşea în
cadrul Liturghiei baptismale în timpul careia toţi cei botezaţi se împartaşeau pentru prima data. De
aceea a rǎmas în uz şi astǎzi rostirea la aceste praznice în la Liturghie în loc de Sfinte Dumnezeule
a cântǎrii din slujba Botezului Câţi în Hristos v-aţi botezat.
Aceste date erau valabile pentru botezul adulţilor însǎ pentru Botezul pruncilor, nu
există zile sau ceasuri hotărâte, pentru ca să nu se întâmple să moară nebotezaţi. Dacă pruncul
e firav şi există temere că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naştere dacă nu, Botezul
se face de obicei la opt zile dupa naşterea pruncului, sau în orice zi de sărbătoare după
Liturghie.

5. RÂNDUIALA SLUJBEI BOTEZULUI

Prin ruperea Botezului de Liturghie (aproximativ în secolul al XIII-lea), s-a transformat
într-o slujbă particulară iar prin unirea diferitor elemente pre- şi post-baptismale într-o singură
rânduială (sec. XV-XVI), s-a renunţat complexitatea riturilor de altădată.
Rânduiala slujbei Botezului este alcǎtuitǎ din douǎ pǎrţi: una introductiva (a
catehumenatului) şi alta a Botezului propriu-zis în care este încadratǎ şi Taina Mirungerii.
 Randuiala catehumenatului:
Preotul cu epitrahil îl întâmpina pe prunc (care e ţinut în braţe de naş) la intrarea în
pronaos şi îi desface faşa (când candidatul este adult îl deabracǎ pânǎ la cǎmaşǎ, cu capul
descoperit şi mâinile în jos slobode). Naşul stǎ cu faţa spre rǎsǎrit iar preotul sufla peste
prunc în chipul crucii şi face cu dreapta semnul crucii pe frunte, pe gura şi pe piept zicând de
fiecare datǎ Mainile Tale m-au facut si m-au zidit, citeşte rugǎciunea primirii la
catehumenat: În numele Tau, Doamne, Dumnezeul adevarului… apoi punand mana pe
capul lui, zice cel 4 rugǎciuni de exorcizare (numite incorect în Molitvelnic „lepǎdǎri”) dintre
care primele doua cu faţa spre apus adresate diavolului iar celelalte doua stând cu faţa spre rasarit
le adreseaza lui Dumnezeu; la ultima rugǎciune dupǎ ce rosteşte cuvintele: Însoteste viata lui
cu inger de lumina, ca sa-l izbaveasca pe el de toata bantuiala potrivnicului, de intampi-
narea celui viclean, de demonul cel de amiaza si de naluciri rele preotul sufla din nou
asupra pruncului de trei ori, in chipul crucii, si-l insemneaza, binecuvantandu-l, iarasi de
trei ori, la frunte, la gura si la piept, zicand: Departeaza de la dansul pe tot vicleanul si
necuratul duh, care se ascunde si se incuibeaza in inima lui apoi continuǎ rugaciunea.
Dupǎ sfârşitul rugǎciunilor pruncul e întors cu faţa spre apus (dacǎ e matur îşi ridicǎ şi
mâinile) apoi urmeazǎ lepǎdǎrile (renunţǎrile) cu formulele şi ritualul din Molitfelnic.
 11
Apoi naşul cu pruncul se întoarce spre rasarit (când candidatul e matur îşi lasǎ mâinile în
jos) şi se face unirea cu Hristos şi mǎrturisirea credinţei.
Apoi zice preotul: Binecuvantat este Dumnezeu, Care voieste ca toti oamenii sa se
mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. şi
citeşte rugǎciunea de primire a candidatului la botez: Stapane Doamne, Dumnezeul
nostru, cheama pe robul Tau (N) catre luminarea Ta cea sfanta si-l invredniceste pe dansul
de acest dar mare al Sfantului Botez... apoi intra cu toţii în biserica (pronaos).
 Rânduiala Botezului propriu-zis:
Intrand preotul in biserica, îmbracǎ felonul (alb sau de culoare luminoasǎ), punand si
manecutele ( necesare pentru ca mânicile largi ale hainei sǎ nu se ude la afundarea pruncului în
apǎ); aprinzand toate luminarile în sfesnice, ia cadelnita si vine la tamaind imprejurul cristelniţei
şi analogului (mesei) pe care sunt aşezate lucrurile necesare pentru sǎvârşirea botezului:
sfeşnice, Evanghelia, Crucea, vasul cu Mir, vasul cu untdelemn, un miruitor, o foarfeca, un prosop
pentru stergerea mâinilor preotului; dupa aceea, dand cadelnita, se închinǎ şi luând
Evanghelia facând semnul crucii deasupra cristelniţei zice binecuvântarea de început:
Binecuvantata este Împaratia Tatalui… apoi ectenia mare care conţine şi cereri speciale
pentru candidatul la Botez, şi rugǎciunea de sfinţire a apei cu ritualul prescris în
Molitfelnic.
Apoi preotul zice Pace tuturor şi Capetele voastre Domnului sa le plecati dupǎ care
tinand vasul cu untdelemn sufla peste untdelemn in chipul crucii, binecuvantand de trei ori.
apoi citeste rugǎciunea binecuvântǎrii undelemnului Stapane Doamne, Dumnezeul
parintilor nostri, Care celor ce erau cu Noe in corabie… fǎcând semnul binecuvântarii la
cuvintele: …însuti binecuvinteaza si acest untdelemn cu puterea, cu lucrarea si cu
pogorarea Sfantului Tau Duh… (dacǎ apa şi undelemnul este sfinţit mai dinainte acest ritual nu
se mai face).
Preotul toarna apoi din untdelemn în chipul crucii în cristelniţa zicând de 3 ori Sa luam
aminte de fiecare datǎ cântǎreţii rǎspunzând cu Aliluia
În timpul acesta pruncul este pregatit pe masǎ pentru ungere şi afundare iar preotul
îndreptându-se spre prunc zice: zice: Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce lumineaza si
sfinteste pe tot omul ce vine in lume, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. şi are loc
ungerea prebaptismalǎ: preotul ia din untdelemnul sfintit cu doua degete sau cu
miruitorul si-i face chipul crucii pe frunte, zicand: Se unge robul lui Dumnezeu (N) cu
untdelemnul bucuriei, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si
in vecii vecilor. Amin; pe piept: Spre tamaduirea sufletului; pe spate: Si a trupului; la urechi:
Spre ascultarea credintei; la maini: Mainile Tale m-au facut si m-au zidit; la picioare: Ca sa
umble pe caile Tale.
Dupǎ ce-l unge cu untdelemn peste tot trupul, preotul îşi rǎsfrânge felonul, il ia in
maini si tinandu-l drept, cautand spre rasarit, îl boteazǎ, afundandu-l de trei ori, zicand la
întaia afundare: Se boteaza robul lui Dumnezeu (N) in numele Tatalui. Amin; la a doua
afundare: Şi al Fiului. Amin; iar la a treia afundare: si al Sfantului Duh. Amin; acum si
pururea si in vecii vecilor. Amin. Apoi preotul îl îmbraca în haina curata (o pânzǎ albǎ
sau cǎmaşǎ la adult), zicand: Se imbraca robul lui Dumnezeu (N) in haina dreptatii, in
numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Apoi preotul îsi spala mainile, timp în care cantaretul citeste Psalmul 31 Fericiti
 12
carora s-au iertat faradelegile si carora s-au acoperit pacatele… Apoi binecuvantand
preotul lumanarea, o da în mâna nasului, cântând troparul: Da-mi mie haina
luminoasa… (în practicǎ cest tropar se cântǎ în locul Ps 31 în timp ce preotul dǎ pruncul naşului
şi îşi spalǎ mâinile).
Apoi preotul citeşte rugǎciunea pentru primirea neofitului: Binecuvantat esti
Doamne Dumnezeule, Atottiitorule… şi dupa rugaciune, unge cu Sfantul Mir pe cel
botezat, facand chipul crucii: la frunte, la ochi, la nari, la gura, la amandoua urechile, pe piept, pe
spate, la maini si la picioare, zicand: Pecetea darului Sfantului Duh. Amin.
Dupa aceasta preotul împreunǎ cu nasul şi cu pruncul înconjoarǎ cristelnita şi
analogul, cǎdind si cântând de trei ori: Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-
mbracat. Aliluia.
Apoi preotul provoacǎ citirea Apostolului urmat de citirea Evangheliei (la
Evanghelie nu se îngenuncheazǎ ca şi la nuntǎ, fiind o slujbǎ de bucurie).
Şi îndata preotul zice cele 3 rugǎciuni la spǎlarea pruncului dupǎ care luând
preotul faşa pruncului, uda amandoua capetele si stropeste fata lui, zicand: Îndreptatu-te-
ai, luminatu-te-ai, sfintitu-te-ai, spalatu-te-ai… şi luand un burete nou, udat in apa, (sau cu
aceeaşi faşǎ) sterge pe prunc pe toate partile pe unde l-a miruit, zicand: Botezatu-te-ai,
luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfintitu-te-ai, spalatu-te-ai… .
Citeşte apoi preotul cele 2 rugǎciuni la tunderea pǎrului (a doua în tainǎ) apoi
luând foarfeca îl tunde în chip cruciş zicând: Se tunde robul lui Dumnezeu (N), in numele
Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh… şi punand parul in cristelnita, zice ectenia întreitǎ
scurtǎ pomenind pe noul botezat şi pe naşi; urmeazǎ apoi otpustul dupǎ care îl
împǎrtǎşeşte pe noul botezat în faţa uşilor împǎrǎteşti.
CAZURI SPECIALE
Molitfelnicul cuprinde şi o rânduialǎ pe scurt a Botezului pentru cazurile de
urgenţǎ sau necesitate când pruncul risca sa moara nebotezat. Aceasta constǎ din:
binecuvntarea mare, rugaciunile începatoare, o rugaciune prescurtata de sfinţire a apei în care se
toarnǎ şi untdelemn binecuvântat, afundarea cu formula sacramentala, mirungerea, înconjurarea cu
Câţi în Hristos, apolisul şi împaratşirea.
Când sunt mai mulţi prunci de botezat deodatǎ dupǎ practica din vechime când
botezul se sǎvârşea în masǎ, ei se boteaza toţi deodata în aceeaşi apa sfinţita; şi în cazul
gemenilor se procedeazǎ la fel însǎ fiecare trebuie sǎ aibǎ naşul sǎu.
Când slujesc mai mulţi preoţi la botezul aceluiaşi prunc lepǎdǎrile le face preotul
cel mai tânar, actele fundamentale ale botezului (binecuvântarea, sfinţirea apei, afundarea,
Evanghelia şi otpustul) le face protosul iar celelalte acte le împart preoţii ceilalţi; înconjurarea
o fac toţi clericii protosul mergând în frunte cu cadelniţa.
În cazul botezului adulţilor (evrei, pǎgâni convertiţi sau sectari care nu recunosc
botezul în numele Treimii) se face dupǎ o rânduiala speciala deosebita pânǎ la lepǎdǎri de cea
a pruncilor care conţine întrebari despre temeinicia lepadarii de vechea credinţa şi cunoaşterea noii
credinţe; de la lepǎdǎri înainte slujba continuǎ exact ca în cazul botezului pruncilor
 13
6. SLUJBA BOTEZULUI – SEMNIFICAŢIE TEOLOGICĂ
Botezul este Taina prin care se face încorporarea în Trupul lui Hristos care este
Biserica. Pentru săvârşirea lui este nevoie de o seamă de lucruri, iar rânduiala lui cuprinde
momente, rituri şi ceremonii care sunt pline de simbolism teologic.
RÂNDUIALA CATEHUMENTULUI
Rânduiala Botezului propriu-zis este precedatǎ de rânduiala facerii catehumenului
(adicǎ o treaptǎ intermediarǎ între necreştin şi cea de creştin); Rânduiala catehumenatului se
sǎvârşea odinioarǎ separat de Botez (astǎzi de obicei se împreunǎ cu Botezul, mai ales în cazul
pruncilor).
Catehumenatul era pregatirea pe care o primeau inainte de botez cei care doreau sa
imbratiseze crestinismul. Interesul de a recruta credinciosi convinsi, alesi, care sa reziste in
persecutii si in fata ereziilor, ca si a ispitelor vietii, indemna Biserica sa organizeze cu
deosebita grija pregatirea celor pe care avea sa-i incorporeze in ea. Admiterea in catehumenat o
aprecia si aproba episcopul. Cel care dorea sa imbratiseze crestinismul era prezentat
episcopului sau unui preot, de un credincios sau de mai multi. Candidatul era cercetat asupra
vietii si a dorintei lui de a deveni crestin. Daca nu era nici un impediment, i se facea semnul
crucii pe frunte si era primit in randul catehumenilor. Catehumenii erau incredintati unui catehet,
de obicei preot, sau chiar unui crestin laic, capabil sa-i invete.
În secolele II-III, catehumenii se împarteau in doua categorii, începatorii, numiti de
regula catehumeni, auditori sau cei care vin sa se apropie, şi cei mai înaintati numiti alesi,
luminati, competenti pentru primirea botezului. La inceputul secolului IV, se constatǎ în
Orient trei categorii de catehumeni: Sinodul de la Neocezareea (314-325) îi numeste
auditori, genunchetori şi luminati. Catehumenii din categoria intai nu puteau sa asiste la cultul
crestin; ei erau instruiti in afara de adunarile publice. Îngenunchetorii erau primiti in biserici, dar
se rugau si primeau binecuvantarea episcopului sau preotului in genunchi. Luminatii erau cei
pregatiti pentru a primi in curand botezul.
Învatamantul catehetic dura mai mult in clasa auditorilor. El consta in citiri, omilii,
explicari, sfaturi si se facea treptat. Îngenunchetorii si luminatii ascultau la prima parte
(didactica) a liturghiei, numita de aceea "liturghia catehumenilor", citirile, omilia, rugaciunile,
cantarile, pe care incepeau sa le deprinda si ei. În acest stadiu, catehumenii invatau
adevaruri mai inalte, li se explica Simbolul credintei si-l invatau. Înainte de botez se invata de
regula si Rugaciunea domneasca. Durata catehumenatului varia. Sinodul de la Elvira vorbeste de
2-3 ani, dar aceasta durata se putea scurta dupa aprecierea episcopului, sau prelungi dupa dorinta
catehumenului. Unii amanau botezul pana aproape de moarte, pentru a muri curatiti de toate
pacatele, a evita rigorile impuse disciplinei dupa botez, sau chiar din respect fata de Sfanta Taina.
Astfel pregatiti, cei luminati erau inscrisi pentru Botez, petreceau 30-40 de zile in post,
rugaciuni, abstinenta, îsi marturiseau pacatele şi primeau apoi Botezul.
Rânduiala de azi a catehumenatului din slujba Botezului reprezintǎ numai un rest sau o
prescurtare din ritualul solemn mult mai complicat de odinioara prin care pǎgânii erau admişi în
rândul catehumenilor în urma cǎruia episcopul îi examina şi facea trierea lor spre a-i alege pe
cei vrednici sǎ primeascǎ Botezul. Aceastǎ triere avea loc mai ales în miercurea saptamânii a
4-a din Postul Mare când se fǎcea înscrierea pe liste a candidaţilor la botez care alcǎtuiau o
categorie aparte de catehumeni: „cei spre luminare” (ectenia specialǎ pentru ei se aflǎ în
Liturghia darurilor începând din aceastǎ miercuri; ecteniile pentru „cei către luminare”, în a doua
parte a Postului Mare, se puneau nu doar la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, ci şi la cele ale
 14
Sf. Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare, adică şi în sâmbete şi duminici. Cu timpul însă, ele au
devenit o relicvă păstrată doar în Liturghia de peste săptămână a Postului Mare); În fiecare zi de
joi a Postului Mare (de fapt numai în săptămânile V, VI şi VII), ei trebuiau să se prezinte în faţa
episcopului sau a preotului pentru a prezenta ceea ce au învăţat pe parcursul săptămânii (cf.
Canonul 46 Laodiceea), urmând ca în Vinerea Patimilor să fie citite exorcismele şi lepădările –
aceasta încheind practic catehumenatul lor, iar în Sâmbăta Mare (la Liturghia de după masă),
toţi candidaţii înscrişi pe listă pentru acel an erau botezaţi.
Timp de o săptămână, cei nou-botezaţi erau numiţi luminaţi (φωτισοµένος): atât în
sens spiritual, dar şi pentru că trebuiau să poarte timp de o săptămână haina albă de la Botez şi
să se împărtăşească zilnic cu Sfintele Taine, iar în a opta zi a li se ştergea fruntea de Sfântul Mir
şi erau dezbrăcaţi de haina albă. După aceea, încă o perioadă anumită, ei erau numiţi neofiţi
(νεόφυτος) şi nu puteau să avanseze foarte curând în trepte clericale.
Pǎrţile principale ale slujbei facerii catehumenului sunt: primirea candidatului,
exorcismele, lepadarile si împreunarea cu Hristos.
 PRIMIREA CANDIDATULUI
Preotul întâmpină pruncul la intrarea în pronaos in fata usilor bisericii, in pridvor,
deoarece cel nebotezat, nefiind înca spalat de pacatul stramosesc, nu e madular al Bisericii si nici
cetatean al cerului ale carui usi ni le deschide numai Botezul. Îi desface faşa (sau îl
dezbracǎ pânǎ la cǎmaşǎ şi-l descalţǎ în cazul adultului), gest ce simblizează dezbrăcarea
acestuia de omul cel vechi pentru a deveni un om nou.
În timp ce naşul (stând cu faţa spre răsărit) ţine pruncul în braţe, preotul suflă de
trei ori în semnul Sfintei Cruci peste faţa pruncului şi face semnul Sfintei Cruci cu mâna
asupra pruncului mai intâi la frunte, apoi la gură şi apoi la piept rostind:,,Mâinile Tale m-au
făcut şi m-au zidit.” Prin suflarea preotului, catehumenul este născut a doua oară spre viaţa cea
veşnică aşa cum Dumnezeu a suflat suflare de viaţă asupră lui Adam când l-a creat. Îl
însemneazǎ la frunte unde este sediul minţii pentru ca aceasta sǎ fie luminatǎ prin credinţa în
Hristos şi cunoaştere învǎţǎturilor creştine; la gura pentru ca omul sǎ grǎiascǎ „cuvântul
adevǎrului” şi la piept sediul inimii şi al simţurilor pentru ca sǎ se umple de curǎţie şi iubire.
Rugǎciunea ce urmeazǎ: În numele Tau, Doamne, Dumnezeul adevarului… si al
Unuia-Nascut Fiului Tau si al Duhului Tau celui Sfant, pun mana mea pe robul Tau acesta
(N), care s-a invrednicit a scapa catre numele Tau cel sfant…, atribuitǎ de unele
manuscrise Sf. Grigorie Taumaturgul este rugǎciunea de primire în rândul
catehumenilor, amintind de ritualul de odinioarǎ prin care cei ce doreau sǎ primeascǎ Botezul
erau înscrişi mai întâi pe listele catehumenilor pregǎtiţi pentru „luminare”. În această
rugăciune Dumnezeu e rugat să-l scrie pe el în cartea vieţii. Odinioarǎ acesta venea ca să fie
înscris în cartea catehumenilor împreună cu naşii. Numele nostru este scris în cartea vieţii şi orice
mijlocire pe care o facem noi pentru un credincios acţionează direct prin nume , la numele lui.
Partea urmǎtoare din rânduiala catehumenatului (exorcismele, lepǎdǎrile şi unirea cu Hristos)
se savârşeşte în pronaos, locul unde odinioara stateau catehumenii în timpul serviciului divin.
 EXORCISMELE
Practica exorcizarii, deci a înlaturarii prin puterea rugaciunii a lucrarii nefaste a diavolului
asupra oamenilor si a lucrurilor din jurul nostru, porneste de la credinta în existenta rǎului şi a
diavolului. Însasi Scriptura vorbeste adesea despre existenta si lucrarea diavolului sau a celui rau.
Chiar Mantuitorul insusi vindeca pe cei doi indraciti din tinutul gadarenilor sau gherghesenilor si
 15
pe copilul lunatic. De la Mantuitorul, Sfintii Apostoli, primesc porunca si putere sa alunge
duhurile necurate "sau sa scoata pe demoni" si "sa-i izgoneasca". Pornind de la aceasta
porunca, Biserica a folosit dintru inceput practica exorcizarii, adica a intocmit rugaciuni speciale
pentru izgonirea duhurilor rele. Aceste rugaciuni au de obicei forma poruncitoare, de
imprecatie sau blestem. Prin ele diavolul si puterea lui sunt fortate prin invocarea numelui lui
Dumnezeu, sa plece de la persoana respectiva si de la bunurile sau locurile bantuite de
puterea diavolului, sa se indeparteze si sa nu le mai faca nici un rau.
Cele mai cunoscute şi întrebuinţate chiar cu acest nume sunt exorcismele care se
citesc la Botez: este vorba de 4 rugăciuni, dintre care primele 2 adresate Diavolului ca blestem
(şi nu este logic să se spună înaintea lor „Domnului să ne rugăm”) stand cu fata spre apus,
considerat locul unde apun, odata cu soarele, duhurile rele, iar celelalte 2 sunt adresate lui
Dumnezeu, cu fata spre rasarit, pentru alungarea Diavolului.
În Biserica veche, ritualul exorcizarii îl sǎvârşeau exorcistii, adica acei clerici
inferiori randuiti si investiti cu aceasta putere a alungarii duhurilor rele. Ele se citeau sapte zile
inainte de botez, de catre exorcisti sau preoti, iar ultima datǎ îl citea episcopul. Exorcismele
nu trebuie confundate cu lepădările.
Preotul suflă din nou de trei ori în semnul Sfintei Cruci peste faţa pruncului şi face
semnul Sfintei Cruci cu mâna asupra pruncului mai intâi la frunte, apoi la gură şi apoi la piept.
 LEPĂDĂRILE
Lepadarile sunt întreita renunţare (lepǎdare) a catehumenului sau a nasului, în numele
catehumenului, la satana. Formula de lepǎdare se repetǎ de 3 ori pentru cǎ de 3 ori l-a
îndepartat şi Hristos pe satana când a fost ispitit în muntele Carantaniei. În timpul lepadarilor,
catehumenul e intors cu fata spre Apus sufland si scuipand intr-acolo de trei ori, deoarece Apusul e
nu numai locul de unde vine intunericul, ci si locasul celui rau, al lui satana, care e numit si
"stapanitorul intunericului" (Luca 22,32; Efes. 6,6,12; Col. 1,13). Urmand deci cuvintelor
Sfantului Apostol Pavel, care ne îndeamnǎ "sǎ lepǎdam dar lucrurile intunericului si sa ne
imbracam cu armele luminii" (Rom. 13,12), catehumenul scuipa pe diavol, în semn ca s-a
lepadat cu totul de el si de faptele lui, adica de pacate. Anumite rânduieli de exorcizare apar
începând cu sec. al II-lea, iar rugăciunile de acum, după analiza teologică şi filologică a textului,
aparţin Sf. Vasile cel Mare. Se pare că iniţial, citirea exorcismelor nu era obligatorie, după care,
ţinând cont şi de perioada prelungită a catehumenatului, ele se citeau mai ales pentru a izgoni
ispita necredinţei sau a relei credinţe. Deja în sec. al V-lea, Sf. Diadoh al Foticeii, dezvoltând
învăţătura Părinţilor de dinainte, dă o interpretare teologică mai profundă stării duhovniceşti a
omului înainte şi după Botez, legitimând indirect obligativitatea citirii exorcismelor asupra
tuturor. Dar chiar şi aşa, în cazul Botezului săvârşit în grabă, fără citirea exorcismelor, rânduielile
liturgice nu prevăd citirea lor după Botez (dacă pruncul trăieşte).
Lepădările sunt acte subiective ale persoanei care se botează; exorcismele sunt
rugaciuni rostite pentru alungarea diavolului, iar lepădările sunt întrebări puse candidatului
care se leapădă de legǎtura cu diavolul „ Te lepezi de satana...” Cea mai veche formulă de
lepădare o găsim la Sf. Chiril al Alexandriei la închinările la idoli . Întrebarea de lepădare este pusă
de 3 ori şi tot de 3 ori urmează şi confirmarea, ca să exprime participarea celui care se botează şi
se încheie prin „ suflă şi scuipă pe satana”. Scipatul e semn al dispreţului faţă de diavol.
Lepǎdǎrile sunt expresia sau semnul vazut al ruperii de bunavoie a oricaror legaturi ale candidatului cu
satana urmate de asigurarea solemnǎ de unire cu Hristos şi mǎrturisirea credinţei.
 16
Exorcismele si lepadarile nu inseamna ca Biserica socoteste pe cei ce vin la Botez ca stapaniti
cu adevarat de diavol, cum sunt demoniacii, îndraciţii sau cei munciti de duhuri necurate, ele
vor sa spuna numai ca cel ce nu-L are inca pe Hristos se afla in robia pacatului, si deci in puterea
diavolului, care stapaneste pe cei în pacat, sau în afara harului (Efes. 2,2). Din aceasta robie îl
elibereaza Biserica pe catehumen prin exorcisme şi lepǎdari, trecandu-l sub puterea lui
Hristos, Stapanul nostru cel adevarat si bun.

 UNIREA CU HRISTOS PRIN MĂRTURISIREA CREDINŢEI

Atunci cand catehumenul (naşul) marturiseşte unirea sa cu Hristos, o face cu faţa spre
Rasarit, caci într-acolo era zidit Raiul (Fac. 2,8), din care au fost izgoniti primii oameni in
urma pacatului si pe care ni-l deschide iarasi Botezul si tot de acolo ne rasare nu numai
soarele, izvorul luminii, ci ne-a si venit Lumina cea adevarata a sufletelor, Hristos, Care
este numit adesea "Soarele dreptatii" sau "Rasaritul cel de sus" (Luca 1,78, comp. si Zah. 3,
3, 8; 6, 12 si Mal. 4, 2).
Unirea cu Hristos se face prin credinta, iar dovada se face prin marturisirea credintei
crestine (Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui Mc.16) adicǎ prin rostirea Crezului
(cand cel ce se boteaza e prunc, Crezul trebuie sa-l spuna nasul, in numele pruncului, iar nu
altcineva). Pânǎ la intrarea în uz a simbolului niceo-constantinopolitan (înainte de 381),
marturisirea de credinţa se facea prin formule simple şi scurte ce variau de la o bisericǎ la alta.
Sfântul Ambrozie ne-a lăsat în De Sacramentis un rezumat al mărturisirii de credinţă şi al
cufundării: "Crezi în Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul? Tu ai răspuns: cred, şi îndată ai fost cufundat,
adică înmormântat. A doua oară ai fost întrebat: Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos şi în
Crucea Lui? Tu ai răspuns: cred, şi ai fost cufundat a doua oară şi prin aceasta ai fost
înmormântat împreună cu Hristos. Căci cel ce a fost înmormântat împreună cu Hristos, a înviat
împreună cu Hristos. Ai fost întrebat pentru a treia oară: Crezi în Duhul Sfânt? Tu ai răspuns:
cred, şi ai fost cufundat a treia oară, pentru ca întreita mărturisire să distrugă definitiv căderile
repetate ale trecutului" (De Sacramentis II, VII, 20). Adaosul din cea de-a doua mărturisire: "şi
în Crucea Lui", citat în De Sacramentis, menţionat şi în De Mysteriis, nu este găsit în nici o altă
Mărturisire de credinţă şi în nici un alt ritual baptismal, totuşi este amintit de Sfântul Ambrozie şi
în Expunerea Evangheliei după Luca. În rânduiala Botezului din Apus, această întreită
întrebare-mărturisire, pentru a verifica credinţa adevărată în Sfânta Treime a candidaţilor la
Botez, concomitent cu săvârşirea cufundării, se menţine până astăzi.
În anumite perioade şi locuri, exorcismele se citeau întreaga Săptămână a Patimilor de către
preoţi, iar în Vinerea Mare de către episcop – în total de 8-10 ori. Simbolul de Credinţă era şi el
rostit de 3 ori, dar după separarea Botezului de Liturghie şi transformarea lui într-o slujbă
particulară rânduiala propriu-zisă a Botezului a început să fie precedată, în aceeaşi zi, de toate
elementele, iar Crezul a început să fie rostit o singură dată. Logic, dacă rânduiala pre-
baptismală se face o singură dată, şi Crezul trebuie rostit o singură dată şi nu de trei ori.
Dupǎ mǎrturisirea credinţei se citeşte rugăciunea de primire a candidatului la
botez ,, Stăpâne, Domne, Dumnezeul nostru, cheamă pe robul tău (roaba ta) (N) către
luminarea Ta cea sfântă..” dupǎ care începe slujba Botezului propriu-zis.

RÂNDUIALA BOTEZULUI
Rânduiala Slujbei Botezului, care până prin secolele XII-XIII era, de regulă, legată de
Liturghie, după care a fost redactată ca o rânduială separată, destinată oficierii particulare
constituită din: binecuvântarea mare, ectenia mare cu cereri speciale pentru sfinţirea apei şi
 17
botezul candidatului, rugăciunea preotului pentru sine însuşi, rugăciunea de sfinţire a apei,
rugăciune la sfinţirea uleiului, ungerea candidatului cu „untdelemnul bucuriei”, întreita afundare
a botezului, îmbrăcarea în haina luminată, binecuvântarea lumanarii adusǎ de naş, rugaciunea de
primire a pruncului şi ungerea cu Marele Mir, dansul bucuriei, citirea pericopelor din Apostol şi
Evanghelie, 3 rugaciuni la spalarea pruncului, ştergerea pruncului, 2 rugǎciuni la tunderea
parului, ectenia întreita scurtǎ, otpustul şi împartaşirea.
 SFINŢIREA APEI BOTEZULUI
Prima parte a Botezului se axează pe sfinţirea apei, element indispensabil în cadrul
acestei taine. Practica sfinţirii apei baptismale, aşa cum aflăm de la Sf. Vasile cel Mare, este
una foarte veche, chiar dacă cele mai vechi mărturii apar abia la începutul secolului al III-lea,
iar unele dintre ele sunt foarte vagi: Tradiţia Apostolică, cap. 21 (sec. al III-lea) spune:
„[episcopul] să se roage mai întâi asupra apei”, fără însă să dea şi alte detalii cu privire la
această rugăciune sau la modul sfinţirii apei iar Sf. Irineu de Lyon († 202) spune că iertarea
păcatelor la Botez se dă „prin apă sfinţită şi prin chemarea Domnului”, deşi aceasta se
poate înţelege în sensul larg al sfinţirii firii apelor prin Botezul lui Hristos în Iordan.
Primele mărturii clare despre sfinţirea apei baptismale le avem din secolul al IV-lea şi tot de
atunci avem şi primele texte ale unor astfel de rugăciuni în Evhologhiul lui Serapion de
Thmuis (cap. 7) şi în Constituţiile Apostolice (VII, 43).
Încă din vechime, rugăciunea la sfinţirea apei baptismale era însoţită de binecuvântare,
cădire, suflare, dar şi de ungerea sau chiar turnarea de ulei sfinţit în ea, iar în Antiohia secolelor
IV-V în apă se turna chiar Sfântul Mir, în timp ce în Apus, în aceeaşi perioadă, apa era
binecuvântată cu Crucea.
Botezul se săvârşeste cu apă, fiindcă ea este simbolul prin excelenţă al curăţirii
spirituale pe care o dă această Taină: în cap. VII din Învăţătura celor 12 Apostoli, cea mai
veche scriere creştinească de după cărţile Noului Testament se poate citi: „În ceea ce priveşte
botezul, să botezaţi astfel: după ce aţi rânduit toate aceste lucruri, botezaţi cu cu apă vie în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Dacă n-ai apă vie, botează cu caldă. Dacă n-ai
nici una, nici alta, toarnă apă pe cap de trei ori în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh”.
Evhologhiile ortodoxe conţin două rugăciuni de sfinţire a apei baptismale: una mai
extinsă – „Mare eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale... şi una mai scurtă –
„Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule, Făcătorule a toată zidirea văzută şi nevăzută. Ambele
rugăciuni sunt cunoscute în majoritatea tradiţiilor liturgice necalcedoniene şi, prin urmare,
datează de prin secolul al VI-lea sau chiar de la sfârşitul secolului al V-lea. În prezent, prima
rugăciune este trecută în Molitfelnic ca rugăciunea obişnuită de sfinţire a apei baptismale, iar a
doua e trecută în rânduiala pe scurt a Botezului. În vechime însă, Molitfelnicul reda ambele
rugăciuni în slujba obişnuită a Botezului, dând preotului libertatea de a alege pe care dintre ele
doreşte să o citească.
Autor al primei rugăciuni este considerat Sofronie, patriarhul Ierusalimului (sec. VII), iar
a doua, după părerea mai multor specialişti, aparţine lui Sever al Antiohiei. La siro-iacobiţi,
prima rugăciune este folosită, într-o formă uşor modificată, doar la sfinţirea apei de Bobotează, iar la
Botez este folosită a doua rugăciune. Unii liturghişti consideră că a doua rugăciune este de
origine siriacă, iar prima este de origine capadociană şi ambele sunt la fel de vechi,
preluând elemente una de la alta înainte de a ajunge în varianta finală. Cert este că în
secolul al VIII-lea, când s-a redactat Codexul Barberini, a doua rugăciune nu era în uz sau
 18
poate că nu era cunoscută în Sudul Italiei (unde s-a scris codexul), apoi din secolul al X-lea
apare iarăşi în manuscrise ca rugăciune alternativă, iar de prin secolul al XVI-lea este
indicată pentru „rânduiala pe scurt a Botezului”.
Rugăciunea la sfinţirea apei baptismale, e compusă din 3 părţi, dintre care prima
coincide cu cea din rugăciunea la sfinţirea Aghesmei mari de la Bobotează, a doua parte vizează
anume apa baptismală (unică în felul ei), iar a treia se referă la persoana care urmează să fie
botezată. Cel mai probabil, şi în vechime, când candidaţii se botezau la Praznicul Teofaniei, la
rânduiala obişnuită de sfinţire a apei se adăuga partea finală a rugăciunii de la slujba baptismală, mai ales
că în acea epocă botezându-se zeci sau chiar sute de oameni, aceştia nu puteau fi lipsiţi de
mijlocirile speciale pentru ei, care se regăsesc doar în această rugăciune de aceea este
recomandabil sǎ nu se foloseascǎ Aghiasma Mare sau apa sfinţitǎ anterior pentru Botez ci la
fiecare slujbǎ a Botezului sǎ se sfinţeascǎ apa mai ales cǎ rugǎciunea nu e numai pentru
sfinţirea apei ci conţine şi cereri pentru cel ce se boteazǎ.
 BINECUVÂNTAREA UNDELEMNULUI
Sfinţirea untdelemnului sau uleiului şi întrebuinţarea lui la Botez este o practică veche, ca
şi creştinismul. Ea apare menţionată în documente de prin secolul al III-lea: Testamentum
Domini, Catehezele mistagogice ale Sf. Chiril al Ierusalimului, în Constituţiile apostolice
gǎsim ideile principale ale rugǎciunii de sfinţire de azi; în sec IV Sf. Vasile cel Mare o
socotea o practicǎ apostolicǎ.
Până prin secolul al VI-lea, folosirea untdelemnului şi a mirului baptismal era diferită în
lumea creştină. În Egipt şi Apus, untdelemnul pre-baptismal era folosit la ungerea catehumenilor
şi era legat de exorcisme, iar în apa baptismală era turnat puţin Sfânt Mir; după Botez se făcea şi
ungerea cu Sfântul Mir. În Siria, după descrierea lui Dionisie Areopagitul, episcopul,
ajutat de preoţi, săvârşea ungerea trupului cu ulei, după care „curăţa apa prin sfinte
invocări şi o desăvârşea printr-o întreită turnare a preasfântului mir în chipul crucii”.
După întreita afundare, episcopul pecetluia neofitul „cu mirul cel prea dumnezeieşte
sfinţit şi-l declara de acum vrednic de a se împărtăşi cu prea desăvârşitoarea Euharistie”.
Biserica din Constantinopol, preluând tradiţia liturgică capadociană în care Sfântul Mir era
folosit abia după Botez, a stabilit următoarea rânduială: ungerea cu untdelemn era făcută de
preoţi, ajutaţi de diaconi sau diaconiţe (în cazul botezului femeilor); o parte din ulei se turna în
cristelniţă ca pecetluire a sfinţirii apei, idee care derivă din structura şi locul rugăciunilor; iar
Sfântul Mir a rămas să fie folosit doar pentru pecetluirea neofitului, deşi ideea turnării acestuia în
apă înainte de afundare arăta mai clar simultaneitatea „naşterii din apă şi din Duh”.
Rugăciunea la sfinţirea „untdelemnului bucuriei”, în Molitfelnic apare ca o
rugăciune secundară a celei de sfinţire a apei baptismale. Legat de aceastǎ rugǎciune
întâlnim două probleme de ordin practic: una vizează mai mult Biserica Rusă, iar alta este
mai generală:
 Încă de prin secolul al XVI-lea, din lipsa uleiului de măsline (aşa cum cere tradiţia şi chiar
textul rugăciunii), ruşii au început să ungă doar anumite părţi ale trupului cu ulei şi nu întreg trupul.
Mai mult decât atât, au ajuns să sfinţească periodic o anumită cantitate de ulei, pe care-l
păstrează ca şi Sfântul Mir, într-o sticluţă specială, iar ungerea candidaţilor se face nu cu
degetul, ci cu un miruitor special, pentru mai mult fast, dar şi pentru a face cât mai mare
economie de ulei.
 altă problemă legată de rugăciunea sfinţirii uleiului se referă la cuvintele „cei care se ung
cu credinţă sau vor şi gusta din el”, pentru că în prezent acest untdelemn este folosit doar
 19
pentru ungere şi turnare în cristelniţă, dar nu şi ca produs alimentar. Nu există nicio mărturie
istorică sau liturgică care să confirme faptul că undeva vreodată s-ar fi consumat acest ulei
baptismal. Se ştie că în vechime erau mai multe rugăciuni de binecuvântare a uleiului baptismal
şi că acestea proveneau din tradiţii diferite şi se foloseau cu ocazii diferite. Dintre acele
rugăciuni, cea aleasă pentru Slujba bizantină a Botezului (cf. Codex Barberini gr. 336) şi
prezentă până astăzi nu pare a fi cea mai potrivită, ea fiind legată mai mult de exorcisme, decât de
Botez, la care nici nu face referire, deşi ar fi trebuit. La Sfântul Maslu însă, în prima din
cele 7 rugăciuni principale, a fost introdus un pasaj dintr-o veche rugăciune pentru uleiul
baptismal, care pare mult mai potrivită: „Că a strălucit în inimile noastre lumina cunoştinţei
Unuia-Născut Fiului Tău, de când S-a arătat pentru noi pe pământ şi cu oamenii împreună a
vieţuit. Şi celor ce L-au primit le-ai dat putere să se facă fiii lui Dumnezeu prin baia naşterii din
nou, dăruindu-ne înfierea şi făcându-ne părtaşi biruinţei asupra diavolului. Pentru că n-ai
binevoit a ne curaţi prin sânge, ci ai dat şi în untdelemnul sfinţit chipul Crucii, ca să ne facem
noi turmă lui Hristos, preoţie împărătească, neam sfânt, curăţindu-ne cu apă şi sfinţindu-ne cu
Duhul cel Sfânt... Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de
sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată lucrarea
diavolească, pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veşnică. Ca şi cei care se vor unge cu
untdelemnul acesta al înnoirii, să fie de temut pentru cei potrivnici şi să strălucească în
strălucirile sfinţilor Tăi, neavând întinăciune ori prihană; să fie primiţi în odihna Ta cea veşnică
şi să ia plata chemării celei de sus”. Despre faptul că acest fragment de rugăciune nu are
nimic comun cu Sfântul Maslu s-a scris deja, iar acum a venit momentul să redescoperim
acest text ca unul ce vorbeşte foarte clar de uleiul baptismal, din care nu se bea, ci se
foloseşte doar pentru ungere. Probabil compilatorii rânduielii noastre baptismale au preferat o
rugăciune mai scurtă, dar pentru un alt ulei, care probabil era destinat şi consumului alimentar. Au
fost însă lăsate la o parte alte rugăciuni, mult mai potrivite, chiar dacă mai lungi, iar ulterior ele au
fost folosite pentru a dezvolta primele două rugăciuni de la Maslu sau pur şi simplu s-au pierdut.
Ungerea celui ce se boteaza cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9 si Evr. 1, 9) se face
pe piept: Spre tămăduirea sufletului; pe spate: Şi a trupului; la urechi: Spre ascultarea
credinţei; la mâini: Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit; la picioare: Ca să umble pe căile
Tale. Ungerea înseamnǎ mai multe lucruri:
-untdelemnul fiind rodul maslinului, ungerea cu el este semnul milei si al bunatatii
dumnezeiesti, prin care catehumenul a fost izbavit din noianul pacatelor, asa cum ramura de
maslin, adusa de porumbel lui Noe, era semnul impacarii maniei dumnezeiesti si al izbavirii din potop
(Fac. 8,11). Caci apa potopului a fost preinchipuirea Botezului, precum ne invata Sf.
Apostol Petru (I Petru 3, 20-21), iar porumbelul preinchipuia pe Duhul Sfant.
-untdelemnul ne aduce aminte de ungerea cu care erau unsi in Legea veche arhiereii, imparatii si
proorocii, cu care a fost uns însusi Mantuitorul, "Unsul Domnului"(I Regi 10,1,5; Isaia 61,l; Luca
4,18; Fapte 10,10,38) si la care ne-a facut si pe noi partasi, caci însusi numele de "crestin" vine
de la cuvantul grecesc Hristou, care inseamna "uns"
-ungerea închipuie aromatele cu care a fost uns trupul Domnului, deoarece catehumenul va inchipui,
prin afundarea in apa, îngroparea împreuna cu Hristos si învierea împreuna cu El.
 ÎNTREITA AFUNDARE ŞI FORMULA DE BOTEZ
Cel mai important moment al tainei şi elementele principale ale întregii slujbe
baptismale sunt: întreita afundare: preotul ia pruncul în mâini şi îl botează afundându-l de
trei ori în cristelniţă şi rostirea formulei: „Se Botează robul lui Dumnezeu (X) în numele
Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh. Amin.”
 20
Întreita şi completa afundare a fost practica generală folosită în Biserică de la
început, fiind stabilită apoi de normele şi rânduielile bisericeşti: în Canoanele Sfinţilor
Apostoli – scrise pe la finele secolului al III-lea – este scris: „Dacă un episcop sau un
presbiter nu ar boteza după porunca Domnului în Tatăl, şi în Fiul, şi în Duhul Sfânt, ci în
trei fără de început, sau în trei fii, sau în trei mângâietori, să se caterisească.” – Canonul
49 apostolic; „Dacă un episcop sau presbiter nu va săvârşi trei afundări ale unei Taine, ci
o singură afundare, care se face întru moartea Domnului, să se caterisească,. Fiindcă nu a
zis Domnul: Botezaţi întru moartea Mea, ci: Mergând, învăţaţi toate popoarele, botezându-
le în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.” – Canonul 50 apostolic. Botezul
prin stropire sau turnare constituie doar o derogare sau excepţie de la regula generală, fiind
administrat doar celor bolnavi, pentru care afundarea nu era recomandată. De aici vine şi
denumirea de botez al clinicilor, adică al celor bolnavi sau care stăteau culcati şi care se săvârşea
prin stropire sau turnare. Practica Botezului prin turnare sau stropire s-a introdus mai întâi în
Apus, începând cu secolul al IX-lea, apoi el s-a generalizat în Biserica Romano-Catolică, fiind
moştenit de protestanţi şi cultele neoprotestante. Dintre acestea baptiştii, penticostalii şi
nazarinenii săvârşesc Botezul tot prin afundare, dar nu de trei ori, ci o singură dată. Această
diferenţă de rit justifică într-o anumită măsură nerecunoaşterea botezului eterodox de către
ortodocşi, chiar dacă şi ortodocşii, în baza Didahiei, cap. 7: „Aşa să botezaţi: după ce i-aţi
învăţat, botezaţi-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, în apă vie. Dacă nu
aveţi apă curgătoare, atunci botezaţi-i în altfel de ape, dacă nu aveţi apă rece, folosiţi apă
caldă. Dacă nu aveţi niciun fel de apă, turnaţi apă de trei ori pe cap, «în numele Tatălui,
al Fiului şi al Duhului Sfânt»”, recunosc Botezul prin turnare, dar numai dacă acesta este
săvârşit în caz de imposibilitate de a face întreita afundare şi nicidecum ca o regulă. Pentru
Apus însă există mai multe dovezi istorice de recunoaştere necondiţionată a Botezului prin
turnare, care deja în secolele V-VI nu mai era privit ca o excepţie, cum este până astăzi în Răsărit.
De prin sec. XIV-XV, în Rusia a început să se practice o formă mixtă de botez: afundarea până la
gât a pruncilor, apoi turnarea apei cu mâna peste cap, probabil pentru a evita un eventual înec.
Pentru noi afundarea completă în apă este legată de simbolismul baptismal al participării noastre
la moartea, îngroparea şi Învierea Domnului (cf. Romani 6, 3-11), în timp ce săvârşirea
botezului doar prin turnare înseamnă ignorarea simbolismului morţii şi învierii şi mutarea
întregului accent doar pe aspectul curăţitor al Tainei.
Un Botez care nu este săvârşit în numele Sfintei Treimi, indiferent de forma de
administrare, nu se recunoaşte ca valid niciodată în Biserica Ortodoxă.Aceasta întreita
afundare aratǎ pe de o parte cǎ temeiul credintei noastre e Sfanta Treime, iar pe de alta închipuie
cele trei zile petrecute de Domnul in mormant (Matei 12,40); Prin afundarea in apa se inchipuie
moartea noastra pentru viata in pacat, de pana aici, si ingroparea noastra impreuna cu Hristos; iar
prin iesirea din apa se inchipuie învierea noastra impreuna cu El, pentru viata cea noua intru
Hristos. Prin Botez, spalandu-ni-se pacatele, ne facem astfel partasi mortii si invierii lui Hristos,
intram intr-o viata noua, suntem morti pentru pacat si viem pentru Dumnezeu (Rom. 6,3-1).
Botezul nu produce naşterea unui om care n-a mai fost ci naşterea din nou a aceluiaşi
(Tit 3,5) dar pentru ca omul născut a doua oară să nu se adauge celui dintâi trebuie să moară
omul cel vechi (Rom 6,8); moartea noastră e o moarte faţă de păcat şi o predare deplină a
noastră lui Dumnezeu. Noi nu murim prin Botez aşa cum a murit Hristos la sfârşitul activităţii
sale ci ne ridicăm la o viaţă de curăţie de aceea nici nu înviem cum a înviat Hristos după moarte
ci viaţa la care ne ridicăm prin Botez e numai un drum spre înviere (Rom 6,6,8,10). Este
deci o moarte trupească nu în realitate, ci în asemănare. Viaţa cea nouă este un dar de sus ce
 21
vine prin Botez dar trebuie dezvoltat prin sârguinţa noastră de unde rezultă nerepetarea
Botezului: prin Botez am primit puterea de a evita păcatul astfel că cei ce păcătuiesc rămân
într-o anumită legătură cu Hristos fără a trebui să se mai boteze, slăbirea legăturii cu Hristos
vindecându-se prin Spovedanie.
Vasul în care se săvârşeste botezul, numit cristelniţă, colimvitră sau creştinătoare,
este simbol al apelor Iordanului, în care s-a botezat Hristos. În acelasi timp, el reprezintă şi
mormântul în care a fost îngropat Mântuitorul pentru că afundarea întreită în apa Botezului
semnifică moartea şi îngroparea împreună cu Hristos, iar scoaterea din cristelniţă simbolizează
învierea împreună cu El, renaşterea spirituală pentru viaţa cea nouă. În vechime după sfinţirea
apei de către arhiereu, candidatul la Botez era adus în baptisteriu, unde era întâmpinat de un sobor
de preoţi şi diaconi, în frunte cu arhiereul. Fântâna baptisteriului era săpată în pardoseala acestuia
şi semăna oarecum cu un mormânt. Candidaţii stăteau în picioare în apa din colimvitra
baptisteriului, în timp ce soborul de preoţi făceau o verificare a credinţei acestora în Sfânta
Treime; se puneau trei întrebări şi după răspunsul la fiecare dintre acestea, candidatul la Botez era
afundat în apă. Cristelnita si apa botezului este pentru noi mormant si maica duhovniceasca,
nascandu-ne pentru Hristos si tinand deci locul pantecelui celui curat al Fecioarei din care
S-a nascut Acesta. Cel botezat devine un purtător de Hristos sau un hristofor astfel cǎ ziua
botezului e socotită zi a numelui pentru că suntem născuţi din nou spre o vieţuire nouă (Gal
3,26) noi înşine devenind după chipul lui Hristos într-un mod personal.
Formula de Botez a cunoscut de-a lungul timpului mai multe variante (nu prea
diferite), ultima modificare a ei constând din introducerea cuvântului „Amin” după fiecare
afundare (deşi acel „Amin” după fiecare afundare este întâlnit sporadic şi în primul mileniu,
tradiţia bizantină nu l-a preluat, iar în Biserica Rusă el începe să apară constant începând cu
Trebnicul de la Moscova din 1623, de unde a fost preluat şi de români). Ne botezăm în numele
Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt adică ne scufundăm în iubirea reciprocă şi în puterea comună a
celor 3 Persoane.
 ÎMBRĂCAREA
După afundare pruncul este înfăşat în pânză albă în timp ce preotul zice: ,, Se
îmbracǎ robul lui Dumnezeu (N) în haina dreptăţii…”. Haina sau pânza albă – numită crijmă
în Bucovina – închipuie veşmântul luminat al celor curăţiţi de păcate prin botez. La mai
mulţi Părinţi întâlnim chiar comparaţia goliciuni dinaintea botezului cu cea a lui Adam după
cădere, iar îmbrăcarea cu „haina luminoasă” înseamnă redarea stării celei dintâi a lui Adam.
În vechime aceastǎ hainǎ era sfinţită de episcop, iar cel nou botezat o purta timp de opt
zile. Era apoi dezbrǎcatǎ cu solemnitate de cǎtre neofiţi şi depusǎ în bisericǎ în faţa preoţilor
(cei botezaţi de Paşti fǎceau dezbrǎcarea în ziua a opta adicǎ în Duminica Tomii care se mai
numea şi „Duminica albǎ”, denumire rǎmasǎ la catolici în uz şi astǎzi).

 BINECUVÂNTAREA LUMĂNĂRII
O altă practică veche, şi care se păstrează şi în rânduiala de azi, este momentul
aprinderii lumânării. După ce pruncul a fost afundat de trei ori preotul binecuvintează
lumânarea adusă de naş şi o dă acestuia în timp ce se cântă cântarea ,,Dă-mi mie haină
luminoasă…” Lumânarea închipuie lumina interioară a harului împărtăşit prin botez şi candela
faptelor bune cu care noul creştin Îl va întâmpina pe Hrisos, precum fecioarele înţelepte din
pilda evanghelică. Ea simbolizează lumina adusă de harul Duhului Sfânt primit prin Botez, în
urma căruia fiecare creştin devine fiul luminii (I Tes 5,5).
 22
Lumânarea, pe care azi o poartă naşul, era ţinută odinioarǎ de cel nou botezat, timp de
opt zile, la slujbele divine la care participa; în vechime candidaţii la Botez se mai numeau
Illuminanti, adică cei către luminare.

 MIRUNGEREA
Ungerea cu Sfântul şi marele Mir este practic a doua taină, dar care se face în cadrul
Tainei Botezului. Preotul unge pruncul cu Sfântul Mir (Sfântul Mir este untdelemn curat
amestecat cu multe mirodenii, fiind pregătit şi sfinţit de către arhiereii Bisericii autocefale în
frunte cu Patriarhul în Săptămâna Patimilor) în chipul Crucii la frunte, ochi, nări, gură, urechi,
piept, spate, mâini şi picioare, rostind de fiecare dată:,,Pecetea darului Duhului Sfânt”. Acestă
formulă – „pecetea Darului Duhului Sfânt” – este la fel de veche ca şi Taina Botezului.
Ungerea cu Sfântul Mir este semnul văzut al împărtăşirii noului botezat cu darurile Sfântului Duh.
 DANSUL BUCURIEI
Urmează apoi înconjurarea de trei ori a mesei si a cristelnitei de catre preot si naşul cu
pruncul în brate, timp în care se canta: "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati
imbracat". Cuvintele acestei cântǎri sunt luate din Gal 3,27 şi erau cântate odinioarǎ la liturghia
baptismalǎ de la marile praznice când se botezau cei mai mulţi catehumeni; aşa se explicǎ de ce
azi la Liturghia praznicelor împǎrǎteşti s-a pǎstrat cântarea „Câţi în Hristos” în locul imnului
Trisaghion. Ne dezbrăcăm şi ne îmbrăcăm. Dezbrăcăm vechea haină, cea întinată de
mulţimea păcatelor, îmbrăcăm pe cea nouă, curăţită de orice pată. Îl îmbrăcăm pe Însuşi
Hristos! Căci zice: 'Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat'.
Dansul bucuriei ca ritual ce simbolizează bucuria Bisericii pentru cel nascut din
dumnezeiescul Duh, din sfintia scaldatoare, datează din secolul IV (amintit şi de Iacob Goar
în Evhologhionul grecesc; reminiscenţe se găsesc şi în liturghiile baptismale) aceste mişcǎri fiind
asemeni unui „dans cu îngerii”. El aduce aminte de înconjurarea bisericii în noaptea Pastilor,
cand, în biserica veche, se savarseau cele mai multe botezuri (rânduiala Tainei Botezului, de
la Mediolanum din secolul al IV-lea, se încheia cu momentul emoţionant în care toţi neofiţii
îmbrăcaţi cu veşminte albe şi cu făclii aprinse în mâini se îndreptau în procesiune de la
baptisteriu către biserică, unde primeau Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos).
 PERICOPELE BIBLICE
Pericopele Apostolice şi Evanghelice în Taina Botezului, apar în manuscris undeva
în secolul al XVII-lea. Nici una din vechile descrieri sau explicǎri ale rânduielii Botezului
nu aminteşte despre citirea Apostolului şi Evangheliei însǎ aceastǎ absenţǎ a lecturilor
biblice este explicabilǎ deoarece până atunci Taina fiind inclusă în cadrul Liturghiei în care se
citeau apostol şi evanghelie, nu era nevoie de alte pericope; abia dupǎ generalizarea
pedobatismului când Botezul a început sǎ se oficializeze ca slujba separata s-a simţit şi
nevoia introducerii lecturilor biblice care au fost plasate spre sfârşitul slujbei.
Citirea pericopelor apostolică (Rom 6,3-11) şi evanghelică (Mt 28,16-20) accentuează
importanţa, simbolismul şi efectele Tainei Sfântului Botez.
 SPALAREA
Un alt vechi element, chiar paulin (v. I Corinteni 6,11) este şi rugăciunea din cadrul
ritualului spălării pruncului urmată de o altă formulă unde sunt cuprinse cele cinci motive ale
Tainei Botezului: botezarea, luminarea, miruirea, sfinţirea, spălarea: preotul udă capetele
faşei pruncului şi stropeşte faţa acestuia, rostind: ,,Îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfinţitu-
 23
te-ai, spălatu-te-ai… apoi şterge pruncul la toate locurile unde l-a miruit rostind:
,,Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai… Ştergerea se
face pentru a evita profanarea Sfântului Mir cu care a fost uns pruncul prin atingerea de ceva
necurat. În vechime ştergerea mirului se fǎcea în a opta zi de la botez întreaga sǎptǎmânǎ
de dupǎ botez neofiţii stând în haina alba primitǎ la Botez (una din cauzele pentru care
sǎptǎmâna dupǎ înviere se cheamǎ sǎptǎmâna luminatǎ) ; pe parcursul acestei sǎptǎmâni neofiţii
participau la slujbe şi se împartaşeau zilnic, binenţeles fǎrǎ post sau alte reguli ascetice impuse
mai târziu la împǎrtǎşirea mirenilor.
 TUNDEREA PĂRULUI
Ritul tunderii neofitului nu este amintit în nici una din vechile descrieri ale Botezului,
fiind introdus târziu în rânduiala, mai ales dupǎ generalizarea pedobaptismului (din toată slujba
de astăzi a Botezului, doar cele două rugăciuni de la tundere vorbesc clar despre
prunci/copii). Aceastǎ tundere reprezintǎ o reminiscenţa a ritualului primei tunderi practicat de multe
popoare orientale cât şi de greci şi romani. Pǎrul era un semn al puterii şi tǎriei bǎrbǎteşti (v
Samson Jud 16,18-20) şi de aceea tunderea simbolizeaza predarea desavârşita a neofitului sub
stapânirea şi ascultarea lui Dumnezeu iar aruncarea pǎrului în colimvitrǎ este o jertfa a trupului
omenesc adusǎ lui Hristos. Tunderea mai aminteşte de votul nazarieului iudaic (Num 6,1 şu)
dar şi de taierea împrejur a Legii Vechi care se fǎcea la 8 zile dupǎ naştere, pe care a
desfiinţat-o botezul creştin.
În vechime neofitul purta 8 zile haina albǎ a botezului fǎrǎ sǎ o dezbrace şi fǎrǎ sǎ se
spele (timp în care frecventa biserica şi se împǎrtǎşea) iar în ziua a opta când venea la bisericǎ
preotul îl dezbrǎca de hainǎ, îl spǎla apoi îl tundea complet. Datina spǎlǎrii şi tunderii
neofitului la 8 zile dupǎ botez s-a pǎstrt mult timp dupǎ desfinţarea catehumenatului şi
generalizarea pedobaptismului (Simeon al Tesalonicului +1430 amintea neofiţilor adulţi cât şi
mamelor pruncilor de curând botezaţi datoria de a-i aduce din nou la bisericǎ la 7 zile dupǎ botez
pentru a se face spǎlarea ritualǎ a trupului şi tunderea). Rânduiala veche alǎturi de cea nouǎ s-a
menţinut pânǎ la sfârşitul sec XIX când s-a generalizat practica cea noua a spǎlǎrii şi tunderii
pruncului intercalate în însaşi rânduila botezului (între Evanghelie şi ectenia de final).
 RITURILE FINALE
În continuare preotul rosteşte o ectenie pentru cel botezat şi pentru naşi apoi
otpustul. Urmează împărtăşirea neofitului, aceasta fiind a treia Taină, alături de Botez şi
Mirungere, care încununează intrarea în viaţa creştină. În trecut Împărtăşania, ca şi azi, se
făcea după Botez, cu menţiunea că Taina Botezului era înainte de săvârşirea Sfintei
Liturghii, la care lua parte neofitul.