Îndurerată familie şi mult întristat auditoriu, (PREDICĂ ÎNMORMÂNTARE)

În general se vorbeşte despre moarte ca de un fenomen natural şi o înţelegem ca stingerea vieţii şi

descompunerea trupului prin întoarcerea lui în pământ. Unii înţeleg moartea ca întoarcere întru nefiinţă. În
România, unde numai 0,1% din populaţie se declară atee, citim adeseori în presă anunţuri de decese care încep
cu cuvintele: „D-l (D-na)... a trecut în nefiinţă“. Acest lucru denotă lipsa de cultură religioasă, căci a ne declara
credincioşi şi a spune că prin moarte trecem întru nefiinţă este o contradicţie în sine. Pentru cei credincioşi,
indiferent de credinţa pe care o mărturisesc, moartea ca „stingere a vieţii“, ca „încetare a existenţei“ sau ca
„trecere întru nefiinţă“, nu există. Căci prin despărţirea sufletului de trup, viaţa omului nu se stinge, existenţa
lui nu încetează, ci continuă pe un alt plan care nu este supus experienţei noastre de fiinţe alcătuite din trup
material şi suflet. Sfânta Scriptură ne spune că prin moarte, trupul se întoarce în pământul din care a fost
alcătuit, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu de la care provine.
 De asemenea că moartea este consecinţa. Aşadar moartea nu aparţine naturii omului creat de Dumnezeu pentru
viaţa veşnică. Moartea este un accident intervenit în viaţa umanităţii prin păcatul primilor oameni. Astfel omul
a devenit muritor şi împreună cu el întreaga natură pe care o recapitulează în sine (cf. Romani 8, 22). Că
moartea nu este naturală, ci împotriva naturii o dovedeşte  faptul că omul are sădit în sine tinderea spre tot mai
multă viaţă, spre desăvârşirea vieţii şi nu spre anihilarea ei. De aceea nimeni nu vrea să moară, dimpotrivă toţi
vrem să trăim veşnic. Iar viaţa veşnică este numai la Dumnezeu şi în legătură cu El. Mântuitorul spune despre
Sine că El este Viaţa şi că a venit în lume pentru ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă (cf. Ioan 14, 6;10,
10).
Numai în Iisus Hristos omul trăieşte o viaţă adevărată, conformă cu natura sa de fiinţă creată după chipul lui
Dumnezeu Cel nemuritor. Numai în Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, suntem cu adevărat
nemuritori. Moartea Mântuitorului, acceptată de bună voie, şi învierea Sa din morţi a desfiinţat moartea în
principiul ei de despărţire de Dumnezeu şi a transformat-o în Paşte, adică în pasaj sau trecere la plenitudinea
vieţii. Cine crede în Iisus Hristos şi rămâne unit cu El, acela nu moare, ci trece de la moarte la viaţă. „Adevărat,
adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu
va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). De aceea în limbaj bisericesc nu vorbim de moarte, ci de
„adormire întru Domnul”.
Căci pentru cei credincioşi nu există moarte, ci „adormire întru Domnul”. Credinţa în Iisus Hristos nu
desfiinţează totuşi moartea fizică, adică despărţirea sufletului de trup la sfârşitul vieţii pământeşti, ci o
transformă în pasaj spre viaţa veşnică. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Moartea nu este în definitiv decât o
odihnă, o călătorie, o trecere de la o stare nedesăvârşită la o stare desăvârşită”. Dar chiar şi moartea fizică este
temporară şi anume până la a doua venire a Domnului când trupul va învia şi se va reuni cu sufletul într-o
formă de existenţă duhovnicească pe care aici pe pământ nu putem decât s-o întrevedem prin credinţă.

Din punctul de vedere al învăţăturii creştine, omul trăieşte pe pământ în „moarte spirituală” atâta timp cât stă
prin necredinţă departe de Dumnezeu. Dacă moartea spirituală se perpetuează până la sfârşitul vieţii pământeşti,
ea poate deveni moarte veşnică, adică despărţire definitivă de Dumnezeu. Biserica se roagă neîncetat, în fiecare
Liturghie euharistică, pentru izbăvirea tuturor atât de moartea spirituală, cât şi de moartea veşnică. La toate
slujbele din ritualul ortodox cerem lui Dumnezeu: „Sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la
înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”. Totuşi un „sfârşit creştinesc” nu poate să aibă decât cel ce s-a străduit
toată viaţa să-L urmeze pe Hristos sau cel care se întoarce la Hristos prin pocăinţă. Cerem de asemenea
„răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos” pentru că după moarte urmează judecata. Sfântul Apostol
Pavel spune: „…este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27).
Sfânta Scriptură vorbeşte de două judecăţi şi anume de „Judecata particulară”, care are loc după despărţirea
sufletului de trup şi de „Judecata de apoi” sau „Judecata universală”, care va avea loc la a doua venire a lui
Hristos. Dumnezeu ne va judeca după starea sufletească în care ne aflăm în momentul morţii sau al despărţirii
sufletului de trup, stare care rezumă toată viaţa petrecută pe pământ. Criteriul judecăţii particulare, ca şi al
judecăţii universale, este iubirea exprimată în fapte concrete faţă de semenii noştri. La judecata din urmă,
Dumnezeu ne va judeca şi după urmările faptelor săvârşite în viaţă, care influenţează, în bine sau în rău, toată
1
istoria, până la sfârşitul ei. Sfânta Scriptură ne spune că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să
vină la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2, 4). De aceea Biserica se roagă pentru mântuirea tuturor celor
adormiţi, adică pentru fericirea lor veşnică în comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Totuşi există nu numai
un rai veşnic, ci şi un iad veşnic pentru cei ce mor în necredinţă sau cu inima împietrită de ură şi nepocăinţă.
Căci, în baza libertăţii date de Dumnezeu prin creaţie, omul se poate împotrivii Lui veşnic.

Pomenirea morţilor în rugăciunea particulară şi mai cu seamă în rugăciunea Bisericii este un act de iubire faţă
de ei. Noi credem că morţii noştri sunt vii, mai vii chiar decât noi care trăim pe pământ. Credem de asemenea
că Biserica este una, a celor vii şi a celor adormiţi între care sunt şi sfinţii, în frunte cu Maica Domnului. Mai cu
seamă actele de milostenie, ca expresie a iubirii, făcute în numele celor adormiţi au o mare valoare înaintea lui
Dumnezeu, căci ele suplinesc ceea ce aceştia n-au împlinit în viaţa aceasta din diferite motive. Noi ne rugăm
sfinţilor care sunt modele de vieţuire pentru noi şi care se roagă lui Dumnezeu pentru noi în ispite şi necazuri.

Biserica Ortodoxă preţuieşte tot atât de mult trupul omului ca şi sufletul său. „Oare nu ştiţi că trupul vostru este
templu al Duhului Sfânt care locuieşte în voi?” (I Corinteni 6, 19). De aceea trupurile celor adormiţi nu se ard,
ci se pun în sicriu şi în mormânt cu faţa spre răsărit întru aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos. Mai ales
că unele trupuri ale sfinţilor rămân nestricăcioase! Căci ce sunt Sfintele Moaşte decât trupuri sau părţi ale unui
trup în care continuă să fie prezent şi lucrător Duhul Sfânt. Ele sunt deci o dovadă incontestabilă a continuării
vieţii după despărţirea sufletului de trup, care în cazul Sfintelor Moaşte nu este o despărţire totală? Aşadar din
respect faţă de misterul trupului omenesc care nu este doar materie, ci materie impregnată de duh nu se cuvine
să ardem trupul după moarte.

În Tradiţia ortodoxă, moartea nu este înfricoşătoare. Pentru cei cu adevărat credincioşi, moartea este chiar
familială. Sfântul Vasile cel Mare spune că gândul la moarte este adevărata filozofie. De asemenea Părinţii
duhovniceşti ne îndeamnă să medităm mereu la moarte pentru că gândul la moarte ne împiedică să păcătuim.

În Biserica Ortodoxă, Tradiţia pomenirii celor adormiţi este foarte dezvoltată tocmai datorită credinţei puternice
în nemurire şi a iubirii care ne uneşte unii cu alţii şi pe toţi cu Hristos şi care este mai tare decât moartea.
Sfântul Pavel spune că „…nici moartea, nici viaţa… nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de
dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38). Cultul morţilor începe odată
cu trecerea la Domnul a credinciosului când trupul lui este spălat, îmbrăcat în haine de sărbătoare şi pus în
sicriu în atmosferă de rugăciune. Timp de trei zile este ţinut în casă pentru ca rudeniile şi cunoscuţii să-l
viziteze pentru ultima dată şi să-şi i-a rămas bun pentru o despărţire de mai lungă durată. În tot acest timp se
citesc Psalmi şi alte texte din Sf. Scriptură sau diferite rugăciuni. Preotul este prezent la casa mortului încă de la
punerea trupului în sicriu. A treia zi, sicriul este purtat în procesiune la biserică unde  se face slujba
înmormântării şi apoi condus la groapă. La 9 şi la 40 de zile după înmormântare se fac rugăciuni speciale pentru
pomenirea celui adormit. De asemenea la şase luni şi apoi în fiecare an în ziua trecerii lui la Domnul. Fiecare
sâmbătă (sâmbăta, Hristos a petrecut cu trupul în mormânt) este dedicată amintirii şi pomenirii morţilor.
Pomenirea lor este împreunată de asemenea cu acte de caritate.

În concluzie putem spune că moartea a fost desfiinţată de Hristos prin moartea şi învierea Sa. În Hristos,
moartea devine Paşti, adică trecere la plenitudinea vieţii. De aceea moartea nu-l sperie pe cel credincios căci el
are conştiinţa că prin despărţirea sufletului de trup viaţa sa se desăvârşeşte în comuniune deplină cu Dumnezeu,
cu Maica Domnului, cu sfinţii şi cu toţi cei ce i-au plăcut lui Dumnezeu.

Cu sentimentele din viata, pe care le pastram si mai departe, ne vom intalni cu ea la vreme potrivita, dincolo de
lumea aceasta, ca sa-L marturisim pe Tatal pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita.
Amin!