MASLUL

1. DEFINIŢIE şi NUMIRI
Maslul este a şaptea sfântă taină a Bisericii, prin care credincioşii se împărtăşesc în chip
nevăzut de harul Sfântului Duh spre vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti. Taina este
săvârşită, în chip văzut, de preoţi care îi ung pe creştini cu untdelemn sfinţit şi se roagă pentru
vindecarea acestora. Maslul este socotit o taină rânduită spre curăţirea sufletului de patimi şi,
deopotrivă, spre vindecarea trupului. Prin ea se vădeşte importanţa pe care Biserica o dă unirii dintre
suflet şi trup.
În vreme ce la taina botezului sau a pocăinţei, credinciosul face o mărturisire de
credinţă, arătând prin aceasta şi căinţă de păcatele sale, la taina sfântului maslu, însuşi faptul
că cel bolnav cheamă preoţii să se roage pentru el arată smerenia sa şi credinţa lui în lucrarea lui
Dumnezeu prin această taină.
Taina maslului nu se poate confunda cu Taina sfantului mir (mirungerea) si nici cu
miruirea. Taina maslului se savarsestea la cererea bolnavului sau apropiatilor sǎi rude,
prieteni - în vederea însanatoşirii sau în perspectiva eshatologica.
Denumirea este de origine slavã (maslo = untdelemn), grecii o numesc ευχέλαιον,
adicã rugãciunea untdelemnului, iar slavii o denumesc untdelemn sfânt. În BRC se utiliza
în vechime denumirea de extrema unctio (ungerea cea mai de pe urmã), pentru cã se
administra numai muribunzilor, însã dupã Conciliul II Vatican s-au apropiat de conceptia si
practica ortodoxã si folosesc denumirea de ungerea bolnavilor ; în Biserica reformatã nu
existã aceastã Tainã.

2. ISTORICUL TAINEI

 Prefigurarea tainei în VT
În Vechiului Testament găsim exemple de rugăciuni ale bolnavilor care cer lui
Dumnezeu să-i vindece de boală. „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-
mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele; Şi sufletul meu s-a tulburat foarte, şi Tu,
Doamne, până când?” (Ps 6, 2-3), reprezintă un exemplu de cerere directă, a vindecării
trupeşti şi sufleteşti.
În scopul vindecării bolnavilor, ca toate popoarele din Orient, evreii foloseau şi ei
untdelemnul. Dar ungerea cu untdelemn facea parte dintr-un ritual religios. Astfel, Sfânta
Scriptură adevereşte că untdelemnul anume pregătit era folosit la aducerea jertfelor
nesângeroase, pentru sfinţirea obiectelor de cult (cortul mărturiei, altarul jertfelor, vasele acestuia
etc.), la sfinţirea arhiereilor şi preoţilor (Aaron şi fiii lui, iar mai apoi toţi preoţii din Legea Veche),
la sfinţirea împăraţilor (Saul, David, Solomon) şi la sfinţirea proorocilor (Elisei).

 Instituirea Tainei în NT
Sfantul Maslu a fost instituit de Mantuitorul, practicat de Sfintii Apostoli si de Biserica
prin slujitorii ei sfintiti.
Sfintele Evanghelii descriu pe larg multe vindecari de boli pe care le-a facut însuşi Fiul lui
Dumnezeu, cât a stat pe pământ. În Evanghelia după Marcu se spune: „Şi străbăteau tot
ţinutul acela şi au început să-I aducă pe bolnavi pe paturi, acolo unde auzeau că este El. Şi
 2
oriunde intra, în sate sau în cetǎţi sau în sătuleţe, puneau la răspântii pe cei bolnavi, şi-L
rugau să le îngăduie să se atingă măcar de poala hainei Sale. Şi câţi se atingeau de El se
vindecau.” (Mc 6, 55-56). Deşi nu avem în Sfânta Scripturã un text precis care sã ne indice
momentul instituirii Tainei de cãtre Mântuitorul Hristos, avem dovezi clare cã Sfintii Apostoli
practicau aceasta Tainã : «Si iesind ei (Apostolii) au propovãduit tuturor sã se pocãiascã. Si
scoteau afarã demoni multi si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si-i fãceau sãnãtosi ».
(Mc 6,12-13). Ungerea cu untdelemn a bolnavilor era, pe vremea Domnului, cunoscută şi
practicată atât de păgâni, cât şi de iudei. Untdelemnul era considerat ca un foarte bun medicament
pentru trup. Apostolii vindecau după exemplul Învăţătorului, nu ca doctori, ci ca taumaturgi;
numai că ei întrebuinţau untdelemnul, de care El nu s-a folosit niciodată, după câte ştim. Cu
siguranţă că este o nuanţă. S-ar spune că, prin faptul că ei folosesc un remediu rânduit, ei nu fac
posibilă de fiecare dată o vindecare supranaturală, şi Marcu nu spune că toţi bolnavii au fost
vindecaţi.
După înălţarea Sa la cer şi după pogorârea Duhului Sfânt, a dat această putere
harismatică, de vindecare a bolilor şi de izgonire a diavolilor Sfinţilor Apostoli: “Iar celor
ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu vor izgoni demoni, în limbi noi vor
grăi, şerpi vor lua în mână şi de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; peste bolnavi îşi
vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”. (Mc 16, 17-18). Urmând apostolilor, episcopii si
preotii au săvârsit si ei această Sfântă Taină, cum ne arată sfântul Iacob : «Este cineva bolnav
între voi ? Să cheme preotii Bisericii si ei să se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn, în
numele Domnului. Si rugăciunea credintei va mântui pe cel bolnav si Domnul il va ridica,
si de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacob 5,14-15). În primul verset avem toate
elementele constitutive ale Maslului, şi anume: preoţii, rugăciunea şi untdelemnul, iar în cel de-al
doilea avem consecinţele acestuia.

 Mǎrturii patristice
Din perioada post-apostolică şi ceea patristică timpurie, adică din secolele II-III, găsim
indicii foarte puţine şi vagi la Sfinţii Părinţi despre Sfântul Maslu. Acest lucru nu se explică prin
faptul că această Sfântă Taină nu ar fi existat, ci faptul că Sfinţilor Părinţi şi Apologeţilor din
această perioadă nu li s-au dat motive de a vorbi despre ea sau în apărarea ei.
Mărturii găsim la Sfântul Irineu de Lyon (+254) care descrie unele practici gnostice
asupra celor morţi, care nu erau acceptate de Biserică, în care se văd urme din Sfânta Taină a
Maslului, dar care a fost schimonositǎ şi deformatǎ de aceştia: „căci unii, amestecând
untdelemn cu apă, toarnă această amestecătură asupra capului lor (morţilor)…”.
Sfântul Policarp al Smirnei (sec. al II-lea) citează între responsabilităţile clericilor şi
pe aceea de a vizita bolnavii: ,,Preoţii trebuie să fie compătimitori, miloşi faţă de toţi. Să
aducă la drumul cel drept pe cei rătăciţi, să viziteze bolnavii, să nu neglijeze pe văduvă, pe
orfan şi pe cel sărac. Din acest text nu putem trage concluzia că obligaţia preoţilor de a vizita
bolnavii presupunea neapărat vreo rugăciune sau vreun act liturgic.
Tradiţia apostolică secolului al III-lea vorbeşte despre untdelemnul infirmilor
(bolnavilor), care este binecuvântat în Joia Mare iar în Constituţiile Apostolice avem
mărturie despre existenţa Sfântului Maslu, dându-se şi textul rugăciunii în care se spune că
„preotul trebuie să se roage prin ea ca Domnul să dăruiască undelemnului ce se
întrebuinţează în această sfântă lucrare de a întări puterea celui bolnav şi de a-l vindeca
de boala lui”.
 3
O referire mai directă la Sfânta Taină a Maslului se află la Origen, care în Omilia a
II-a asupra cărţii Levitic, arată că: „Mai este un al şaptelea gen de iertare a păcatelor, un
mijloc greu şi împovărător, când păcătosul spală patul său cu lacrimi … şi când el nu se
ruşinează a-şi descoperi păcatul său înaintea preotului lui Dumnezeu şi a cere vindecare
de la acesta (…). Când se împlineşte ceea ce a spus Apostolul Iacov: „Este cineva bolnav
între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu
untdelemn...”. Din precizarea lui Origen rezultǎ că Sfânta Taină a Maslului are o legătură tainică
şi foarte puternică cu Taina Pocăinţei, împreună lucrând la înnoirea şi tămăduirea creştinului în
toată fiinţa lui, trup şi suflet.
Începând din secolul al IV-lea se găsesc mai multe mărturii despre această Sfântă
Taină. Astfel Sfântul Vasile cel Mare are o rugăciune pentru cei bolnavi care a intrat mai
târziu în în rânduiala Sfântului Maslu: „Doctorul sufletelor şi al trupurilor, care dă
mângâiere celor descurajaţi şi viaţă celor zdrobiţi la inimă”. Un alt Părinte al secolului al
IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur, are şi el o rugăciune care s-a introdus în rânduiala
Tainei Sfântului Maslu şi în care se arată superioritatea preoţilor, părinţi duhovniceşti în
faţa părinţilor trupeşti.
Dacă la început, nu au fost probleme legate de administrarea Tainei, în secolul al IV-
lea, în timpul Papei Inocenţiu I, contemporan al Sfântului Ioan Gură de Aur, au apărut
anumite neînţelegeri provocate de cuvintele Sfântului Apostol Iacob, pe care se şi întemeiază, în
primul rând existenţa Tainei. Problema care a apărut era aceea că aceasta poate sau nu fi
administrată tuturor oamenilor, chiar păgânilor? Iar o altă latură a neînţelegerii se referă la
întrebarea dacă aceasta trebuie săvârşită doar de către preoţi sau o poate săvârşi şi episcopul?
Răspunsul Papei Inocenţiu a fost: „Nu rămâne îndoială că acele cuvinte (ale Apostolului
Iacob) trebuie înţelese numai pentru bolnavii cei credincioşi, care pot fi unşi cu untdelemn
sfinţit; de asemenea nu încape îndoială că episcopul poate săvârşi tot ceea ce se permite
preotului a săvârşi. Apostolul vorbeşte de preoţi pentru că episcopii, fiind reţinuţi de alte
ocupaţii nu pot merge la bolnavi.
Mărturii despre existenţa Sfântului Maslu avem şi în Testamentum Domini (sec. al
V-lea), unde, se pare, că untdelemnul este binecuvântat pentru vindecarea celor bolnavi şi pentru
sfinţirea celor ce se pocăiesc, apropiindu-se de ungere cu credinţă. În Testamentum Domini se
arată că sfinţirea untdelemnului o face preotul, care aşează vasul cu untdelemn lângă Sfânta masă.
Aceasta arată legătura practicii sfinţirii untdelemnului cu Sfânta Euharistie sau că sfinţirea
untdelemnului se realiza în cadrul Sfintei Liturghii, neexistând încă o rânduială specială pentru
această practică liturgică.
Sfântul Efrem Sirul se referă, la Sfântul Maslu în Cuvântarea ,,Contra ereticilor”:
,,Cei bolnavi, cărora le lipsesc leacurile medicului, cheamă la ei pe cei care au datoria să-i
viziteze care se roagă pentru ei. Unul dintre aceştia suflă spre cel suferind, altul îl unge cu
untdelemn în semnul Sfintei Cruci.
Sfântul Ambrozie al Mediolanului vede în Taina Sfântului Maslu „speranţa pentru
însănătoşirea bolnavului”, iar Fericitul Augustin Fericitul Augustin vede în această
Taină a Bisericii ultima mângâiere înainte de trecerea la viaţa viitoare.
Foarte important este faptul că pe la sfârşitul secolului al V-lea, în Sacramentalium-
ul (molitfelnicul) papei Ghelasie, întâlnim rânduiala Sfântului Maslu cu rugăciunea: ,,Din
înălţimea cerului Tău cel Sfânt, trimite, Doamne, Duhul Tău cel Sfânt, Mângâietorul, peste
această grăsime din măslin pe care Tu ai binevoit să o scoţi din acest pom puternic spre a
 4
da sănătate trupului nostru, ca, prin sfânta Ta binecuvântare, să se facă oricui se va unge
cu el, îl va gusta sau îl va atinge de trup un leac pentru trup şi pentru suflet, care să alunge
din trup orice durere, slăbiciune şi boală. Acelaşi lucru despre ritualul Sfântului Maslu, se
aratǎ şi în operele Sfântului Grigorie cel Mare, cum episcopul şi după el preoţii
binecuvintează untdelemnul şi ung cu el pe bolnav, prezentând şi rugăciunile care se
rosteau după citirea pericopei evanghelice.

 Evoluţia rânduielii Maslului

Sf. Maslu este un rit liturgic cu rol taumaturgic, practicat încă din vremea Sf. Apostoli (cf. Mc
6,13; Iacov 5,14-15), dar într-o formă mult mai simplă. Rugăciuni de binecuvântare a uleiului şi
ungere cu el a celor bolnavi întâlnim în izvoarele liturgice începând cu secolele II-III şi mai
departe, dar acestea nu formau la început slujbe speciale pentru bolnavi, ci erau: fie nişte rituri
legate de Botez, fie nişte practici particulare la care bolnavii se ungeau singuri sau de către alţi
creştini, cu ulei sfinţit de episcop/preot sau luat dintr-o candelă. Şi astăzi, când avem un cult
atât de dezvoltat, grecii au evlavie să se ungă cu ulei din candele, fără ca acesta să fie sfinţit prin
rugăciuni speciale. Acest obicei a intrat chiar şi în Tipicul bisericesc, care prevede ungerea cu ulei
a creştinilor din candela care stă la icoana Sfântului din acea zi sau la o altă icoană cinstită în mod
deosebit în acea biserică.
Mult mai târziu, aceste ungeri ale bolnavilor au fost adoptate de către Biserică (conturându-
se ca rit bisericesc), săvârşite exclusiv de către clerici, implicând şi împărtăşirea bolnavului cu
Sfintele Taine (în vechime spre deosebire de alte Taine ale Bisericii Euharistia era singura
numită „leacul nemuririi şi doctorie”). Prima menţiune a Maslului ca rit bisericesc săvârşit de
clerici asupra bolnavilor o întâlnim în Epistola 25 a papei Inocenţiu I din anul 416. În
Răsărit, prima atestare a Slujbei Maslului ca rit bisericesc apare mult mai târziu, în secolul
VIII, la Sfântul Ioan Damaschin. Aşadar primele rânduieli pe care le avem sunt legate de Liturghie
(ca punct central) şi această legătură a Maslului cu Liturghia se va păstra până în secolele
XIII-XIV, când se fac cei mai importanţi paşi în constituirea rânduielii de astăzi.

Primul Molitfelnic bizantin – Codex Barberini (sec. VIII) –nu are încă o rânduială a
Sf. Maslu, ci prezintă doar 5 rugăciuni pentru bolnavi, fără alte texte sau explicaţii. Dintre aceste
rugăciuni: prima este „Părinte, Sfinte…”, într-o formă foarte scurtă „Părinte Sfinte, Doctorul
sufletelor şi al trupurilor, Care L-ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău şi Domnul nostru Iisus
Hristos ca să vindece şi să răscumpere din moarte, Tu Însuţi, prin harul Hristosului Tău, vindecă
şi pe robul Tău (N) de neputinţa trupească care-l ţine şi fă-l să vieze după bună-plăcerea Ta,
împlinind prin facere de bine mulţumirea datorată Ţie. Că a ta este stăpânirea…”. (fără a-i
specifica destinaţia); a patra este rugăciunea de astăzi a sfinţirii uleiului – „Doamne, Cel ce cu
mila şi cu îndurările Tale…”; a cincea rugăciune din acest codex este asemănătoare cu a
patra din rânduiala de astăzi, iar celelalte au ieşit din uz.
Rânduiala pe care o avem în prezent în Molitfelnic a început să se formeze începând
cu sec. X şi s-a încheiat în sec. XVII. Procesul a fost unul foarte complex.
În secolele X-XII apar cele mai multe elemente ale slujbei de astăzi, dar ele erau percepute
şi săvârşite diferit: s-a accentuat legătura Maslului cu Liturghia şi chiar cu celelalte Laude ale
ciclului zilnic, ceea ce a adus la alcătuirea unei Utrenii speciale care se săvârşea înainte de
Liturghia unită cu Sfântul Maslu. Şi în prezent avem această rânduială a Utreniei înainte de
Maslu ; Uleiul se sfinţea după Proscomidie, apoi la Liturghie se puneau cereri speciale pentru
bolnav şi se citeau anumite pericope biblice, iar la sfârşitul Liturghiei, după împărtăşirea
 5
bolnavului, acesta era uns cu untdelemn. Unele manuscrise prevăd ca această rânduială să fie
săvârşită şapte zile la rând şi, dacă e posibil, de şapte preoţi diferiţi. Dacă bolnavul era la pat, dar
avea paraclis particular acasă, desigur aceasta era valabil numai pentru aristocraţii timpului, care
erau foarte bogaţi Liturghia se săvârşea chiar în casa bolnavului, după care acesta şi rudele lui
erau împărtăşiţi şi unşi cu ulei sfinţit; deci nu era uns doar bolnavul, ci şi toţi ai casei, şi chiar
pereţii şi uşorii casei. În cazul celor mai mulţi oameni însă, care nu aveau paraclise
particulare, dar nici nu se puteau deplasa la biserică din cauza bolii, rânduiala era: uleiul era
sfinţit înainte de Liturghie (ca de obicei), după care preotul, însoţit de rudele bolnavului care
s-au rugat pentru el la biserică, mergea şi-l împărtăşea cu Sfintele Taine, după care îl ungea
cu untdelemn sfinţit, citindu-i şi anumite rugăciuni destinate celor bolnavi.
În sec. XIII-XV Slujba Sfântului Maslu se rupe de Liturghie şi tot în această perioadă
Maslul începe să fie considerat una din „cele 7 Taine”, iar rânduiala devine foarte complexă,
adunând tot felul de rugăciuni (din diferite tradiţii şi epoci) şi sistematizându-le într-o
rânduială şi se stabileşte clar cǎ primitorul acestei Sfinte Taine să fie o persoană vie, cu precădere
suferindă. Tot din acest motiv începe să fie stabilit Ecfonisul „Binecuvântată este
Împărăţia…” ca binecuvântare de început, deşi unele ediţii greceşti nici astăzi nu-l au (şi
astăzi unii preoţi greci nu zic nici o binecuvântare între „Utrenia” Maslului şi Ectenia Mare, iar
cei mai mulţi zic binecuvântarea obişnuită: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”. Totuşi
binecuvântarea mare se justifică şi prin legătura pe care Maslul a avut-o cu Liturghia şi ea trebuie
rostită în acest moment).
În această perioadă, când în paralel se stabilea şi rânduiala liturgică a Spovedaniei
(asemănătoare cu cea de astăzi), Sfântului Maslu i se imprimă un caracter penitenţial foarte
pronunţat, care iniţial era mai redus. Mai mult decât atât, pentru prima dată întâlnim cazuri de
săvârşire a Maslului asupra celor sănătoşi, insistându-se, contrar scopului iniţial al ritului, pe
vindecarea sufletului şi iertarea păcatelor.
Uneori Maslul a fost văzut şi ca o pregătire pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine (deşi iniţial
împărtăşirea preceda ungerea). Iată de ce ruşii au practicat într-o vreme „Maslul de obşte” în
Joia sau Sâmbăta Mare (ca o pregătire a tuturor creştinilor pentru împărtăşirea pascală), iar
grecii şi astăzi săvârşesc o astfel de rânduială „de obşte” în Miercurea Mare, iar uneori şi în
Ajunul Crăciunului.
Rânduiala şi textele Sfântului Maslu au suferit încă multe modificări şi adaptări
ulterioare, fixându-se într-o formă relativ definitivă abia în sec. XVII, când se renunţă la
pericopele biblice diferite pentru Maslul săvârşit femeilor (în trecut existau rânduieli speciale pentru
femei nu doar la Maslu, ci şi la Călugărie şi chiar la Înmormântare), iar pe de altă parte, mai ales
datorită tiparului, rânduiala se uniformizează în toate Bisericile Ortodoxe (în ciuda diferenţelor şi
percepţiilor de până atunci). Se fixează un sistem fix de pericope biblice: 7 apostolice şi 7
evanghelice, iar rugăciunea „Părinte Sfinte…” a fost lungită prin adăugarea mai multor nume
de sfinţi (ca mijlocitori) ceea ce a făcut imposibilă folosirea ei ca rugăciune de ungere pentru
fiecare bolnav, aşa cum era ea anterior.
Pe de altă parte, în ciuda tendinţelor de uniformizare a slujbei, uneori prin suprapunerea
destul de nereuşită a mai multor elemente, în majoritatea Bisericilor Ortodoxe Locale se
dezvoltă, aproape neoficial şi chiar „clandestin”, două rânduieli deosebite ale Maslului: una
particulară, prin ungerea de 7 ori a unei sau mai multor persoane bolnave concrete; şi una „de
obşte”, făcută în anumite momente ale anului, (se obişnuieşte a se face „Maslu de obşte” în toate
posturile (o dată sau de mai multe ori), la Sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Pantelimon (în special în
Basarabia) şi chiar în fiecare săptămână, de obicei în zilele de joi sau vineri) dar cu o singură
 6
ungere pe frunte abia la sfârşitul slujbei. Pe de o parte se afirmă că Maslul săvârşit de un singur
preot nu e recomandabil, unii considerându-l chiar nevalabil. Pe de altă parte, Maslul cu 7 preoţi,
la care participă zeci şi chiar sute de oameni, este o slujbă deosebit de lungă şi obositoare (mai
ales într-o zi cu Liturghie), şi aceasta nu permite săvârşirea a 7 ungeri (pe mai multe părţi ale
trupului). Iată de ce s-a ajuns la o singură ungere pe frunte.
Tot în această perioadă, la jumătatea secolului al XVII-lea, Mitropolitul Petru
Movilă al Kievului introduce pentru prima dată în Răsărit ideea că Maslul ar trebui să fie săvârşit
doar celor muribunzi, aşa cum era până nu demult la romano-catolici. Chiar şi latinii au
renunţat la această idee greşită, odată cu Conciliul II Vatican (1962-1965). Până atunci ei foloseau
cu precădere denumirea de „extrema unctio”, după care au preferat „unctio infirmorum” sau
„unctio Olei Sacrati”.
În prezent Taina Sf. Maslu este înteleasǎ şi oficiatǎ diferit în diversele confesiuni
creştine: Părinţii Bisericii Copte au decis ca Taina Sfântului Maslu să se săvârşească o singură
dată pe an şi au ales pentru aceasta ultima zi de vineri din Postul Mare şi se cheamă Maslu
general. Maslul este „ungerea credinciosului bolnav de către preot cu untdelemn sfinţit, prin harul
Duhului Sfânt şi prin care se cere vindecarea trupească şi sufletească de la Dumnezeu. Ungerea
aceasta pentru oamenii sănătoşi este considerată ca un fel de supliment la Taina Pocăinţei şi o
pregătire pentru comuniune. În Biserica Nestoriană Taina Sfântului Maslu nu se mai
administrează. În locul acestei Taine, se dă bolnavilor un amestec de apă, untdelemn şi pământ
de pe mormântul sfinţilor. Preotul este acela care împarte la fiecare bolnav acest amestec, pentru a-i
fi spre însănătoşirea trupului şi mântuirea sufletului. În Biserica iacobiţilor sirieni există o
practică ce o deosebeşte de celelalte Biserici Ortodoxe: Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte
chiar şi după moarte. Înainte de ceremonii, preoţii îşi spală mâinile cu apă caldă. În Biserica
Etiopiană Sfântul Maslu se administrează foarte rar, procurarea uleiului de măsline fiind o
problemă foarte greu de rezolvat.
Bisericile ieşite din reformă pornind de la principiul sola Scriptura, au abuzat
enorm de exegeza textului biblic, îndepărtându-se, atât de mesajul Scripturii, cât şi de
tradiţia Bisericii. Datorită interpretării cu totul specială a Scripturii, lutheranii şi calvinii au
renunţat la cinci din Tainele Bisericii. Prin urmare, în Biserica Evanghelică şi în Biserica
reformată nu există Taina Sfântului Maslu. O altă Biserică rezultată din reforma secolului al
XVI-lea este şi Biserica Anglicană care a păstrat cele şapte Taine însǎ teologii anglicani au
un respect mai mare însă faţă de trei Taine – Botezul, Euharistia şi Pocăinţa – întrucât, consideră
ei, ca şi Luther şi Calvin, numai acestea au fost întemeiate în mod expres de Mântuitorul.
Acestea sunt absolut necesare mântuirii. Celelalte Taine – Mirugerea, Cununia, Hirotonia şi
Maslul – ar fi taine în sensul mai larg al cuvântului (ele nefiind întemeiate de Mântuitorul)
sunt mai degrabă semne sfinte prin care se conferă credinciosului anumite daruri ale Duhului Sfânt
ocazional, în anumite momente ale vieţii.

3. SĂVÂRŞITORI ŞI PRIMITORII

 SĂVÂRŞITORII
Săvârsitorii Sfantului Maslu sunt arhiereii si preotii. Chiar dacǎ Taina hirotoniei îi dă
preotului posibilitatea de a săvârşi singur şase din cele şapte Taine, iar calitatea harică lucrează
deplin nu doar împreună cu a altor preoţi, totuşi, pornind de la textul Sf. Iacov 5,13 unde se
spune: „este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii” şi nu preotul Bisericii,
 7
arătând pluralitatea slujitorilor care trebuie să săvârşească această Taină, s-a statornicit în
tradiţia Bisericii ca rânduiala Sfantul Maslu sa se savarşeasca de cǎtre mai mulţi preoţi. Prin
acest verset însǎ nu se reglementează în nici un fel numărul slujitorilor. Numǎrul de şapte
preoţi a rezultat plecând de la cele şapte daruri ale Duhului Sfant, despre care vorbeste
proorocul Isaia (cap. 11,2-3). Numarul acesta simbolic aminteste si unele fapte din Sfanta
Scriptura a Legii Vechi, din care se vede mila si indurarea lui Dumnezeu. Astfel de sapte ori s-a
plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care 1-a inviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea,
sapte au fost preotii care au sunat din trambite si de sapte ori a fost inconjurata cetatea Ierihonului,
cand a fost cucerita de izraeliti, la intrarea lor in pamantul fagaduintei (Iosua 6, 13-16). Si iarasi,
de sapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe muntele Carmel, pana cand Dumnezeu a dat ploaie
pamantului ars de seceta (III Regi 18, 42-45). Cifra şapte este prezentă şi în cadrul slujbei Sfântului
Maslu prin cele şapte: taina este săvârşită de şapte preoţi, rugăciunea de sfinţire a untdelemnului
este citită de şapte ori, şi de şapte ori este binecuvântat untdelemnul la sfinţire; sunt citite şapte
pericope din Apostol şi şapte din Evanghelie; sunt rostite şapte ectenii şi şapte rugăciuni pentru
iertarea păcatelor şi izbăvirea de boală; credincioşii sunt unşi de şapte ori cu untdelemn sfinţit.
Obiceiul semnalat în secolul al XI-lea că slujba Sfântului Maslu să fie săvârşită de şapte
preoţi, va fi consfinţit de patriarhul ecumenic Arsenie Avtorianos (1255-1260), după cum ne
informează succesorul său la tron, Nikifor al II-lea (1260-1261). Se pare că patriarhul Arsenie este
cel care a fixat în bună parte rânduiala Sfântului Maslu, aşa cum o avem noi astăzi.
Atunci când acest număr nu poate fi împlinit, din motive binecuvântate, pot sluji chiar
mai putini preoti: cinci, trei sau cel putin doi si asta nu numai în baza textului de la Iacov (5, 14-
15), ci si pentru cã Sf. Maslu este prin excelentã Taina vindecãrii prin comuniunea iubitoare a
credinciosilor. Comuniunea mai multor slujitori şi a mai multor apropiaţi arată legătura de
dragoste care face ca milostivirea lui Dumnezeu să se pogoare mai uşor asupra celui bolnav spre
ai rândui cele de folos.
Singura exceptie pentru savarsirea Maslului de catre un singur preot ar fi ingaduita in
cazuri de forta majora, cand este greu de gasit al doilea preot, si anume: pe campul de lupta, în
satele rare de munte, în pustiu si în locuri îndepartate. În Biserica Ortodoxa a Greciei, savarsirea
Maslului de catre un singur preot a fost interzisa oficial, dar in Biserica Ortodoxa Rusa si in cea
Siriana Ortodoxa din Patriarhia Antiohiei este ingaduita.
În ceea ce priveste valabilitatea Tainei Maslului savarsita de catre un singur preot, aceasta
nu poate fi contestata din punct de vedere dogmatic, haric sau sfintitor. Daca preotul poate savarsi
singur Sfanta Liturghie, cu atat mai mult Sfântul Maslu. Dupǎ unii liturghişti însuşi textul de
la Iacov 5,14 „preoţii Bisericii” (singurul argument serios în favoarea pluralitǎţii slujitorilor la
Maslu), nu este un imperativ (mai sunt şi alte cazuri în Sfânta Scriptură când este folosit
pluralul, dar nu era nevoie de el. Un astfel de exemplu este acela când Mântuitorul vindecă pe cei
zece leproşi şi le zice: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”(Luca 17,14), cu toate că după Legea
mozaică era de ajuns să te arăţi şi numai uni preot) astfel cǎ cele spuse de Sfântul Iacov se pot
înţelege şi în sensul cǎ nu trebuie chemaţi vrajitori sau sacerdoţi pagâni ci anume pe unul din
preoţii Bisericii, adică „preoţia Bisericii” fǎrǎ a avea în vedere un anumit numǎr. Biserica nu
condamnǎ expres sǎvârşirea Tainei de un singur slujitor ceea ce înseamnǎ un acord tacit
pentru sǎvârşirea Maslului şi de un singur preot. Dar acest pogorământ nu trebuie să se extindă,
căci practicarea mai largă ar sărăci această Taină de ceea ce constituie una dintre
caracteristicile ei comunitare.
 8
 PRIMITORII
La fel ca toate Tainele şi Sf. Maslu se savarsesc doar creştinilor botezati. Conform
predaniei Bisericii, la această Sf. Taină participă, mai întâi, cei aflaţi în diferite neputinţe, sau
bolnavi, însă pot participa şi ceilalţi credincioşi, deoarece această Sf. Taină nu se săvârşeşte
doar pentru cei bolnavi trupeşte, ci şi pentru cei bolnavi sufleteşte. În textul de la Iacov se
spune cǎ „rugǎciunea va ridica pe cel bolnav” adicǎ e vorba despre o şedere la pat. Deşi nimeni
nu e perfect sǎnǎtos Sf. Maslu ar trebui fǎcut oamenilor care real suferǎ de o boalǎ ce nu se
vindecǎ prin rugǎciunile lor particulare. Nu este însǎ suficientǎ numai participarea la Taina
Maslului ci trebuie împletita cu Spovedania şi Împartaşania. Bolnavul pentru care se face Sfantul
Maslu trebuie mai întai sa se spovedeasca, pentru ca sa i se dea, prin Sfantul Maslu, curatire
sufleteasca, adica iertarea pacatelor şi tǎmaduirea trupului de boala. Existǎ o strânsǎ legǎturǎ
între Maslu şi Spovedanie: mǎrturisirea pǎcatelor se face înainte Maslului; dacǎ Maslul ar ierta
necondiţionat pǎcatele atunci la ce mai foloseşte Spovedania mai ales cǎ mulţi îşi fac Maslu
sǎptǎmânal.
Sf. Maslu se savarseste pentru toate bolile, nu numai pentru o categorie si nu numai
într-o faza avansata de boala sau pe patul de moarte, cum se întampla de foarte multe ori.
Numele mortilor nu se trec în pomelnicele care se citesc la Maslu. În Invatatura preotilor pe
scurt, Buzau, 1702, , se spune ca Sf. Maslu nu se savarseste pentru cei carora li s-a legat limba,
pruncii pana la sapte ani, care nu au pacate, si alienatii mintali, pana ce nu-si vin in fire. În
prezent, aceste restrictii nu mai sunt mentionate.
Ca şi orice altǎ Tainǎ Sf. Maslu trebuie facut personal pentru cel bolnav şi nu prin
intermediari. Pomenirea altor persoane decât cele prezente la Maslu sau ungerea cu ulei a unor
lucruri personale ale celor care nu vin la Maslu si pentru care se roaga cineva din cei prezenti
la slujba (fotografii, batiste, esarfe, lenjerie intima, haine, lantisoare, cruciulite etc) este o
denaturare a randuielii Maslului şi a lucrǎrii sfintitoare şi acestea nu extind nicidecum efectul
Tainei şi asupra celor absenţi (pomenirile pentru bolnavii absenţi se poate face în cadrul unor
slujbe speciale sau la Sf. Liturghie). Maslul „fǎrǎ frecvenţǎ” pentru cei absenţi nu este valabil
ca şi orice altǎ Tainǎ. Persoana nu poate fi substituita sau reprezentata prin lucrurile sale
personale.

4. LOCUL ŞI TIMPUL SĂVÂRŞIRII

 LOCUL
Taina se poate sãvârsi fie în Bisericã, pentru mai multi credinciosi (Maslul de obste), fie
la casa credinciosului care solicitã. La nevoie, se poate săvârşi în orice loc curat, când atât
preotul, cât şi cei pentru care se face slujba sfântului maslu se pregǎtesc.
 TIMPUL
Timpul cel mai potrivit pentru săvârşirea Sfântului Maslu este perioada postului, atât în
cele patru posturi, cât şi în zilele de miercuri şi vineri deoarece rugaciunea unita cu postul
devine mult mai puternica in lupta cu bolile si pacatele. Dar această recomandare nu este strictă,
căci el se poate face în oricare din zilele săptămânii, când este nevoie sau, în cazul Maslului de
obşte, când pot fi prezenţi cât mai mulţi credincioşi. În popor se obisnuieste a se face mai ales
in zilele de post şi cu precǎdere în Saptamana Patimilor când în biserici se sǎvârşeşte Maslu de
obste, atât pentru cei bolnavi cât şi pentru cei sănătoşi, pentru aceştia din urmă ca o rânduială cu
caracter penitenţial, în vederea primirii în curǎţie a marii sǎrbǎtori a Învierii.
 9
Cel mai solemn Maslu în Biserica Ortodoxă se săvârşeşte în Sfânta şi Marea Miercuri din
săptămâna Sfintelor Patimi, în amintirea femeii păcătoase care a uns cu mir picioarele Domnului,
înaintea mântuitoarelor Sale patimi (Mt 26,7-13; Lc 7,37-38). În această zi se face Sfântul
Maslu solemn şi în Biserica Sfântului Mormânt, cu şapte mitropoliţi, în frunte cu Patriarhul
Ierusalimului, în prezenţa a zeci de mii de pelerini din toată lumea.

5. RÂNDUIALA SLUJBEI
Adunandu-se sapte preoti sau trei numai, în biserici sau în casa, se îmbraca cu
epitrahile si feloane; se asaza o masa, pe care se pune un vas cu faina de grau si in mijlocul lui o
candela cu untdelemn curat; în faina se înfig sapte betisoare înfasurate pentru ungere. Langa vas
se asaza lumanari si Sfanta Evanghelie. Si stand preotii in jurul mesei, preotul-protos
cadeste masa si toata biserica sau casa si pe cei de fata, apoi, stand in fata mesei si cautand spre
rasarit, face inceputul asa: Binecuvântat este Dumnezeul nostru… iar strana Slavă Ţie,
Dumnezeul nostru, slavă Ţie; Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…,
Tatăl nostru…, Doamne miluieşte (de 12 ori) Slavă…, Şi acum…, Veniţi să ne închinăm…
(de 3 ori) şi Psalmul 142: Doamne, auzi rugăciunea mea…. Apoi ectenia mică; Că Ţie se
cuvine … Apoi: Aliluia, glasul al 6-lea. Stih: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri … Stih:
Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt… Şi troparele acestea, Miluieşte-ne pe noi,
Doamne, miluieşte-ne pe noi… Slavă… Doamne, miluieşte-ne pe noi… Şi acum…, Uşa
milostivirii…. Psalmul 50: Miluieşte-mă Dumnezeule… Apoi CANONUL cu cântarile
precedate de stihul Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău (dupǎ
Cântarea 1şi 3 urmeazǎ Sedealna Ca Cel ce eşti izvor dumnezeiesc al milei… ; dupǎ
Cântarea 4, 5 şi 6 urmeazǎ Condacul Cel ce eşti izvorul milei, Preabunule… apoi Cântarea
7, 8 şi 9) şi îndată se zice: Cuvine-se cu adevărat… urmatǎ de Luminânda Cu milă caută cu
ochiul Tău, Bunule şi Laudele.
După aceea: Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…, Că a Ta este
împărăţia…apoi troparul Unule, Cel ce eşti grabnic spre ajutor. Acum, având untdelemn
curat, pus în vas, se aprind şi lumânările şi diaconul zice: Binecuvintează, părinte. Iar
preotul-protos, luând Sfânta Evanghelie, însemnează chipul Sfintei Cruci peste untdelemn
zicând: Binecuvântată este împărăţia… Citeţul: Amin. Diaconul zice ectenia mare cu
cereri speciale pentru untdelemn şi bolnavi; Preotul: Că Ţie se cuvine
După aceasta zice preotul cel dintâi zice Rugăciunea sfinţirii
untdelemnului Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale Apoi zic şi ceilalţi preoţi
această rugăciune, până se plineşte de şapte ori. Iar după rugăciune se cântă mai multe tropare.
Urmeazǎ 7 grupe de APOSTOLUL, EVANGHELIE, Ectenie întreitǎ scurtǎ
RUGĂCIUNE şi UNGERE: luând preotul un beţişor din cele şapte, îl înmoaie în untdelemnul
ce s-a sfinţit, şi unge pe cel bolnav în chipul crucii la frunte, la gură, la nări, la urechi, pe piept,
pe mâini şi pe tălpi, zicând o Rugǎciune (aceeaşi la fiecare ungere); până ce unge preotul, se
cântă troparul Doamne, armă asupra diavolului…
După aceasta preotul cel dintâi, luând Sfânta Evanghelie, o dă bolnavului să o
sărute şi apoi o deschide; astfel deschisă, preoţii slujitori o ţin deasupra ţapului celui bolnav, iar
preotul cel dintâi zice rugăciunea Împărate Sfinte, îndurate, şi mult-Milostive…
cu glas mare, iar ceilalţi cântă lin: Doamne miluieşte. După care, luând Sfânta Evanghelie
 10
de deasupra capului celui căruia se face maslul, i-o dă să o sărute; sărută şi Sfânta Cruce şi apoi
se miruiesc preoţii, toţi cei de faţă şi bolnavul în timp ce se cântă, Slavă… Izvorul tămăduirilor
având… Şi acum… Caută spre rugăciunile robilor tăi…
După aceasta preotul face apolisul, pomenind şi pe Sf. Ap. Iacov; făcând trei
metanii acela căruia i s-a făcut maslul, precum şi toţi cei de faţă, zic de trei ori: Binecuvântaţi,
părinţi sfinţiţi, şi mă iertaţi pe mine păcătosul şi preoţii, la fiecare zicere, răspund:
Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvinteze, şi sănătate să-ţi dăruiască.
Şi aşa, luând binecuvântare şi iertare de la dânşii, dă mulţumire lui Dumnezeu.
Din cauza lungimii slujbei în Biserica Rusǎ (şi la Uniţii de rit bizantin) existǎ o prescurtare a
Maslului atunci când slujeşte un singur preot lǎsând slujba întreagǎ pentru Maslurile de obşte în sobor.
Rânduiala pe scurt constǎ din: binecuvântarea micǎ, rugǎciuni începǎtoare, ectenie, binecuvântarea
untdelemnului, un apostol, evnghelie, ectenie, o rugǎciune, o singurǎ ungere şi otpustul.

6. EXPLICAREA TAINEI SFÂNTULUI MASLU

Slujba Sfantului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfanta Evanghelie,
lumanari (de regula sapte), un vas cu grau sau cu faina si unul cu untdelemn, precum si sapte
betisoare de busuioc infasurate cu vata, cu care preotii vor unge pe bolnav.
 CANONUL
Slujba Sfântului Maslu este precedată de o rânduială specială, asemănătoare Utreniei, pentru
ca tuturor celor prezenţi să le fie inspirată încrederea în puterea lui Dumnezeu şi în
milostivirea Lui de a alina suferinţele oamenilor (aceastǎ rânduialǎ se citeşte, pe alocuri, de
cǎtre cântǎreţi singuri, înainte de maslul propriu-zis).
Deci se strâng preoţii care, îmbrăcându-se în veşminte arătând Darul Duhului ce
este într-înşii, cel mai mare dintre ei, care are închipuirea lui Hristos, binecuvintează,
apoi urmează rugăciunile începătoare şi un grup rugăciuni de umilinţă, prin care se cere
milostivirea lui Dumnezeu apoi se face canonul. Acest Canon a fost compus de Sf.
Arsenie, episcop de Kérkyra [acum: Córfu] († 953) şi el apare tot timpul însoţit de propriile
Sedelne, Condac şi Luminândă, în timp ce Stihirile Laudelor sunt texte de sine stătătoare.
O cântare sau citire atentă a Canonului descoperă în cele 9 pesne (de fapt sunt 8- a doua
lipseşte) frumuseţea lui şi totodată are menirea să ne încredinţeze asupra ajutorului
dumnezeiesc. Se mijloceşte pentru cel bolnav (se invocă mila, mângâierea şi îndurare Sa, spre
contenirea durerilor, rănilor şi apăsărilor chinurilor celor aflaţi în suferinţă) dar în acelaş timp se
aduce laudă lui Hristos pentru lucrarea de tămăduire pe care o săvârşeşte în lume. Repetarea
stihului „Stăpâne, Hristoase, Milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul tău”, ca rugăciune
de invocare a ajutorului dumnezeiesc, încearcă să conştientizeze asupra puterii pe care o are
Hristos, care lucrează în Taina Sfântului Maslu.
Uneori acest Canon era secundat şi de alte Canoane pentru bolnavi sau de Canonul
Sfinţilor Doctori fără de arginţi, sau chiar de Stihirile de la Utrenia zilei în care se săvârşeşte
Maslul – aşa cum se făcea odinioară.

 BINECUVÂNTAREA şi ECTENIA
Maslu propriu-zis începe cu Binecuvântarea mare pe care preotul, având capul
descoperit o face cu Sfânta Evanghelie, deasupra vasului cu untdelemn (se mai foloseşte şi
 11
făină) însemnând cruciş, dupǎ care sărutând Sfânta Evanghelie, o pune la loc. Formula de
început a maslului propriu-zis: „Binecuvântatǎ este Împǎrǎţia…” se aflǎ numai în Molitfelnicele
româneşti mai noi; ea lipseşte atât din Evhologhiile greceşti cât şi din Trebnicele slave.
Apoi diaconul sau preotul va zice ectenia care cuprinde cereri speciale pentru
binecuvântarea untdelemnului şi vindecarea bolnavului. La cererea „pentru ca să se
binecuvinteze untdelemnul acesta... toţi preoţii fac semnul binecuvântării cu mâna, în
acelaşi timp, peste untdelemn; la fel şi la cererea: „...pentru robul (robii) lui Dumnezeu
(N)..., la care preoţii fac semnul binecuvântării către bolnavul pentru care se face slujba.

 BINECUVÂNTAREA UNTDELEMNULUI
Acum urmează unul dintre cele mai importante momente ale slujbei constituit din
rugăciunea pentru binecuvântarea untdelemnului: « Doamne, Care cu mila si cu
îndurãrile Tale tãmãduiesti zdrobirile sufletelor si ale trupurilor noastre, Însuti, Stãpâne, sfinteste
untdelemnul acesta, ca sã fie celor ce se vor unge din el spre tãmãduire si spre izbãvirea de toatã
patima si întinãciunea trupului si a sufletului si de toatã rãutatea. Ca si întru aceasta sã se
preaslãveascã preasfânt numele Tãu, al Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea
si în vecii vecilor. Amin ». Aceasta se rosteşte de şapte ori, pe rând de către preoţii care slujesc
Sfântul Maslul. Structura acestei rugăciuni are două părţi care sunt legate între ele prin
momentul binecuvântării untdelemnului, lucru pe care îl face nu doar preotul care rosteşte în
acel moment rugăciunea, ci toţi preoţii slujitori prezenţi.
Untdelemnul sfintit la Sfantul Maslu, cu care este uns bolnavul împreună cu toţi cei
prezenţi, în chipul crucii la diferite pǎrţi ale trupului, este simbol al îndurarii divine si totodatǎ
medicament, mijloc de însanatosire, avand o întrebuintare foarte veche, amintitǎ şi în Sfânta
Scripturǎ (Lc 10,34; Mc 6,13). Sunt cunoscute încă din antichitate efectele medicale ale uleiului
(de măsline) în tratarea rănilor deschise, dar şi a unor boli interne doar că creştinii preferau ca
medicament nu un ulei obişnuit, ci unul „binecuvântat” / „sfinţit”. Şi din acest motiv drept „materie a
Tainei” a fost ales anume uleiul, dar nu trebuie neglijat nici aspectul teologic al acestei „materii”:
în limba greacă cuvintele „măslin / ulei - λαιος şi „milă -λεος” sunt paronime şi chiar omofone.
De aceea, atunci când este vorba despre ungeri cu ulei în cult, chiar şi astăzi se are în vedere doar
uleiul de măsline;
Ruşii pun în paharul cu ulei pentru Maslu şi puţin vin (obicei menţionat şi de Sf. Simeon
al Thesalonicului), după pilda Samarineanului milostiv – pericopă care în prezent se citeşte
la prima Evanghelie. Menţiunea de a pune şi făină pe masa pe care stă paharul cu ulei, nu
poate avea un caracter obligatoriu, întrucât făina respectivă nu se foloseşte la săvârşirea Tainei
şi asupra ei nu se citeşte nici o rugăciune. Unii folosesc farfuria cu făina doar pentru a înfige
beţişoarele cu care se unge, iar alţii recomandă ca din acea făină să se coacă nişte turte, pentru
a fi consumate de bolnav. Acest untdelemn se poate pune în candela sa arda, poate fi folosit la
miruit sau se poate amesteca cu faina de la Maslu si sa se faca pâinişoare.
După aceasta, urmează cântarea (citirea) mai multor tropare scurte în care invocam pe
Mântuitorul, pe Sf. Fecioarǎ şi pe unii sfinţi reputaţi ca tamaduitori de boli (Sf. Nicolae, Sf.
Dimitrie, Sf. Pantelimon, Sf. doctori fără de arginţi şi aaţi sfinţi rugători) spre tamaduirea
bolnavului.

 APOSTOLE şi EVANGHELII
În continuare urmează citirea alternativă a pericopelor apostolice, a celor evanghelice, a
ecteniei şi a rugăciunilor. Apostolele sunt citite de diaconi sau cântăreţi, în timp ce se cădeşte.
 12
Apoi fiecare preot pe rând începând cu protosul citeşte câte o Evanghelie, continuând cu ectenia
şi molitfa următoare, după care citeşte rugăciunea: „Părinte Sfinte.., ungând pe bolnav cruciş,
cu unul din beţişoarele pregătite pentru aceasta înmuiate în untdelemnul sfinţit: la frunte, la
ochi, la nări, urechi, obraz (gură), piept, pe mâini şi pe picioare. În vremea aceasta,
cântăreţii sau ceilalţi preoţi cântă troparul „Doamne, armă asupra diavolului....
Atât Apostolele, cât şi Evangheliile, cuprind texte biblice care sunt legate direct de
instituirea tainei sau vorbesc despre rabdarea în suferinţa şi nadejdea vindecarii pe care trebuie sǎ
o nutreascǎ cel bolnav.
Pasajele din Apostol ce se citesc, pun accent pe conduita pe care trebuie s-o aibă atât
cel aflat în suferinţă, cât şi cei din jurul său - familie şi apropiaţi. Prima lectură din apostol are
în centru textul care constituie însuşi temeiul Tainei Maslului, din Epistola Sf. Iacov, şi anume
îndemnul: „este cineva bolnav între voi să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el
ungându-l cu untdelemn în numele Domnului”; al doilea Apostol insistă asupra conduitei pe care ar
trebui să o aibă cei apropiaţi ai bolnavului „datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor
neputincioşi…”. a treia pericopă apostolică reprezintă imnul iubirii creştine şi ne înfăţişează semnele
adevăratei iubiri, îndemnuri folositoare mai ales celui care are în grijă un bolnav; a patra lectură
din Apostol se adresează în mod principal bolnavului, amintind legătura între starea trupului care
este neputincios şi starea sufletului, care este încărcat de păcate: „să ne curăţim pe noi de toată
întinăciunea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia întru frica lui Dumnezeu”; apoi, în al
cincilea Apostol, se prezintǎ în duh de rugăciune, suferinţele Sf. Apostol Pavel, îndurate de el în
Asia, precum şi foloasele rugăciunii multora; în cel de-al şaselea Apostol, după ce ne sunt arătate
roadele Duhului Sfânt, spre care fiecare creştin este dator a se nevoi, suntem îndemnaţi să purtăm
sarcinile unii altora, căci aşa împlinim „legea lui Hristos”; al şaptelea Apostol dǎ trei îndemnuri de
căpetenie pentru un creştin: „Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat, daţi mulţumire pentru toate”.
Dintre cele 7 Evanghelii unele istorisesc pocainţa unor persoane biblice, altele conţin
pilde şi învaţaturi ale Mântuitorului socotite simboluri sau analogii ale Maslului iar altele
istorisesc vindecari minunate menite sǎ întǎreascǎ nǎdejdea şi încrederea bolnavului în puterea
lui Dumnezeu. Prima Evanghelie prezintă pilda samarineanului milostiv, adresându-se mai ales
celor sănătoşi şi îndemnându-i să nu treacă cu vederea pe aproapele lor care este în suferinţă; în cea
de-a doua pericopă evanghelică se prezintă pilda vameşului Zaheu, a cărui casă a fost mântuită,
pentru credinţa acestuia subliniind foamea şi setea după Dumnezeu; a treia lectură evanghelică face
referire la puterea şi mijloacele harismatice, pe care Hristos le-a pus la îndemâna Bisericii creştine: „a
dat ucenicilor săi putere asupra duhurilor necurate ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală
şi orice neputinţă”; în a patra Evanghelie ni se prezintă vindecarea soacrei lui Petru; cea de-a cincea
Evanghelie constituie pilda celor zece fecioare; cea de a şasea lectură, prezintă un caz de demonizare
(cel al fiicei cananeiencei) şi vindecarea ei; Evanghelia a şaptea, înfăţişându-L pe Hristos la masă
cu vameşul Matei, subliniază faptul că nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi, şi că
Mântuitorul nu a venit să-i cheme pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi.

 RUGĂCIUNILE
Primele 4 rugaciuni din rânduiala Sf. Maslu sunt compuse din doua parţi: una cu referiri la
untdelemnul sfinţit şi alta „tematica” uneori fǎrǎ legǎturǎ directǎ cu Maslul dar fǎcând referire
la unele dintre celelalte Sfinte Taine, în special cea a Pocăinţei (pentru cǎ nici una din cele
două Taine nu este exclusivă, adică cum prin Maslu nu se urmăreşte doar vindecarea trupului, ci şi
a sufletului, tot astfel prin Sfânta Taină a Pocăinţei nu se doreşte doar sănătatea sufletului, ci şi a
trupului). Începuturile acestor rugǎciuni constituie vechi rugaciuni independente de sfinţire a
uleiului care au fost preluate de aceasta rânduiala a Maslului (acestea clatinǎ din valoarea primei
 13
rugǎciuni de sfinţire cea rostitǎ de 7 ori, vorbind despre un ulei care se tot sfinţeşte pe parcurs şi
nu era pe deplin sfinţit de la început). Partea a doua a primei rugǎciuni de la cuvintele „Cǎ
Tu eşti Dumnezeu cel mare şi minunat…” şi pânǎ la ecfonis este o veche rugaciune de sfinţire
a uleiului de la Botez şi nu are nimic comun cu Sf. Maslu (pentru bolnavi) (Molitfelnicele greceşti
şi slavoneşti şi în prezent specificǎ caracterul opţional al acestei pǎrţi din rugǎciune). Partea
secundǎ din rugǎciunea a doua provine dintr-o rugaciune penitenţiala.
Rugǎciunile a treia şi a patra deşi compuse din douǎ rugǎciuni iniţial independente conţin în
prezent cele mai relevante cereri de mijlocire pentru bolnavi.
Singurele rugǎciuni integre din cele şapte sunt ultimele 3. Dacǎ a cincea rugǎciune
face nişte aluzii mai directe la boala şi vindecare (are şi caracter personal , legat de slujitorul care
săvârşte Taina) a şasea şi a şaptea sunt rugǎciuni pur penitenţiale fǎrǎ legǎturǎ directǎ cu Sf.
Maslu (rugǎciunea a şasea e cea mai bogată dintre toate bolnavul fiind pomenit cu numele).
 UNGEREA
Ectenia care se rosteşte după fiecare Evanghelie e aceeaşi. Apoi urmează rugăciunea,
iar după aceea ungerea. Primele 4 elemente (Apostol, Evanghelie, ectenie şi rugǎciune)
reprezintă mijlocirea Bisericii pentru cel bolnav. Cel de-al 5-lea element este actul ungerii cu
untdelemn sfinţit pe principalele părţi ale trupului. Ungerea e însoţită de o rugăciune specială, de
mijlocire: „Parinte sfinte, Doctorul sufletelor si al trupurilor... tamaduieste si pe robul Tau
acesta (numele) de neputinta trupeasca si sufleteasca ce l-a cuprins...” (la Maslul de obşte
aceastǎ rugǎciune precum şi ungerea celor prezenţi se poate lǎsa la sfârşitul slujbei).
Credincioşii se ung de şapte ori în semnul crucii, cu untdelemn sfinţit, la organele simţurilor, pentru
ca Dumnezeu, cu mâna Sa nevăzută, să însemneze prin harul Său dumnezeiesc simţirile
bolnavilor, pecetluindu-le. Toate acestea sunt făcute pentru a trezi, lumina şi întări puterea
bolnavilor, împărtăşindu-le harul Sfântului Duh, care tămăduieşte durerile, izbăveşte trupul
de boli şi uşurează sufletul de păcate. Ungerea de şapte ori mai însemnǎ chemarea în
rugăciuni a celor şapte daruri ale Sfântului Duh asupra bolnavilor. În vechime, inainte ca slujba
undelemnului sa evolueze la randuiala largita din zilele noastre, se pare ca se savarsea o singura
ungere, dupa rugaciunile de sfintire. In zilele noastre se obisnuieste sa se faca de sapte ori.
Probabil s-a tinut seama ca e nevoie nu numai sa fie chemati multi preoti sa savarseasca Taina, ci
si multi sa-l unga pe cel bolnav.
O practică tot mai des întâlnită la slujbele Sfântului Maslu este aceea că participanţii la
această taină întind preotului tot felul de haine sau obiecte personale ale unor membri ai familiilor lor
absenţi de la slujbă pentru a fi unse cu untdelemnul sfinţit în cadrul slujbei Sfântului Maslu;
aceastǎ inovaţie nu este conformǎ cu tradiţia Bisericii, căci ungerea se referă la persoane, şi
nu la obiecte; Biserica a rânduit pentru astfel de practici o serie de ierurgii.
Există, de asemenea, diferenţe asupra locurilor unde se unge bolnavul cu untdelemn sfinţit,
deşi acestea sunt consemnate în Molitfelnic: la frunte, la gură, la nări, la urechi, pe piept, pe
mâini şi pe tălpi, de şapte ori, de fiecare dată în timpul cântării troparului „Doamne, armă
asupra diavolului…”, cu rostirea în taină a rugăciunii „Părinte Sfinte, Doctorul
sufletelor…”. Codexul Barberin aminteste de trei madulare: fruntea, urechile si mainile. Sfantul
Simeon al Tesalonicului precizeaza ca puncte de ungere fruntea, fata si mainile. Alte manuscrise
mentioneaza fruntea, barba, obrajii si mainile. Astazi, exista practica de a unge fata si mainile.
 14
 RUGĂCIUNEA FINALĂ
Una din practicile legate de săvârşirea Sfântului Maslu este şi ,,deschiderea cărţii".
În rânduiala acestei Taine, după ultima rugăciune şi ungere se prescrie că preotul care
conduce soborul să ia Sfânta Evanghelie, să o dea bolnavului să o sărute şi să o deschidă.
Preoţii slujitori o ţin deschisă deasupra capului celui bolnav, iar protosul rosteşte o
rugǎciune de dezlegare pentru cel bolnav. Rugǎciunea care se citeşte acum e foarte
importantă; e o rugăciune de mijlocire . Deschiderea Evangheliei la sfârşitul slujbei, de către
bolnav, este consemnată în Molitfelnic doar că ea se mărgineşte aici, fără ca preotul să citească ori
să interpreteze textul pericopei, ori culoarea vignietei, să spună ceva despre trecutul, prezentul sau
viitorul celui care a deschis Sf. Evanghelie. Această practică deformează, discreditează şi chiar
profanează conţinutul doctrinar al acestei Taine a Bisericii, ţinând credincioşii într-o stare de confuzie
spirituală care frizează uneori magia şi vrăjitoria. Semnificaţia corectă a acestui gest este
consemnată în rugăciunea pe care o citeşte preotul: „…nu pun mâna mea cea păcătoasă peste
capul celui ce a venit la tine cu credinţă, ci pun mâna Ta cea puternică şi tare, ce se află în
această Sfântă Evanghelie…”. Punerea Evangheliei pe capul bolnavului reprezinta mâna
protectoare a lui Hristos şi nu mâna păcătoasă a preotului.
Urmează cântarea a două podobii, în timp ce preoţii se ung reciproc pe frunte şi
apoi îi ung şi pe ceilalţi ai casei după care urmează o ultimă ectenie, după care protosul face
otpustul slujbei. După otpusul se repetă de 3 ori formula : credincioşii rostesc
Binecuvântaţi părinţi sfinţiţi şi ne iertaţi pe noi păcătoşii iar preoţii răspund
„Dumnezeu să vǎ ierte şi să vǎ binecuvinteze şi sănătate să vǎ dăruiască” (acestea sunt
formulele care apar în Molitfelnic, dar în realitate, sunt folosite şi alte formule); Încheierea o
face protosul, cu rostirea: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri....