TAINA SFÂNTULUI MASLU

ÎN
MOLITFELNICUL ROMÂNESC

LUCRARE DE LICENŢĂ
 Cuprins
Introducere......................................................................................................................................2
I. Taina Sfântului Maslu - prefigurare în Sfânta Scriptură şi fundamentare scripturistică..3
1. Sfântul Maslu - etimologie şi denumirile atribuite acestei Sfinte Taine.....................................3
2. Taina Vindecării - prefigurare în Vechiul Testament..................................................................5
3. Taina Vindecării - fundamentare scripturistică...........................................................................8
4. Taina Mângâierii - prefigurare în Noul Testament....................................................................10
Iisus Hristos - Tămăduitorul şi Restauratorul firii omeneşti..........................................................10
II. Mărturii Patristice privind ,,Taina Vindecării”..................................................................14
1. Mărturii din primele trei secole ale Creştinismului...................................................................14
2. Mărturii patristice din următoarele secole.................................................................................17
III. Taina Sfântului Maslu în ediţiile Molitfelnicelor româneşti.............................................21
1. Taina Sfântului Maslu – rânduiala grecească............................................................................21
2. Taina Sfântului Maslu – rânduiala slavonă...............................................................................24
3. Taina Sfântului Maslu – în ,,Molităvnic: Bălgrad, 1689”.........................................................26
4. Taina Sfântului Maslu – în ,,Evhologiu 1888”..........................................................................33
5. Rânduiala Sfântului Maslu – în ,,Evhologiu bogat 1896”.........................................................36
6. Taina Sfântului Maslu - în ediţia ,,Molitfelnicului de Bucureşti 1937”....................................37
7. Taina Sfântului Maslu – alte ediţii româneşti............................................................................39
IV. Taina Sfântului Maslu – actualitate şi importanţă............................................................41
1. Câţi preoţi oficiază Sfântul Maslu ?..........................................................................................41
2. Interpretări liturgice ale Tainei Sfântului Maslu.......................................................................45
3. Taina Sfântului Maslu – abateri şi practici necanonice.............................................................47
4. Taina Sfântului Maslu – aspecte interconfesionale...................................................................52
V. ,,Taina Suferinţei” – imensitatea dragostei lui Dumnezeu..................................................60
1. Suferinţa – aspecte scripturistice...............................................................................................60
2. Despre suferinţă – aspecte patristice..........................................................................................61
3. Expresii ce visează suferinţa din cadrul Tainei Sfântului Maslu...............................................63
Concluzie.......................................................................................................................................67
Anexe..............................................................................................................................................69
Bibliografie.....................................................................................................................................72

1
 Introducere

Importanţa vindecării este covârşitoare, ţinând cont de faptul că, mai mult ca niciodată,
omenirea suferă enorm atât fizic cât şi spiritual. Acest fapt dezvoltă în societate numeroase
atitudini care înclină fie spre compasiune, fie, dureros dar adevărat, spre indiferenţă.
Am observat că în analiza şi abordarea fizică a bolii se neglijează dimensiunea de natură
duhovnicească, acest lucru datorându-se desacralizării sentimentului religios şi catalogarea
religiei ca act medieval şi practică superstiţioasă.
Deşi dezvoltarea medicinei oferă şanse din ce în ce mai mari în realizarea vindecării
diferitelor boli, totuşi nu s-ar putea discuta despre un act taumaturgic de natură spirituală. Pe
parcursul lucrării voi dezvolta şi nuanţa legătura dintre păcat şi boală, elemente care în
majoritatea cazurilor se succed şi sunt într-o dependenţă considerabilă.
În analiza şi cercetarea temei ,,Taina Sfântului Maslu în Molitfelnicul românesc”, voi
realiza o prezentare documentată privind autenticitatea, întemeierea şi practica acestei Sfinte
Taine, pornind de la mărturii scripturistice, argumentând prin mărturii patristice şi concluzionând
prin analiza textuală a rânduielii acestei Sfinte Taine.
Mi-am propus totodată să evidenţiez dezvoltarea Sfântului Maslu în Molitfelnicul
românesc, ţinând cont de influienţele de natură grecească sau slavonă, care şi-au făcut simţită
prezenţa de-alungul anilor în diferitele ediţii apărute pe teritoriul ţării noastre. În evidenţierea
diferenţelor şi asemănărilor de natură textuală mă voi folosi de numeroase ediţii, dintre cele mai
importante şi voi aminti eventualele abateri de natură liturgică sau canonică care s-au strecurat fie
din neştiinţă, fie din nepăsare sau neglijenţă.
Deşi tema licenţei vizează în primul rând dezvoltarea Tainei Sfântului Maslu în
Molitfelnicul românesc voi rezerva şi două capitole în care să tratez importanţa şi actualitatea
acestei Sfinte Taine din viaţa creştinilor şi practica Bisericii, dar voi aminti şi câteva elemente de
natură interconfesională, pe care le-am considerat mai importante în studierea materialului
parcurs.
În încheierea lucrării mi-am propus o abordare a temei suferinţei printr-o prezentare a
diferitelor mărturii scripturistice şi argumentări patristice, dar nu în ultimul rând voi încerca să
reliefez câteva exemple din rânduiala Sfântului Maslu care fac referire la suferinţă, boală şi
neputinţă.

2
 I. Taina Sfântului Maslu - prefigurare în Sfânta Scriptură şi
fundamentare scripturistică

1. Sfântul Maslu - etimologie şi denumirile atribuite acestei Sfinte Taine

Înainte de sistematizarea informaţiilor cu privire la subcapitolul propus, aş dori să

amintesc caracterul esenţial al disciplinei intitulată ,,teologie liturgică”. Cu siguranţă este
cunoscut faptul că scopul acestei discipline se rezumă la explicarea cultului prin elementul
caracteristic intitulat ,,simbol”. De aceea elucidarea semnificaţiei cultului se realizează printr-un
concept des folosit de teologia liturgică intitulat: ,,comemorare liturgică”; acest aspect mi-
aminteşte, în primul rând, de caracterul anamnetic al cultului divin.
În acest sens doresc să fac referire la ideea exprimată de Alexander Schmemann: ,,dacă
teologia liturgică provine dintr-o înţelegere a cultului ca act public al Bisericii, atunci scopul ei
final va fi de a clarifica şi a explica cum Biserica se exprimă şi se împlineşte pe ea însăşi în acest
act”1.
Cu privire la definiţia acestei Sfinte Taine Hristu Andrutsos ne învaţă zicând: ,,Maslul sau
Oleo-ungerea este Taina de origine dumnezeească, prin care, ungându-se bolnavul cu unt-de-lem,
se coboară harul dumnezeesc şi vindecă boalele lui trupeşti şi sufleteşti”2.
În ceea ce priveşte diferitele numiri ale acestei Sfinte Taine, trebuie să fac referire, mai
întâi, la etimologia termenului ,,maslu”; denumirea este de origine slavă (de la cuvântul ,,maslo”,
ce înseamnă untdelemn)3, întâlnindu-se sub numirile: untdelemn, untdelemn împreunat cu
rugăciune (din limba greacă ευ̉χὴ = rugăciune + έλαιον = untdelemn)4, binecuvântarea
untdelemnului, ungere cu untdelemn sfinţit5, rugăciunea Sfântului Ulei sau Slujba Sfântului Ulei 6,
eleoungere. În Biserica greacă Taina Sfântului Maslu este numită ,,Heptapadion”, adică ,,taina
1
Alexander Schmemann, Introducere în teologia liturgică, Traducere: ierom.Vasile Bârzu, Editura Sophia,
Bucureşti, 2002, p. 57.
2
Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Traducere autorizată de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae,
Editura şi Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930, p. 426.
3
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, pentru Facultăţile de Teologie, Editura Nemira, 2002, p. 328.
4
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 248.
5
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Dr. Ioan Zăgrean, Teologie Dogmatică, Manual pentru Facultăţile Teologice,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 264; Prot. Dr. Marcu Bănescu, Milostivirea dumnezeiască prin Sfânta
Taină a Maslului, în ,,Îndrumător Bisericesc”, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1983, p. 62.
6
Petru Pruteanu, Slujba Sfântului Maslu: istorie şi actualitate, în ,,Altarul Reîntregirii”, anul XV (2010), nr. 2, p.
224; Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura
Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 282.
3
celor şapte preoţi” şi în limba slavonă se mai întrebuinţează şi termenul ,,soboravanie”, adică
,,slujba adunării” sau soborul preoţilor.
Având în vedere faptul că această Sfânta Taină este destinată, în primul rând celor ce zac
în grele boli sufleteşti şi trupeşti, trebuie să o percepem ca pe o alinare sau ,,liman” către Bunul
Dumnezeu căci, Maslul în sine, reprezintă de fapt, cea mai importantă slujbă pentru bolnavi; în
acest sens înţeleg şi denumirile cu o profundă încărcătură analogică; dintre acestea amintesc pe
următoarele: ,,Taina mângâierii”, ,,Taina vindecării”7, etc.
Doresc să precizez de asemenea că există o denumire oarecum cu un caracter deosebit,
căci ce este frapant, tocmai faptul că această denumire este întrebuinţată în cultul Bisericii
Etiopiene; în strânsă legătură cu respectiva denumire este întregul ritual al Tainei: în timp ce are
loc oficierea Maslului, cei prezenţi ţin câte o lumânare în mână, de unde şi denumirea acesteia
de ,,Taina lumânărilor”(maşahefa kan’dil)8.
Ce trebuie să înţelegem prin faptul că şi biserici ce s-au despărţit de cea Ortodoxă deţin
şi practică Taina Sfântului Maslu? Tocmai că originea ei este apostolică şi de netăgăduit; nu în
ultimul rând trebuie să fac precizarea că în Biserica Catolică Taina Maslului, pentru o perioadă
îndelungată, a fost cunoscută sub denumirea de ,,extrema unctio”, ,,unctio infirmorum”,
,,sacramentum muribundorum”, acest lucru datorându-se săvârşirii ei celor grav bolnavi, aflaţi pe
patul de moarte. Astfel în jurul secolului al XII-lea a fost introdus un asemenea maslu ca un
,,viaticum mortis” care, într-o oarecare măsură ar pecetlui această viaţă tămăduind sufletul de
păcate, dar când? tocmai atunci când intră în ,,corturile veşnice” 9. Voi reveni asupra acestui
aspect în alt subcapitol ce mi l-am propus.
Majoritatea denumirilor amintite în subcapitolul expus, au o strânsă legătură cu materia
acestei Sfinte Taine: untdelemnul (gr. έλαιον); argumentând simbolistica acestuia, cu un
pronunţat caracter metaforic, precizez următoarele: ,,oleul în sine este icoana alinării de dureri şi
a îndurătăţii dumnezeeşti”10. Atrag atenţia asupra desei greşeli care se produce atunci când se
realizează cercetări asupra Sfântului Maslu şi anume că, nu puţini sunt cei care fac confuzii în

7
Pr. Monahul Teognost, Taina Sfântului Maslu, Taina tămăduirii trupului şi sufletului, Editura Credinţa
Strămoşească, Iaşi, 2002, p. 6; Arhim. Ioanichie Bălan, Puterea Sfântului Maslu, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 3.
8
Drd. Mihai Colibă, Cultul Bisericii Etiopiene, în ,,Ortodoxia”, anul XVIII (1966), nr. 3, p. 442.
9
Hristu Andrutsos, Simbolica, Traducere din limba greacă de Iustin Moisescu - profesor universitar - Editura
Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pp.325-326; Pr. Prof. Mihail Bulacu, Taina Sfântului Maslu în învăţătura
de credinţă creştină ortodoxă, în ,,Glasul Bisericii”, anul XXXI (1972), nr. 3-4, p. 280; vezi Învăţătura de Credinţă
Creştin Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, pp. 285-
286.
10
Juvenal Stefanelli, Liturgica Bisericii Ortodoxe-Catolice, Editura Librăriei Socecu & Comp. , Calea Victoriei, 7,
Bucureşti, 1886, p. 127.
4
legatură cu slujba sfinţirii uleiului şi Maslu; trebuie să reţinem că nu orice slujbă de binecuvântare
sau sfinţire a uleiului reprezintă în mod categoric Maslu. Să nu uităm că şi-n molitfelnicul actual
se fac distincţii clare asupra diferitelor ocazii de sfinţire a uleiului: binecuvântarea uleiului în
cadrul slujbei Botezului (......Însuţi binecuvintează şi acest untdelemn cu puterea, cu lucrarea şi cu
pogorârea Sfântului Tău Duh, ca să se facă acesta: ungere de nestricăciune, arma dreptăţii, înnoire
sufletului şi trupului, izgonire a toată lucrarea diavolească.......) 11, binecuvântarea untdelemnului
în cadru ,,rânduielii de binecuvântare a casei celei noi” (Iar preotul face semnul Sfintei Cruci, de
trei ori, deasupra untdelemnului, zicând de fiecare dată: În numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. Amin.)12, etc.

2. Taina Vindecării - prefigurare în Vechiul Testament

Înainte de tratarea propriu-zisă aş dori să precizez un aspect pe care-l consider important;

trebuie să înţelegem faptul că în majoritatea cazurilor anumite reprezentări vechi testamentare
sunt oarecum asociate cu elemente din Legea Harului; nu în toate cazurile, din nefericire, aceste
asocieri exprimă, în mod corect, adevărul. În materialul parcurs pentru elaborarea acestui proiect
în nenumărate rânduri am întâlnit numeroase contraziceri, dar si unele aspecte interpretate greşit.
Pentru a putea realiza o legătură între Taina Maslului şi Vechiul Testament este absolut necesar
să întrebuinţăm interpretarea alegorică; în acest sens legătura cea mai evidentă e influienţată de
simbolismul cifrei ,,7”, care dobândeşte o nuanţă de-a dreptul obsesivă. Încerc să redau mai jos
aceste pasaje vechi testamentare.
În mod frecvent asocierea numărului ,,7” are corespondent în Vechiul Testament cu cele
7 daruri ale Duhului Sfânt (Isaia 11, 2-3: ,,Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul
înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-l
va umple pe el duhul temerii de Dumnezeu. Şi va judeca nu după înfaţişarea cea din afară şi nici
nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc”)13.
Untdelemnul a fost folosit ca mijloc sfinţitor şi la aducerea jertfelor, aşa cum citim în
textul Ieşire 29, 40: ,,A zecea parte dintr-o efă de faină de grâu, frământată cu a patra parte dintr-
un hin de untdelemn curat, iar pentru turnare, a patra parte de hin de vin, pentru un miel”. Aceeaşi

11
Vezi ,,Slujba Botezului” în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2006, p. 39.
12
Ibidem, ,,Rânduiala binecuvântării casei noi”, p. 391.
13
Pr. Monahul Teognost, op. cit., p. 7; vezi Arhim. Ilie Cleopa, Despre Taina Sfântului Maslu, în ,,Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, anul LVIII (1982), nr. 10-12, p. 762.
5
idee este întâlnită şi în textul Levitic 2, 4: <<Dacă însă vrei să aduci jertfa prinosului de pâine din
aluaturi coapte în cuptor, să aduci pâini de făină bună de grâu, nedospite, frământate cu
untdelemn, şi turte nedospite, unse cu untdelemn>> 14. Întrebuinţarea untdelemnului este întâlnită
şi la sfinţirea unor lucruri: <<După aceea să ei mir şi unge cortul şi toate cele din el şi să-l
sfinţeşti pe el cu toate lucrurile lui şi va fi sfânt>>(Ieşire 30), sau la sfinţirea preoţilor (<<Apoi să
iei untdelemn de ungere şi să-i torni pe cap şi să-l ungi>> Ieşire 29, 7) şi a regilor (<<apoi ia
vasul cu untdelemn şi toarnă pe capul lui şi zi: iată te ung rege peste Israel>> IV Regi 9, 3).
Unele vindecări vechi testamentare sunt corelate cu Taina Maslului; amintesc
întâmplarea învierii copilului de către proorocul Elisei (IV Regi 4, 34-35: ,,Apoi s-a ridicat şi s-a
culcat peste copil şi şi-a pus buzele sale pe buzele lui şi ochii săi pe ochii lui şi palmele sale pe
palmele lui şi s-a întins pe el şi a încălzit trupul copilului. Sculându-se apoi, Elisei s-a plimbat
prin foişor înainte şi înapoi. După aceea s-a dus şi s-a întins iar peste copil. Şi a strănutat copilul
de şapte ori şi şi-a deschis copilul ochii”.); tot în legatură cu simbolismul cifrei 7 sunt amintite şi
următoarele întâmplări: cucerirea cetăţii Ierihonului de cei şapte preoţi care au sunat din trâmbiţe
(Iosua 6, 16: ,,Iar când au sunat preoţii a şaptea oară din trâmbiţe, Iosua a zis către fii lui Israel:
<<Strigaţi, că v-a dat Domnul cetatea>>”), rugăciunea proorocului Ilie pe muntele Carmel (III
Regi 18, 42-45: ,,........iar a şaptea oară a zis.......”)15.
Aş dori să amintesc deasemenea, că în Vechiul Testament ,,rugăciunea credinţei” este
deosebit de puternică, dar mai ales impresionant de profundă; acest aspect a influienţat, cu
siguranţă, gândirea Sfântului Apostol Iacov, căci cele susţinute în epistola sa în cap. 5, 14,
corespund întru totul unei sensibilităţi alese desăvârşite prin închinarea în ,,duh şi adevăr” adusă
de Mântuitorul Iisus Hristos.
Chiar dacă facem referire numai la Psaltire putem, cu uşurinţă, să sesizăm acel strigăt
interior al omului credincios către Bunul Dumnezeu pentru ajutor în necazuri şi în nevoi, pentru
apărări în primejdii şi pentru vindecare în suferinţe şi boli sufleteşti şi trupeşti 16. Câteva exemple
vor întări această convingere: <<Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi
glasul meu!>>(Ps. 129,1); <<Vindecă-mă, Doamne, şi voi fi vindecat, mântuieşte-mă şi voi fi
mântuit, căci Tu eşti lauda mea!>>(Ieremia 17, 14); <<Mântuieşte-mă, Doamne, că neputincios
sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele>>(Ps. 6,2); <<Doamne, miluieşte-mă;
vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie>>(Ps.10,4); <<Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către
14
Prot. I. Pricop, Sfintele Taine: a Mirului, a Cununiei şi a Maslului, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul LIII
(1977), nr. 1-3, p. 136; Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, op. cit. p. 282.
15
Pr. Monahul Teognost, op. cit., pp. 7-8; Pr. Prof. Sorin Cosma, Cuvânt de învăţătură despre Taina Sfântului Maslu,
în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXXIV (1984), nr. 5-6, p. 326.
16
Prof. N. Grosu, Taina Sfântului Maslu, în ,,Ortodoxia”, anul XXXI (1979), nr. 3-4, pp. 553-555.
6
Tine şi m-ai vindecat>>(Ps. 29, 2); <<Le voi lega rănile ca să-i vindec şi le voi descoperi belşug
de pace şi de adevăr>>(Ieremia 33, 6); <<Apele ei (ale mării) se vor face sănătoase>>(Iezechiel
47, 8); <<Trimis-a cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei şi i-a izbăvit>>(Ps. 106, 20); <<Lăudaţi pe
Domnul......Cel ce vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor>>(Ps. 146,1-3)17.
Închei acest subcapitol prin relatarea proorocului Isaia de la cap. 38, unde istoriseşte un
caz de vindecare; este vorba de Iezechia, împăratul lui Israel. Împăratul s-a îmbolnăvit de moarte
şi a fost anunţat de către proorocul Isaia că va muri; dar împăratul prin lacrimi de pocainţă a
dobândit de la Dumnezeu amânare pentru încă cincisprezece ani.
Aşadar ,,lacrimile credinţei au fost transformate în balsam vindecător” 18, căci plin de
recunoştinţă împăratul zice: <<Doamne prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai
am şi eu suflare. Tu mă tămăduieşte şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea s-a schimbat în
sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!
>>19.
Am putut observa din cele prezentate anterior că a existat o strânsă legatură între
vindecare şi credinţă, între milostivirea Bunului Dumnezeu şi alinarea suferinţelor omeneşti;
acest aspect se va concretiza apoi în Legea Harului, odată cu venirea Domnului nostru Iisus
Hristos, Cel ce poate fi numit ,,Marele Taumaturg”. Voi încerca în următorul subcapitol să
exemplific acest aspect corelând totodată şi textele ce fundamentează instituirea Taine Sfântului
Maslu.
Elementul central trebuie să vizeze evidenţierea relaţiei incontestabile ,,credinţă-
vindecare”, căci doar înţelegând acest aspect putem să percepem imensitatea şi profunzimea
,,Tainei Vindecării”. În acest sens ecoul cuvintelor ,,cred Doamne, ajută necredinţei mele” va
pătrunde în sufletele noastre atunci când lecturăm oricare pericopă evanghelică, în care ni se
relatează vindecări minunate săvârşite de către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel
Care răspunde prompt credinţei stăruitoare şi dorinţei de îndreptare.

3. Taina Vindecării - fundamentare scripturistică

17
Ibidem.
18
Ibidem, p. 556.
19
Ibidem.
7
 ,,Rugăciunea credinţei” din spiritualitatea evlavioasă a Vechiului Testament se împlineşte
în Legământul cel Nou. Cu siguranţă, nucleul cercetării mele în legătură cu tema Sfântului Maslu
se identifică în mod cert în câteva texte din Noul Testament; tocmai aceste mărturii conferă
autenticitate Maslului căci, se elucidează atât problema instituirii cât şi a practicării acestei Taine.
Epistola Sfântului Apostol Iacov desluşeşte în capitolul 5 nedumeririle legate de Taina
Sfântului Maslu; per ansamblu Sfântul Iacov în epistola sa sobornicească, evidenţiază faptul că
îndreptarea desemnează actul prin care omul credincios trece de la o stare de păcat la una de har,
trece din starea lui naturală la viaţa în Hristos, care-l îndreptează, îl sfinţeşte şi îl face moştenitor
al vieţii veşnice20. Trebuie să înţelegem faptul că prin îndreptare cel credincios are posibilitatea de
a se împărtăşi de dreptatea lui Dumnezeu, dar nu devine drept de la început, ci doar poartă
potenţialitatea dreptăţii în el, înţelegându-se prin acest aspect că omul are posibilitatea să ajungă
la starea de dreptate deplină, dacă va fi demn să o primească21.
În Vechiul Testament sunt întrebuinţaţi termeni pentru ideea de dreptate precum:
<<tsedek>>, <<tsedeka>>, <<mişpat>>, înţelegându-se prin aceştia activitatea juridică de drept.
În Noul Testament se realizează, de fapt, o schimbare radicală căci starea de dreptate se identifică
în majoritatea dăţilor în comuniunea cu Hristos şi semenii22.
Nu întâmplător am amintit despre noţiunea şi perceperea termenului de dreptate, căci
doar înţelegând acest aspect vom putea analiza în continuare ceea ce Apostolul Iacov ne
înfăţişează. Textul fundamental care aminteşte de Taina Sfântului Maslu este următorul: ,,Este
cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va
ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15). (Infirmatur quis in vobis? Inducat
presbyteros Ecclesiae, et alleviabit eum Dominus: et si in peccatis sit, remittentur ei) 23. Este
adevărat faptul că în Sfânta Scriptură nu există dovezi despre o instituire directă a acestei Taine
de către Mântuitorul Iisus Hristos, aşa cum există despre celelalte Sfinte Taine. Din Epistola
Sfântului Iacov reiese însă, în mod clar existenţa slujbei şi a ungerii bolnavului cu untdelemn
sfinţit, ceremonie care avea caracter de taină24. Consider că avem în acest text o mărturie
20
Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, p. 246.
21
Pr. Drd. Dumitru Viezuianu, Îndreptarea după epistolele pauline şi după epistola Sfântului Iacob, în ,,Studii
Teologice”, anul XXIX (1977), nr. 5-8, p. 506.
22
Ibidem, pp. 507-508.
23
Novum Testamentum Graece et Latine, novis curis elaboravit D. Erwin Nestle, Editio duodecima, Stuttgart, 1937.
24
Pr. Dr. Spiridon Cândea, Taina Sfântului Maslu, în ,,Mitropolia Ardealului”, anul IX (1964), nr. 9-10, p. 655; Pr.
Prof. Dr. Grigorie Marcu, Actualitatea Epistolei Sfântului Iacov, în ,,Mitropolia Ardealului”, anul II (1957), nr. 1-2,
pp. 27-30; Drd. Ierom. Modest Zamfir, Actualitatea Epistolei Sfântului Iacov, în ,,Mitropolia Ardealului”, anul XXV
(1980), nr. 10-12, pp. 873-877; Emilian-Iustinian Roman, Miscellanea juris, îndrumător bibliografic şi canonic
legislativ, Editura Performantica, Iaşi, 2008, pp. 123-124.
8
suficientă despre originea dumnezeiască a acestei Taine, căci nu aş putea înţelege întemnul
apostolului fără o origine dumnezeiască a Maslului; de aceea e imposibil de perceput ideea că
întregul îndemn i-ar aparţine lui Iacov, ştiut fiind faptul că nici un apostol nu a completat ceea ce
a fost instituit de Mântuitorul Hristos. Pentru a ne convinge de autenticitatea acestei Taine
consider că e necesar să aduc în discuţie şi un alt text evidenţiator în legătură cu această practică;
în acest sens amintesc şi următorul text scripturistic de la Sfântul Evanghelist Marcu 6, 13: ,,Şi
scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”.
Iată deci un argument solid în favoarea autenticităţii Maslului; consider că aceste două
exemple sunt edificatoare şi suficiente; deşi în mod clar nu se poate discuta despre o instituire ca
şi-n cazul celorlalte Taine, totuşi aceste mărturii rămân în favoarea demonstrării autenticităţii
acestei practici harico-sacramentale. În acest sens nimeni nu este îndreptăţit să neglijeze sau să
desconsidere această Sfântă Taină. Voi încerca acum să amintesc câteva vindecări din cărţile
Noului Testament prin prezentarea Mântuitorului Iisus Hristos prin prisma elementului
taumaturgic ce însoţeşte în permanenţă activitatea Sa din acea perioadă, dar bineânţeles şi astăzi
prin urmaşii Sfinţilor Apostoli.
Nu mi-am propus să realizez o prezentare amănunţită a fiecărei vindecări din cărtile
Noului Testament, căci m-aş abate, în mod categoric, de la tematica proiectului propus în analiza
problematicii acestuia. Aş dori să nuanţez două chestiuni care mi-au atras atenţia: una cu privire
la legătura dintre păcat şi boală (o aprofundare complexă voi încerca să realizez în ultimul capitol
al licenţei), iar cealaltă chestiune cu privire la faptul că se întâmplă ca boala să nu reprezinte în
toate situaţiile o urmare categorică sub forma unei pedepse divine. Este dificil să te pronunţi cu
certitudine asupra acestor aspecte pentru că, deşi suntem înclinaţi să tindem uneori spre judecăţi
pripite, totuşi să nu uităm faptul că doar Bunul Dumnezeu ştie inima fiecăruia, de aceea îndemnul
meu ar fi următorul: indiferent de suferinţele care le vom zări la semenii noştrii, să nu fim tentaţi
să catalogăm ca pedeapsă divină, căci boala, în nici un caz, nu se concretizează în lumina unui
,,Dumnezeu tiranic”, ci, este o realitate şi o îngăduinţă din partea Mult-Înduratului Dumnezeu
care nu voieşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Acestea fiind spuse să încercăm să
analizăm câteva vindecări din Noul Testament.

9
 4. Taina Mângâierii - prefigurare în Noul Testament.

Iisus Hristos - Tămăduitorul şi Restauratorul firii omeneşti

Vindecarea deţine un spaţiu bine conturat în cadrul slujirii Bisericii; mărturisesc aceasta
gândindu-mă la majoritatea pericopelor evanghelice ce sunt rostite în cadrul slujbelor religioase
unde sunt comemorate acte cu un profund caracter taumaturgic, dar mai ales adevarate pilde şi
modele de credinţă. Părintele Dumitru Stăniloae atunci când îşi expune punctul de vedere în
legătură cu boala şi suferinţa omului afirmă: ,,una dintre cauzele principale ale deprimării omului
este boala. Şi de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mijloace
omeneşti”25.
Trebuie să înţelegem că Sfântul Apostol Iacov întăreşte ideea că rugăciunea împreunată
cu credinţa conferă vindecare; în acelaşi timp cunoaştem faptul că problema bolii, suferinţei şi a
vindecării depinde de voia şi de îndurarea lui Dumnezeu, iar acest fapt oferă rugăciunii o
deosebită importanţă în viaţa creştină, căci ea (rugăciunea) îl ţine pe credincios într-o relaţie de
comunicare cu Dumnezeu26.
Atunci când mă gândesc la imaginea Mântuitorului Iisus Hristos ca Cel ce vindecă orice
boală şi neputinţă, sunt îndreptăţit să-mi amintesc citatul proorocului Isaia care zice: ,,Atunci se
vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi
limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ
însetat”(Isaia 35, 5-6). Astfel putem înţelege şi răspunsul Mântuitorului Iisus Hristos dat
ucenicilor Sfântului Ioan Botezătorul, când le zice: ,,Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă,
leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte”(Mt. 11, 5). Aceste
cuvinte sunt edificatoare în lucrarea taumaturgică îtreprinsă de Mântuitorul Iisus Hristos, căci
venirea Sa este în strânsă legătură cu propoveduirea Împăraţiei, dar cum? prin minunile şi
semnele care întăreau de fapt convingerea că această Împăraţie este mai aproape ca niciodată.
Trebuie să înţelegem faptul că Iisus nu doreşte să producă mirare sau frică, ci doar să aline
durerea neamului omenesc ce suferea atât trupeşte cât şi sufleteşte.
Din prisma celor prezentate reiese faptul că una dintre slujirile mesianice ale lui Hristos
este cea taumaturgică aşa cum reiese de fapt, din cele şapte pericope evanghelice care se citesc la
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 202.
26
Constantin Dupu – Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, ,,Puterea rugăciunii”, Editura Gnosis, 2002,
pp. 103-105; Pr. Spiridon Cândea, Cultul divin şi pastoraţia creştină factori de promovare a vieţii religioase în
Ortodoxie, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXV (1967), nr. 11-12, pp. 1204 – 1206.
10
Taina Maslului (Ioan 5, 25-37; 19, 1-10; Matei 10, 1, 5-8; 7, 14-23; 25, 1-13; 15, 21-28; 9, 9-13 ).
În acelaşi timp se remarcă aspectul conform căruia tămăduirea trupului – însoţită de iertarea
păcatelor este unul din semnele ce anticipează Împărăţia lui Dumnezeu: <<Puterea Domnului se
arată în tămăduiri>> (Lc. 5, 17)27.
Dintre numeroasele vindecări săvârşite amintesc pe următoarele: - vindecarea
paraliticului de la scăldătoarea Vitezda (Ioan cap. 5); iată deci că Iisus devine ,,Omul cel mult
aşteptat”, căci în acest sens Sfântul Ambrozie zice: ,,În sfârşit paraliticul acela aştepta un om. Pe
cine dacă nu pe Domnul Iisus, Cel născut din Fecioară, prin a Cărui venire să nu mai
însănătoşească umbra doar pe unul, ci adevărul pe toţi? Acesta este, aşadar, Cel ce era aşteptat să
coboare, despre care Dumnezeu-Tatăl a spus către Ioan Botezătorul: <<Acela peste care vei
vedea Duhul coborând din cer şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt>> 28.
Strânsa legătură dintre vindecare şi credinţă este des evidenţiată în Sfânta Scriptură, căci ,,Sfânta
Evanghelie prezintă credinţa fie ca precedând, fie ca urmându-i vindecării”29 – ne amintim aici
vindecarea femeii cu scurgere de sânge (Mt. 9, 20-22).
Vindecări au avut loc şi la alte neamuri, nu doar la israeliţi, elementul fundamental fiind
reprezentat de credintă, exemplu: vindecarea slugii sutaşului (Mt. 8, 5- 13; Lc. 7, 1-10;),
Mântuitorul adăugând: ,,la nimeni în Israel nu am găsit atâta credinţă” 30. O altă vindecare pe care
aş dori s-o amintesc este cea a orbului din naştere (In. 9, 1-41)31, aş dori doar primele trei versete
să le amintesc, unde se zice: ,,Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere, Şi ucenicii Lui L-au
întrebat, zicând: <<Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a
răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici parinţii lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu>>”;
aşadar îmi întăresc argumentarea de la un subcapitol anterior (Taina Vindecării – fundamentare
scripturistică) conform căreia legătura dintre păcat şi boală nu trebuie abordată într-un mod
tranşant cu un verdict implacabil, să nu fie! Acest exemplu este edificator, de aceea am ţinut în
mod expres să-l amintesc în tratarea propusă. Făcând o scurtă paralelă mi-amintesc despre
încărcătura cuvintelor dintr-un articol citit şi anume, se zicea că ,,duhovnicul este icoana
mişcătoare a Domnului”32, în acest sens m-am gandit, nu de puţine ori, la tânguirea Martei
27
Pr. Prof. Ion Bria, Despre Sfintele Taine, în ,,Studii Teologice”, anul XLIX (1997), nr. 3-4, pp. 29-30.
28
Sfântul Ambrozie, Scrieri (Partea a doua), în colecţia ,,Părinţi Scriitori Bisericeşti”, (53), Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pp. 13-15; Sfântul Ambrozie al Milanului, De
Sacramentis (Despre Sfintele Taine), traducere şi studii introductive, de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, în ,,Studii
Teologice”, anul XIX (1967), nr. 9-10, p. 575.
29
Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Traducere, prefaţă şi note de Cezar Login, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2011, p. 22.
30
Ibidem.
31
Ibidem.
32
Pr. Sebastian Chilea, Doctor al sufletelor, în ,,Mitropolia Olteniei’’, anul VIII (1956), nr. 6-7, p. 335.
11
(,,Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”) şi în acelaşi timp am simţit că în orice
nenorocire prezenţa Domnului Hristos ar fi împiedicat-o, de aceea cred că duhovnicul are un
mare rol în viaţa noastră, căci, este martorul şi elementul indispensabil în urcuşul nostru
duhovnicesc. Mai mult decât atât se cere credinţă statornică, exemplele amintite devenind
evidenţiatoare, dragoste şi rugăciune; în acest sens putem înţelege îndemnul Sfântului Nicolae
Cabasila care zice: ,,Ca să putem chema numele Domnului, nu se cere nu ştiu câtă pregătire în
rugăciune; câteodată nu ne trebuie nici lăcaş anumit, ori să cântăm şi să ne rugăm cu glas tare,
pentru că nu există petic de pământ unde Domnul să nu fie prezent: principalul este să-L avem în
inimă......Şi dacă inima omului a fost făcută destul de largă ca să-L poată cuprinde pe Dumnezeu,
urmează că, din clipa întrupării Domnului, nimic pe lume nu-i mai sfânt decât omul” 33 (îndemn
cu dragoste să lecturaţi acest volum al Sfântului Nicolae Cabasila).
Reluând discursul aş dori să fac referire către alt caz şi anume – vindecarea slăbănogului
din Capernaum (Mt. 9, 2-8 ; Mc. 2, 1-12 ; Lc. 5, 17-26); acum se creează altă conexiune şi anume
aceea că păcatul poate reprezenta motivul suferinţei, dar nu numaidecât; de aceea Mântuitorul
iartă păcatele slăbănogului şi apoi îi oferă şi vindecarea; în acest caz, după cum observă şi Paul
Meyendorff, Iisus îndepărtează, mai întâi, sursa bolii, şi doar apoi simptomele 34. Aşadar Domnul
Iisus restaurează relaţia dintre Dumnezeu şi creaţie, o relaţie pe care păcatul, boala şi moartea o
mutilează. Deşi vindecările expuse în Noul Testament sunt enorm de numeroase aş dori sa închei
prin textul de la Mt. 4, 23: ,,Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi
propovăduind Evanghelia Împăraţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor”.
În acest sens trebuie să înţelegem că vindecarea ocupă un loc însemnat în mesajul şi
practica Evangheliei, în Iisus Hristos împlinindu-se proorocia lui Isaia (53, 4): ,,Acesta
neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”, iar după Învierea Sa, în misiunea dată
Sfinţilor Apostoli a fost inclusă şi vindecarea bolnavilor (Mc. 16, 17-18): ,, Iar celor care vor
crede, aceste semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor
lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, pe bolnavi mâinile îşi vor
pune şi se vor face sănătoşi”35.
Din cele prezentate înţelegem cu siguranţă aspectul surprins şi de Serghei Bulgakov,
când mărturiseşte că: ,,ungerea bolnavilor”(maslul) este taina însănătoşirii întregii naturi
omeneşti, a sufletului şi a trupului”36, de aceea concludem că această taină are două aspecte: unul
33
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2009, p. 22.
34
Paul Meyendorff, op. cit., p. 23.
35
Pr. Dr. Gheorghe Liţiu, Taina vindecării bolnavilor, în ,,Telegraful Român”, 1989, nr. 7-10, p. 5.
36
Serghei Bulgakov, Ortodoxia, Traducere de Nicolae Grosu, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 130.
12
ce vizează îndreptarea prin vindecare şi celălalt ce vizează libertatea faţă de păcat. Voi încheia
subcapitolul analizat printr-o definiţie dată Sfântului Maslu care m-a impresionat: ,,Taina
Maslului este puterea cerească revărsată peste trupurile şi sufletele credincioşilor, ca proorocie şi
prezenţă ascunsă (în Taină) a Duhului Învierii în inima Bisericii”.37
Realizând o introspectivă asupra întregului capitol amintesc faptul că am încercat să
explic, mai întâi, etimologia cuvântului ,,maslu”, dar să amintesc totodată şi de diferitele numiri
întrebuinţate acestei Taine; analiza a continuat prin precizarea câtorva exemple din Vechiul
Testament care ar putea fi coloborate şi concretizate printr-o legătură, metaforic vorbind, cu
Taina propriu-zisă.
Am amintit deasemenea câteva exemple ce fac referire la untdelemn, dar şi întrebuinţarea
sau rolul acestuia în Vechiul Testament, apoi am precizat câteva referinţe asupra aspectului
penitenţial şi rolul rugăciunii, elemente întâlnite preponderent în Psaltire. Prezentarea a continuat
cu argumentele scripturistice ce susţin întemeierea şi practicarea Tainei Maslului; ultimul
subcapitol analizează câteva vindecări din Noul Testament surprinzând totodată şi aspectul
taumaturgic şi restaurator al Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru a conferi autenticitate
mărturiilor amintite, în următorul capitol mi-am propus să analizez părerile patristice cu privire la
această problematică.

II. Mărturii Patristice privind ,,Taina Vindecării”

37
Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Taina Veacurilor, Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, Editura
Doxologia, Iaşi, 2010, p. 240.
13
 1. Mărturii din primele trei secole ale Creştinismului

Cu siguranţă, învăţăturii Sfântului Apostol Iacov, despre Taina Sfântului Maslu, i se

adaugă şi alte mărturii care conferă un plus de veridicitate acestei Sfinte Taine; înţelegem prin
acest aspect faptul că supoziţia comform careia aceasta (Taina în sine) ar fi numai un îndemn din
partea Apostolului, fără consacrare de către Mântuitorul, nu poate reprezenta un adevăr, deoarece,
ştim că Sfinţii Apostoli nu au formulat de la sine ,,practici” ci, doar au propovăduit cele
încredinţate de către Mântuitorul Hristos.
În cercetarea efectuată am constatat faptul că în primele trei secole ale creştinismului,
găsim foarte puţine mărturii cu privire la Taina Sfântului Maslu; acest aspect mă îndeamnă să
cred că această Taină se practica în Biserică, dar nefiind atacată de gândirea pervertită a ereziilor,
nu s-au creeat ocazii ca Părinţii şi apologeţii să elaboreze adevărate tratate de combatere. Având
în vedere ocaziile săvârşirii acestei Taine, este posibil ca potrivnicii Bisercii să nu fi cunoscut
practica ei38. Totuşi, am găsit câteva mărturii din această perioadă pe care doresc să le expun în
materialul ce urmează.
Prima mărturie aparţine Sfântului Irineu al Lyonului, care este în legătură cu practicile
diferiţilor gnostici din timpul său, care desacralizau prin ,,schimonosiri” partea vazută şi sensul
lăuntric al unora dintre tainele creştinilor, cum ar fi Botezul şi Ungerea cu Sfântul Mir, pe care le
numeau ei răscumpărări39; în acest sens Sfântul Irineu ne spune: ,,alţii răscumpără pe cei ce-şi
sfârşesc viaţa şi se apropie de sfârşit; căci unii dintre aceştia amestecând untdelemn cu apă, toarnă
această amestecătură asupra capului lor; iar alţii toarnă mir şi apă, întrebuinţând vindecarea
comună, ca ei să devină inaccesibili şi nevăzuţi pentru cele mai înalte începătorii şi puteri, şi ca
omul lor intern să treacă nevăzut, lăsând trupul în lumea creată, iar sufletul prezentându-l lui
Demiurg”40. În acest sens gnosticii denaturau Sfintele Taine, dar aspectul care ne interesează este
acela că, aveau totuşi convingerea faptului că ,,ungerea” deţinea o putere divină; acest aspect
putem să-l comentăm într-un alt subpunct cu privire la administrarea Tainelor celor morţi
(practici necanonice în legatură cu Taina Sfântului Maslu), unde vom vedea că există practica
ungerii sau a Maslului pentru cei decedaţi. De fapt această denaturare adusă de gnostici, în mod

38
Silvestru – Episcop de Canev, Teologie Dogmatică Ortodoxă (Cu expunerea istorică a dogmelor), volumul V,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1906, p. 49.
39
Ibidem.
40
Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea şi respingerea falsei cunoaşteri sau Contra ereziilor, Traducere
din limba engleză introducere şi note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Editura Teologie pentru azi, Bucureşti,
2007, cartea I, cap. 21, pp. 115-117.
14
indirect, mărturiseşte despre o existenţă reală şi o întrebuinţare a acestei Taine în Biserica veche
creştină41.
O altă marturie ce ne-aminteşte de practicarea şi existenţa Sfântului Maslu este oferită de
scriitorul bisericesc Origen, care se raportează într-un mod direct la această Taină. Enumerând
câteva moduri diferite prin care se poate realiza iertarea păcatelor, scrie despre Sfântul Maslu, dar
în strânsă legătură cu o altă Taină, anume, Pocăinţa, căci zice: ,,Mai există şi o a şaptea iertare,
dură şi încordată, prin pocăinţă, când păcătosul îşi spală aşternutul său în lacrimi, iar lacrimile i se
fac pâini, ziua şi noaptea (cf. Ps. 6,7), când nu roşeşte a arăta preotului Domnului păcatul şi a cere
leac. Acesta ungându-l pe cel ce zice: <<Voi rosti împotriva mea nedreptatea mea Domnului>>,
şi Tu ai iertat necuviinţa inimii mele. În aceasta se împlineşte şi ceea ce spune apostolul Iacob:
Dacă cineva este lipsit de tărie, să cheme prezviterii Bisericii şi să pună mâinile deasupra lui,
ungându-l cu ulei în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel lipsit de tărie,
şi dacă a fost în păcate, i se vor ierta lui”42.
Trebuie să înţelegem faptul că, deşi Origen realizează o prezentare a Maslului ca iertare
a păcatelor în rând cu Taina Pocăinţei, totuşi din contextul amintit reiese faptul că el recunoaşte
Sfântul Maslu ca pe o lucrare harică, lucrare de aceeaşi însemnătate cu Pocăinţa, dar nu una şi
aceeaşi, ci două Sfinte Taine distincte.
Sunt diferite locuri în învătătura lui Origen unde vorbeşte despre Taina Pocăinţei şi
atribuţiile ei, dar fără să amintească şi de Maslu; acest aspect ne îndeamnă să înţelegem că Sfântul
Maslu ar fi putut avea loc în cazurile când vorbeşte de Pocăinţă, doar dacă percepem Taina
Maslului ca pe o parte esenţială şi indispensabilă Pocăinţei 43. În plus, Origen acolo unde
aminteşte despre Sfântul Maslu, făcând aplicare la creştini şi motivat de ritualul Vechiului
Testament de a se stropi cu untdelemn făina curată de grâu, observă următoarele: ,,Fiecare suflet
are trebuinţă de untdelemnul milostivirii divine şi nimeni nu poate părăsi această viaţă, dacă nu
va fi cu el untdelemnul îndurării cereşti” 44. Această remarcă presupune, în mod cert, ideea despre
Taina Sfântului Maslu, cunoscută în rândul creştinilor primelor secole, împreunată sau nu cu
Pocăinţa, existând totodată o distincţie clară între acestea. În concluzie trebuie să înţelegem faptul

41
Silvestru – Episcop de Canev, op. cit., p. 50.
42
Origen, Omilii şi adnotări la Levitic, Ediţie bilingvă, Studiu introductiv traducere şi note de Adrian Muraru, Omilia
a II-a la Levitic, nr. 4, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 81-83; vezi Alexiu Comoroşan, Dogmatica Ortodoxă,
Tipografia Arhiepiscopală – Editura Editorului, Cernăuţ, 1889, p. 660; Silvestru – Episcop de Canev, op. cit., p. 50;
Teofil Ionescu, Taina Sfântului Maslu, Tipografia Fraţiei ,,Patriarhul Miron”, Bucureşti, 1939, p. 8.
43
Silvestru – Episcop de Canev, op. cit., p. 50.
44
Ibidem; Origen, op. cit., Omilia a II-a la Levitic, nr. 2, pp. 75-76.
15
că în vechime, ca şi în prezent, în majoritatea cazurilor, Taina Pocăinţei premergea, de obicei,
Taina Sfântului Maslu, aşa ne explicăm şi expunerea realizată de Origen.
O altă mărturie în legătură cu Taina Malului se regăseşte într-o rugăciune ce-am analizat-
o, considerând o marturie în favoarea autenticităţii şi practicării Tainei în epoca apostolică; redau
în continuare respectivul text, tradus, evident, al rugăciunii amintite, cu precizările potrivite. Este
vorba despre ,,Rânduiala despre apă şi untdelemn a apostolului Matei”; înainte de textul propriu-
zis avem următoarele remarci: - Iar despre apă şi untdelemn vă rânduiesc eu, Matei: - Episcopul
să binecuvinteze apa sau untdelemnul, iar dacă nu e de faţă, să binecuvinteze prezbiterul stându-i
alături diaconul. Dacă episcopul e prezent, să-i stea alaturi un prezbiter şi un diacon. Să spună
aşa: (iată textul rugăciunii) <<Doamne Savaot, Dumnezeul puterilor, Creator al apelor şi dăruitor
al untdelemnului, Îndurat şi Iubitor de oameni, Cel ce dai apa spre bautură şi curaţire, şi
untdelemn să veselească faţa omului [Ps. 103, 15] spre veselia voioşiei [Ps. 44, 8. 16], Însuţi şi
acum prin Hristos sfinţeşte apa aceasta şi untdelemnul pentru numele celui sau celei ce le-a adus
şi dă-i putere să producă sănătate, să alunge bolile, să pună pe fugă demonii, să păzească casa şi
să alunge orice uneltire prin Hristos nădejdea noastră [1 Tim. 1, 1], prin care Ţie fie slava, cinste
şi venerare în Sfântul Duh în veci. Amin>>45.
Înţelegem prin textul acestei rugăciuni că preotul trebuie să înalţe cereri către Dumnezeu,
pentru a dărui untdelemnului ce se întrebuinţează în această sfântă lucrare putere de a întări
sănătatea celui bolnav şi de a-i dărui vindecare de boala sa. Impresionant este textul acesta
amintit, căci, profunzimea lui ne întăreşte convingerea sfântă a acestei Taine, iar ecoul şi lirismul
cuvintelor întrebuinţate, pătrund tainic în inimile celor care meditează la imensitatea dragostei
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce ne-a lăsat mângâiere prin ,,balsamul acestei Sfinte
Taine”.

45
Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, (Canonul Apostolic al primelor secole), Costituţiile apostolice
(Canoanele [Bisericeşti ale] Sfinţilor Apostoli prin Clement), cartea a VIII-a, cap. 29, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p.
759; vezi Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, Evhologhionul lui Serapion de Thmuis – locul şi importanţa lui în istoria şi
evoluţia Liturghiei şi a Liturghierului, în ,,Analele Ştiinţifice” ale Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi
(SERIA NOUĂ), 2008, Tom XIII, p. 74.
16
 2. Mărturii patristice din următoarele secole

Odată cu înmulţirea scrierilor patristice, începând din secolul IV, întâlnim referinţe mai
numeroase cu privire la Taina Maslului, ca lucrare harico-duhovnicească sau ca prezentare din
cadrul Tainelor Bisericii.
Atunci când am efectuat cercetarea materialului pentru elaborarea acestei teme de
licenţă, cercetând despre mărturiile patristice, m-am întrebat: ,,Oare dintre Părinţii Capadocieni
care face referire la această Taină?”; făcând conexiunea între vestitul întemeitor de spitale,
Sfântul Vasile cel Mare (,,vasiliadele”), încercam să-mi canalizez atenţia în găsirea unor dovezi,
căci el care a avut atâta dragoste faţă de bolnavi, cu siguranţă ar fi trebuit să facă măcar câteva
sugestii în legătură cu Taina Vindecării, ,,mângaiere a trupurilor şi a sufletelor”.
Enigma a fost desluşită căci, luând fiecare rugăciune în parte de la slujba Maslului, am
regăsit în rugăciunea de după Evanghelia a 6-a stilul Sfântului Vasile cel Mare (vă îndemn să
comparaţi textul, chiar tradus fiind, cu unele rugăciuni din Liturghia Sfântului Vasile şi veţi
recunoaşte asemănările). Frumuseţea acestei rugăciuni este impresionantă, deşi nu o voi reda în
întregime, totuşi voi aminti doar începutul: ,,Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul nostru, Bunule
şi iubitorule de oameni, doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Cel ce porţi fără durere
neputinţele noastre, cu a Cărui rană toţi ne-am vindecat; Păstorule cel bun, Care ai venit spre
căutarea oii celei pierdute; Cel ce dai mângâiere celor slabi la suflet şi viaţă celor zrobiţi; Care ai
tămăduit izvorul celei ce era în curgerea sângelui de doisprezece ani; Cel ce pe fiica cananeiencei
ai izbavit-o de demonul cel cumplit; Care ai iertat datoria celor doi datornici şi ai dăruit iertare
femeii celei păcătoase; Cel ce ai dăruit vindecare slăbănogului împreună cu iertarea păcatelor
lui;.............”46; unele dintre rugăciunile întâlnite în slujba Maslului fiind încadrate şi în
Liturghie47, acest fapt reiese desigur şi din comparaţiile textelor acestor rugăciuni. Că această
rugăciune aparţine Sfântului Vasile cel Mare, se confirmă din ediţiile veneţiene care poartă
deasupra ei inscripţia numelui Sfântului Vasile cel Mare48.
În textul acestei rugăciuni se face referire la dorinţa penitenţială a bolnavului de a i se
ierta păcatele, mărturisindu-se totodată despre existenţa Tainei Sfântului Maslu în practica

46
Molitfelnic, vezi Slujba Sfântului Maslu (Rugăciunea a 6-a), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p.161.
47
Petru Pruteanu, op. cit., p. 225.
48
Silvestru – Episcop de Canev, op. cit., p. 51; (vezi Evchologhion Goar. Ediţie 1647, pag. 440, remarca autorului,
nota 141).
17
bisericească a secolului respectiv, dar mai ales credinţa puternică şi convingerea Bisericii în
această Sfântă lucrare cu scopul taumaturgic atât asupra neputinţelor trupeşti cât şi sufleteşti49.
Un alt argument patristic provine din partea Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne
marturiseşte următoarele: ,,Părinţii noştrii trupeşti ne nasc pentru viaţa de acum; preoţii, pentru
viaţa viitoare; unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească şi nici nu pot îndepărta bolile
ce vin peste noi; ceilalţi, de multe ori , au mântuit chiar suflete bolnave şi pe cale de a pieri,
pentru că le-au făcut unora mai uşoară pedeapsa, iar pe altele chiar de la început nu le-au lăsat să
cadă în păcate, nu numai cu ajutorul învăţăturilor şi al sfaturilor, ci şi cu ajutorul rugăciunilor.
Preoţii au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez, ci şi
după ce ne-au botezat: <<Este cineva bolnav dintre voi, spune Scriptura, să cheme preoţii
Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului; şi rugăciunea
credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul şi de va fi făcut păcate i se vor ierta
lui>> (Iacov 5, 14-15)”50. Se evidenţiază în textul amintit că preoţii, prin puterea rugăciunii lor,
pot mântui pe cei ce pier nu numai de bolile trupeşti, ci şi sufleteşti, precum confirmă Sfântul
Apostol Iacov, apoi se confirmă de fapt că în Sfântul Maslu se iartă de către preoţi păcatele
întocmai, ca şi în Sfântul Botez şi că, prin urmare, Sfântul Maslu, după lucrarea sa, este de
asemenea haric şi tainic, precum Botezul.
Putem observa o legătură dintre Taina Pocăinţei şi Taina Maslului, evidenţiată şi de către
Sfântul Ioan, legătură ce am întalnit-o şi în textul lui Origen; trebuie să înţelegem că nu este
vorba de vreo greşeală, ci doar de complementaritatea deosebită dintre aceste două Sfinte Taine;
în acest fel putem înţelege cuvintele Sfântului Ioan când zice: ,,Preoţii Noului Testament au luat
puterea să vindece, nu lepra trupului, ci necuraţia sufletului; n-au luat numai puterea de a vedea
dacă cineva a fost sau nu vindecat, ci puterea deplină de a vindeaca”51.
Aceeaşi însemnătate în rândul mărturiilor patristice este şi menţiunea Sfântului Chiril al
Alexandriei, care vorbeşte credincioşilor despre lucrarea harico-vindecătoare a Sfântului Maslu;
pentru că unii dintre creştini recurgeau la ajutorul vrăjitorilor în timp ce erau în grele boli, Sfântul
Chiril scrie următoarele: ,,Drept aceea nu trebuie să ne lăsăm duşi de relele sfaturi ale acelora, ci
mai degrabă să ne depărtăm cât mai mult de ele. Şi să nu dăm atenţie dracilor vrăjitori şi făcători
de semne, care cer ca plată pentru faptul că se joacă cu noi, blasfemiile. Iar tu dacă eşti bolnav în
vreo parte a trupului şi crezi cu adevarat că numele Domnului Savaot şi alte numiri de felul

49
Ibidem.
50
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Traducere introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, cartea a III-a, cap.
6, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 80; Alexiu Comoroşan, op. cit., p. 660.
51
Ibidem, p. 79;
18
acesta, pe care le acordă dumnezeiasca Scriptură Dumnezeului Cel după fire, iţi vor fi izbăvitoare
de rău, roagă-te tu însuţi pentru tine, rostind acele numiri. Căci vei face mai bine decât aceia,
dând slavă lui Dumnezeu şi nu duhurilor necurate. Îmi aduc aminte şi de Scriptura de Dumnezeu
insuflată care zice: <<Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage
pentru el, ungându-l pe el cu untdelemn, întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va
mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui>>(Iacob
5, 14-15)52.
Aş dori să amintesc interpretarea Părintelui Dumitru Stăniloae cu privire la textul patristic
amintit mai sus: ,,Nu în puterile ascunse în natură sunt darurile care ne ridică din boli incurabile,
ci în Dumnezeu, în harul cel mai presus de natură, care se comunică de El, când ne rugăm, prin
stihiile naturii, deşi poate că chiar întăreşte şi nişte forţe ascunse în natură (în apă, în untdelemn),
cum întăreşte însuşirile firii noastre (înţelegerea, pornirea cea bună, etc.) chiar dacă
descântatoarea numeşte pe cei ce îl cheamă dumnezeu, acela tot demon este, dacă îl cheamă nu
prin rugăciune şi nu cu sentimentul că rămâne la voia lui să dea ajutorul, ci cu sentimentul că vine
sigur, ca adus de puterea vrajei. Dându-se celui rău numele de dumnezeu, i se aduce cea mai mare
jignire lui Dumnezeu Cel adevărat”53.
Tot în legătură cu Taina Sfântului Maslu avem mărturii şi la Sfântul Ambrozie, care vede
în această Taină speranţa în vederea însănătoşirii bolnavilor54; o nouă mărturie este cea a papei
Inocenţiu I, contemporan cu Sfântul Ioan Gură de Aur, când ne zice: ,,Nu rămâne îndoială, că
aceste cuvinte (ale Apostolului Iacov) trebuie înţelese numai pentru bolnavii cei credincioşi, care
pot fi unşi cu untdelemn sfinţit; de asemenea, nu încape îndoială, că episcopul poate săvârşi tot
ceea ce preotul poate săvârşi. Apostolul vorbeşte de preoţi pentru că episcopii fiind reţinuţi de
alte ocupaţii, nu pot merge la toţi bolnavii (...). Celor ce se află în perioade de pocăinţă, nu li se
poate savârşi această ungere: căci ea este Taină. Căci, cui îi sunt oprite celelalte Taine, dacă i se
permite numai una singură?”. Acest răspuns e în legătură cu o oarecare neânţelegere cu Sfântul
Ioan Gură de Aur asupra aspectului dacă se poate săvârşi această Taină tuturor, neexceptând nici
pe necredincioşi, dacă o pot savârşi numai preoţii după cum zice Iacov sau şi episcopii55.

52
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, în colecţia ,,Părinţi Scriitori Bisericeşti”, (38),
Traducere intorducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 216.
53
Ibidem, (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 234).
54
Sfântul Ambrozie, Despre penitenţă, cartea I, c. 8, n. 36. Patrologia latină, curs complet, t. 16, col. 477, apud
Silvestru – Episcop de Canev, op. cit., p. 53.
55
Silvestru – Episcop de Canev, op. cit., p. 53.
19
 Cu siguranţă şirul mărturiilor este mult mai numeros, dar consider că cele mai evidente
mărturii au fost precizate; alături de argumentarea scripturistică, marturiile patristice întăresc de
fapt veridicitatea Tainei Maslului şi practicarea ei încă din veacul apostolic. Făcându-ne deja o
idee complexă asupra originii şi practicării acestei Sfinte Taine aş dori să tratez în următorul
capitol, esenţial pentru lucrarea aceasta, problema dezvoltării Tainei în Molitfelnicul românesc,
norme în legatură cu practicarea acesteia, etc. Voi încerca să structurez informaţiile în aşa măsură
ca cititorul să-şi poată elucida eventualele neânţelegeri şi per ansamplu să reuşească să pătrundă
sensurile şi importanţa Tainei Mângâierii atât din prisma celui ce o practică cât şi din prisma celui
ce o primeşte.

20
 III. Taina Sfântului Maslu în ediţiile Molitfelnicelor româneşti

1. Taina Sfântului Maslu – rânduiala grecească

Pentru a putea analiza rânduiala Sfântului Maslului din ediţiile molitfelnicelor româneşti,
este absolut necesar să analizăm acele rânduieli care au influienţat, mai mult sau mai puţin,
procesul de dezvoltare a acestei rânduieli; am conştientizat acest aspect atunci când am observat
faptul că titlul cărţii unde se găseşte rânduila Tainei Sfântului Maslu, diferă de la ediţii la ediţii;
acest lucru denotă influienţa culturii bisericeşti din acele perioade.
Cu siguranţă, ne putem întreba ce titlu s-ar potrivi, mai bine cărţii pe care astăzi o numim
,,Molitfelnic”? Trebuie să înţelegem că există ediţii numeroase cu forme fonetice sau grafice
diferite; pentru a nuanţa acest lucru amintesc câteva ediţii împreună cu denumirile lor:
,,Molitevnic”(Coresi, Braşov 1564), ,,Mltvnic=Molftănic”(Dosoftei, Iaşi 1681),
,,Molitvenic”(Râmnic 1730, 1747, 1758, 1768, 1782, 1793; Bucureşti 1794; Sibiu 1874) 56. Cu
siguranţă se sesizează că fonetica cuvântului –Molitevnic- întalnită la Coresi este preluată apoi şi
în alte ediţii.
Aspectul care vizează legătura dintre rânduiala grecească a Maslului este evidentă, dacă
facem referire la numeroasele ediţii intitulate ,,Evhologhion adecă Molitvenic” 57(Buzău 1699,
1701; Râmnic 1706; Târgovişte 1713; Bucureşti 1729, 1741, 1747; Buzău 1747; Iaşi 1749, 1754;
Blaj 1757; Bucureşti 1764; Iaşi 1764, 1774; Blaj 1784; Iaşi 1785; Blaj 1815; Braşov 1811; apoi
denumirea de ,,Efhologhiu sau Molitfelnic”, Bucureşti 1854, 1858, încercându-se apoi o
traducere românească a titlului: ,,această carte carea Evhologhion adecă Cuvântatoare de
rugăciuni să zice”)58; există câteva ediţii mai puţine la număr intitulate simplu
,,Evhologhion”(Bucureşti 1808); ,,Evhologiu sau carte de rugăciuni”(Bucureşti 1888);
,,Evhologiu bogat” (Bucureşti 1896, 1910, 1920, 1926)59.
Nu întâmplător am realizat această prezentare a titlurilor folosite în elaborarea
diferitelor ediţii; am dorit să reliefez faptul că a existat o oarecare influienţă asupra rânduielii

56
Pr. Niculae M. Popescu, Diortosind Molitfelnicul, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul LV (1937), nr. 11-12, pp.
695-696.
57
Ibidem.
58
Ibidem.
59
Ibidem.
21
actuale din cărţile noastre de slujbă; voi încerca, în cele ce urmează, să precizez câteva aspecte
distincte privind rânduiala Sfântului Maslu din Biserica Greacă.
În practica grecilor se obişnuieşte săvârşirea Sfântului Maslu o singură dată pe an, în
Săptămâna Mare, după-amiază, de regulă, în Miercurea Mare; această slujbă are o popularitate
deosebită în rândul credincioşilor; la finalul slujbei toţi creştinii sunt unşi, realizându-se de fapt, o
pregătire aperceptivă a comuniunii pascale, uneori slujba fiind percepută ca o rânduială de
,,binecuvantare obştească” sau ,,o spovedanie comună”(amintim faptul că există practica în
Biserica Greciei ca majoritatea credincioşilor să se spovedească la duhovnici monahi)60.
Paul Meyendorff ne exemplifică faptul că practica ungerii tuturor cu untdelemn apare la
o dată timpurie, o mărturie în acest sens regăsindu-se şi în manuscrisul ,,Coislin 213”, care
evidenţiază descrierea completă a acestei slujbe, adaugându-se precizarea conform căreia ungerea
credincioşilor să se facă în ziua de pomenire a Sfântului Teodor Tiron (prima săptămână din
Postul Mare) şi în Sâmbăta lui Lazăr (înaintea Duminicii Floriilor) 61. Abia spre sfârşitul secolului
al XVII-lea ungerea obştească era săvârşită în Joia Mare sau în Sâmbătă Mare, practică care se
întâlnea în acea perioadă şi în Biserica Rusiei62; percepţia acestei slujbe în Biserica Greciei este
diferică căci, numeroase familii solicită în majoritatea dăţilor, săvârşirea acestei slujbe în casele
lor chiar şi atunci când nu este vorba despre o înbolnăvire a unui membru al familiei 63; în acest
sens nu putem decât să înţelegem faptul că această slujbă este percepută şi ca o slujbă deosebită,
având un caracter de binecuvântare generală sau şi mai sigur, fiind în mare legătură cu Taina
Pocăinţei, caz întâlnit şi analizat atunci când s-a discutat despre mărturiile din veacul apostolic,
dar şi cel patristic. Trebuie să înţelegem faptul că a existat o strânsă legătură dintre sfinţirea
uleiului şi comuniunea euharistică, dintre spovedania comună (sec. III-IV) şi miruirea chiar a
penitenţilor în Joia Mare, spovedania fiind percepută ca un al doilea Botez.
Chiar dacă rânduiala din Miercurea Mare a Maslului, de la greci, nu este amintită nici de
Tipiconul Sfântului Sava, urmat de Bisericile slave şi nici de Tipiconul Marii Biserici, din sec. al
XIX-lea, urmat de bisericile greceşti şi antiohiene, totuşi dezvoltarea şi îndrăgirea acestei slujbe
este impresionantă; cu siguranţă avem un caz în care ,,evlavia” deosebită a credincioşilor, faţă de
această slujbă, este mult mai apreciată decât oricare altă mărturie în favoarea acestei practici. În
cele mai multe cazuri această slujbă înlocuieşte slujba obişnuită pentru acea seară, slujba Utreniei
din Joia Mare; acest fapt nu este tocmai apreciabil, având în vedere importanţa covârşitoare legată

60
Paul Meyendorff, op. cit., p.53.
61
Ibidem, p. 54.
62
Ibidem.
63
Ibidem, p. 55.
22
de comemorarea evenimentelor din Joia cea Mare (Cina euharistică, Vânzarea lui Iisus de către
Iuda, elemente ce au condus, implicit la Sfintele Patimi) 64. Cu siguranţă eliminarea slujbei
Utreniei celei Mari creează o scindare serioasă în cadrul slujbelor Săptămânii Patimilor. Problema
foarte serioasă ar fi aceea că atenţia credincioşilor este abătută spre propriile suferinţe, uitându-se,
de fapt, însemnătatea slujbelor Săptămânii Mari, crezându-se că acestă slujbă a Maslului din
Miercurea Mare ar putea echivala cu un înlocuitor pentru spovedanie, ceea ce este de neperceput
din punct de vedere al prevederilor canonice ortodoxe 65. În percepţia credincioşilor s-a ajuns la
concluzia că ,,toţi suntem bolnavi şi toţi avem nevoie de vindecare”, de aceea şi problemele iscate
în această situaţie.
Este foarte important să amintesc faptul că Slujba Sfântului Maslu, o perioadă lungă, a
fost percepută prin prisma comuniunii Euharistiei; în acest sens Părintele Alexander Schmemann
susţine faptul că toate Tainele erau unite cu ritualul Euharistiei în primele veacuri, practică ce nu
se mai regăseşte astăzi66.
Aşadar în primele secole, spre exemplu, untdelemnul bolnavilor era sfinţit în timpul
slujbei Euharistiei, în special aproape de finalul acesteia: ,,Dacă aduce cineva drept ofrandă
untdelemn, [episcopul] să mulţumească în aceeaşi ordine ca şi la pâine şi vin. Să mulţumească
însă nu spunând aceleaşi cuvinte, ci în acelaşi sens astfel: <<Ca sfinţind acest ulei, să dai
Dumnezeule, sănătate celor ce se ung cu el şi gustă din el. Aşa cum ai uns împăraţi, preoţi şi
profeţi, tot aşa să dea tuturor celor ce gustă din el şi se folosesc de el întărire şi
sănătate>>”(Despre ofranda de untdelemn – Ipolit din Roma, Tradiţia Apostolică)67.
Cu siguranţă mă veţi întreba ce legătură există între cele amintite mai sus şi rânduiala
grecească actuală a Tainei Sfântului Maslu; ajungem imediat şi la clarificarea acestei dileme.
Cunoaştem faptul că între sec. XIII-XV Slujba Sfântului Maslu se ,,rupe”de slujba Liturghiei, tot
în această perioadă Maslul fiind considerat una din ,,cele 7 Taine”, deşi mărturii despre acest
aspect au existat mult mai devreme. Acum rânduiala devine foarte complexă, realizându-se o
îmbogaţire a slujbei cu tot felul de rugăciuni (din epoci şi tradiţii diferite), toate acestea fiind
sistematizate într-o formă care să corespundă noţiunii de ,,Taină” 68. Acest aspect a reprezentat un
motiv important pentru care a fost stabilit Ecfonisul ,,Binecuvântată este Împărăţia…” ca
binecuvântare de început, deşi, (aici observăm şi legătura cu rânduiala grecilor), unele ediţii

64
Ibidem, p. 86.
65
Ibidem, p. 87;
66
Adrian Agachi, Sfinţirea ,,euharistică” a untdelemnului, Ziarul Lumina, miercuri 7 martie, anul VIII (2012), Nr.
55 (2161), p.7.
67
Diacon Ioan I. Ică jr. , op. cit., p. 575.
68
Petru Pruteanu, op. cit., pp. 229-230.
23
greceşti nici astăzi nu-l folosesc în practica liturgică; acest fapt a condus la practica de a nu se
rosti nici o binecuvântare între ,,Utrenia” Maslului şi Ectenia Mare, majoritatea zicând
binecuvântarea obişnuită: ,,Binecuvântat este Dumnezeul nostru.....”69. Totuşi trebuie să
înţelegem faptul că binecuvântarea mare este justificabilă, avându-se-n vedere legătura pe care
Maslul a avut-o cu Liturghia, acest motiv îndreptăţindu-ne să rostim binecuvântarea mare.
Putem concluziona că Maslul săvârşit în Biserica Greacă, în Miercurea Mare, denaturează
oarecum atât importanţa perioadei şi a evenimentelor comemorate în Săptămâna Patimilor, dar
mai ales există şi interpretări eronate atunci când facem referire la percepţia acestei slujbe ca pe
o ,,spovedanie colectivă” sau o înlocuire a Tainei Pocainţei. Cât priveşte rânduiala tipiconală am
sesizat diferenţe minimale, doar în privinţa binecuvântării folosită corect sau în mod eronat; nu în
ultimul rând aş dori să amintesc legătura dintre evhologhioanele tipărite pe teritoriul ţării noastre,
care cu siguranţă au influienţat, mai mult sau mai puţin rânduiala actuală.

2. Taina Sfântului Maslu – rânduiala slavonă

Este important să realizăm şi o prezentare a ritului slavon, privind această Taină, pentru
simplu fapt că se recunoaşte o influienţă din partea culturii bisericeşti sudslavone, acest lucru
fiind argumentat de originea denumirii de ,,Molitfelnic”, termen de origine slavă, trecut în rândul
primelor traduceri româneşti şi împământenit atât de puternic încât nu s-a reuşit o înlăturare a lui
până astăzi; trebuie să înţelegem că în cadrul cultului român-ortodox au existat cel puţin trei
influienţe majore: cea grecească, cea slavonă şi nu în ultimul rând influienţa rusească.
Cu siguranţă influienţele au avut mare legătură şi cu politicile respectivelor perioade, în
acest sens un mic exemplu este edificator: odată cu influienţa rusească sub Matei Basarab cartea
care o cunoaştem sub denumirea de ,,Molitfelnic”s-a numit ,,Trebnic”(ca în Rusia), dar pentru
lămurirea credincioşilor a fost necesară şi adăugarea numirii obişnuite în ţara noastră: - adică
Molitvelnic (slavă); în acest sens Trebnicele româneşti stau tot sub influienţa rusească (ex: cele
de la Chişinău din 1859 si 1908)70. Pentru a înţelege controversa acestor influienţe redau mai jos
o cunoscută anecdotă din acea perioadă: ,,un paraclisier este trimis să aducă Molitfelnicul, vine cu
mâna goala, spunând că nu a găsit această carte în biserică. Fireşte el căuta Molitfelnicul şi pe
copertă era scris Evhologiu”71.

69
Ibidem, (vezi lămuririle prezentate în nota 18 a autorului).
70
Pr. Niculae M. Popescu, op. cit., pp. 696-687.
71
Ibidem, p. 698.
24
 Făcând referire la rânduiala slavonă este necesar să amintim că până în sec. al XVII-lea
practica întâlnită în Rusia era identică cu cea întâlnită şi în bisericile greceşti. Diferenţa apare
apoi, pe plan restricţionar, căci se poate observa o stricteţe rigoristă pentru slavi, conservatori
liturgici mult mai renumiţi, în ceea ce priveşte numărul preoţilor care pot oficia această Sfântă
Taină72. Acest aspect a influienţat foarte mult regularitatea săvârşirii acestei Taine, căci, din lipsă
de slujitori, aceasta se săvârşea fie în marile catedrale, fie din ce în ce mai rar73.
A existat apoi o influienţă şi din partea teologiei latinizantă a mitropolitului Petru
Movilă, al Kievului (+1646), căci acesta impune prin cărţile publicate o tendinţă latinizantă a
practicării acestei Sfinte Taine ca ,,ungere extremă”(,,unctio in extremis”), care am mai amintit-o
(această practică s-a dezvoltat în Apus în epoca carolingiană – sec. IX şi a fost formulată oficial
la Conciuliul de la Florenţa – [1438-1439] – şi confirmată de conciliul Tridentin din sec. XVI,
renunţându-se la această practică după Conciliul II Vatican)74. Deşi Petru Movilă nu adoptă
aceeaşi atitudine ca latinii, totuşi a insistat asupra săvârşirii rânduielii doar pentru cei bolnavi,
cazuri grave, evident, afirmând faptul că slujba poate fi repetată, dar nu pentru aceeaşi boală; de
aceea ,,ungerea” a început să fie percepută ca pe o ,,ungere ultimă”, fiind administrată doar celor
ce trebuiau să moară75, (Psihic vorbind, mi se pare o greşeală extraordinară, căci se putea
amplifica suferinţa celui bolnav).
Amintesc deasemenea faptul că ungerea tuturor celor aflaţi de faţă (maslul de obşte), ce
s-a obişnuit până în mijlocul sec. al XVII-lea, a fost aspru criticată de mitropolitul Petru Movilă şi
prin urmare, s-a desfiinţat; problema a fost dezbătută abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-
a ridicat şi discutat situaţia Maslului, realizându-se, de fapt, că a avut loc o inovaţie greşită,
împotriva îndemnurilor patristice şi a mărturiilor liturgice. Deşi reântoarcerea la practica iniţială
se dorea, Revoluţia bolşevică (1917), a împiedicat Sinodul să ia alte hotărâri, în afara realegerii
patriarhului şi înlocuirii acestuia cu Tihon în scaunul patriarhal76.
Cunoscând practicile din cele două Biserici vom înţelege mai uşor orice urmă de
influienţă din cadrul slujbei Sfântului Maslu din Molitfelnicul românesc. Trebuie să recunosc că
deşi am cercetat numeroase ediţii, spre surprinderea mea, am constatat o obişnuinţă de a prelua,
în întregime uneori, conţinutul ediţiilor anterioare, realizându-se schimbări doar pe latură estetică,
eventual cel mult de încadrare în pagină, etc. Nu aş dori ca remarca să capete nuanţă pertinentă, ci
doar să subliniez faptul că ar fi necesar un interes mai mare în vederea rectificării cărţilor
72
Paul Meyendorff, op. cit., p. 56.
73
Ibidem.
74
Ibidem, (vezi nota explicativă 69 a autorului menţionat).
75
Ibidem.
76
Ibidem.
25
liturgice, printr-o muncă mai serioasă de cercetare pe textele originale ale diferitelor manuscrise,
fie ele rugăciuni, fie norme tipiconale, etc.
Mi-am propus să realizez o analiză a acelor ediţii cu o importanţă covârşitoare în cadrul
serviciului divin, iar în acele cazuri în care voi identifica ediţii similare sau identice voi face
referire, la momentul respectiv. Am considerat de cuviinţă să vorbesc despre ediţiile româneşti,
fără amestec de slovă grecească sau slavonă. În subcapitolele ce urmează analiza va viza textul,
urmând ca în capitolul al IV-lea al licenţei, (Taina Sfântului Maslu – actualitate şi importanţă) să
aprofundez probleme de nuanţă practică dar şi o prezentare din punc de vedere inter-confesional.

3. Taina Sfântului Maslu – în ,,Molităvnic: Bălgrad, 1689”

În această ediţie întâlnim următoarea denumire în legătură cu Sfântul Maslu, anume:

,,Rânduiala Svântului Maslu, ce să dzice sfinţirea uloiului-de-lemn ce să svinţeaşte de şapte
preoţi”77; cu siguranţă putem sa observăm că înaintea slujbei, propriu-zise sunt câteva lămuriri
sau sfaturi; precizez şi eu această introducere: ,,Adunându-să în besearică sau în casă să puie grâu
într-un blid curat, cu carele să faci pomazanie bolnavului. Şi să puie în mijlocul besearicii sau în
casă tetrapod şi pre el să puie Svânta Evanghelie şi să dea lumini (adică lumânări) tuturor
preoţilor şi altor oameni şi, stând îmbrăcaţi în feloane, să ia preotul cel mai mare cădelniţa cu
tămâie şi cadeaşte uloiul-de-lemn împrejur”78.
Începutul este acelaşi ca şi în slujba actuala din Molitfelnic 79, diferenţa minoră ar fi că în
ediţia Bălgrad după binecuvântare nu se rosteşte ,,Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”, ci
imediat Împărate ceresc, iar ectenia mică: ,,Iară şi iară....” nu apare menţionată ci doar troparele
de umilinţă80.
În ediţiile actuale stihul de la Cântarea Canonului (facere a lui Arsenie) este: ,,Stăpâne,
Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tau, iar în ediţia Bălgrad este: ,,Doamne,
ascultă rugăciunea robilor Tai ce se roagă Ţie”. Constat că rânduiala din Molităvnic menţine firul
tipiconal al unei Utrenii căci după Cântarea a 3-a apare menţionată ectenie mică (în ediţia actuala
77
Molităvnic, Bălgrad 1689, Ediţie îngrijită studiu introductiv şi glosar de Ana Dumitran Alin-Mihai Gherman şi
Dumitru A. Vanca, (cu un cuvânt înainte şi binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei),
Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 395; Ioan N. Floca, Molitfelnicul ortodox (până la sfârşitul secolului
XVIII), în ,,Mitropolia Ardealului”, anul VII (1962), nr. 1-2, p. 103.
78
Ibidem.
79
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, pp.126-127
(vezi ultima ediţie în Taina Sfântului Maslu şi alte rugăciuni pentru bolnavi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2012 – este acelaşi text cu menţiunea preluării lui de la ediţia 2006).
80
Molităvnic, op. cit., p. 397.
26
era prezentă la începutul slujbei): ,,Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm. Încă ne rugăm la
viiaţa, pace, sănătate, de spasenie şi de iertarea păcatelor robului lui Dumnezeu....” 81. Deasemenea
fiece Irmos este scris în totalitate, pe când în ediţiile noi, doar începutul; după Cântarea a 6-a
urmează iaraşi ectenie mică, iar la sfârşitul Cântării a 9-a în ediţia Bălgrad se aminteşte despre
cântarea ,,Vrednică eşti...”pe când în molitfelnicele noi ,,Cuvine-se cu adevărat...”. Amintesc
semnificaţia termenului ,,pomăzuire”, des folosit în limbajul perioadei respective, care coincide
cu cel de ,,ungere”, căci se zice: ,,cu pomăzuirea maslului Tău”82 adică cu ,,ungerea
untdelemnului Tău”83.
După cântarea de la Laude şi după troparul ,,Unule, Cel ce eşti grabnic spre ajutor....” în
Molităvnic apare menţiunea: ,,diaconul sau popa cel mare – ectenie mare”84(aşa înţelegem
legătura dintre slujba Sfântului Maslu şi Sfânta Liturghie din primele secole); deci nu se
menţionează Binecuvântarea Mare, desigur acest lucru întăreşte convingerile noastre cu privire
la ,,sfinţirea uleiului” în cadrul Sfintei Liturghii. Doresc să amintesc rugăciunea sfinţirii uleiului
din această ediţie, pentru frumuseţea şi vechimea ei: <<Doamne, cela ce cu mila şi cu cruţările
Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi trupurilor noastre, Însuţi, Despuitorule, sfinţeaşte maslul
acesta, ca să fie celora ce să pomăzuiesc dintr-însul de vindecare şi de schimbare tuturor
chinurilor şi durerilor trupeşti, spurcăciunilor trupeşti şi sufleteşti, şi a tuturor răutăţilor. Ca şi
pentru aceasta să să proslavească numele Tău cel sfânt, al Tatălui şi al Fiiului şi al Duhului Sfânt,
acum şi pururea şi în veacii veacilor>> (cu menţiunea: ,,Şi până vor citi toţi preoţii această
Molitvă pe rând, iară peaveţii [adică cântăreţii] cântă.......”)85.
Înaintea primului apostol în ediţia din Molităvnic apare inserat ecfonisul: <<Că sfânt
eşti Doamne, Dumnedzăul nostru, şi Ţie slavă trimitem, Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt acum şi
pururea şi în veacii veacilor. Amin.>>, apoi remarca: ,,Peaveţii cântă: <<Cât în Hristos v-aţ
boteza, în Hristos v-aţ îmbrăcat. Aliluia>>”86. Există diferenţă în ceea ce priveşte Prochimenul şi
Stihul Apostolului: ,,Prochim[en], Glas 1: Eu zis, Doamne, miluieşte-mă şi tămaduiaşte sufletul
mieu” iar Stih: ,,Domnul va agiuta lui spre patul durerilor lui” 87. În ceea ce priveşte prima
Evanghelie, am sesizat diferenţe majore, astfel în ediţia Bălgrad prima citire aminteşte despre
vindecarea slăbănogului de la Vitezda88, apoi nu puţină mi-a fost uimirea să constat că există şi
81
Ibidem, p. 403.
82
Ibidem, p. 423.
83
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 134.
84
Molităvnic, op. cit. p. 425.
85
Ibidem, p. 435.
86
Ibidem.
87
Ibidem.
88
Ibidem, p. 439.
27
următoarea remarcă: ,,Evanghelie ce să ceteaşte la muieri – trimiterea ucenicilor să tamăduiască
toată boala şi toată neputinţa” 89. Apare apoi o rugăciune cu precizarea: <<Şi până graiaşte
diaconul Ectenie, preotul se roagă în taină: ,,Doamne, Dumnedzăul nostru, priimeaşte această
rugaciune cu de-adins de la robii Tăi şi ne miluiaşe pre noi după mulţimea milei Tale şi îndurările
Tale trimite pre noi şi spre toţi oamenii Tăi, carii aşteaptă de la Tine mila cea bogată”, iar
ecfonisul este: ,,Că eşti Dumnedzău milostiv şi de oameni iubitoriu şi Ţie slavă tremitem, Tatălui
şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în veacii veacilor….”>>90.
În legătură cu textul primei rugăciuni am constatat că doar începutul se regăseşte şi în
slujba ediţiilor recente, căci în ediţia de la Bălgrad rugăciunea se sfârseşte cu următoarele cuvinte:
<<....întru sfinţire sufletului şi trupului, întru moştenirea Împărăţiei Tale ceii cereşti>> care ar
coincide cu: ,,spre izbavire desăvârşită de păcatele lui şi spre moştenirea împărăţiei cerurilor” 91;
cât priveşte modul ungerii şi precizările de rigoare trebuie să precizez că în Molităvnicul de la
Bălgrad se precizează: ,,Aicea, întăiiul preot ia pămătuşul întins în uloiu şi pomăzuieşte bolnavul
cruceş, la frunte, la gură, la inimă, la îmbre urechile, la mâini, grăind: Agiutoriul nostrum, în
numele Domnului, Carele au facut ceriul şi pământul”, iar imediat se face precizarea: ,,Şi după
aceaea, blogosloveşte-l pre el, grăind: Audzi-te-va Dumnedzău în dzua grijii tale, folosi-t-va
numele Dumnedzăului lui Iacov”92.
Cât priveşte Prochimenul Apostolului al II-lea există iaraşi diferenţe, în ediţia Bălgrad
fiind următorul: ,,Proc[himen], Glas 2: În dzuoa ce Te voiu chiema, de sârg mă ascultă – iar Stih:
Doamne, ascultă rugaciunea mea şi suspinarea mea către Tine ca să vie” 93; citirile Evanghelilor a
II-a nu diferă comparând ediţia 2006 a Molitfelnicului. Apare iarăşi precizarea unei Evanghelii ce
s-ar citi ,,la muieri”, fiind vorba despre trimiterea ucenicilor, doi câte doi la propovăduire (Marcu
16).
Cu privire la textul rugăciunii de după Evanghelia a II-a trebuie să precizez că în esenţă
există asemănare foarte mare cu textul ce-l folosim astăzi; singurele diferenţe sunt legate de
limbaj, evident, dar finalul rugăciunii din Molităvnicul de la Bălgrad diferă: ,, .....ca şi spre acesta
să să proslavască numele Tău cel Sfant, acum şi pururea şi în veacii veacilor” 94, iar cel din ediţiile
recente este: ,, .....ca şi într-însul să se slăvească preasfânt numele Tău. Că Ţie se cuvine să ne
miluieşti şi să ne mântuieşti pe noi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună

89
Ibidem, p. 443.
90
Ibidem, p. 445.
91
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 142.
92
Molităvnic, op. cit., p. 447.
93
Ibidem, p. 449.
94
Ibidem, p. 459.
28
şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”95.
Cât priveşte Prochimenul Apostolului al III-lea în ambele ediţii am găsit aceleaşi nuanţe,
Stihurile fiind şi ele identice ; Evangheliile coincid şi ele, ce este de remarcat că în ediţia de la
Bălgrad nu mai apare o altă Evanghelie ce s-ar citi femeilor. Şi rugăciunile ce se citesc după
Evanghelia a III-a sunt identice, diferenţa făcându-se în finalul fiecăreia, astfel în ediţia recentă
rugăciunea se sfârşeşte prin cuvintele: ,,Că Ţie se cuvine să ne miluieşti şi să ne mâtuieşti pe noi,
Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin”96, iar în ediţia de la Bălgrad rugăciunea se termină prin cuvintele: ,,Că-i a Ta
împaraţiia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în
veacii.....”97.
Prochimenele Apostolului al IV-lea sunt diferite, în ediţia din Bălgrad fiind vorba
despre: ,,Proc[himen],Glas 4: <<Domnul audzi-mă-va când voiu striga cătra Dânsul>>; iar Stih:
<<Când strigaiu, audzisi-mă Dumnedzăul direptăţii meale>> 98”, iar în ediţia noastră:
,,Prochimen:<<În orice zi Te voi chema, degrab mă auzi>>, iar Stih: <<Doamne, auzi rugăciunea
mea>>”99. Textul urmează acelaşi fir al ideilor. Cât priveşte textul Evangheliei apar iar diferenţe,
astfel în ediţia de la Bălgrad corespunzând pericopa în care Iisus vindecă fiica lui Iair, amintindu-
se şi despre vindecarea femeii ce avea scurgere de sânge de doisprezece ani; ediţia 2006 textul
Evangheliei începe cu istorisirea vindecării soacrei lui Petru, şi a altor bolnavi.
În legătură cu rugăciunea ce urmează imediat după citirea Evangheliei a IV-a apar
iarăşi diferenţe, în ediţia noastră regăsindu-se textul rugăciunii din Molităvnic, dar cu o uşoară
inserare în incipitul rugăciunii: <<...Cel plin de milă şi bogat în bunătate, Părinte al îndurărilor şi
Dumnezeule a toată mângâierea, Cel ce, prin Sfinţii Tăi Apostoli, ne-ai dat nouă putere să
tămăduim, cu untdelemn însoţit cu rugăciunea, neputinţele poporului, Însuţi şi untdelemnul acesta
întocmeşte-l spre tămăduirea celor care se ung din el, spre depărtarea a toată neputinţa şi a toată
boala, spre izbavirea de rele a celor ce aşteaptă de la Tine mântuire. Aşa, Stăpâne Doamne,
Dumnezeul nostru, rugămu-ne, Atotputernice, să ne mântuieşti pe noi, pe toţi. Unule, Cel ce eşti
doctorul sufletelor şi al trupurilor sfinţeste-ne pe noi, pe toţi…..” 100, în continuare reluându-se
aceleaşi cuvinte, diferenţa apare în final, căci în ediţia de la Bălgrad se zice: <<….va sluji Ţie cu

95
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 148.
96
Ibidem, p. 151.
97
Molităvnic, op. cit., p. 467.
98
Ibidem.
99
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 148.
100
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., pp.154-155.
29
toată mulţumirea, cântând cu noi svântului şi închinatului nume al Tatălui şi al Fiiului şi al
Duhului Svânt, acum şi pururea şi în veacii veacilor….>>101, pe când în ediţia noastră se zice: ,,
….să slujească Ţie cu toată multumirea. Ca, şi acum, făcându-se părtaşi iubirii Tale de oameni
celei negrăite, să Te lăudăm şi să Te slăvim pe Tine, Cel ce faci lucruri mari şi minunate, slăvite
şi preaînalte. Că Ţie se cuvine să ne miluieşti şi să ne mântuieşti pe noi, Hristoase, Dumnezeul
nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Părintelui Tău celui fără de început şi Preasfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin>>102.
Urmând firul tipiconal şi analizând diferenţele şi asemănările constat că la Apostolul al
V-lea apare menţionat în ambele ediţii analizate, acelaşi Prochimen şi Stih, diferenţa apărând la
textul Apostolului care diferă total; în ediţia Bălgrad se vorbeşte despre îndreptarea omului din
faptele Legii (Epistola Galateni), pe când în ediţia noastră apare menţionat Apostolul în care se
aminteşte despre necazurile din Asia (Epistola a II-a către Corinteni). Diferenţe apar şi între
textele Evangheliei, în Molităvnic precizându-se citirea unei pericope de la Ioan, prezentând o
discuţie dintre Iisus şi ucenicii Săi, pe când în ediţia noastra se aminteşte despre o pericopă de la
Matei, pilda fecioarelor ce au ieşit în întâmpinarea Mirelui.
Remarc faptul că în ediţia Bălgrad apare inserată o altă Evanghelie ce s-ar citi ,,la
femei”, pericopă în care se istoriseşte despre vindecarea femeii ce avea scurgere de sânge de
doisprezece ani; nu mică mi-a fost mirarea să constat că textul rugăciunii a V-a este identic în
ambele ediţii, deşi mărimea rugăciunii este considerabilă.
Prochimenul Apostolului al VI-a este identic, diferenţa apare la textul propriu-zis al
Apostolului, în ediţia Bălgrad citindu-se un Apostol de la Coloseni, pe când în ediţia
Molitfelnicului actual citindu-se un Apostol de la Galateni (,,....roada Duhului este dragostea,
bucuria.......”); diferenţe apar şi în pericopa Evangheliei a VI-a căci, în ediţia Bălgrad se
istoriseşte despre ungerea cu mir a Mântuitorului Iisus Hristos de către femeia păcătoasă, iar în
ediţia noastră istorisindu-se despre tămăduirea ficei femeii cananeience. Apare menţionată în
ediţia Molităvnicului şi o pericopă ce s-ar citi ,,la muieri”, în care se istoriseşte învierea ficei lui
Iair de către Mântuitorul Iisus Hristos, amintindu-se-n continuarea textului şi vindecarea femeii
cu scurgere de sânge. În ceea ce priveşte textul rugăciunii a VI-a am constatat faptul că acesta se
regăseşte în ediţia Molitfelnicului actual, în totalitate, singura diferenţă apare în finalul rugăciunii,
astfel că în ediţia Molităvnicului se zice: <<......Te bucuri de întoarcerea prilastiţilor (adică a
rătăciţilor, cu sens de păcătoşi). Pentru că cumu-i mărirea Ta, aşea-i şi mila Ta şi Ţie slavă

101
Molităvnic, op. cit., p. 473.
102
Molitfelnic, op. cit., p. 154.
30
trimitem cu fără-de-începutului Tău Părinte şi preasfântului şi bunului şi de-viaţă făcătorului Tău
Duh, acum şi pururea şi în veacii veacilor. Amin>>103, iar în ediţia actuală zicem: ,,..........Te
bucuri şi de întoarcerea celor rătăciţi. Că, precum este slava Ta, aşa şi mila Ta, şi Ţie slavă
înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de-viaţă-
făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”104. Diferenţa este minimală, am
expus-o pentru a putea identifica melodioasa exprimare de atunci.
Analizând Prochimenul Apostolului al VII-lea nu constat nici o diferenţă, precizarea
îndreptându-se către textul utilizat, care diferă, astfel că în ediţia actuală se aminteşte un text din
Epistola întâi către Tesaloniceni, pe când în ediţia de la Bălgrad se aminteşte de un text din
Epistola către Efeseni. Identific diferenţe şi în ceea ce priveşte textul pericolelor evanghelice, care
diferă, deşi ambele sunt din Evanghelia Matei, într-una se vorbeşte despre modul în care să
postim, despre iertarea păcatelor celor ce ne greşesc şi despre adunarea de comori în cer (ediţia
Molităvnicului Bălgrad), iar in ediţia actuală se vorbeşte despre chemarea vameşului Matei. În
ceea ce priveşte rugăciunea a VII-a mărturisesc că am identificat-o ca fiind identică în ambele
ediţii.
Aş dori să fac o remarcă cu privire la indicaţiile dinaintea rostirii rugăciunii ,,Împărate
Sfinte, îndurate, şi Mult-milostive”(care e identică şi ea în ambele ediţii); trebuie să nuanţez că în
ediţia de la Bălgrad apare clar menţiunea: <<Şi iau preoţii Sfânta Evanghelie şi o ţin cu mâinile
direapte (deci nu se precizează deschiderea ei de către bolnav, în nici un caz), spre capul
bolnavului şi ceteaşte întâiul preot Molitva aceasta, şi, dupa el toţi preoţii dzic cu glas
lin.......>>105; în ediţia actuală apare indicaţia aşa: ,,După aceasta preotul cel dintâi, luând Sfânta
Evanghelie, o dă bolnavului să o sărute şi să o deschidă; astfel deschisă, preoţii slujitori o ţin
deasupra capului celui bolnav, cu faţa în jos, iar preotul cel dintâi zice rugăciunea aceasta cu glas
mare, iar ceilalţi cântă lin....”106; după cum ne putem da seama cu uşurinţă acest adaos este
nejustificabil, el apare ca o inserare greşită; pentru a exemplifica mai mult situaţia aceasta de
,,deschiderea cărţii”, voi analiza într-un subcapitol această problemă. Precizez totodată că în
ediţia de la Bălgrad mai apare menţionată şi o altă rugăciune, care nu se regăseşte în ediţia
actuală, unde sunt îndreptate rugăciuni către Născătoarea de Dumnezeu, Sfânta Cruce, Puterile
cele cereşti, slăvitul Înainte-Mergătorul Ioan Botezătorul, slăviţii Apostoli, cinstiţii prooroci,
sfinţii şi drepţii, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, Sfinţii trei Ierarhi, Sfântul Ierarh Nicolae,

103
Molităvnic, op. cit., p. 505.
104
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 163.
105
Molităvnic, op. cit., p. 519.
106
Molitfelnic, op. cit., p. 166.
31
Sfântul Mucenic Gheorghe, Sfântul Mucenic Teodor, făcătorii de minuni......., rugăciune ce se
regăseşte aproape-n aceeaşi formă cu rugăciunea de la ,,Sfeştanie” 107. Sfârşitul slujbei se regăseşte
şi în ediţia actuală în aceeaşi formă, doresc însă să amintesc precizările din ediţia Bălgrad: <<Şi
dau bolnavului de sărută Sfânta Evanghelie şi încep preoţii a să pomăzui (adică ,,a se unge”) unul
pre altul şi tuturor, cărora le trebuiaşte această blagoslovenie. Şi, pomăzuindu-ză grăiesc:
,,Blagosloveniia Domnului Dumnezău şi a Mântuitorului nostru Isus Hristos spre tămăduirea
sufletului şi trupului robului lui Dumnezeu, acum şi pururea şi în veacii veacilor. Amin.”, iar
după ce bolnavul cere iertare, preoţii iarăşi zic: ,,Dumnedzău ca să te ierte şi să te ridice din patul
durerii şi ca să te blagoslovească şi să te miluiască, acum şi pururea şi în veacii veacilor.
Amin.”>>108.
Concluzionând aş dori să fac următoarele precizări: mai întâi, în ediţia Molităvnicului
din Bălgrad nu se menţionează nimic despre o ,,Binecuvântare Mare”, astfel îmi întăresc
convingerea legăturii dintre Maslu şi Liturghie, din primele secole, şi chiar poate cu celelalte
Laude ale ciclului zilnic, fapt ce a condus la alcătuirea unei Utrenii speciale care să se
săvârşească, cred, înainte de Liturghie unită cu Sfântul Maslu; această reminiscenţă o regăsim în
rânduiala Utreniei înainte de Sfântul Maslu, unde indicat ar fi să se pună, evident şi Canonul şi
toate Stihirile din Molitfelnic împreunate cu Utrenia zilei, după modelul care se savârşea în
vechime. Au avut loc în timp cred şi greşeli, căci după cum sesizează şi Petru Pruteanu 109, înainte
de Canon apare inserată o Ectenie Mică, fiind o prescurtare a Ecteniei Mari de la Utrenie, numai
că plasarea ei este nereuşită, pentru că ştim faptul că orice Laudă sau Taină are Ecteniile Mici
după cele Mari, iar în ediţiile noastre se începe slujba cu ,,Iară şi iară......”de parcă până acum,
cum remarcă Petru Pruteanu110, s-ar fi rugat cineva mult, iar acum s-ar cere un nou îndemn
oamenilor la rugăciune; aceste aspecte ar trebui revizuite şi îndreptate.
În analiza efectuată am sesizat prezenţa unor pericope evanghelice aşa-zise ,,pentru
muieri”, deci se rosteau atunci când slujba se adresa unei femeii bolnave; am observat, cu
siguranţă faptul că există diferenţe în ceea ce priveşte textul ce se rosteşte atât din Apostol cât şi
din Evanghelie, existând fie asemănări textuale, fie diferenţe sesizabile. Cât priveşte textele
rugăciunilor am sesizat că există asemănări, dar şi deosebiri, adaosuri în ediţia actuală, sau lipsuri
complete de text. De remarcat este faptul că în ediţia Bălgrad nu se aminteşte nimic despre
,,deschiderea Evangheliei” de către bolnav, pe când în ediţia actuală apare ,,strecurată” aceast

107
Vezi Molitfelnic, op. cit., pp. 196-197.
108
Molităvnic, op. cit., p. 527-533.
109
Petru Pruteanu, op. cit., p. 228.
110
Ibidem, (vezi nota 12 explicativă a autorului).
32
ados; vom analiza situaţia, pe larg să putem înţelege modul în care s-a înţeles eronat o interpretare
a ,,deschisului cărţii”. Voi încerca în cele ce urmează să analizez şi alte ediţii care mi-au atras
atenţia, pasionat fiind să analizez lirismul vechiului grai şi frumuseţea slujbei, dar mai ales a
rugăciunilor folosite.

4. Taina Sfântului Maslu – în ,,Evhologiu 1888”

Înainte de a trece la tratarea şi analiza textuală propriu-zisă, doresc să reamintesc că a

existat în influienţa dezvoltării cultului divin ortodox românesc, o ,,competiţie” continuuă în ceea
ce priveşte promovarea unor aspecte, fie ele de origine slavonă, fie de origine grecească. În
analiza propusă asupra rânduielii Sfântului Maslu în Molitfelnicul românesc, mi-am dat seama că
trebuie să fac referire şi la o ediţie cu mai multă influienţă slavonă, dar şi la una sau două cu
influienţă grecească.
Odată cu hotărârea sinodului ca tiparirea cărţilor de slujbă să se realizeze cu litere latine,
are loc o schimbare, căci titlul ,,Molitfelnicului” (denumirea veche ,,Molităvnic”, etc.) se schimbă
în cel de ,,Evhologiu”(vezi ediţiile care au apărut după 1888). M-am gândit asupra acestui aspect,
şi răspunsul mi l-am oferit odată cu lecturarea unui articol, care susţine faptul că: ,,aceasta s-a
făcut, ca să se şteargă urmele influienţei slave din biserica noastră”111.
Redau, mai întâi indicaţiile de început, privind ,,Rândueala Sântului Eleu (Unt-de-
lemnu)”: <<Fiind foarte folositoare tuturor creştinilor, celor bolnavi de boala trupească sau
sufletească, căci le dă tămăduire trupului, şi iertare sufletului; pentru aceea să cuvine Preoţilor să
sfătuiască pre toţi creştinii, care vor cere să li se severşi această Sfântă Taină, ca, mai ânteiu să-şi
cerce conştiinţa lor, şi toate greşalele să li se mărturisească la duhovnic. Apoi adunându-se şepte
Preopţi, sau şi trei numai, luând epitrahile şi feloane, să facă cel mai ânteiu Preot obicinuitul
început dicend...>>112.
Începutul nu diferă cu nici un aspect de ediţiile noi ale Molitfelnicului, există evident
mici diferenţe de limbaj, spre expmlu, în Evhologiu, la Cântarea a 5-a a Canonului (facere a lui
Arsenie), al doilea tropar, înainte de ,,Slavă…”, este următorul: ,,Sufletele şi trupurile nostre,
Christose, sânţindu-le de sus negrăit, cu închipuirea cea dumnezeească a peceţei tale, vindecă pre
toţi cu mâna ta”113, iar în ediţia 2006 a Molitfelnicului, la Cantarea a 5-a a Canonului, al doilea

111
Pr. Niculae M. Popescu, op. cit., p. 697.
112
Evhologiu sau carte de rugăciuni, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1888, p. 92.
113
Ibidem, p. 99.
33
tropar, înainte de ,,Slavă…” se zice: ,,Cel ce sfinţeşte de sus în chip tainic sufletele şi trupurile
noastre, prin semnul dumnezeiesc al peceţii Tale, Hristoase, cu mila Ta tămăduieşte pe toţi” 114.
Asemănător caz am întâlnit şi la Cântarea a 8-a, căci în Evhologiu se zice: ,,De la noi cei ce
preînsemnăm chipul voinţei cei de sus, şi unt-de-lemnul blândeţilor, stepâne, nu depărta mila ta
dumnedeească, nici trece cu vederea pe cel ce strigă pururea cu credinţă: bine-cuvantaţi tote
făpturile Domnului pre Domnul”115, pe când în ediţiile noi se zice: ,,Să nu îndepărtezi, Stăpâne,
mila Ta de la noi, cei ce însemnăm chipul plecăciunii celei de sus şi al bucuriei, şi să nu treci cu
vederea pe cel ce cu credinţă strigă pururea: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe
Domnul”116.
Influienţe întâlnim şi în denumirile utilizate, căci în Evhologiu la ,,Luminândă” este scris
,,Exapostilaru”, iar în loc de termenul de ,,podobie” este folosit termenul ,,prosomia”, termeni de
origine grecească.
Ca şi-n ediţiile noi, în Evhologiu este precizat clar: <<Iar Preotul cel mai mare luând
Evanghelia însemnează în chipul Crucii peste unt-de-lemn decend: Bine-cuventată este împaraţia
a Tatălui, şi a Fiului şi a sântului Duh; acum şi pururea, şi în vecii vecilor>> 117; pentru cei ce sunt
entuziasmaţi de analiza şi frumuseţea graiului ,,vechiu”, ,,redau rugăciunea de sfinţire a
uleiului” din Evhologiu, pentru a ne creea o imagine despre ,,sonoritatea cuvintelor” folosite, deşi
nu se deosebeşte, mult, de cea care se găseşte în ediţiile noi ale Molitfelnicului; rugăciunea este
următoarea: <<Domne, carele cu mila şi cu îndurările tale, vindece sdrobirile sufletelor şi ale
trupurilor nostre; însuţi, Stepâne, sânţeşte unt-de-lemnul acesta (aci fie-care Preot dicend
rugăciunea bine-cuventă unt-de-lemnul), că să fie celor ce se vor unge cu dînsul spre vindecare şi
spre scăpare de totă patima şi întinaciunea trupului şi a sufletului şi a totă reutatea; ca şi întru
acesta să se mărească prea sânt numele teu, al Tatălui, şi al Fiului, şi al sântului Duh, acum şi
pururea, şi în vecii vecilor, Amin (Acestă rugăciune o dic şi ceia-lalţi Preoti până se plineşte de 7
ori……)>>118.
Parcurgând şi analizând textul cu atenţie, am constatat că nu există diferenţe tipiconale în
ceea ce priveşte textul ce se citeşte, fie în fiecare Apostol, fie în fiecare Evanghelie, nu am găsit
diferenţe, atât în Evhologiu cât şi în ediţia 2006 a Molitfelnicului sunt prezentate Evangheliile în
ordinea binecunoscută: a samarineanului milostiv, a lui Zaheu vameşul, trimiterea ucenicilor să
tămăduiască toată boala şi neputinţa, tămăduirea soacrei lui Petru, pilda celor zece fecioare,
114
Molitfelnic, op. cit., Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 130.
115
Evhologiu, op. cit., p. 102.
116
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 132.
117
Evhologiu, op. cit., p. 106.
118
Ibidem, p. 107.
34
vindecarea fiicei cananeiencei şi chemarea lui Matei vameşul. În ceea ce priveşte textul
rugăciunilor, trebuie să mărturisesc că nu am gasit nici o deosebire, doar uşoare nuanţe de limbaj,
însă ediţiile mai noi ale Molitfelnicelor au preluat întocmai textul, aşa cum se găseşte şi în acest
Evhologiu din 1888.
Un aspect foarte important este acela că în Evhologiul menţionat nu apare, în nici un caz
observaţia privind deschiderea Sfintei Evanghelii de către bolnav; acest fapt mă îndreptăţeşte să
susţin că în ediţiile Molitfelnicului, mai recente, s-a strecurat o abatere de la normele canonice, pe
care voi încerca s-o analizez într-un subcapitol, aşa cum mi-am propus. Iată prescripţiile din
Evhologiu legate de acest aspect: <<Şi luând sânta Evanghelie Preotul cel dintâiu, şi
deschidendu-o o pune pe capul celui ce i se face rugăciunea unt-de-lemnului….>>119.
Doresc să închei acest subcapitol făcând o comparaţie între câteva rânduri ale
Apostolului şi Evangheliei, pentru a reliefa exprimarea de atunci; am ales primul Apostol şi
ultimul; primul Apostol, cel de la Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, în Evhologiu
apare enunţat aşa: <<Fraţilor, luaţi pildă de patimă rea şi de rebdare îndelungată pre profeţii cari
au grăit noi în numele Domnului. Iată fericim pre cei ce au răbdat; suferinţa lui Iov aţi audit, şi
sfârşitul Domnului aţi vedut.....>>120, iar în ediţiile noi textul este enunţat aşa: ,,Fraţilor, luaţi ca
pildă de suferinţă şi de îndelungă-răbdare, pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată,
noi fericim pe cei ce au răbdare: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de
Domnul.......”121. Apostolul al VII-lea în Evhologiu este amintit aşa: <<Fraţilor, rogu-ve pre voi,
înţelepţiti pre cei fără de rânduială, mângâiaţi pre cei mici la suflet, sprijiniţi pre cei neputincioşi,
fiţi răbdători spre toţi…..>>122, iar în ediţiile noi: ,,Fraţilor, vă rugăm: dojeniţi pe cei fără de
rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători
faţă de toţi……”123. Doresc să fac referire şi la un început dintr-o pericopă evanghelică, am ales-o
pe a VII-a, astfel în Evhologiu se zice: <<În timpul acela, trecând Iisus, a vedut un om şedend la
vamă, cu numele Matei; şi i-a dis: Urmează mie.....>> 124, iar în ediţiile noi începutul este
acesta: ,,În vremea aceea, trecând, Iisus a vazut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a
zis acestuia: Vino după Mine...”125.

119
Evhologiu, op. cit., p. 141.
120
Ibidem, p. 110.
121
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 139.
122
Evhologiu, op. cit., p. 138.
123
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 163.
124
Evhologiu, op. cit., p. 139.
125
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 164.
35
 Am putut observa limbajul folosit în acea perioadă în cadrul cultului; reamintesc în
încheiere că nu există mari diferenţe de la această ediţie din 1888 şi cele noi, doar la înbunătăţirea
limbajului şi reactualizarea lui, mai mult sau mai puţin. Voi încerca în cele ce urmează să
analizez o altă ediţie asupra careia mi-am îndreptat atenţia.

5. Rânduiala Sfântului Maslu – în ,,Evhologiu bogat 1896”

În analiza acestei ediţii am constatat faptul că nu există nici o deosebire faţă de ediţia
intitulată ,,Evhologiu 1888”, acest lucru datorându-se, cu siguranţă apropierii perioadei de
apariţie. Diferenţa minimala ar consta în incompatibilitatea paginilor, acest aspect ţinând, cu
siguranţă, de partea estetică. Aceleaşi recomandări apar în ambele ediţii cu privire la rolul Tainei,
săvârşitori, pregătire aperceptivă, etc126.
Ca şi în ediţia din anul 1888, am sesizat faptul că şi în ediţia 1896 se specifică clar în
legătură cu ,,deschiderea Evangheliei”: <<Şi luând sfînta Evangelie Preotul cel dintâi, şi
deschidendu-o o pune pre capul celui ce i se face rugăciunea unt-de- lemnului.....>> 127. În acest
sens putem înţelege că în ceea ce priveşte deschiderea Sfintei Evanghelii de către bolnav,
reprezintă o abatere necanonică, element ce s-a strecurat, probabil, din prea mult zel sau
neatenţie, în analiza celorlalte ediţii încerc să surprind unde apare menţiunea aceasta, unde s-a
rectificat sau nu.
Analizând această problemă îmi dau seama, cu uşurinţă, că schimbarea nu intervine în
majoritatea cazurilor sub aspect benefic, ci se realizează concretizarea expresiei ,,schimbare de
dragul schimbării”, element ce intervine nu numai asupra unei forme de nuanţă literală, ci atacă
integritatea canonică şi sacralitatea Tainei, ajungându-se astfel la inovaţii şi percepţii diferite
asupra unor aspecte harico-sacramentale.

6. Taina Sfântului Maslu - în ediţia ,,Molitfelnicului de Bucureşti 1937”

Dacă evenimentul literar al anului bisericesc 1936 a fost reprezentat prin tipărirea Sfintei
Scripturi într-o nouă traducere, evenimentul literar al anului bisericesc 1937 este reprezentat prin

126
Evhologiu bogat, Editura Tipografia ,,Cărţilor Bisericeşti”, Bucureşti, 1896, p. 73.
127
Ibidem, p. 112.
36
tipărirea îndreptată a Molitfelnicului, lucrare efectuată din încredinţarea Sfântului Sinod, de P. C.
Sa Nicolae M. Popescu, profesor al Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi membru al Academiei
Române128.
Menţionez totodată faptul că acest mare învăţat şi teolog era şi un cunoscător al limbilor
greacă şi slavonă, dar şi cel mai bun cunoscător al limbii înţelepte în care s-au scris cronicile,
cărţile rituale şi cazaniile Bisericii noastre; de o importanţă deosebită a acestei noi ediţii a
Molitfelnicului ar fi: îndreptarea limbii şi îndreptarea cuprinsului. Ediţiile vechi ale
Molitfelnicului au un cuprins străin, ediţia aceasta prezentând, pentru prima dată, un cuprins
sistematizat în legătură cu trebuinţele omului, etc129.
Analizând cuprinsul rânduielii aş dori, mai întâi, să precizez indicaţiile cu privire la
această Taină; interesant este faptul că există o reprezentare iconografică pe pagina începutului
Tainei, prezentându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos vindecând pe orbul din naştere; indicaţiile
privind săvârşirea Tainei, prezentate în această ediţie sunt urmatoarele: <<Tuturor creştinilor,
celor bolnavi de boală trupească sau sufletească, le este foarte folositoare această sfântă
rugăciune, căci le dă tămăduire trupului şi iertare sufletului. Pentru aceasta se cuvine preoţilor să
sfătuiască pre toţi creştinii, cari vor cere a le se săvârşi această sfântă taină, ca mai întâi să-şi
cerce ştiinţa lor şi să se mărturisească curat la duhovnic. Apoi adunându-se şapte preoţi sau trei
numai, în biserică sau în casă, se îmbracă cu patrafire şi cu feloane; se aşază o masă, pe care se
pune un vas cu grâu sau cu făină, şi în mijlocul grâului o candelă cu untdelemn curat; în jurul
grâului se înfing şapte beţisoare înfăşurate cu bumbac pentru ungere. Lângă vas se aşază lumânări
şi Sfânta Evanghelie. La toţi preoţii se împart lumânări. Şi stând preoţii în jurul mesei, preotul-
protos cădeşte masa şi toată biserica sau casa şi pe oameni; apoi stând în faţa mesei şi căutând
spre Răsărit începe, zicând.......>>130.
Această ediţie este foarte apropiată de ediţiile actuale, diferenţa minoră constând în
limbajul întrebuinţat în acea perioadă; pentru a evidenţia acest aspect voi menţiona câteva
paragrafe; în acest sens comparând textul primului Apostol constatăm faptul că în ediţia actuală
se zice: ,,Fraţilor, luaţi ca pildă de suferinţă şi de îndelungă-răbdare, pe proorocii care au grăit în
numele Domnului. Iată noi fericim pe cei ce au răbdare....” 131, iar în ediţia din anul 1937 textul
este următorul: ,,Fraţilor, luaţi pildă de suferinţă şi de răbdare îndelungată pre proorocii, cari au
grăit nouă în numele Domnului. Iată fericim pre cei ce au răbdat....”132.
128
Pr. Ilarion V. Felea, Molitfelnicul de Bucureşti (1937), în ,,Revista Teologică”, anul XXVIII (1938), nr. 5, p. 212.
129
Ibidem.
130
Molitfelnic, Editura Tipografia ,,Cărţilor Bisericeşti”, Bucureşti, 1937, p. 101.
131
Molitfelnic, op. cit., 2006, p. 139.
132
Molitfelnic, op. cit., 1937. p. 114.
37
 Observăm că diferenţele sunt de nuanţă lingvistică, acest aspect fiind întâlnit şi în textele
rugăciunilor sau ale Evangheliilor menţionate; în acest sens amintesc şi textele de început din
Evanghelia a 5-a, în ediţiile actuale se zice: ,,Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăţia cerurilor se
va asemăna cu zece fecioare, care, luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui....” 133, iar
în ediţia 1937, textul este următorul: ,,Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a împărăţia
cerului cu zece fecioare, care luându-şi candelele lor au ieşit întru întâmpinarea mirelui....”134.
În ceea ce priveşte rânduiala propriu-zisă nu am întâlnit nici o diferenţă, nici în textele
rugăciunilor sau ale Apostolului sau Evangheliei; cu privire la menţiunea privind deschiderea
Sfintei Evanghelii se precizează: ,,După aceasta, preotul cel dintâiu, luând Sfânta Evanghelie şi
deschizându-o, o pune pre capul celui ce îi fac Maslu.....” 135. În consecinţă abaterea privind
deschiderea Evangheliei de către bolnav s-a introdus în alte ediţii; voi încerca în următorul
subcapitol să prezint şi alte ediţii analizate, precizând totodată diferenţele sau asemănările acolo
unde este cazul.
Reamintesc în încheierea subcapitolului analizat faptul că această ediţie a
Molitfelnicului reprezintă etalonul, în mare măsură, a ediţiilor actualizate fiind un nou început a
ceea ce înseamnă reactualizare a cărţilor liturgice; trebuie să menţionez totodată că din anul 1937
până în prezent nu s-au realizat mari progrese în elaborarea Molitfelnicului, deşi se simte din ce
în ce mai mult nevoia unui astfel de proces. Cu siguranţă o ediţie în care să existe şi anumite
lămuriri adiacente ar putea clarifica multe aspecte legate de eventualele neânţelegeri cu privire la
inovaţiile sau practicile necanonice, care încep, din ce în ce mai mult să capete potenţialitate de
adevărate norme, ce se impun într-o manieră tranşantă, unele fiind ,,agreeate” într-o manieră
dubioasă, dar şi compătimitoare totodată.

7. Taina Sfântului Maslu – alte ediţii româneşti

Analizând ediţiile mai recente ale Molitfelnicului românesc am constatat că nu există

deosebiri cu privire la slujba propriu-zisă, diferenţa este în legătură cu numărul paginilor în care
se cuprinde slujba Maslului; am sesizat deasemenea că s-a introdus menţiunea cu privire la

133
Molitfelnic, op. cit., 2006, p. 155.
134
Molitfelnic, op. cit., 1937, p. 128.
135
Ibidem, p. 137.
38
,,deschiderea Sfintei Evanghelii” de către bolnav, ceea ce este greşit, acest aspect, cu siguranţă, ar
trebui rectificat. Voi încerca să realizez o grupare a ediţiilor care le-am analizat, tinând cont de
asemănări sau deosebiri, dar mai ales, de anul apariţiei.
În ediţia Molitfelnicului din anul 1965, de la Bucureşti, am constatat că apare o
menţiune nouă, care nu am mai identificat-o în alte ediţii anterioare; astfel se zice că în momentul
în care preotul (protos), dă Evanghelia bolnavului să o sărute, i se permite şi să o deschidă (tot
bolnavul): ,,După aceasta preotul cel dintâi, luând Sfânta Evanghelie, o dă bolnavului să o sărute
şi să o deschidă....”136. Aceeaşi menţiune am regăsit-o şi în alte ediţii, cum ar fi: Bucureşti 1971 137,
Bucureşti 1976138, Bucureşti 1984139, Bucureşti 1992140, Cluj 1997141, Cluj 2001142, Bucureşti
2002143 şi Bucureşti 2006144. Important este faptul că în ediţia din anul 1998 de la Bucureşti, în
legătură cu problema analizată mai sus, se precizează următoarele: ,,După aceasta preotul cel
dintâi, luând Sfânta Evanghelie, o dă bolnavului să o sărute şi apoi o deschide preotul; astfel
deschisă, preoţii slujitori o ţin deasupra capului celui bolnav, iar preotul cel dintăi zice rugăciunea
aceasta cu glas mare (Împărate Sfinte), iar ceilalţi cântă lin: Doamne miluieşte”145. Acest aspect
ne întăreşte convingerea faptului că odată cu această ediţie s-a renunţat la acest element, dar în
următoarele ediţii s-a revenit asupra acestei probleme, ceea ce înseamnă că nu s-a ajuns la un
consens în această privinţă.
Din cele analizate mai sus constatăm un progres minimal de la ediţie la ediţie, acest fapt
datorându-se neimplicării cu seriozitate în elaborarea cărţilor de cult, căci se simte nevoia, din ce
în ce mai mult, ca textele cărţilor să fie oarecum în concordanţă cu aspectele literaturii române şi
a termenilor şi expresiilor folosite astăzi. Trebuie ţinut cont, în mod evident, de structura şi
sensurile fiecărei fraze, de aceea în elaborarea anumitor ediţii s-ar cere de cuviinţă colaborarea cu
o echipă foarte bine pregătită, atât în ceea ce priveşte limbile greacă şi slavonă, dar şi în ceea ce
priveşte limba şi literatura română actuală.
Doar o analiză complexă asupra contextului apostolic în care s-a săvârşit Taina Sfântului
Maslu ar putea genera o ediţie nouă, îmbogăţită, evident, cu prescripţii, note şi explicaţii; trebuie
să înţelegem că nu de fiecare dată apariţia unei noi ediţii implică şi un progres, ba din contră, se
136
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1965, p. 135.
137
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1971, p. 125.
138
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1976, p. 125.
139
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 151.
140
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 147.
141
Micul Molitfelnic, Editura Arhidiecezană, Cluj, 1997, p. 150.
142
Micul Molitfelnic, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 155.
143
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 166.
144
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 166.
145
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 135.
39
întâmplă ca frumuseţea unei slujbe să se simplifice. Sper ca analiza prezentată în subcapitolele
enunţate să elucideze anumite nelămuriri cu privire la Taina Sfântului Maslu în diferitele ediţii
ale Molitfelnicului românesc.
Aş dori în următorul capitol să realizez o dezbatere asupra unor probleme care mi s-au
părut de actualitate cu privire la Taina Maslului, atât în ceea ce priveşte numărul minim al
slujitorilor ce pot săvârşi Taina, dar şi anumite elemente de natură interconfesională, abateri, etc.
În consecinţă următorul capitol se va intitula: ,,Taina Sfântului Maslu – actualitate şi importanţă”
şi va viza aspecte legate de perioada contemporană, în special.

IV. Taina Sfântului Maslu – actualitate şi importanţă

1. Câţi preoţi oficiază Sfântul Maslu ?

40
 Pentru cel ce doreşte să analizeze cu atenţie structura slujbei Sfântului Maslu, îi va fi
foarte uşor să constate faptul că întreaga slujbă este întemeiată pe simbolismul numărului şapte,
vorbindu-se despre: 7 slujitori, repetarea de 7 ori a rugăciunii sfinţirii untdelemnului, 7 Apostole,
7 Evanghelii, 7 rugăciuni, 7 ectenii întreite, cântarea de 7 ori a troparului ,,Doamne armă asupra
diavolului….”, rugăciunea ungerii rostită de 7 ori şi 7 ungeri cu untdelemn sfinţit146.
Voi încerca în continuare să analizez părerile cu privire la numărul slujitorilor din cadrul
săvârşirii Sfântului Maslu; am sesizat că există contraziceri numeroase cu privire la această
problemă, dar în acelaşi timp precizez că nu există norme prestabilite cu privire la săvârsirea
Sfântului Maslu de către 7 preoţi. S-a ţinut cont, mai ales, de o interpretare literală a textului de la
Iacov, unde se aminteşte despre ,,preoţii Bisericii”. O importanţă deosebită a numarului 7 am
nuanţat-o şi în primul capitol al lucrării, unde am analizat ,,Marturiile Scripturistice” cu privire la
Sfântul Maslu, legătura metaforică dintre semnificaţia numărului 7 şi anumite evenimente sau
elemente din cadrul istoriei creştine.
Cu privire la săvârşirea Maslului de şapte preoţi Sfântul Simeon al Tesalonicului ne
marturiseşte următoarele: ,,acest frate al Domnului (vorbind despre Sfântul Iacov) nu zice ca
preoţii să fie în număr de atâţia sau atâţia; obiceiul Bisericii a rânduit a se chema şapte preoţi, şi
cred că acest obicei s-a luat după numărul celor şapte Daruri ale Duhului, despre care scrie Isaia,
sau pentru cei şapte preoţi ai legii celei vechi, care au trâmbiţat împrejurul Ierihonului de şapte
ori, de au surpat zidurile cu dumnezeiasca poruncă – ca şi aceştia să surpe înălţările păcatului.
Sau: fiind sufletul ca mort, rugându-se preoţii asemenea de şapte ori, să-l învieze, după cum a
facut Proorocul Elisei copilului Sunamitencei aceleia, plângând şi de şapte ori rugându-se, sau ca
şi Ilie, care de şapte ori rugându-se, a deschis cerul care era închis cu păcatele şi l-a făcut a coborâ
ploaia. Asa şi aceştia rugându-se de şapte ori să dezlege setea păcatului, să deschidă cerul ca
Petru, cu cheia Darului, şi să pogoare ca o ploaie mila iertării de la Dumnezeu. Acesta dar este
motivul, dupa cum se pare, pentru care se cheamă şapte preoţi” 147. Înţelegem astfel faptul că
Sfântul Simeon aminteşte despre o predanie sau un obicei care capătă în timp valoare de normă.
În cazul în care nu există posibilitatea convocării a şapte preoţi, Sfântul Simeon ne zice: ,,unde

146
Pr. D. Buzatu, Din istoria Molitflenicului ortodox, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XVIII (1966), nr. 1-2, p. 29; St.
Călinescu, Liturgica, Stabilimentul Industrial de Arte Grafice RALIAN şi IGNAT SAMITCA, Craiova, 1903, pp.
122-123.
147
Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după
principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, volumul II, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, 2003, pp. 31-32; Dr. Vasile Mitrofanovici, Liturgica Bisericii Dreptcredincioase Răsăritene, Cernăuţ,
1909, p. 767; Ghenadie, (fost Episcop de Argeşiu), Liturgica seu explicaţia Serviciului Divin, Typographia Curţii,
Bucureşti, 1877, p. 197; Melchisedec Ştefănescu, Manualu de Liturgică, Tipografia lui ŞTEFAN RASIDESCU,
Bucureşti, 1862, pp. 166-167.
41
sunt preoţi puţini, cheamă numai trei, şi aceasta nu este afară din buna cuviinţă, căci mai întâi se
înţelege puterea Treimii şi al doilea chiar Ilie vrând să arate închipuirea Treimii, când a înviat pe
fiul cel mort al celei din Sarepta, s-a rugat de trei ori şi de trei ori a căzut pe dânsul. Alţii cheamă
şi chiar mai mulţi de şapte, pentru a arăta mai multă credinţă şi osârdie. N-avem trebuinţă a
cerceta asupra numărului, de vreme ce nu scrie numărul; dar cu toate că nu scrie, trebuie a păzi
aşezământul cel dintâi, adică să fie şapte, după obiceiul cel dintâi, iar de nevoie, mai puţini, adică
trei, şi toate câte sunt rânduite a se zice să le zică, căci toate cele de la Părinţi sunt ale Duhului.
Numai un preot însă să nu facă Maslu, căci precum arhierei scrie să nu se hirotonească de către
unul, asemenea şi pentru Maslu, să nu se facă de un preot, căci zice: Să se cheme preoţii Bisericii
– iar nu un preot – şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn” 148. Aceste indicaţii le
regăsim şi în ediţiile Molitfelnicului, în partea de început unde se subliniază prezenţa a cel puţin
trei preoţi în săvârşirea Sfântului Maslu.
Trebuie să amintesc totodată că interpretarea literală a textului de la Iacov nu reprezintă
un argument atât de plauzibil, căci prin expresia ,,preoţii Bisericii”(Iacov 5,14) ar putea viza acea
categorie de slujitori care sunt preoţii, însă nu trebuie să înţelegem că Taina Maslului nu s-ar
putea oficia şi de către episcopi, care, în mod evident sunt şi mai puţini numeroşi, dar şi ocupaţi
cu administraţia eparhială şi cu alte lucruri de interes general149.
În lecturarea materialului folosit în elaborarea lucrării am întâlnit o interpretare
interesantă cu privire la inţelesul cuvintelor ,,preoţii Bisericii”, şi anume se argumentează că
pluralul ,,preoţii” poate viza şi un singur preot, amintindu-se despre episodul vindecării orbului
de către Iisus care a fost trimis să se arate preoţilor, de fapt constatarea o putea efectua şi un
singur preot (exemplu leproşilor,etc); acest lucru este întărit şi prin folosirea pluralului în Sfânta
Scriptură chiar şi atunci când nu se impune150.
Din punc de vedere dogmatic, canonic şi liturgic nu există nici un fel de impediment ca
Taina Sfântului Maslu să poată fi săvârşită şi de către un singur preot, căci ,,harul lui Dumnezeu
se revarsă asupra bolnavului în aceeaşi măsură şi cu aceleaşi efecte binefăcătoare fie că Taina este
săvârşită de către mai mulţi preoţi sau de către unul singur” 151. Potrivit acestei învăţături, Taina
Sfântului Maslu poate fi săvârşită şi de către un singur preot, când sunt neajunsuri sau greutăţi sau
chiar imposibilitatea de a se găsi un al doilea preot, căci între cazul de a nu se săvârşi deloc Taina
Sfântului Maslu, fiindcă nu s-a prezentat al doilea preot, şi cazul de a se săvârşi această Taină de
148
Ibidem, p. 32.
149
Pr. Ioan Mihălcescu, Sfânta Taina a Sfântului Maslu, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul XLVI (1928), nr. 5, p.
393; Pr. N. V. Hodoroabă, Tainele Bisericii Creştine Ortodoxe, Editura ,,Opinia”, Iaşi, 1936, p. 60.
150
Pr. Dr. Spiridon Cândea, op. cit., p. 660.
151
Ibidem.
42
catre un singur preot, este desigur mai bine de a fi săvârşită de un singur preot decât a nu fi
săvârşită deloc152.
Părerile sunt, după cum observăm, contradictorii, dar şi numeroase; trebuie sa înţelegem
că numărul preoţilor slujitori amplifică, într-o oarecare măsură, comuniunea rugăciunii,
sesizându-se, cu siguranţă, aspectul Sfântului Maslu ca Taină a comuniunii şi a iubirii, dar mai
ales, a compasiunii. În Bucovina, spre exemplu, este obiceiul că ,,nu se isprăveşte maslul de mai
puţini preoţi decât doi”153, în acest sens pluralitatea slujitorilor Tainei identifică în Maslu aceeaşi
credinţă a Bisericii pentru membrii uniţi prin iubire, căci dacă un (singur) mădular suferă, <<toate
mădularele suferă împreună>>(I Cor. 12, 26)154.
Pr. Prof. Nicolae D. Necula ne îndeamnă să păstrăm solemnitatea şi mareţia Tainei
Sfântului Maslu prin ferirea de anumite practici care denaturează şi minimalizează însemnătatea
unei astfel de lucrări. Cu privire la numărul slujitorilor el zice: ,,trebuie să ne ferim, în primul
rând, să săvârşim Maslu de unul singur, ca slujitori. Maslu este o slujbă care ne cere ca forţele
rugătoare să fie sporite. De aceea, cel puţin doi preoţi trebuie să săvârşească această Taină. În al
doilea rând, rugăciunea de sfinţire a untdelemnului folosit pentru ungere trebuie citită de şapte
ori, chiar dacă numărul preoţilor este mai mic de şapte. Este bine să amintim că această rugăciune
de sfinţire nu este formula prin care se administrează Taina, ci ea are menirea să pregătească, prin
sfinţire, materia Tainei Maslului, adică untdelemnul. Iar în al treilea rând, este necesar ca, înainte
sau concomitent cu fiecare din cele şapte ungeri, să se rostească formula Tainei (Părinte
Sfinte.....), căci de aceasta depinde valabilitatea Tainei” 155. În acest sens Pr. Necula ne învaţă
zicând că ,,săvârşirea de către un singur preot a Tainei Sfântului Maslu nu este îngăduită de
practica noastră ortodoxă,......dacă nu se poate face dovada imposibilităţii de a găsi un al doilea
preot pentru administrarea Tainei. Astăzi, cu mijloacele şi posibilităţile moderne şi sporite de
mişcare şi deplasare, un asemenea motiv poate fi invocat cu greu. Pe de altă parte Taina Maslului
nu presupune niciodată urgenţă ca aceea a spovedirii şi împărtăşirii grabnice, ceea ce ne permite
căutarea şi găsirea unui al doilea preot”156.
Din cele analizate trebuie să înţelegem că interpretarea literală a cuvintelor Sfântului
Iacov a influienţat, într-o oarecare măsură şi structura rânduielii, fiecare preot rostind citire din
152
Ibidem, p. 661; vezi Hr. Andrutsos, Dogmatica, op. cit., p. 430.
153
Pr. Dr. Teodor Tarnavschi, Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuţ, 1909, p. 768.
154
Anca Manolache, Taina Sfântului Maslu (Eleoungerea), în ,,Glasul Bisericii”, anul XLVII (1988), nr. 6, p. 78.
155
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2001, pp. 407-408.
156
Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 242; vezi
Pr. Olimp Căciulă, Practici cultice denaturate în legătura cu săvârşirea Tainei Sfântului Maslu, în ,,Biserica
Ortodoxă Română”, anul LXX (1952), nr. 6-8, p. 419.
43
Apostol sau Evanghelie, Ectenie sau Rugăciune, astfel rânduiala a început să se dezvolte.
Numărul şapte al preoţilor îl pomenesc şi toate manuscrisele care au rânduială înşeptită, fie prin
titlu (,,Rânduiala untdelemnului sfinţit prin şapte preoţi,...,,cântată de şapte preoţi”, ,,Rânduiala
celor şapte preoţi”,etc.), fie în dispoziţiile tipiconale (,,adunându-se şapte preoţi”, ,,adunarea celor
şapte preoţi”, ,,trebuie să se cheme şapte preoţi”, ,,şapte preoţi se adună”), sau se subânţelege din
titlurile rugăciunilor sau al citirilor din Apostol şi Evanghelie (,,preotul cel dintâi.....preotul al
doilea”, etc.)157.
Dacă unele păreri vizează spre posibilitatea ivirii de cazuri cu totul excepţionale, când
Maslul să poată fi săvârşit de către un singur preot, trebuie să înţelegem că astfel de cazuri nu pot
fi argumentate în cadrul bisericilor noastre, căci cel puţin doi slujitori ai altarului se pot aduna
oricând pentru a oficia după cuviinţă Taina Sfântului Maslu158. Acest aspect este argumentat şi în
cuprinsul ,,Pravilei Bisericeşti”, de la Iaşi (1644 – Şapte Taine), unde se precizează: ,,chiar şi un
singur preot are har destul pentru a săvârşi Maslu, dar pentru a stârni mai multă nădejde în
sufletul celui bolnav, numărul preoţilor s-a sporit”159.

2. Interpretări liturgice ale Tainei Sfântului Maslu

Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a subcapitolului propus, aş dori să amintesc

faptul că una dintre obligaţiile morale ale creştinului este cercetarea bolnavilor, fiind totodată şi o
poruncă evanghelică, am putea zice, întrucât cercetarea bolnavilor este enumerată între cele şapte
fapte ale milosteniei trupeşti160, căci Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, la Judecata de apoi, în

157
Prof. Dr. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol. III, Traducere de Preot Victor Manolache, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2010, pp. 33-35; Idem, Dialoguri liturgice, vol. I, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010, p. 123; C.
Cornescu, Rânduiala Sf. Taine a Cununiei, Mărturisirii şi Maslului în diferitele ediţii ale Molitfelnicului slav şi
român folosit în Biserica Română, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XIV (1962), nr. 10-12, p. 623; Magistrand C. Alex.
Armand Munteanu, Opera canonică a lui Petru Maior (despre Maslu), în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul
LXXVIII (1960), nr. 9-10, p. 808.
158
Diac. Nicolae, Câti preoţi ofociază Sfântul Maslu?, în ,,Mitropolia Banatului”, anul VI (1956), nr. 1-3, p. 95.
159
Găină I. Dumitru, Pravila bisericească de la Iaşi (Şapte Taine), în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXI
(1963), nr. 5-6, pp. 565-566, (p. 300 din cuprinsul Pravilei).
160
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, op. cit., p. 446; Vasile Petrică, Pastoraţia credincioşilor bolnavi, în
,,Mitropolia Banatului”, anul XXVI (1976), nr. 9-12, p. 686.
44
numele celor care i-am înconjurat cu dragoste în suferinţa lor, ne va spune: ,,bolnav am fost şi M-
aţi cercetat”.
În concepţia Sfântului Simeon al Tesalonicului, Sfântul Maslu simbolizează milostivirea
lui Dumnezeu pentru izbăvire din boală şi pentru sfinţirea celor ce se întorc din calea păcatelor,
căci zice: ,,Fiindcă şi la Sfântul Mir cel Mare şi la Maslu, untdelemnul închipuie milostivirea lui
Dumnezeu. Adică la Mir, însemnează mântuirea noastră, izbăvire din moarte şi pecetea
Făcătorului de viaţă şi Blândului Duh, prin care ne-am izbăvit de potopul păcatelor. Drept aceea,
şi la potopul din zilele lui Noe, porumbiţa în chipul Duhului aducând în gură ramură de maslin,
însemna mântuirea noastră. Iar noi fiind acoperiţi sub potopul păcatului, Duhul în chip de
porumbel s-a pogorât la botezul Domnului, mărturisind dumnezeiasca milă şi harul. Şi aici
aducându-se acest untdelemn, în chipul milosârdiei şi milostivirii spre noi precum am zis, se
sfinţeşte şi printr-însul luăm mila lui Dumnezeu”161.
Ca o prefigurare a Tainei Maslului se aminteşte de femeia păcătoasă care a uns
picioarele Mântuitorului Iisus Hristos, untdelemn ce a fost pregătit, ca o preânchipuire a
îngropării Domnului162. În acest sens Sfântul Ignatie Teoforul în Epistola către Efeseni zice: ,,De
aceea a primit Domnul mir pe capul Lui, ca în Biserica Lui să miroase parfumul nestricăciunii. Să
nu vă ungeţi, deci cu mirosul cel greu al învăţăturii stăpânitorului veacului acestuia, ca să nu vă
ducă în robie din viaţa ce vă stă în faţă”(cap. XVII, 1) 163. Din cele enunţate constatăm că
elementul central sau materia acestei Sfinte Taine este ,,untdelemnul”, prefigurând prezenţa
Mântuitorului Iisus Hristos (Χριστός - ,,Cel uns” sau ,,Unsul” ), precum se evidenţiază şi în
cântarea Canonului: ,,Mântuitorule, Cel ce eşti mirul cel nestricăcios şi vărsat prin har, care
curaţeşte lumea, îndură-Te şi miluieşte pe acesta ce-şi unge, cu credinţă în Dumnezeirea Ta,
rănile cele trupeşti”164.
Aşadar materia acestei Sfinte Taine devine un mediu transparent al lucrării dumnezeieşti
în vederea transfigurării şi spiritualizării creaţiei, căci însănătoşirea celui bolnav se dobândeşte

161
Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după
principii puse de Domnul nostrum Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor,
2002, pp. 105-106; Pr. Nichifor Todor, Taina Sfântului Maslu, în ,,Mitropolia Ardealului”, anul XXXIII (1988), nr.
4, p. 16; Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, op.cit., p. 333.
162
Pr. Lector Ioan Ioanicescu, Tâlcuirea Sfintelor Taine după opera Sfântului Simeon al Tesalonicului, în
,,Mitropolia Olteniei”, anul XLVII (1955), nr. 1-2, p. 34.
163
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, în colecţia ,,Părinţi Scriitori Bisericeşti”, (I), Scrierile Părinţilor
Apostolici, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 163.
164
Molitfelnic, op. cit., Bucureşti, 2006, p. 129 (Cântarea a 4-a de la Canonul Maslului); Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati,
op. cit., p. 240.
45
prin credinţă, dar şi prin rugăciune şi ungere cu untdelemn sfinţit, fiindcă Însuşi Fiul lui
Dumnezeu se uneşte cu materia, realizându-se astfel îndumnezeirea naturii omenesti165.
Tot în legătură cu materia Tainei amintesc şi simbolistica vasului cu faină sau grâu, care
prefigurează în mod simbolic viaţa cea nouă, după însănătoşire sau după învierea generală (Ioan
12, 24: ,,Adevărat, adevărat zic vouă: Bobul de grâu, când cade în pământ, de nu va muri, rămâne
singur; iar dacă va muri, multă roadă aduce”.), iar Crucea şi Evanghelia, prezenţa însăşi a lui Iisus
Hristos166.
După ungerea a 7-a se pune pe capul celui bolnav Sfânta Evanghelie deschisă, care
preânchipuie, de fapt, mâna Domnului nostru Iisus Hristos, ce oferă izbăvire şi vindecare
sufletului şi trupului167. Aşadar condiţiile necesare pentru binecuvântare şi vindecare sunt credinţa
puternică (precum cea a femeii cananeence), smerenia adâncă (ca a lui Zaheu), îndurarea (ca a
samarineanului milostiv), privegherea însoţită de fapte bune (ca a fecioarelor celor înţelepte),
dorul de slujire a lui Dumnezeu (ca al soacrei lui Petru), stăruinţa în rugăciune, toate aceste
aspecte fiind evidenţiate în Evangheliile ce se rostesc în cadrul slujbei Sfântului Maslu,
reprezentând modele spre vindecarea omului, de boală şi moarte, prin lucrarea minunată a
Mântuitorului Iisus Hristos168.
Analiza atentă a textelor evanghelice din cadrul slujbei Sfântului Maslu ne evidenţiază
două principii, unul care se referă la Bunul Dumnezeu, Cel ce iese primul în întâmpinarea
omului, pilda Samarineanului milostiv fiind grăitoare în acest sens: ,,Hristos ne caută mereu pe
noi cei căzuţi între tâlhari – care sunt patimile – ne duce la casa de oaspeţi, care este Biserica –
unde prin Sfintele Taine primim vindecare”169. Al doilea principiu desprins din pericopele citite la
Taina Sfântului Maslu se referă la om, care este dator să iasă din starea de nepăsare şi să-L
întâmpine pe Domnul, de aceea ,,eleoungerea este o taină a comuniunii în iubire izvorâtă din
sentimentul milei pentru cei bolnavi, dar o milă plină de nădejde în Dumnezeu, aşa precum
mărturisim cu prochimenul: Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine”170.
Aş dori să închei subcapitolul prin amintirea unei practici din parohii intitulată ,,maslul
săracului”, care face referire la participarea comunităţii sau măcar a celor apropiaţi (vecini, etc.)

165
Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Sfintele Taine şi Ierurgii în ritul liturgic ortdox, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 112.
166
P. Lebedew, Liturgica sau explicarea serviciului divin, trad. în rom. şi prelucrare de iconomul Nicolae Filip,
Bucureşti, 1899, p. 416 apud Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile Miron, op. cit., p. 112.
167
Ionescu Teofil, op. cit., p. 16.
168
Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, op. cit., p. 242.
169
Pr. Drd. Mihai Petian, Sfântul Maslu – Taină a comuniunii şi a iubirii, în ,,Revista Teologică”, anul VII (1997), nr.
3, p. 186.
170
Ibidem, p. 187.
46
pentru cel aflat în suferinţă; astfel prin oferirea unui ajutor toţi realizau o coparticipare concretă şi
activă la starea în care se găsea un semen de-al lor. De multe ori un astfel de Maslu era numit
,,maslul săracului”, cu toate că bolnavul nu ar fi fost atât de sărac încât să nu-şi poată plăti cele
trebuitoare, ci expresia trebuie înţeleasă în sensul pecuniar al cuvântului ca ,,maslul celui aflat în
suferinţă”171.
În acest sens semnul dragostei din partea comunităţii eclesiale vine să confirme şi
raporturile bolnavului cu semenii, căci există mentalitatea conform căreia suferinţele fizice s-ar
datora stărilor conflictuale şi tensiunii sufleteşti. Prezenţa mai multor preoţi, cu darurile şi
personalitatea lor, la casa sau la căpătâiul bolnavului, confirmă caracterul profund eclesial al
acestei Sfinte Taine, stăruinţa rugăciunii comunităţii (preoţi şi laici) în vederea vindecării
bolnavului se evidenţiază prin compasiunea oamenilor faţă de semenii lor aflaţi în suferinţă 172.
Închei prin îndemnul Sfântului Ignatie Teoforul, care zice, în Epistola sa către Efeseni: ,,Rugaţi-
vă neâncetat (1 Tes. 5, 17) pentru ceilalţi oameni. Că este şi în ei nădejde de pocăinţă, ca să aibă
parte de Dumnzeu. Îngăduiţi-le să fie învăţaţi chiar din faptele voastre”(cap. X, 1)173.

3. Taina Sfântului Maslu – abateri şi practici necanonice

Mi-am propus în acest subcapitol să evidenţiez acele practici greşite care apar în cadrul
săvârşirii Tainei Sfântului Maslu, pentru a sugera o atenţionare asupra acestor practici, care nu-şi
susţin apartenenţa prin nici o argumentare de natură canonică.
Aş dori să analizez, mai întâi, practica greşită care se referă la ,,deschiderea Sfintei
Evanghelii” de către bolnav; acest aspect l-am amintit de mai multe ori în lucrarea prezentată,
fiind vorba, în primul rând, de o greşeală inserată în ediţiile Molitfelnicului, aspect discutat într-
un capitol al lucrării, când am analizat evoluţia Tainei Sfântului Maslu în ediţiile diferitelor
Molitfelnice. În legătură cu deschiderea Evangheliei, după cea de-a şaptea Evanghelie şi
rugăciune, Sfântul Simeon al Tesalonicului nu aminteşte nimic despre acest aspect liturgic, ci
menţionează doar faptul că Preoţii îşi pun mâinile peste capul celui bolnav, imitând astfel pe
Mântuitorul Iisus Hristos, care vindeca pe cei bolnavi, punându-şi mâinile peste ei 174. Cu privire
la simbolistica punerii Sfintei Evanghelii pe capul celui bolnav, se argumentează prin punerea

171
Diac. Asist. Vasile Răducă, Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului – Îndrumări pastorale – în ,,Biserica
Ortodoxă Română”, anul CVII (1989), nr. 7-10, pp. 183-184.
172
Ibidem.
173
Sfântul Ignatie Teoforul, op.cit., p. 160.
174
Pr. Lector Ioan Ioanicescu, op. cit., p. 35.
47
mâinii Domnului Iisus Hristos, Însuşi, aşa cum reiese şi din cuprinsul rugăciunii respective (....ci
pun mâna Ta cea puternică şi tare, ce se află în această Sfânta Evanghelie, pe care slujitorii cei
împreună cu mine o ţin deschisă pe capul robului Tau.....)175.
Interesant este faptul că această abatere s-a strecurat neobservată în ediţiile
Molitfelnicelor şi Aghiazmatarelor, deposedând, astfel pe protos de rolul deschiderii Sfintei
Evanghelii, se zice: ,,o dă bolnavului să o sărute şi să o deschidă”, considerănd totodată că o
asemenea practică predispune pe bolnav să întrebe: ,,ce a deschis?”, ,, ce a ieşit?”; nu se înţelege
oare faptul că preotul este cel care aduce pe Hristos, respectiv Sfânta Evanghelie şi doar el are
sacra misiune de a o deschide? element ce face parte din cadrul rânduielii Tainei Sfântului
Maslu176. Aşadar, liturghiştii consacraţi, competenţi şi documentaţi până la amănunt, nu
recomandă deschiderea Sfintei Evanghelii de către bolnav, ci de preotul-protos; astfel,
Mitrofanovici zice: ,,După ce preotul ultim a făcut ungerea, deschide preotul cel dintâi (protosul)
Evanghelia, o pune cu scrisoarea pe cabul bolnavului şi ţinându-o toţi ceilalţi preoţi, preotul cel
dintâi zice rugăciunea: Împărate Sfinte, îndurate şi mult milostive, Doamne Iisuse
Hristoase...Deci luând Evanghelia de pe capul bolnavului, o dă de o sărută (şi-o închide), apoi
cântându-se stihira gl. 4 .....Izvorul tămăduirilor...”177.
Este util să amintesc faptul că Sfântul Sinod în şedinţa sa din 16 iunie 1952, atrage
atenţia preoţilor să respecte Tipicul, ferindu-se de orice inovaţii în toate serviciile religioase 178,
căci Pr. Ene Branişte ne zice: ,,Numim inovaţie orice născocire sau invenţie care constituie o
abatere de la Tipicul sau regula de slujbă consfinţită de cărţile noastre de cult şi de tradiţia
unanimă a Bisericii”179.
Dureros este importanţa oferită din partea credincioşilor acestei practici denaturate, căci
cei mai mulţi aşteaptă acest moment cu un interes covârşitor, încât restul slujbei aproape că nici
nu mai contează pentru ei; în acest sens Sfânta Evanghelie, în care se gaseşte consemnat
Cuvântul, Logosul lui Dumnezeu, este redusă, din lipsă de respect, la dimensiunile ghiocului
(termen care în limba japoneză înseamnă ,,a ghici”, sau ,,ghicitoare” 180. De aceea, cu cât textul
Evangheliei este mai vechi, în chirilică eventual, cu atât preotul este considerat mai ,,harismatic”
şi mai ,,văzător”, de către naivitatea credincioşilor181.
175
Molitfelnic, op. cit., Bucureşti, 2006, p. 167.
176
Pr. Nichifor Todor, op. cit., p. 19.
177
Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit., p. 770.
178
Pr. Olimp Căciulă, op. cit., p. 432.
179
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Despre inovaţii în săvârşirea serviciilor divine, în ,,Studii Teologice”, anul V (1953),
nr. 3-4, p. 297.
180
Diac. Asist. Vasile Raducă, op. cit., p. 186.
181
Ibidem, p. 187.
48
 Trebuie să înţelegem că practica ,,deschiderii cărţii” nu este legată numai de săvârşirea
Tainei Sfântului Maslu; în legătură cu acest aspect revin imediat, dar mai întâi aş dori să amintesc
un paragraf dintr-un studiu cercetat unde se zice: ,,Cu mulţi ani în urmă, participând la săvârşirea
unui Sf. Maslu pentru o bătrânică bolnavă, în casuţa ei, unde eram şapte preoţi, întâmplându-se să
mă aflu spre sfârşitul slujbei, lângă patul ei, mi-a şoptit: Vă rog, spuneţi părintelui să nu citească
Evanghelia pe care o deschid. Şi pentru încercare, am întrebat-o ,,de ce ?”, iar ea mi-a zis: păi am
băgat de seamă că părintele mai întoarce foaia ca să potrivească şi apoi vecinele care au venit
aici, vreau să afle ce i-a ieşit la asta !” 182. Tot în acelaşi articol, vorbindu-se despre un alt caz, se
zice: ,,Un alt caz s-a petrecut mai recent la un Sf. Maslu, cerut de-o credincioasă şi săvârşit în
lăcaşul de cult, de un sobor de şapte preoţi, iar la sfârşit, fără să-i ceară nimeni, după deschiderea
Sfintei Evanghelii, preotul paroh notează pe un bilet capitolul şi versete din Evanghelia deschisă
şi-l dă credincioasei. Aceasta oferind o lecţie de corectitudine pentru toţi, întreabă: Părinte ceea
ce aţi notat D-Voastră aici, e mai bun decât cele şapte Evanghelii care s-au citit? – Nu, a fost
răspunsul. Păi atunci de ce mi-aţi notat acestea? N-am nevoie”183.
Aceste exemple mi-au plăcut enorm, considerându-le nişte lecţii din partea
credincioşilor, căci iată deci cum se denaturează frumuseţea şi semnificaţia unei Taine atât de
importante, atenţia concentrându-se mai mult pe inovaţie decât la rugăciune. Deşi noi oamenii,
dureros, dar adevărat, suntem, din slăbiciune, de mai multe feluri, trebuie să nu uităm niciodată că
Sfânta Evanghelie nu este de două feluri, bună sau rea, după interpretarea scrisului roşu sau negru
sau după interpretări date ad-hoc; dimpotrivă trebuie să ne amintim de cuvintele Sfântului
Apostol Pavel care zice: ,,Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a
lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, cât şi elinului”(Rom. 1,16).
În cercetarea efectuată am identificat câteva informaţii cu privire la ,,originea practicii
de a deschide cartea”; termenul ,,pravilă” provine de la slavonescul ,,pravilo”184, care înseamnă
,,lege”, ,,dispoziţie”, ,,hotărâre”. Este necesar să amintesc totodată faptul că ,,alături de Sfânta
Scriptură şi Sfânta Liturghie, cea mai veche formă cristalizată a cultului, s-a impus de la o vreme
şi ,,Sfânta Pravilă” sau ,,colecţia sfintelor canoane”185.
Aşadar ,,pravila” reprezintă colecţia canoanelor bisericeşti pe care este obligat orice
preot să le cunoască, folosindu-se în special la spovedanie, această obligaţie fiind clar exprimată
în textul vechilor noastre pravile, unde se zice: ,,E popele tînăru nu se cade a ispovidi şi de la
182
Pr. Nichifor Todor, op. cit., p. 18.
183
Ibidem.
184
Prof. Sergiu Anton Berceanu, Dicţionarul explicativ al elevului, Editura Bogdana, Bucureşti, 2001, p. 345.
185
Ioan N. Floca, Originile Dpretului scris în Biserica Ortodoxă Română, în ,,Mitropolia Ardealului”, anul XIV
(1969), nr. 1-3, p. 41.
49
duhovnicul său şi pînă nu-şi va împle ispovedania păcătelor sale”186. Am înţeles astfel că există o
strânsă legătură între cele menţionate mai sus şi obiceiul ,,deschiderii Sfintei Evanghelii”, cu
toate că în mentalitatea credincioşilor din zilele noastre interpretarea este cu totul diferită; în acest
sens un credincios bolnav solicita preotului să-i ,,deschidă pravila”(se referea strict la canonul de
la spovedanie), adică Sfânta Evanghelie şi cere acestuia să comenteze, în mod profetic pericopa
evanghelică cu referire la viaţa respectivului.
Această ,,practică” contravine duhului creştinesc, căci se reduce totul la un cult al magiei
şi superstiţiilor187. În concluzie obiceiul ,,de a ghici soarta”, după culoarea literelor sau după
cuprinsul pericopei, nu poate fi acceptat, căci acest obicei contravine tradiţiei şi practicii noastre
bisericeşti denaturându-ze sensul iniţial al ,,deschiderii Pravilei”, legat de Taina Sfintei
Spovedanii. De aceea ,,Biserica noastră Ortodoxă îndeamnă şi stăruie ca Pravila să se deschidă,
însă în înţelesul său propriu de rostire şi împlinire a canonului pentru experierea păcatelor”188.
Alte practici necanonice sunt legate şi de ,,nerespectarea ritualului” prin omitere; trebuie
să înţelegem că citirea doar a pericopelor Evanghelice, fără rugăciunile prescrise, nu conferă
bolnavului harul vindecător, chiar dacă evlavia credincioşilor pentru cuvântul Evangheliei este
impresionantă, căci niciodată Cuvântul nu acţionează separat de Duhul 189. Atunci când am
aprofundat problema numărului slujitorilor am constatat precizarea că în cazul efectuării de un
singur preot, slujba să fie rostită în întregime, cu atât mai mult când sunt mai mulţi slujitori.
Abateri cu privire la Taina Maslului sunt şi exemplele în care se practică săvârşirea
Sfântului Maslu prin ungerea hainelor celor bolnavi (nefiind prezenţi), fie cu untdelemn fie cu
beţişoarele care s-au folosit la ungere. Părintele Stăniloae atunci când vorbeşte despre Sfintele
Taine ne zice: ,,Taina se săvârşeşte la întâlnirea a doua subiecte umane deschise prin credinţa
Duhului Sfânt lucrator în ambianţa Bisericii. Nu materia şi nici cuvintele rostite sau gesturile
săvârşite, luate în ele însele constituie taina, ci ea se constituie în întâlnirea în credinţa a celor
două persoane, odată cu mărturisirea prin cuvinte a acestei credinţe a lor: a uneia care săvârşeşte
taina şi a alteia care o primeşte”190. După tradiţia Bisericii noastre, beţişoarele, cu vârful învelit în
vată, cu care s-a efectuat ungerea cu untdelemn sfinţit (de regulă tulpiniţile de busuioc), se ard

186
Ibidem, p. 142.
187
Pr. Vasile Petrică, Originea practicii de ,,a deschide Pravila”, în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXI (1971), nr. 4-
6, p. 306.
188
Ibidem.
189
Diac. Asit. Vasile Raducă, op. cit., p. 186.
190
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în ,,Studii Teologice”, anul XVIII (1966),
nr. 9-10, p. 533.
50
pentru a fi ferite de profanare, căci untdelemnul sfinţit închipuie Duhul Sfânt 191; unii preoţi nu le
ard ci le împart credincioşilor, care ung cu el pe ceilalţi membrii ai familiei sau hainele lor,
întâmplându-se să facă aceasta şi rudelor sau vecinilor, atribuindu-se beţişorului o potenţialitate
miraculoasă, ceea ce duce la înlocuirea tainei192. Astfel se alunecă spre un empirism magic
inevitabil şi regretabil.
Doresc să închei subcapitolul prin menţiunea că o gravă abatere în legătură cu săvârşirea
Tainei Maslului este în ceea ce priveşte ,,ungerea”, căci unii preoţi consideră că este suficientă o
singură ungere, rugăciunea ,,Stăpâne Sfinte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor...” este citită
eventual înaintea ungerii sau nu se mai citeşte deloc. Este adevărat că e complicat, în cazul
săvârşirii Maslului de obşte, ca ungerea să fie de şapte ori, dar măcar în cazurile în care se
administrează unui bolnav, să se ţină cont de acest aspect.
Nu întâmplator am optat pentru inserarea în cadrul lucrării, unui asemenea subcapitol,
căci mi-am dorit enorm să analizez acele practici greşite şi să-mi exprim şi nemulţumirea, căci
doar printr-o analiză aprofundată putem combate greşelile rectificându-le. Astfel atenţia se va axa
pe conţinutul propriu-zis al slujbei şi nu asupra unor elemente ce contravin normelor canonice.
Voi încerca în subcapitolul următor să analizez printr-o prezentare de ansamblu, câteva date cu
privire la Taina Sfântului Maslu, dintr-o perspectivă interreligioasă, vizând asemănări, deosebiri,
practici greşite, etc.

4. Taina Sfântului Maslu – aspecte interconfesionale

În analiza subcapitolului propus aş dori să nuanţez faptul că Taina Sfântului Maslu

deţine autenticitate şi vechime în practica Bisericii, acest lucru îl argumentez prin prezenţa ei şi în
cadrul altor biserici care s-au desprins de Biserica Ortodoxă (în cadrul cultului nestorienilor,
monofiziţilor, etc.).

191
Prot. Dr. Marcu Bănescu, Maslul de obşte – Întrelăsări şi abateri, în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXX (1980),
nr. 4-6, p. 300.
192
Ibidem.
51
 Numai ortodocşii (inclusiv eterodocşii răsăriteni) şi catolicii admit caracterul de taină al
Sfântului Maslu, care are ca efecte necesare iertarea de păcate şi – eventual – tămăduirea bolilor;
în acest sens protestanţii resping valoarea de taină a Malului; numai Luteranii o tolerează ca pe o
ceremonie de mângâiere a bolnavilor, iar Anglicanii o practică, deasemenea, sub forma vizitării
bolnavilor şi a vindecării lor193.
Cât priveşte cultul Bisericii Etiopiene, în legatură cu Taina Sfântului Maslu, menţionez
denumirea întrebuinţată pentru această taină, cea de ,,maşahefa kan’dil”, care se traduce prin
,,Taina lumânărilor”, deoarece în timpul oficierii Tainei, cei prezenţi ţin câte o lumânare în mână,
de unde şi numirea atribuită acesteia. Taina se administrează ceva mai rar decât celelalte Taine,
probabil din cauza dificultăţilor de a se procura uleiul de maslin; rânduiala este aceeaşi ca la copţi
şi constă în general din citirea rugăciunilor (în număr de şapte) şi din lecturi biblice care vorbesc
despre această Taină. Amintesc deasemenea că practica săvârşirii Tainei Maslului are loc numai
în biserică, atât pentru persoanele bolnave, cât şi pentru cele sănătoase194.
Dacă facem referire la practica din Bisericile Armene constatăm că Taina Sfântului
Malsu a dispărut, principalele cauze ale acestei dispariţii – deşi se păstrează doar teoretic – par a
fi: identitatea acestei Sfinte Taine cu Taina Spovedaniei, necesitatea întrunirii a şapte preoţi şi nu
în ultimul rând lipsa de untdelemn (Ungerea cu unt sfinţit din Joia Mare, ca şi aceea a preoţilor
morţi, trebuie socotite ca ierurgii proprii acestei Biserici). O practică specifică constă în
,,spovedania publică”, până la vârsta de 25 de ani, iar cea în taină reprezintă în majoritatea
cazurilor un abuz, fără nici un sens, în aceeaşi categorie încadrându-se şi Maslul, care se
săvârşeşte şi după moarte195.
În cadrul cultului Bisericii Nestoriene Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte în biserică,
iar pentu cei care nu se pot deplasa şi acasă. Rânduiala Tainei, pe scurt este aceasta: după ,,Tatăl
nostru”, preotul citeşte o rugăciune către Mântuitorul, ,,doctorul trupurilor şi al sufletelor”, apoi
trisaghionul cântat, doi psalmi citiţi şi îndată are loc ungerea cu untdelemn sfinţit 196. Se pare că
Taina Sfântului Maslu nu se mai administrează astăzi, probabil din cauza greutăţii de a se procura
uleiul de maslin; în locul ei s-a introdus obiceiul de a se da bolnavilor un amestec de untdelemn,

193
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în ,,Ortodoxia”, anul XI
(1959), nr. 4, p. 516.
194
Drd. Mihai Colibă, op. cit., p. 442.
195
Prof. N. Chiţescu, Ortodoxia şi bisericile răsăritene mai mici, în ,,Ortodoxia”, anul XIII (1961), nr. 4, pp. 495-
532.
196
Drd. Mihai Colibă, Cultul Bisericii Nestoriene, în ,,Ortodoxia”, anul XVIII (1966), nr. 4, p. 550.
52
apă şi puţină ţărână de pe mormintele sfinţilor (ca la Taina Nunţii), acest amestec se dă de către
preot fiecărui bolnav spre însănătoşirea trupului, dar şi mântuirea sufletului197.
Şi în cadrul cultului Bisericii monofizite copte apar menţiuni cu privire la Taina
Maslului, care se săvârşeşte în Biserică şi uneori acasă la credincioşi; la săvârşirea ei este
necesară prezenţa a şapte preoţi, însă se îngăduie slujirea a mai puţini, chiar numai unul, condiţia
esenţială constă în citirea integrală a rugăciunilor slujbei198. Taina se poate repeta la aceeaşi
persoană şi se oficiază nu numai bolnavilor ci chiar şi persoanelor sănătoase; textul rugăciunilor
şi rânduiala propriu-zisă a slujbei se apropie de ritul bizantin, cele şapte rugăciuni se numesc
,,rugăciunile candelei”(ca şi în cazul întâlnit în Biserica Etiopiană), deoarece după fiecare
rugăciune se aprinde câte o candelă, iar untdelemnul pentru Maslu şi căndele trebuie să fie
întotdeauna provenit din măsline, argumentându-se prin faptul că acest pom este singurul pe care
Dumnezeu l-a scăpat de potop199.
Din cele prezentate, deducem cu uşurinţă vechimea acestei Sfinte Taine, care s-a păstrat
şi în cultul bisericilor vechi ce s-au despărţit de cea Ortodoxă; acest lucru ne întăreşte
convingerea că practicarea acestei Sfinte Taine are origini apostolice, fiind instituită de către
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Aş dori să nuanţez în continuare câteva aspecte cu privire la contextul dialogului
ortodox-luteran vizând, evident, Taina Sfântului Maslu. Este ştiut faptul că protestantismul nu a
acceptat Preoţia, Pocăinţa, Mirungerea, Căsătoria şi Maslul ca Taine pentru că a considerat şi
consideră harul ca pe o promisiune care se oferă odată. Înafară de Botez şi Euharistie, Reforma a
respins însă celelalte acte sacramentale – Pocainţa, Mirungere (Confirmarea), Hirotonia
(Priesterweihe), Căsătoria şi Maslul – ca sacramente propriu-zise; motivul a fost acela că le
lipseşte cuvântul de instituire, respectiv argumentul biblic nou-testamentar, precum şi
promisiunea expresă, din acest motiv celelalte acte cultice sunt considerate ,,rânduieli bisericeşti
care nu pot fi socotite de aceeaşi însemnătate precum Botezul şi Cina”200.
În privinţa Maslului, Apologia Confesiunii foloseşte aceeaşi frază în care vorbeşe şi
despre Mirungere, pe amândouă considerându-le ,,ritualuri transmise de Părinţi care nu sunt
socotite de Biserică necesare pentru mântuire, căci nu au porunca lui Dumnezeu (nicht den Befehl
Gottes haben)201. Luther combătuse deja sacramentalitatea Maslului (die letzte Olung, extrema

197
Ibidem.
198
Prof. N. Chiţescu, Cultul Bisericii monofizite copte, în ,,Ortodoxia”, anul XVII (1965), nr. 3, p. 351.
199
Ibidem.
200
Pr. Lector George Remete, Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox – luteran, Editura Arhiepiscopiei
Ortodoxe Alba Iulia, 1999, pp. 167-168.
201
Ibidem, p. 171.
53
unctio) în anul 1520, în lucrarea intitulată ,,De captivitate Babylonica”, cu menţiunea că ,,numai
lui Hristos îi stă în putere să instituie un sacrament şi în nici un caz unui Apostol” 202. Ştim că
Luther respingea în totalitate Epistola Sfântului Apostol Iacov, temeiul principal pentru care a
numit-o ,,epistola de paie”203.
Taina Sfântului Maslu beneficiază de o atenţie redusă şi din partea lui Pannenberg,
dovada faptului că în ,,Dogmatica” sa expediază această problemă într-o pagină şi jumătate,
amintind că acest act există încă din creştinatatea primară în strânsă legatură cu Mirungerea, nu
numai prin asemănarea ungerii, ci mai ales pentru că în ambele cazuri este vorba de întărirea
primitorului prezenţa Duhului Sfant204. În refuzul sacramentalităţii Maslului, Panneberg crede că
este sprijinit de faptul că, Conciliul II Vatican a renunţat la denumirea de ,,extrema ungere”
(,,extrema unctio”) pentru Maslu, denumindu-l acum ,,ungerea bolnavilor”, precum şi faptul că
teologia catolică nu mai insistă pe instituirea Maslului de către Domnul nostru Iisus Hristos,
fiind ,,accentuată mai puternic, în contextul acestei lucrări, însemnătatea centrală a rugăciunii
credinţei”205. De altfel, şi Pannenberg menţionează în finalul consideraţiilor sale practica luterană
a rugăciunii pentru bolnav şi peste bolnav ceea ce ar putea să spună că şi duhovnicul evanghelic
efectuează prin rugăciune la vizita bolnavului ceea ce, după indicaţiile epistolei Sfântului Iacov,
trebuie săvârşit de către conducătorii comunităţii206. Această practică apare însă convingător ca
fiind un rest dintr-un act sacramental mai vechi şi mai complet, adică, ,,aşa cum afirmau şi W.
Stahlin şi G. Van der Leeuw, resturile unei lumi sacramentale prăbuşite”, iar această evoluţie în
istorie nu pare, după prezentarea luterană, un progres ci un regres207.
După cum am afirmat şi în partea introductivă a acestui subcapitol, trebuie să
concluzionăm că în concepţia luterană Maslul este privit ca o ,,ceremonie de mângâiere” şi
compasiune pentru cei bolnavi.
Aş dori să analizez concepţia vechilor catolici cu privire la Taina Maslului, apoi o
prezentare a Tainei dintr-o perspectivă actualizată a Bisericii Catolice.
Ca şi la romano-catolioci, vechii catolici administrează Taina Maslului numai celor
bolnavi, conform îndemnului biblic al Sfântului Apostol Iacov (V, 14-15). Ritualul slujbei este
destul de simplu şi de sumar, mai ales în comparaţie cu slujba din perspectivă ortodoxă.

202
Ibidem, p. 171.
203
Ibidem.
204
Ibidem, pp. 211-212.
205
Ibidem.
206
Ibidem.
207
Ibidem.
54
Menţionez că nu se citeşte nici un Apostol sau Evanghelie, cu mici diferenţe rânduiala fiind
aceeaşi atât în Biserica germană cât şi în cea elveţiană.
Cu privire la indicaţiile prescrise ni se zice: ,,Mergând preotul la locul unde zace
bolnavul, are loc mai întâi un fel de rânduială a pocăinţei bolnavului. Se citeşte una dintre
rugăciunile de pocăinţă generală sau face bolnavul însuşi un fel de mărturisire publică a păcatelor
lui, în faţa preotului şi a celor de faţă, regretându-le şi cerând iertare pentru ele. Preotul îi acordă
iertarea cu aceeaşi formulă din slujba Mărturisirii (,,Iertarea, (+) dezlegarea şi lăsarea păcatelor
tale să-ţi dăruiască Atotputernicul şi Milostivul Dumnezeu”); punând apoi mâna dreaptă pe capul
bolnavului, rosteşte o rugăciune pentru iertarea păcatelor şi pentru însănătoşirea lui. După aceasta
urmează ungerea: înmuindu-şi degetul mare de la mâna dreapta în untdelemnul dinainte
binecuvântat (nu găsim o rugăciune specială pentru binecuvantarea sau sfinţirea lui în timpul
slujbei), preotul unge fruntea bolnavului în forma crucii, zicând: ,,Prin această ungere sfântă (+)
şi prin binevoitoarea Sa milostivire să-ţi ierte Domnul tot ceea ce ai păcătuit cu gândul şi cu pofta
(dorinţa) inimii tale! Amin” (sau, mai pe scurt: ,,să-ţi ierte Domnul păcatele tale!”. Se rosteşte
apoi Tatăl nostru, apoi un schimb de formule de invocare între preot şi ministrant (asistent), după
care preotul rosteşte o ultimă rugăciune de însănătoşire a bolnavului cu care se încheie slujba)208.
Când nu mai există speranţe pentru însănătoşirea bolnavului, se citeşte o altă rugăciune, pentru
alinarea durerilor şi întărirea celui bolnav în ceasul greu al morţii209.
Din cele relatate mai sus ies în evidenţă şi numirile întrebuinţate în legătură cu Taina
Maslui, numiri preferate de-a lungul istoriei în tradiţia apuseană; acestea sunt: ,,Sfânta
Ungere”, ,,Ungerea bolnavilor”, ,,Sacramentul Uleiului”, ,,Ungerea de pe urmă” (,,Extrema
unctio”)210.
O nouă percepţie asupra acestei Taine are loc odată cu atitudinea Conciliului II Vatican
care face următoarele precizări: ,,Ungerea de pe urmă, sau Sfântul Maslu, care poate fi numită
mai bine ,,Ungerea bolnavilor’’, nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul
critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când
credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii. În afara ritualurilor
distincte, al Ungerii bolnavilor şi al Viaticului, se va compune un ritual continuu pentru
conferirea sacramentului Ungerii după Spovedanie şi înainte de primirea Viaticului. Numărul
ungerilor va fi adaptat după împrejurări, iar rugăciunile care însoţesc ritualul ungerii bolnavilor
208
Pr. Prof. Ene Branişte, Cultul Bisericilor Vechi-Catolice în comparaţie cu cel ortodox şi cel catolic, în
,,Ortodoxia”, nr. 1, 1968, p. 54.
209
Ibidem, p. 55.
210
Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, Taina Sfântului Maslu în romano-catolicism după Conciliul II Vatican, în ,,Teologie şi
Viaţă”, SERIE NOUĂ, anul LXXVI (2000), nr. 1-6, p. 73.
55
vor fi revizuite pentru a corespunde diferitelor condiţii în care se află bolnavii care primesc
sacramentul”211.
Cu privire la ritualul actual al Ungrii bolnavilor se precizează următoarele aspecte:
,,Preotul intrând în casă rosteşte o formulă de salut prevăzută de Ritual, după care stropeşte cu
apă sfinţită de cel bolnav şi încăperea în care se află el. Rosteşte apoi o scurtă rugăciune în care se
spune că Hristos este de faţă aşa cum a fost în mijlocul bolnavilor în timpul petrecerii Sale pe
pământ. Dacă este cazul, urmează mărturisirea bolnavului, dacă nu, se face o mărturisire generală
a păcatelor de către toţi cei de faţă (,,Mărturisesc lui Dumnezeu Atotputernicul şi vouă, fraţilor, că
am păcătuit prea mult cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea, din vina mea, din prea mare vina
mea. De aceea rog pe Sfânta Maria, Pururea Fecioara, pe toţi îngerii şi sfinţii şi pe voi fraţilor, ca
să vă rugaţi pentru mine la Domnul Dumnezeul nostru” 212). Spovedania este urmată de lectură
biblică (Matei 8, 5-10,13), o litanie (ectenie) specială, punerea mâinilor peste cel bolnav, rostirea
unei rugăciuni de mulţumire asupra untdelemnului, ungerea sfântă (la frunte şi la mâini),
rostindu-se formula: ,,Prin această ungere sfântă şi mila sa preaîndurătoare să te ajute Domnul cu
harul Sfântului Duh. Pentru ca iertându-ţi păcatele să te mântuiască şi să te aline”. Preotul rosteşte
una dintre cele două rugăciuni propuse de Ritual, după care toţi cei de faţă rostesc rugăciunea
,,Tatăl nostru”; dacă bolnavul se împărtăşeşte, în acest moment preotul îi dă Sfânta Împărtăşanie,
rostind formulele prevăzute de Ritual, apoi face încheierea slujbei”213.
Deşi sunt perfect de acord în ceea ce priveşte caracterul de taină al Sfântului Maslu,
totuşi între ortodocşi şi catolici există unele mici diferenţe de amănunt, cu privire la efectele
tainei, la săvârşitorul şi primitorul acesteia, precum şi la modul de săvârşire.
a) În ceea ce priveşte efectele tainei, din punct de vedere ortodox primul efect este
tamăduirea de boală, apoi iertarea păcatelor (Iacov V, 15); din acest motiv Maslul este unit cu
Taina Pocăinţei (mărturisirea bolnavului), săvârşindu-se şi pentru cei sănătoşi, mai ales înainte de
împărtăşanie (aşa numitele ,,masluri de obşte”, săvârşite în biserici, atât pentru cei bolnavi cât şi
pentru cei sănătoşi), pentru că păcatele, sunt, în majoritatea cazurilor, pricini ale bolilor şi
suferinţelor trupeşti sau sufleteşti214. Pentru catolici, maslul acordă, de fapt, numai iertarea
păcatelor215.

211
Ibidem, p. 77 (vezi nota 26 explicativă a autorului menţionat).
212
Ritualul Roman Prescurtat, ediţia a II-a, Iaşi, 1981, p. 109, apud Pr. Dr. Viorel Sava, Taina Sfântului Maslu în
romano-catolicism după Conciliul II Vatican, op. cit., p. 81.
213
Pr. Dr. Viorel Sava, Taina Sfântului Maslu în romano-catolicism după Conciliul II Vatican, op. cit., p. 81.
214
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, op. cit., p. 516.
215
Ibidem.
56
 b) Din cele analizate la punctul ,,a” izvorăsc deosebirile cu privire la primitorul tainei,
căci la ortodocşi, poate primi maslu orice creştin bolnav (inclusiv cei uşori bolnavi) şi chiar cei
sănătoşi, dar bolnavi sufleteşte, acestă fiind şi motivul pentu care se poate repeta pentru aceeaşi
persoană Taina Sfântului Maslu; catolicii însă, din sec. XII practică Maslul numai ca ,,extrema
unctio”, administrându-l numai celor grav bolnavi (pe moarte) sau muribunzilor, ca un ,,viaticum
mortis” sau merinde pentru viaţa veşnică, acesta fiind şi motivul pentru care nu repetă această
taină pentru aceeaşi boală (la aceeaşi persoană, evident) considerând, de fapt, că efectul ei
principal este întărirea sufletului în lupta cu moartea (lucru care la ortodocşi se face prin
împărtăşirea bolnavului cu Sfintele Taine, conform can. 13 al Sinodului I Ecumenic) 216. Aş dori
să amintesc prevederile Canonului 13 al Sinodului I Ecumenic, privind ,,împărtăşirea
muribunzilor”, unde se zice: ,,În privinţa celor care stau să moară (dintre căzuţi) să se observe şi
acum vechea şi canonica lege, încât dacă cineva stă să moară, să nu fie lipsit de cea mai de pe
urmă şi mai trebuitoare merinde. Iar dacă fiind deznădăjduit şi luând împărtăşirea, s-ar număra
din nou (vor rămâne) între cei ce trăiesc (între cei vii), acela să fie împreună cu cei ce iau parte la
rugăciune. Dar peste tot şi în privinţa oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaş de
cuminecătură (a se împărtăşi cu Euharistia), (stabilind ca) episcopul, cu cercetare (ispitire), să-l
facă părtaş sfântului dar (prosforei, să-l împărtăşească)”217.
Cu privire la explicarea canonului mai sus amintit, N. Floca face următoarele
precizări: ,,Tot cu privire la disciplina care trebuie observată în legatură cu penitenţii, canonul
stabileşte că în cazul în care vreunul dintre aceştia este muribund, să fie împărtăşit chiar dacă nu
şi-a îndeplinit timpul penitenţii. Se invocă pentru întemeierea acestei măsuri ,,vechea şi canonica
lege”, dispunându-se ca toţi cei care s-ar găsi într- o astfel de situaţie să fie împărtăşiţi numai
după ce episcopul va aprecia situaţia. Dar în cazul în care cel împărtăşit în stare disperată va fi
salvat, adică nu va muri, atunci el nu va fi socotit între creştinii complet restabiliţi, adică între cei
ce se învrednicesc de primirea Sfintei Euharistii fără oprelişte, ci îşi va relua starea de penitent, şi
anume în rând cu cei din treapta sau etapa a patra a penitenţei, putând să stea cu credincioşii la
rugăciune toată vremea Sfintei Liturghii fără a se împărtăşi însă. De asemenea, dispune ca orice
creştin care ar sta să moară să fie împărtăşit dacă cere, însă cu oarecare ,,ispitire”, spre a nu se

216
I. Rizescu, Taina Sfântului Maslu, în ,,Adevărul Bisericesc”, 1912, nr. 5-6, pp. 30-31; Pr. Dumitru Gh. Radu,
Tainele Restauratoare (Taina Maslului), în ,,Ortodoxia”, anul XXX (1978), nr. 1-2, p. 307; Pr. Prof. Ioan G. Coman,
Sfintele Taine în concepţia vechilor catolici şi poziţia Bisericii Ortodoxe în acest domeniu (despre Sfântul Maslu),
în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XX (1968), nr. 5-6, p. 397; Pr. N. V. Hodoroabă, op. cit., p. 59.
217
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, - note şi comentarii - , Ediţia a III-a îmbunătăţită,
Ediţie îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005, pp. 64-65.
57
cadea în vreo greşeală218. Am facut această paranteză pentru a evidenţia importanţa împărtăşirii
bolnavilor şi abordarea acestei probleme.
c) Cu privire la persoana săvârşitorului, în ortodoxie pentru săvârşirea maslului se cer,
de regulă şapte preoţi (sau cel puţin doi), iar în cazul catolicilor maslul este săvârşit, de obicei, de
un singur preot, ca oricare dintre celelalte sfinte taine (ceea ce se practică şi în cazul nostru,
împotriva regulii fixate de Tradiţie)219.
d) Cu privire la materia tainei, la ortodocşi ungerea celui bolnav se face cu untdelemn
sfinţit de soborul preoţilor la fiecare maslu (prentru fiecare caz în parte), pe când la catolici
untdelemnul ce se întrebuinţează la maslu este sfinţit numai de către episcop, în Joia Săptămânii
Patimilor, de regulă.
e) Modul de săvârşire diferă, căci la ortodocşi ungerea celor bolnavi se face în mai multe
locuri ale trupului, pe când catolicii admit o singură ungere, numai pe frunte, în caz de nevoie220.
Din cele analizate cu privire la Taina Maslului deducem că în ceea ce priveşte doctrina şi
practica Sfintelor Taine, Biserica Ortodoxă se găseşte aproape de Biserica Romano-Catolică;
uşoarele sau puţinele diferenţe de concepţie sau de practică nu sunt nici atât de multe şi nici atât
de importante pentru a constitui motive serioase de controverse sau scindare. Din cercetarea
atentă a acestor aspecte exemplific faptul că practica ortodoxă cu privire la sfintele taine, este,
chiar în comparaţie cu cea catolică, cea mai conformă cu Sfânta Scriptură, cu practica veche şi cu
tradiţia scrisă a Bisericii ecumenice de dinaintea de despărţirea celor două mari confesiuni, ea
păstrând şi reflectând cel mai fidel, dintre toate confesiunile şi ramurile creştinătăţii, concepţia şi
spiritul Bisericii primare, ca şi regulile stabilite de Mântuitorul Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli, dar
şi normele Sfinţilor Părinţi şi a celor şapte sinoade ecumenice.
În încheierea acestui subcapitol trebuie să amintesc câteva idei esenţiale cu privire la
Sfântul Maslu, din perspectivă ortodoxă, în mod eviden; mai întâi Sfântul Maslu trebuie privit ca
o Sfântă Taină şi nu ca o simplă ungere, căci Maslul întruneşte toate condiţiile unei Sfinte Taine
având în vedere şi bolile sufleteşti (păcatele), care în majoritatea cazurilor pot genera şi boli
trupeşti. Deasemenea trebuie să înţelegem că nu toţi credincioşii bolnavi se vindecă prin Maslu,
efectul Tainei depinde, în primul rând, de tăria credinţei celui ce o primeşte (,,Deci dacă, zic ei,

218
Ibidem.
219
Diac. Prof. Em. Vintilescu, Sfintele Taine (Generalităţi şi controverse interconfesionale), în ,,Studii Teologice”,
anul II (1950), nr. 1-2, p. 39; Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, op.
cit., p. 517.
220
Ibidem.
58
credinţa e un bine, de ce harul credinţei nu e la toţi?” 221); de altfel nu vindecarea trupului este
principalul ţel ci a sufletului şi nu rămânerea în această viaţă ci dobândirea mântuirii222.
Deasemenea aş dori să atrag atenţia asupra unui aspect care este perceput eronat: se
realizează din ce în ce mai mult o interpretarea a Maslului ca o slujbă de exorcizare, când
Biserica a rânduit rugăciuni speciale cu privire la acest aspect (Molitfele Sfântului Vasile cel
Mare), această Taină vizând boli trupeşti sau sufleteşti, dar de altă natură, exorcismele fiind
încadrate în altă categorie.
Mi-am propus în ultimul capitol al licenţei să realizez o prezentare a ,,Tainei Suferinţei”
ca imensitatea dragostei lui Dumnezeu, faţă de om, cunună a întregii creaţii, ,,creatura care a
primit poruncă să devină dumnezeu”(Sfântul Vasile cel Mare)223.

V. ,,Taina Suferinţei” – imensitatea dragostei lui Dumnezeu

1. Suferinţa – aspecte scripturistice

Pentru a putea realiza o analiză complexă asupra legăturii dintre Taina Sfântului Maslu şi
dragostea nemărginită a Mult-Milostivului Dumnezeu, se impune de la sine o analiză
scripturistică cu privire la suferinţă. Trebuie să înţelegem că există o legătură între existenţa

221
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, Traducere din limba greacă de Grigorie Teodorescu,
Capitolul 30, Ed. Sophia, 1998, pp.100-101.
222
Prot. Dr. Petru Deheleanu, Sfintele Taine (despre Sfântul Maslu), în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXVIII (1978),
nr. 4-6, p. 190.
223
Idee preluată de la ora de curs de Morală, Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, 29. 11. 2012.
59
persoanei umane şi drama suferinţei; astfel suferinţa a fost prezentă dintotdeauna, fiind reliefată
sub diferite aspecte şi analizată în conformitate cu mentalitatea fiecărei epoci.
În analiza complexă a textelor scripturistice putem să sesizăm, cu uşurinţă, legătura
dintre fărădelege şi suferinţă, care este prezentată ca ,,o cercetare din parte lui Dumnezeu pentru
mulţimea păcatelor noastre”224. În Cartea Facerii, în legătură cu neascultarea Evei se zice: ,,Voi
înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei
fi către bărbatul tau şi el te va stăpăni”(Facerea 3, 16). Totuşi, Dumnezeu nu voieşte nicidecum
suferinţa, căci impropriu şi greşit ar fi să susţinem că Dumnezeu a creat în lume suferinţa ştiindu-
se că întreaga creaţie a lui Dumnezeu este bună: ,,Şi a privit Dumnezeu toate câte a facut şi iată
erau bune foarte”(Facerea 1, 31).
Legătura dintre păcat şi suferinţă este evidenţiată în multe locuri din Sfânta Scriptură;
concluzionând acest aspect Sfântul Apostol Pavel priveşte boala trupească şi suferinţa ca urmare
a păcatelor, cel mai grav fiind primirea cu nevrednicie a Trupului şi Sângelui Mântuitorului Iisus
Hristos: ,,Căci cel care mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind
trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11,
29-30).
De remarcat este că pe lângă aspecte negative ale suferinţei în Sfânta Scriptură întâlnim
şi sensuri pozitive. Spre exemplu în Cartea Iov, suferinţa devine modalitate de cercetare a
credinţei. În acest sens ,,problema suferinţei nu apare brusc în acest poem fiindcă, începând cu
mileniul al III-lea î.Hr, într-o seamă de scrieri egiptene, sumeriene şi babiloniene, se pune
întrebarea de ce, dacă Dumnezeu este bun, este de acord cu atâta suferinţă pentru creaturile Lui?
Autorul se întreabă şi el, prin intermediul personajului central al cărţii, pe tot parcursul
demersului expus în formă de dialog, în versuri, de ce suferă omul, în general, dar, mai cu seamă,
de ce suferă mai mult cei drepţi, după greşitele judecăţi omeneşti, iar cei, iarăşi aparent, mai răi
suferă mai puţin ori chiar deloc”225.
Despre suferinţă se vorbeşte mult şi în cartea Psalmilor, fie atunci cand se cercetează
problema suferinţei dreptului şi prosperitatea păcătosului: ,,Şi mă frământam să pricep aceasta,
dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am
înţeles sfârşitul celor răi: Într-adevar, pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-au doborât când se

224
Pr. Dr. Viorel Sava, Taina Sfântului Maslu în romano-catolicism după Conciliul II Vatican, op. cit., p. 69.
225
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Sensul vieţii şi al suferinţei – Comentariu la Ecclesiast şi Iov – Ed. Doxologia, Iaşi,
2010, pp. 100-101.
60
înălţau” (Psalmul 72, 16-18), fie când suferinţa este percepută drept semn al prezenţei lui
Dumnezeu: ,,Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Psalmul 22, 5)226.
Deşi am mai discutat acest aspect trebuie să-l reiau amintindu-l: chiar dacă există în
majoritatea cazurilor o legătură între păcat şi suferinţă totuşi se poate întâmpla şi contrariul (vezi
subcapitolul licenţei intitulat: ,,Taina Vindecării” – fundamentare scripturistică). Acest aspect este
evidenţiat şi de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care răspunde ucenicilor când l-au întrebat
care este motivul suferinţei orbului din naştere: ,,Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se
arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9,3).
Aşadar prin exemplele amintite reuşim să înţelegem că suferinţa ne este descoperită ca o
modalitate de întâlnire cu Dumnezeu 227, Cel ce intervine pentru a ne întări credinţa şi răbdarea,
uşurând totodată povara greutăţilor vieţii.
Având în vedere cele câteva exemple scripturistice privind problema suferinţei, aş dori
să amintesc într-un subcapitol următor despre cuvintele Sfinţilor Părinţi, cu referire la suferinţă şi
concepţiile lor ce vizează acest aspect.

2. Despre suferinţă – aspecte patristice

Atunci când vorbesc despre ,,rău”, Sfinţii Părinţi fac referire, în majoritatea cazurilor, la
răul de natură morală, dar şi la acele rele de care oamenii au parte în viaţa lor, între care suferinţa
ocupă o parte centrală. În majoritatea cazurilor ei nu vorbesc despre suferinţă, ci despre boală,
stricăciune şi moarte, de care este strâns legată, căci nu există boală ori stricăciune lipsită de
suferinţă.
Sfântul Ioan Damaschin, în legătură cu distrugerea şi răul din lume, zice: ,,Facerea
tuturor lucrurilor îşi are originea în Dumnezeu; distrugerea însă a fost introdusă din pricina
răutăţii noastre spre pedeapsă şi folos”228. Aceeaşi idee este reliefată şi în textele scripturistice:
,,Căci Dumnezeu n-a facut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Cartea Înţelepciunii lui
Solomon 1, 13), ,,De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea,
aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12).
În acelaşi timp Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre pătimire, despre faptul că omul este supus
patimilor fireşti, între care se numără şi suferinţa. Cu toţii, Părinţii, afirmă că acestea toate lipseau
226
Pr. Dr. Viorel Sava, Taina Sfântului Maslu în romano-catolicism după Conciliul II Vatican, op. cit., pp. 69-70.
227
Ibidem, p. 71.
228
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a II-a, Cap. XXVIII, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 105.
61
din creaţie la început, pentru că Dumnezeu nu le-a inserat în zidirea Sa şi nici nu ar fi dorit s-o
facă. Cât priveşte natura umană, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că ,,omul n-a fost creat spre a fi
rău de la început, de Cel care pe toate le-a făcut pe temeiul bunătăţii”229.
Sfântul Vasile cel Mare ne spune că relele n-au fost create de Dumnezeu, pentru simplul
motiv că Dumnezeu a creat natura lucrurilor, nu ceea ce se îndepărtează de natură şi chiar se
împotriveşte naturii: ,,Nu se poate spune că boala e ceva necreat, şi nici că este creatură a lui
Dumnezeu. Nu! Fiinţele au fost create cu o structură naturală potrivită firii lor şi aduse la viaţă
având desăvârşite toate mădularele; se îmbolnăvesc când îşi pierd starea naturală de vieţuire; îşi
pierd sănătatea sau printr-o vieţuire rea, sau dintr-o pricină oarecare, ce aduce îmbolnăvirea
trupului. Deci Dumnezeu a făcut trupul, nu boala”230.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune limpede că: ,,Dumnezeu, zidind firea omenească, nu
a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici durerea din simţire, ci a dat minţii o anumită capacitate
de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El” 231. Acelaşi Sfânt Părinte afirmă că:
,,schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune, n-a avut-o omul dintru început de la
Dumnezeu”232. În acelaşi sens vorbeşte şi Sfântul Ioan Damaschin care zice: ,,Dumnezeu ne voia
pururea nepătimitori, aşadar lipsiţi de suferinţă”233.
În acelaşi timp Sfinţii Părinţi în unanimitate susţin că, în starea primordială, omul nu ştia
ce este suferinţa, nici trupească, nici sufletească, nici morală. ,,Ei spun că în Rai omul avea parte
numai de bucurii şi desfătări, veselie duhovnicească şi fericire de nespus, necunoscând nici
durerea, nici plăcerea, această stare fiind potrivită integrităţii sale duhovniceşti, psihice şi fizice,
nevătămate de nimic”234.
În concluzie trebuie să înţelegem faptul că originea suferinţei şi a răului nu se atribuie lui
Dumnezeu, deoarece, Dumnzeu, fiind Bun, nu avea cum să sădească în natura omenească relele
care se observă acum în ea. Urmările nenorocite ale greşelii protopărinţilor noştrii – între care
pătimirea şi îndurarea suferinţei – s-au sădit în firea tuturor oamenilor, ,,iar pentru că Adam era

229
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, VI, în colecţia ,,Părinţi Scriitori Bisericeşti” (30), Sfântul
Grigorie de Nyssa, Scrieri (Partea a II-a), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1998, p. 297.
230
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia IX, Că Dumnezeu nu este autorul relelor, VI, în colecţia ,,Părinţi Scriitori
Bisericeşti”, (17), Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri (Partea Întâia), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986, p. 442.
231
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 61, în Filocalia, vol. 3, Traducere, introducere
şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ediţie electronică, Editura Apologeticum, 2005, p. 365.
232
Ibidem, Întrebarea 42, p. 176.
233
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., Cartea a II-a, Cap. XI, p. 79.
234
Jean-Claude Larchet, Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, în româneşte de Marinela Bojin, Editura Sophia,
Bucureşti, 2008, p. 22.
62
rădăcina firii omeneşti, prototipul ei, purtând în sine întreaga omenire, starea sa rea s-a transmis
tuturor urmaşilor săi”235.
Pentru a reliefa cele analizate în subcapitolele de mai sus se impune, cu siguranţă, o
analiză textuală a rânduielii Sfântului Maslu, în care să surprind expresii sau referinţe clare, ce ar
viza suferinţa. Doar aşa vom putea argumenta legătura dintre imensitatea dragostei lui Dumnezeu
şi Taina Maslului. Aşadar ultimul subcapitol al lucrării va nuanţa acest aspect.

3. Expresii ce visează suferinţa din cadrul Tainei Sfântului Maslu

Mi-am propus ca în acest subcapitol să evidenţiez acele expresii care fac referire la
suferinţă din cadrul rânduielii Sfântului Maslu. Voi realiza o prezentare a expresiilor ce vizează
acest aspect, dar şi acele expresii ce evidenţiază dragostea şi îndelungă-răbdarea Bunului
Dumnezeu.
Prima parte a slujbei, care seamănă, de fapt, cu rânduiala actuală a Utreniei este un
,,Pannychis” (priveghere) prescurtată (Pannychisul era o scurtă priveghere catedrală, celebrată, de
obicei, după Vecernie, în ajunul marilor praznice, mai ales în marea Biserică din
Constantinopol)236, la care se adaogă partea finală a Utreniei (Luminânda şi stihirile Laudelor). În
această parte se găsesc numeroase referinţe la invocarea milostivirii şi îndurării lui Dumnzeu, mai
ales în partea Canonului, menţionat pentru prima dată în manuscrisul ,,Sinai 973”, ce a fost
compus, evident, pentru a însoţi o rânduială de ungere şi este atribuit lui Arsenie, arhiepiscopul
insulei Corfu în secolul al IX-lea, un bun prieten al Patriarhului Fotie237.
Însuşi stihul invocat la cântarea Canonului, face referire la suferinţa celui bolnav, căci se
zice: ,,Stăpâne, Hristoase milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău” 238. Suferinţa este
exprimată prin expresii ca ,,robii Tăi cei neputiincioşi”, ,,acesta ce pătimeşte”, ,,dezleagă
suferinţa cea amară a acestuia ce boleşte”, ,,Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt în dureri”,
,,miluieşte şi tămăduieşte pe acest bolnav”, ,,dă-i robului Tău sănătate şi izbăvire de toate
bolile”, ,,mântuieşte cu mângâierea rugăciunilor tale pe acesta ce pătimeşte”, ,,ce este chinuit de
suferinţele patimilor”, ,,izbăveşte de chinuri şi de dureri”, ,,de patimi cumplite şi de dureri”,

235
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Traducere introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 234.
236
Paul Meyendorff, op. cit., p. 46.
237
Ibidem, p. 51.
238
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 127.
63
,,arată de sus cercetare robilor Tăi celor ce pătimesc; izbăveşte-i de boli şi de durerile cele
amare”239.
Despre suferinţă se aminteşte şi în textele Apostolelor citite în cadrul Tainei Sfântului
Maslu, cum ar fi, spre exemplu următoarele expresii: ,,luaţi ca pildă de suferinţă”, ,,este cineva
bolnav?”, ,,slăbiciunile celor neputincioşi”, ,,sprijiniţi pe cei neputincioşi”240.
Şi în textele Evangheliilor citite în cadrul acestei Sfinte Taine se regăsesc expresii care
fac referire la suferinţă, cum ar fi, spre exemplu următoarele: ,,l-au rănit”, ,,lăsându-l aproape
mort”, ,,să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă”, ,,tămăduiţi pe cei neputincioşi”, ,,zăcând
şi aprinsă de friguri”, ,,pe toţi cei bolnavi i-a vindecat”, ,,neputinţele noastre a luat şi bolile
noastre le-a purtat”, ,,fiica mea este rău chinuită de demon”, ,,s-a tamăduit fiica ei”, ,,nu cei
sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”241.
Textele cele mai cuprinzătoare sunt ale rugăciunilor ce se citesc în cadrul Sfântului
Maslu, căci în acestea găsim numeroase expresii care fac referire la suferinţă, şi milostivirea lui
Dumnezeu; dintre aceste expresii amintesc următoarele: ,,să tămăduiască toată boală şi toată
neputinţa”, ,,izbăvire desăvârşită de păcatele lui”, ,,Cel ce dai izbăvire de păcate”, ,,Cel ce
luminezi orbii şi ridici pe cei căzuţi”, ,,să vindece toată boala”, ,,tămăduieşte pe robul Tău”,
,,spală-l şi-l curăţeşte pe el de tot păcatul”, ,,Care întăreşti pe cei neputincioşi şi ridici pe cei
căzuţi”, ,,Cel ce îndreptezi chinurile”, ,,potoleşte-i ferbinţeala, uşurează-i suferinţele”, ,,ridică-l
din patul durerii şi aşternutul chinuirii”, ,,depărtarea a toată neputinţa şi a toată boala”, ,,ridică-l
pe dânsul din patul durerii”, ,,doctorul celor bolnavi”, ,,dăruieşte tămăduire”, ,,Cel ce vindeci
suferinţele cele îndelungate”, ,,Care tămăduieşti toată boala şi toată neputinţa”242.
Din cele analizate putem conclude că întreaga slujbă a Sfântului Maslu se concentrează
spre nuanţarea dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc aflat în suferinţă şi
robie, fie din partea celui viclean, fie din pricina păcatelor. Astfel Taina Sfântului Maslu
reprezintă un etalon, dacă am putea zice aşa, al milostivirii lui Dumnezeu faţă de oameni, faţă de
suferinţele noastre, fie ele de natură spirituală sau trupească.
Analiza materialului bibliografic folosit în elaborarea acestei lucrări de licenţă mi-a
întărit convingerea că scopul esenţial al Tainei Sfântului Maslu este reprezentat de tămăduirea nu
numai a suferinţelor trupeşti, ci accentul cade în mare măsură şi asupra tămăduirilor sufleteşti,
sau a păcatelor celor aflaţi în boală sau suferinţe. Acest aspect este evidenţiat în întreaga slujbă a

239
Ibidem, pp. 127-139, (vezi cântarile Canonului, facere a lui Arsenie).
240
Ibidem, pp. 139-164, (vezi textele Apostolelor ce se citesc).
241
Ibidem, pp. 140-164, (vezi textele Evangheliilor ce se citesc).
242
Ibidem, pp. 142-167, (vezi textele rugăciunilor ce se citesc).
64
Sfântului Maslu, dar mai ales în textul rugăciunii ungerii celui bolnav, unde se zice: ,,Părinte
Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care ai trimis pe Unul-Nascut Fiul Tău, Domnul nostru
Iisus Hristos, să vindece toată boala şi să răscumpere din moarte, tămăduieşte pe robul Tău acesta
(N) de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins şi-l fă să vieze prin harul Hristosului
Tău......”243.
Taina Sfântului Maslu poate fi catalogată ca fiind un răspuns la suferinţele sufleteşti sau
trupeşti, instituirea ei de către Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să înţelegem ajutorul, dar şi
compasiunea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, ce se-afundă din ce în ce mai mult în
noianul păcatelor, de toate felurile, găsind alinare şi tămăduire în Biserica lui Hristos prin Sfintele
Taine.
Deşi abordarea Tainei Sfântului Maslu poate căpăta nuanţe şi de altă natură, cum ar fi
spre exemplu, abordare morală, dogmatică, istorică, etc., totuşi analiza liturgică ne oferă, în
primul rând posibilitatea pătrunderii sensurilor tainice a fiecărui gest, cuvânt sau frază din cadrul
rânduielii acestei Sfinte Taine. Aş dori să închei prin aceleaşi cuvinte folosite în elaborarea
primului capitol al licenţei, în care Alexander Schmemann evidenţiază scopul principal al
teologiei liturgice când zice: ,,...scopul teologiei liturgice constă în clarificarea şi explicarea
modalităţii prin care Biserica se exprimă şi se împlineşte prin ea însăşi prin aceste acte
liturgice”244.
În acest sens o înţelegere cât mai profundă a unei Sfinte Taine implică pe lângă studiul
istoric sau dogmatic şi o analiză mimico-gestuală, Liturgica, fiind disciplina care realizează acest
lucru. De aceea disciplina Liturgică nu vizează doar o arie restrânsă, ci ea este acea disciplină
care include veridicitatea faptelor istorice comemorate în fiece act, slujbă sau gest, elemente ce
capătă nuanţă dogmatică şi profunzime covârşitoare; prin aceste aspecte se evidenţiază
imensitatea şi frumuseţea Ortodoxiei şi concretizarea expresiei ,,cult hristocentric”. Toate acestea
capătă cu adevărat sens doar prin participarea activă a credincioşilor ca mădulare tainice ale
Trupului lui Iisus Hristos prin şi în Biserica Sa.

243
Ibidem, p. 144.
244
Alexander Schmemann, op. cit., p. 57.
65
 Concluzie

Un motiv important pentru care am dorit să realizez această cercetare a constat şi în

faptul că anul 2012 a fost intitulat de către Patriarhia Română ,,An omagial al Sfântului Maslu şi
al îngrijirii bolnavilor”. Trebuie să mărturisesc că Taina Sfântului Maslu este foarte îndrăgită de
către popor, având în vedere ca ea este percepută, în majoritatea cazurilor, ca o mângâiere şi
vindecare a suferinţelor celor bolnavi.
Deşi tema lucrării vizează, în primul rând, evoluţia Tainei Sfântului Maslu în
Molitfelnicul românesc, totuşi am considerat necesară şi o analiză bine documentată asupra
diferitelor aspecte ce vizează originea, interpretarea, dar şi abaterile cu privire la această Sfântă
Taină.

66
 Lucrarea este structurată în cinci capitole mari, fiecare capitol având şi alte subcapitole.
În prima parte a licenţei am dorit să argumentez scripturistic şi patristic autenticitatea acestei
Sfinte Taine, acest lucru l-am realizat în primele două capitole ale lucrării, unde am evidenţiat
etimologia şi denumirile atribuite Sfântului Maslu, prefigurarea în Vechiul şi Noul Testament şi
fundamentarea scripturistică şi dogmatică, concluzionând prin mărturiile patristice cu privire la
Sfântul Maslu.
Partea centrală a lucrării este reprezentată prin capitolul al III-lea intitulat ,,Taina
Sfântului Maslu în ediţiile Molitfelnicelor româneşti”, în care am dorit să nuanţez influienţele
inserate în cadrul acestei Sfinte Taine din rânduiala grecească şi slavonă. Pentru a putea compara
rânduiala Tainei actuale şi evolutia ei în cadrul Molitfelnicului românesc, am ales, mai întâi, două
ediţii diferite ca influienţe şi fundament: una de influienţă slavonă, cea a ,,Molităvnicului de la
Bălgrad din anul 1689”, şi alta de influienţă grecească, cea a ,,Evhologiului bogat din anul 1896”.
În continuare am prezentat rânduiala Tainei Sfântului Maslu în ediţia de la Bucureşti 1937 şi
celelate ediţii care au urmat, pâna la aceasta pe care o folosim astăzi, constatând mici diferenţe de
limbaj specifice fiecărei perioade.
Următorul capitol intitulalt ,,Taina Sfântului Maslu – actualitate şi importanţă” analizează
problemele ce vizează numărul preoţilor ce oficiază Sfântul Maslu, interpretările liturgice,
abaterile şi practicile necanonice şi aspectele interconfesionale cu privire la Sfântul Maslu.
Am încheiat lucrarea printr-o analiză a temei suferinţei, prin argumentări scripturistice şi
patristice, dar şi prin evidenţierea acelor expresii ce vizează suferinţa în cadrul rânduielii acestei
Sfinte Taine.
Trebuie să înţelegem că originea şi practica acestei Sfinte Taine conferă autenticitate,
fiind practicată din timpul veacului apostolic, mărturiile patristice întăresc acest aspect. Această
Sfântă Taină vizează, după cum se mărturiseşte şi în textul de la Iacov, atât o vindecare a
neputinţelor sau bolilor cât şi iertarea păcatelor. Deşi în majoritatea cazurilor există o strânsă
legătură între boală şi păcat, totuşi nu trebuie perceput acest aspect ca o regulă general valabilă.
Mă bucur că am prezentat într-un subcapitol şi abaterile şi practicile necanonice cu
privire la Sfântul Maslu, acest lucru fiindu-mi folositor, cu siguranţă şi mie, pentru o cât mai bună
înţelegere şi practicare a acestei Sfinte Taine, dar şi pentru a-mi argumenta opiniile atunci când
apar controverse de această natură.
Sper ca această lucrare să lămurească acele eventualele neânţelegeri sau să ofere
informaţii complexe şi să contureze într-o lumină cât mai clară importanţa săvârşirii acestei Sfinte

67
Taine, amintindu-ne datoria morală faţă de cei aflaţi în suferinţe, fie ele de natură trupească sau
sufletească.

68
Anexe

69
 Rânduiala Tainei Sfântului Maslu în Molitfelnicul românesc – Tabel sinoptic
,,Molităvnic: Bălgrad, 1689”
 Binecuvântarea de început: ,,Binecuvântat
este Dumnezeul nostru”;
 Ectenia mică: ,,Iară şi iară” este prezentă
după Cântarea a III-a, iar nu la început ca în
ediţia actuală;
 Fiecare Irmos apare scris în totalitate;
 După cântarea de la Laude şi a
troparului ,,Unule, Cel ce eşti grabnic spre
ajutor”, apare inserată o Ectenie Mare
(reminiscenţă a legăturii cu Sfânta
Liturghie);
 Apare menţiunea citirii unor pericope
evanghelice ,,ce se citesc la muieri”, după
prima, a II-a, a V-a şi a VI-a Evanghelie;
 Cu privire la indicaţiile dinaintea rostirii
rugăciunii ,,Împărate Sfinte, îndurate, şi
Mult-milostive” se precizează: <<Şi iau
preoţii Sfânta Evanghelie şi o ţin cu
mâinile direapte (deci nu se precizează
deschiderea ei de către bolnav, în nici un
caz), spre capul bolnavului şi ceteaşte
întâiul preot Molitva aceasta, şi, dupa el
toţi preoţii dzic cu glas lin……..>>.
70
,,Evhologiu 1888” şi ,,Evhologiu bogat
1896”
 Apar influenţe minimale faţă de ediţiile
actuale, cum ar fi limbajul sau inserarea
unor denumiri, spre exemplu pentru
,,Luminândă” se foloseşte termenul
,,Exapostilaru”, iar pentru ,,podobie” se
foloseşte termenul de ,,prosomia”;
 Există aceeaşi ordine a pericopelor
evanghelice şi a apostolelor ca şi în cazul
ediţiilor recente ale Molitfelnicului (a
samarineanului milostiv, a lui Zaheu
vameşul, trimiterea ucenicilor să
tămăduiască toată boala şi neputinţa,
tămăduirea soacrei lui Petru, pilda celor
zece fecioare, vindecarea fiicei
cananeiencei şi chemarea lui Matei
vameşul);
 Prescripţiile în legătură cu deschiderea
Sfintei Evanghelii sunt următoarele: <<Şi
luând sânta Evanghelie Preotul cel dintâiu,
şi deschidendu-o o pune pe capul celui ce i
se face rugăciunea unt-de-
lemnului………..>>.
 ,,Molitfelnicul de Bucureşti 1937”
 Există o diferenţă minoră între această
ediţie şi ediţiile actuale, care constă, de fapt
în limbajul întrebuinţat în acea perioadă;
 În prescripţiile prezentate în partea de
început, se precizează următoarele:
<<Tuturor creştinilor, celor bolnavi de
boală trupească şi sufletească, le este
foarte folositoare această sfântă
rugăciune, căci le dă tămăduire trupului
şi iertare sufletului. Pentru aceasta se
cuvine preoţilor să sfătuiască pre toţi
creştinii, cari vor cere a le se săvârşi
această sfântă taină, ca mai întâi să-şi
cerce ştiinţa lor şi să se mărturisească
curat la duhovnic. Apoi adunându-se
şapte preoţi sau trei numai, în biserică
sau în casă, se îmbracă cu patrafire şi cu
feloane; se aşază o masă, pe care se pune
un vas cu grâu sau cu faină, şi în mijlocul
grâului o candelă cu untdelemn curat; în
jurul grâului se înfing şapte beţişoare
înfăşurate cu bumbac pentru ungere.
Lângă vas se aşază lumânări şi Sfânta
Evanghelie. La toţi preoţii se împart
lumânări. Şi stând preoţii în jurul mesei,
preotul-protos cădeşte masa şi toată
biserica sau casa şi pe oameni; apoi stând 
în faţa mesei şi cautând spre Răsărit
începe, zicând………>>;
 În legătură cu deschiderea Sfintei
Evanghelii se precizează clar deschiderea ei
de către preotul ,,cel dintâiu”.
Alte ediţii româneşti
 În ediţia Molitfelnicului din anul 1965, din
Bucureşti, apare următoarea inserare şi
abatere canonică, căci, se zice în legătură cu
deschiderea Sfintei Evanghelii: ,,După
aceea preotul cel dintâi, luând Sfanta
Evanghelie, o dă bolnavului să o sărute şi
să o deschidă”;
 Aceeaşi menţiune apare şi în alte ediţii,
cum ar fi: Bucureşti 1971, Bucureşti 1976,
Bucureşti 1984, Bucureşti 1992, Cluj 1997,
Cluj 2001, Bucureşti 2002 şi Bucureşti
2006 (ediţie actuală, apoi noua ediţie din
anul 2012 cu menţiunea preluării textului
din ediţia 2006);
 În ediţia din anul 1998, în legătură cu
deschiderea Sfintei Evanghelii se zice:
<<După aceasta preotul cel dintâi, luând
Sfânta Evanghelie, o dă bolnavului să o
sărute şi apoi o deschide preotul; astfel
deschisă, preoţii slujitori o ţin deasupra
capului celui bolnav, iar preotul cel
dintăi zice rugăciunea aceasta cu glas
mare (Împărate Sfinte), iar ceilalţi cântă
lin: Doamne miluieşte>>.
Putem constata un progres minimal între
aceste ediţii, simţindu-se nevoia unei
ediţii îmbogăţite, evident cu prescripţii,
note şi explicaţii.
71
 Bibliografie

Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1975.
2. Novum Testamentum Graece et Latine, novis curis elaboravit D. Erwin Nestle, Editio
duodecima, Stuttgart, 1937.

Autori patristici şi scrieri filocalice

3. Origen, Omilii şi adnotări la Levitic, Ediţie bilingvă, Studiu introductiv traducere şi note de
Adrian Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
4. Sfântul Ambrozie al Milanului, De Sacramentis (Despre Sfintele Taine), Scrieri (partea a II-
a), în colecţia ,,Părinţi Scriitori Bisericeşti”, (53), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.
5. Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, în colecţia ,,Părinţi
Scriitori Bisericeşti”, (38), Traducere introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
6. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, Traducere din limba greacă de Grigorie
Teodorescu, Editura Sophia, 1998.
7. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, în colecţia ,,Părinţi Scriitori Bisericeşti”, (1),
Scrierile Părinţilor Apostolici, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1979.
8. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
9. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Traducere introducere şi note de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004.

72
10. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Traducere
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ediţie electronică, Editura Apologeticum,
2005.
11. Idem, Ambigua, Traducere introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.
12. Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2009.
13. Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea şi respingerea falsei cunoaşteri sau
Contra ereziilor, Traducere din limba engleză introducere şi note de Pr. Dr. Dorin Octavian
Picioruş, Editura Teologie pentru azi, Bucureşti, 2007.
14. Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei
noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. I,
Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002.
15. Idem, vol. II, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003.
16. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri (Partea Întâia), Omilia IX, Că Dumnezeu nu este autorul
relelor, în colecţia ,,Părinţi Scriitori Bisericeşti”, (17), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.

Cărţi de cult

17. Evhologiu bogat, Editura Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1896.

18. Evhologiu sau carte de rugăciuni, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti 1888.
19. Micul Molitfelnic, Editura Arhidiecezană, Cluj, 1997.
20. Micul Molitfelnic, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001.
21. Molităvnic, Bălgrad 1689, Ediţie îngrijită studiu introductiv şi glosar de Ana Dumitran Alin-
Mihai Gherman şi Dumitru A. Vanca, (cu un cuvânt înainte şi binecuvântarea Înaltpreasfinţitului
Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei), Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009.
22. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1965.
23. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1971.
24. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1976.

73
25. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1984.
26. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1992.
27. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1998.
28. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2002.
29. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2006.

Dicţionare

30. Berceanu, Prof. Sergiu Anton, Dicţionarul explicativ al elevului, Editura Bogdana, Bucureşti,
2001.
31. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, şi Branişte, Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001.
32. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

Lucrări de specialitate

33. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene , Liturgica Specială, pentru Facultăţile de Teologie, Editura
Nemira, 2002.
34. Călinescu, St., Liturgica, Stabilimentul Industrial de Arte Grafice RALIAN şi IGNAT
SAMITCA, Craiova, 1903.
35. Foundoulis, Prof. Dr. Ioannis, Dialoguri liturgice, vol. I, Traducere de Preot Victor
Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010.
36. Idem, vol. III, Bucureşti, 2010.
37. Ghenadie (fost episcop de Argeşiu), Liturgica seu explicaţia Serviciului Divin, Typographia
Cărţii, Bucureşti, 1877.

74
38. Juvenal, Stefanelli, Liturgica Bisericii Ortodoxe-Catolice, Editura Librariei
Socecu&Comp.,Calea Victoriei,7, Bucureşti, 1886.
39. Meyendorff, Paul, Taina Sfântului Maslu, Traducere prefaţată şi note de Cezar Login, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011.
40. Mitrofanovici, Dr. Vasile, Liturgica Bisericii Drepcredincioase Răsăritene, Cernăuţ, 1909.
41. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996.
42. Idem, vol. II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001.
43. Remete, Pr. Lector George, Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox-luteran, Editura
Arhiepiscopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1999.
44. Ştefănescu, Melchisedec, Manualu de Liturgică, Tipografia lui ŞTEFAN RASIDESCU,
Bucureşti, 1862.
45. Tarnavschi, Pr. Dr. Teodor, Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuţ, 1909.
46. Teognost, Pr. Monahul, Taina Sfântului Maslu, Taina tămăduirii trupului şi sufletului, Editura
Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2002.

Studii şi articole

47. Agachi, Adrian, Sfinţirea ,,euharistică” a untdelemnului, în ,,Ziarul Lumina”, miercuri, 7

martie, anul VIII (2012), Nr. 55 (2161).
48. Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Traducere autorizată de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura şi Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930.
49. Idem, Simbolica, Traducere din limba greacă de Iustin Moisescu – profesor universitar –
Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955.
50. Bălan, Arhim. Ioanichie, Puterea Sfântului Maslu, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1993.
51. Bănescu, Prot. Dr. Marcu, Maslul de obşte -Întrelăsări şi abateri -, în ,,Mitropolia Banatului”,
anul XXX (1980), nr. 4-6, pp. 296-300.
52. Idem, Milostivirea dumnezeiască prin Sfânta Taină a Maslului, în ,,Îndrumător Bisericesc”,
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1983, pp. 61-66.
53. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Cultul Bisericilor Vechi-Catolice în comparaţie cu cel ortodox şi
cel catolic, în ,,Ortodoxia”, anul XX (1968), nr. 1, pp. 26-61.

75
54. Idem, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în ,,Ortodoxia”, anul XI
(1959), nr. 4, pp. 499-517.
55. Idem, Despre inovaţii în săvârşirea serviciilor divine, în ,,Studii Teologice”, anul V (1953),
nr. 3-4, pp. 297-323.
56. Bria, Pr. Prof. Ioan, Despre Sfintele Taine, în ,,Studii Teologice”, anul XLIX (1997), nr. 3-4,
pp. 22-30.
57. Bulacu, Pr. Prof. Mihail, Taina Sfântului Maslu în Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă,
în ,,Glasul Bisericii”, anul XXXI (1972), nr. 3-4, pp. 279-285.
58. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, Traducere de N. Grosu, Editura Paideia, Bucureşti, 1997.
59. Buzatu, Pr. D., Din istoria Molitfelnicului ortodox, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XVIII
(1966), nr. 1-2, pp. 16-46.
60. Căciulă, Pr. Olimp, Practici cultice denaturate în legătură cu săvârşirea Tainei Sfântului
Maslu, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul LXX (1952), nr. 6-8, pp. 418-420.
61. Cândea, Pr. Dr. Spiridon, Cultul divin şi pastoraţia creştină factori de promovare a vieţii
religioase în Ortodoxie, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXV (1967), nr. 11-12, pp.
1194-1209.
62. Idem, Taina Sfântului Maslu, în ,,Mitropolia Ardealului”, anul IX (1964), nr. 9-10, pp. 655-
662.
63. Chilea, Pr. Sebastian, Doctor al sufletelor, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul VIII (1956), nr. 6-7,
pp. 332-342.
64. Chiţescu, Prof. N., Cultul Bisericii monofizite copte, în ,,Ortodoxia”, anul XVIII (1965), nr. 3,
pp. 338-353.
65. Idem, Ortodoxia şi Bisericile răsăritene mai mici, în ,,Ortodoxia”, anul XIII (1961), nr. 4, pp.
483-554.
66. Cleopa, Arhim. Ilie, Despre Taina Sfântului Maslu, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
anul LVIII (1982), nr. 10-12, pp. 764-765.
67. Colibă, Drd. Mihai, Cultul Bisericii Etiopiene, în ,,Ortodoxia”, anul XVIII (1966), nr. 3, pp.
423-443.
68. Idem, Cultul Bisericii Nestoriene, în ,,Ortodoxia”, anul XVIII (1966), nr. 4, pp. 533-551.
69. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sfintele Taine în concepţia vechilor catolici şi poziţia Bisericii
Ortodoxe în acest domeniu, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XX (1968), nr. 5-6, pp. 383-402.
70. Comoroşan, Alexiu, Dogmatica Ortodoxă, Tipografia Arhiepiscopală, Editura Editorului,
Cernăut, 1889.
76
71. Cornescu, C., Rânduiala Sfintelor Taine a Cununiei, Mărturisirii şi Maslului în diferitele
ediţii ale Molitfelnicului slav şi român folosit în Biserica Română, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul
XIV (1962), nr. 10-12, pp. 602-623.
72. Cosma, Pr. Prof. Sorin, Cuvânt de învăţătură despre Taina Sfântului Maslu, în ,,Mitropolia
Banatului”, anul XXXIV (1984), nr. 5-6, pp. 324-327.
73. Deheleanu, Prot. Dr. Petru, Sfintele Taine, în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXVIII (1978), nr.
4-6, pp. 175-191.
74. Dupu, Constantin, Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, Editura Gnosis, 2002.
75. Felea, Pr. Ilarion V., Molitfelnicul de Bucureşti (1937), în ,,Revista Teologică”, anul XXVIII
(1938), nr. 5, pp. 212-213.
76. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe-note şi comentarii-, Ediţia a
III-a îmbunătăţită, Ediţie îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005.
77. Idem, Molitfelnicul ortodox (până la sfârşitul secolului XVIII), în ,,Mitropolia Ardealului”,
anul VII (1962), nr. 1-2, pp. 93-115.
78. Idem, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, în ,,Mitropolia Ardealului”,
anul XIV (1969), nr. 1-3, pp. 41-142.
79. Gaină, I. Dumitru, Pravila bisericească de la Iaşi (Şapte Taine), în ,,Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXXXI (1963), nr. 5-6, pp. 558-569.
80. Grosu, Prof. Nicolae, Taina Sfântului Maslu, în ,,Ortodoxia”, anul XXXI (1979), nr. 3-4, pp.
553-561.
81. Hodoroabă, Pr. N. V., Tainele Bisericii Creştine Ortodoxe, Editura Opinia, Iaşi, 1936.
82. Ică, Diacon Ioan I. Jr., Canonul Ortodoxiei (Canonul Apostolic al primelor secole), Editura
Deisis, Sibiu, 2008.
83. Ioanicescu, Pr. Lector Ioan, Tâlcuirea Sfintelor Taine după opera Sfântului Simeon al
Tesalonicului, în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XLVII (1995), nr. 1-2, pp. 16-36.
84. Ionescu, Teofil, Taina Sfântului Maslu, Tipografia Fraţiei ,,Patriarhul Miron”, Bucureşti,
1939.
85. Istrati, Pr. Dr. Ioan Valentin, Taina veacurilor, Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile
Bisericii, Editura Doxologia, Iaşi, 2010.
86. Învătătura de Credinţă Creştin Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000.
87. Larchet, Jean-Claude, Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, în româneşte de Marinela Bojin,
Editura Sophia, Bucureşti, 2008.
77
88. Liţiu, Pr. Dr. Gheorghe, Taina vindecării bolnavilor, în ,,Telegraful Român”, 1982, nr. 7-10.
89. Manolache, Anca, Taina Sfântului Maslu (Eleoungerea), în ,,Glasul Bisericii”, anul XLVII
(1988), nr. 6, pp. 73-85.
90. Marcu, Pr. Prof. Dr. Grigorie, Actualitatea epistolei Sfântului Iacov, în ,,Mitropolia
Ardealului”, anul II (1957), nr. 1-2, pp. 26-52.
91. Mihălcescu, Pr. Ioan, Sfânta Taină a Sfântului Maslu, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul
XLVI (1928), nr. 5, pp. 388-394.
92. Miron, Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile, Sfintele Taine şi Ierurgii în ritualul liturgic ortodox,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
93. Munteanu, Magistrand C. Alex. Armand, Opera canonică a lui Petru Maior, în ,,Biserica
Ortodoxă Română”, anul LXXVIII (1960), nr. 9-10, pp. 791-816.
94. Nicolae, Diac., Câţi preoţi oficiază Sfântul Maslu?, în ,,Mitropolia Banatului”, anul VI
(1956), nr. 1-3, pp. 95-99.
95. Petian, Pr. Drd. Mihai, Sfântul Maslu-Taină a comuniunii şi a iubirii, în ,,Revista Teologică”,
anu VII (1997), nr. 3, pp. 181-187.
96. Petrică, Pr. Vasile, Originea practicii de a deschide pravila, în ,,Mitropolia Banatului”, anul
XXI (1971), nr. 4-6, pp. 305-306.
97. Idem, Pastoraţia credincioşilor bolnavi, în ,,Mitropolia Banatului”, anul XXVI (1976), nr. 9-
12, pp. 685-692.
98. Popescu, Pr. Nicolae M., Diortosind Molitfelnicul, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul LV
(1937), nr. 11-12, pp. 695-712.
99. Pricop, Prot. I., Sfintele Taine: a Mirului, a Cununiei şi a Maslului, în ,,Mitropolia Moldovei
şi Sucevei”, anul LIII (1977), nr. 1-3, pp. 125-139.
100. Pruteanu, Petru, Slujba Sfântului Maslu: istorie şi actualitate, în ,,Altarul Reîntregirii”, anul
XV (2010), nr. 2, pp. 223-242.
101. Radu, Pr. Dumitru Gh., Tainele Restauratoare, în ,,Ortodoxia”, anul XXX (1978), nr. 1-2,
pp. 297-308.
102. Răducă, Diac. Asist. Vasile, Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului-Îndrumări
pastorale-, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul CVII (1989), nr. 7-10, pp. 175-189.
103. Rizescu, I., Taina Sfântului Maslu, în ,,Adevărul Bisericesc”, 1912, nr. 5-6, pp. 26-38.
104. Roman, Emilian-Iustinian, Miscellanea juris-îndrumător bibliografic şi canonic legislativ-,
Editura Performantica, Iaşi, 2002.

78
105. Sava, Pr. Prof. Dr. Viorel, Evhologhionul lui Serapion de Thmuis-locul şi importanţa lui în
istoria Liturghiei şi a Liturghierului-, în ,,Analele Ştiinţifice” ale Universităţii ,,Al. I. Cuza”, din
Iaşi, (SERIA NOUĂ), 2008, TOM XIII, pp. 59-80.
106. Idem, Taina Sfântului Maslu în romano-catolicism după Conciliul II Vatican, în ,,Teologie
şi Viată”, anul LXXVI (2000), nr. 1-6, pp. 69-84.
107. Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Sensul vieţii şi al suferinţei-Comentariu la Ecclesiast şi Iov,
Editura Doxologia, Iaşi, 2010.
108. Sfântul Ambrozie al Milanului, De Sacramentis (Despre Sfintele Taine), traducere şi studii
introductive de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, în ,,Studii Teologice”, anul XIX (1967), nr. 9-10, pp.
565-599.
109. Silvestru-Episcop de Canev, Teologie Dogmatică Ortodoxă (Cu expunere istorică a
dogmelor), volumul V, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1906.
110. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Din aspectul sacramental al Bisericii, în ,,Studii
Teologice”, anul XVIII (1966), nr. 9-10, pp. 531-562.
111. Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978.
112. Todor, Pr. Nichifor, Taina Sfântului Maslu, în ,,Mitropolia Ardealului”, anul XXXIII
(1988), nr. 4, pp. 16-20.
113. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor şi Zăgrean, Arhid. Dr. Ioan, Teologie Dogmatică, Manual
pentru Facultăţile Teologice, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.
114. Viezuianu, Pr. Drd. Dumitru, Îndreptarea după epistolele pauline şi după epistola Sfântului
Iacob, în ,,Studii Teologice”, anul XXIX (1977), nr. 5-8, pp. 506-515.
115. Vintilescu, Diac. Prof. Em., Sfintele Taine (Generalităţi şi controverse interconfesionale), în
,,Studii Teologice”, anul II (1950), nr. 1-2, pp. 21-39.
116. Zamfir, Drd. Ierom Modest, Actualitatea Epistolei Sfântului Iacov, în ,,Mitropolia
Ardealului”, anul XXV (1980), nr. 10-12, pp. 873-877.

 
 

 
79