Slujba Sfântului Maslu –

o analiză teologico-liturgică

Pr. lect. dr. Lucian Petroaia,

Facultatea de Istorie, Filozofie şi Teologie
a Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi

1. Motivaţia unui studiu necesar: succintă incursiune în teologia Tainei

În spiritualitatea ortodoxă, misteriologia ocupă un loc aparte, întrucât creştinii sunt foarte
interesaţi de mijloacele pe care Mântuitorul Hristos le pune la îndemână, în Biserica Sa, pentru ca toţi
căutătorii de El să dobândească sfinţire şi mântuire. Sfintele Taine ne unesc cu Hristos şi pe toţi
întreolaltă, încorporându-ne în Biserică. Această lucrare, atât de discretă (nevăzută), dar atât de reală,
prin har readuce persoana umană la condiţia sa iniţială, curată şi deplină. În chip special, Taina Sfântului
Maslu urmăreşte să redea omului frumuseţea sufletească şi trupească de dinainte de păcat, când firea
umană nu cunoştea nici un neajuns, nici suferinţa, nici boala, nici moartea.
Realizând o bibliografie quasicompletă cu ceea ce s-a publicat la noi, în ultimele decenii 1, pe
tema „Taina Sfântului Maslu”, am constatat că, în afară de capitolele sistematice dedicate acestei Taine,
de către marii noştri profesori de teologie, în manuale 2 de Dogmatică, Misiologie, Liturgică etc. şi de
alte câteva abordări, destul de puţine pentru o temă majoră, în teologia românească nu există un studiu
sistematic, care să facă o analiză a acestei Tainei, în chip particular asupra slujbei propriu-zise a
Sfântului Maslu3. Abordarea istorică, sistematică şi misionară a Tainei interesează mai cu seamă pe
„specialişti” (profesori sau preoţi) sau pe ucenicii în teologie (seminarişti şi studenţi). Slujba Sfântului
1
În vol. Biserică. Misiune. Slujire, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2012, vol. 12, p. 98-106.
2
-, Maslul, în „Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2000, p. 157, 285-286; Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Taina Maslului, în „Teologia Dogmatică
Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, vol. III, p. 135-144;
Prof. Nicolae Chiţescu şi colaboratorii, Taina Maslului, în „Teologia Dogmatică şi Simbolică. Manual pentru Facultăţile
Teologice”, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2005, p. 264-269; pr. prof. Ene Branişte, Sfântul Maslu, în „Liturgica specială
pentru Institutele Teologice”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p.
476-486; Pr. prof. dr. Dumitru Radu şi colaboratorii, Sfântul Maslu, în „Îndrumări misionare”, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 600-607; Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean şi colaboratorii, Sfânta
Taină a Maslului, în „Teologia Dogmatică. Manual pentru seminariile teologice”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 358-360.
3
O întreagă bibliografie asupra Tainei Maslului, cu privire asupra caracterului practic al slujirii Tainei, aparţine pr. prof. dr.
Nicolae. D. Necula: Ce este Sfântul Maslu? şi Cu ce şi când se săvârşeşte Sfântul Maslu?, în vol. „Biserică şi cult pe
înţelesul tuturor”, Editura Europartner, Bucureşti, 1995, p. 171-172 şi 173-174, respectiv; Ce este deschiderea cărții și dacă
este îndreptățită practicarea ei?, în ”Vestitorul Ortodoxiei”, III (1991), nr. 49-50, p. 7 şi în „Tradiţie şi înnoire în slujirea
liturgică”, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, vol. I, p. 243-248; Poate fi săvârșită Taina Sfântului Maslu numai
de un singur preot?, în ”Vestitorul Ortodoxiei”, IV (1992), nr. 65, p. 7 şi în „Tradiţie şi înnoire…”, vol. I, p. 239-242; Când
și cum se săvârșește corect Taina Sfântului Maslu, în ”Vestitorul Ortodoxiei”, VIII (1996), nr. 155, p. 7 şi în „Tradiţie şi
înnoire în slujirea liturgică”, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, vol. II, p. 405-409; Pot fi săvârşite Sfintele
Taine sau alte lucrări sfinţitoare ale Bisericii fără prezenţa primitorului?, în vol. „Tradiţie şi înnoire…”, vol. II, p. 410-415;
Este „Vindecarea arborelui genealogic” în concordanţă cu învăţătura adevărată de credinţă?, în vol. „Tradiţie şi
înnoire…”, vol. II, p. 416-424 - într-o formă primară, şi în vol. „Biserică şi cult…”, p. 175-176.
O lucrare foarte recentă la temă, nepublicată, este cea a pr. drd. Staicu Gheorghe Marian, Taina Sfântului Maslu în
cele trei confesiuni creştine, teză de doctorat, întocmită sub îndrumarea pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, la Facultatea de
Teologie „Patriarhul Justinian”, Bucureşti, 2011.
Maslu este însă cerută de creştinii din popor, dintre care, cei mai mulţi au o cultură teologică medie şi
submedie. De asemenea, prea adesea, din nefericire, slujitorii nu acordă o atenţie profundă înţelesurilor
adânci ale acestor rânduieli, ei înşişi fiind uneori în confuzie atunci când sunt puşi să lămurească unele
aspecte teologice legate de temă sau să urmărească uniformitatea liturgică a rânduielilor acestei Taine.
Studiul de faţă se doreşte, aşadar, o tâlcuire teologico-liturgică a rânduielilor din slujba Sfântului
Maslu, prin acest demers încercând să oferim câteva sugestii catehetice preoţilor şi câteva lămuriri
teologice, la temă, tuturor celor interesaţi.

2. Argumente şi trimiteri biblice în slujba Sfântului Maslu

Potrivit învăţăturii de credinţă creştin-ortodoxe (ca de altfel întregul sistem liturgic al Bisericii)
şi rânduiala şi textul slujbei Sfântului Maslu au rădăcini biblice. Şi rânduiala şi textul Maslului au fost
întocmite de sfinţi şi imnografi pe baza unor pasaje biblice, de aceea se observă uşor că textul slujbei
citează sau parafrazează pasaje întregi din Scriptură. În alte locuri, îndeosebi în cuprinsul rugăciunilor,
se fac nenumărate trimiteri la diverse locuri biblice.
Primul şir de texte biblice semnificative îl constituie pericopele apostolice. Studiind atent
conţinutul acestor citiri, se constată un suiş ideatic teologic, după cum încercăm să redăm în tabelul de
sinteză de mai jos:
Pericopa Locul Tema teologică Cuvânt –
apostolică Biblic centrală cheie
Epistola sobornicească a
1 Argumentul apostolic al Tainei Întemeierea
Sfântului Iacov, cap. 5, 10-16
Epistola către Romani, Mângâierea şi răbdarea în boală, ca dar
2 Ispita
cap. 15, 1-7 de la Hristos
Epistola I către Corinteni, Harismele – taumaturgia în vechime şi
3 Vindecarea
cap. 12, 27-31 şi cap. 13, 1-8 în prezent. Dragostea creştină
Epistola a II-a către Corinteni
4 Valoarea sacră a trupului Trupul
cap. 6, 16-18 şi cap. 7, 1
Epistola a II-a către Corinteni
5 Suferinţele din trup sunt ispăşitoare Duhul
cap. 1, 8-11
Epistola către Galateni,
6 Ajutorarea celui mai slab Filantropia
cap. 5, 22-26 şi cap. 6, 1-2
Epistola I către Tesaloniceni, Slavă şi mulţumire lui Dumnezeu
7 cap. 5, 14-23 pentru toate; pregătirea pentru a doua Sfinţenia
venire a lui Hristos.
Întrucât întocmitorii rânduielilor Tainei au observat că în Sfintele Evanghelii nu se află un loc în
care să se consemneze foarte precis momentul întemeierii Maslului de către Mântuitorul Hristos, cu
multă înţelepciune ei au gândit să înceapă urcuşul citirilor de la „Apostol” cu relatarea despre practica
acestei Taine, încă din veacul I creştin.
Textul primului „Apostol”, preluat din Epistola Sfântului Iacov (5, 10-16) completează perfect
argumentul evanghelic pe care ni-l dă Sfântul Marcu: „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn
pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (6, 13) – loc biblic neutilizat între citirile din cadrul slujbei!
Fundamentat pe temei apostolic, având deci conştiinţa multului bine ce s-a lucrat prin această Taină, în
Biserică, timp de aproape două milenii, creştinul de astăzi află mângâiere şi susţinere duhovnicească în
marea încercare pe care i-o aduce boala – „prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi, să avem
nădejde”(Romani 15, 4), ceea ce regăsim în a doua pericopă apostolică.
În al treilea text apostolic se relevă dorinţa dobândirii vindecării, bazată pe credinţa şi nădejdea
creştină, este puternic susţinută de lucrarea darurilor speciale din perioada Bisericii primare, a
harismelor: apostolia, proorocia, taumaturgia, didascalia, glosolalia ş.a. Prin acestea se lucrau minuni,
care au rămas în conştiinţa întregii creştinătăţi. Mai presus de ele însă stă dragostea creştină: dragostea
care este numele lui Dumnezeu (I Ioan 4, 8), dragostea dumnezeiască ce a stat la rădăcina actului divin
de trimitere a Fiului în lume, ca să mântuiască lumea şi omul (Ioan 3, 16), dragostea care este limba de
comunicare dintre Dumnezeu şi om, dragostea creştină din Biserică, aceea care inspiră cele mai înalte
simţăminte şi fapte omeneşti şi care „nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8). Acest sentiment sublim
animă întreaga comunitate, în situaţia când un membru este încercat de boală şi uneşte rugăciunea
tuturor, preoţi şi credincioşi, care cer lui Dumnezeu, prin Maslu, iertarea şi vindecarea celui bolnav.
 Motivaţia teologică a însumării energiilor de rugăciune pentru şi către cel bolnav şi a invocării
milei lui Dumnezeu asupra aceluia se regăseşte, în optica teologiei creştine, în valoarea cu care este
dăruit trupul omului, care are vocaţia sfinţeniei. De aceea, în al patrulea „Apostol”, trupul omenesc este
numit de Sfântul Pavel „templu al Dumnezeului celui viu” (II Corinteni 6, 16), pericopa încheindu-se cu
îndemnul „să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia întru
frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7,1).
În al cincilea „Apostol”, celor mai slabi, Sfântul Pavel li se oferă ca exemplu de credinţă,
nădejde şi răbdare în suferinţe trupeşti, din care el însuşi arată: „nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu
viaţă” (II Corinteni 1, 8). Apostolul însuşi arată cum a fost izbăvit de Domnul „dintr-o moarte ca
aceasta” (II Corinteni 1, 10) – în contextul săvârşirii Maslului se poate citi „din moartea deznădejdii”
sau „din moartea necredinţei”. Mai mult, rugăciunea corintenilor pentru părintele lor sufletesc este
model pentru rugăciunea întregii familii / comunităţi parohiale pentru cel bolnav; aşa şi finalitatea poate
fi aceeaşi: boala, socotită ca o încercare, a motivat rugăciunea „multora”, ca dar, astfel că starea de
neputinţă a putut fi învinsă şi acesta este „prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi”(II
Corinteni 1, 11). Este minunat modul în care Apostolul Pavel se identifică întru totul cu orice creştin
încercat - în rânduiala Sfântului Maslu cu cel bolnav, care poate căpăta vindecare.
Pericopa apostolică a şasea dezbate tema într-ajutorării creştine, care se bazează pe principiul
„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Ajutorarea celui
mai slab, filantropie creştină spirituală, se întemeiază pe marea filantropie divină: din nesfârşită iubire
de oameni, Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, ca să poarte sarcinile noastre, ale celor
neputincioşi, prin „sarcini” înţelegându-se mai întâi firea omenească cea plină de păcate. Dar cel slab
trebuie ajutat doar dacă îşi asumă, cu smerenie, condiţia nevolniciei sale, el trebuind să înveţe să îşi
poarte, cu demnitate, neputinţele sale lăuntrice (boala, de exemplu), „răstignindu-şi trupul împreună cu
patimile şi cu poftele lui”(Galateni 5, 24), dar şi să primească apoi, cu mulţumire, iubirea jertfelnică a
celorlalţi, mai ales dragostea lui Dumnezeu, faţă de el.
Această nuanţă este aprofundată în ultimul text apostolic al Maslului, al şaptelea, care arată că
scopul final al Tainei nu este numai vindecarea sufletească şi trupească (acesta este un scop imediat sau
pe termen mediu – pentru viaţa creştinului în trup), ci este pregătirea creştinului pentru „venirea
Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23), adică pentru viaţa veşnică. Primenit sufleteşte şi
trupeşte, creştinul poate aştepta pe Domnul, în bucurie vie, în rugăciune neîncetată şi în mulţumire
adâncă adusă Mântuitorului.
Al doilea „set” de citiri scripturistice ne poartă mai sus, chiar lângă Domnul nostru Iisus Hristos,
pe Care, în citirile din Sfânta Evanghelie, care se fac în rânduiala Tainei Maslului, Îl vedem săvârşind
minuni, vindecări. Un alt tabel poate sintetiza astfel aceste pericope evanghelice:
Pericopa Locul Tema teologică Cuvânt
evanghelică biblic centrală - cheie
1 Luca 10, 25-37 Pilda samarineanului milostiv Milă
2 Luca 19, 1-10 Îndreptarea lui Zaheu vameşul Dor de mântuire
3 Matei 10, 1, 5-8 Trimiterea Apostolilor Apostolat
4 Matei 8, 14-23 Vindecarea soacrei lui Petru şi alte vindecări; Chemare
5 Matei 25, 1-13 Pilda celor 10 fecioare Înţelepciune
Încercarea
6 Matei 15, 21-28 Vindecarea fiicei femeii canaanence
credinţei
7 Matei 9, 9-13 Iisus în casa vameşului Matei Tămăduire
Prima citire din Evanghelie ne pune înainte tema milei creştine. Orice om aflat la necaz se află
„căzut între tâlhari” şi orice om care îi dă ajutor se aseamănă samarineanului milostiv. De fapt se
aseamănă Mântuitorului, pe Care Îl simbolizează samarineanul. Într-una dintre rarele reprezentări
iconografice ale acestei pilde, Mântuitorul Hristos este zugrăvit în chipul samarineanului milostiv, Care
ridică pe cel căzut, îl (re)aduce în Biserica Sa, îl însănătoşeşte sufleteşte şi trupeşte cu Sfintele Sale
Taine, îi dă Evanghelia şi îi rânduieşte preotul ca păzitor şi îngrijitor neobosit în lucrarea de dobândire a
mântuirii. Aceasta este marea temă pe care trebuie să o împlinească preotul, la Sfântul Maslu: să fie un
altfel de samarinean milostiv, pentru creştinul cu sănătatea tâlhărită de boală şi cu sufletul abia viu din
pricina păcatelor. S-a spus că, îndeosebi preotul trebuie să fie un „făcător de bine de profesie”, doar în
acest fel el putând să realizeze şi să aducă, în slujirea sa, lucrarea Domnului, de care omul aflat în
suferinţă are atâta nevoie.
 Cu modelul vameşului Zaheu continuă „lecţia” de însănătoşire a Tainei Maslului. Zaheu este
omul care a dorit să Îl vadă pe Hristos, nu din simplă curiozitate, ci din dorinţa de a-şi îndrepta viaţa sa.
L-a căutat, L-a văzut, L-a primit în casa lui, I-a ascultat cuvântul şi şi-a schimbat pentru totdeauna viaţa,
ca urmare a acelei minunate chemări a Lui. Zaheu reprezintă pe omul care a avut un trai scandalos, plin
de abuzuri şi care poate să îşi refacă viaţa, să o reconstruiască din punct de vedere duhovnicesc şi nu
numai, dacă Îl primeşte pe Hristos în „casa sufletului său”.
A treia lectură evanghelică deschide o perspectivă foarte largă asupra slujirii preotului, care este
chemat să facă apostolat. Ca slujitor sfinţit, preotul are puterea harului lui Dumnezeu, primită prin
hirotonie, şi cu aceasta împarte „dar din dar”. Chiar dacă nu toţi preoţii au daruri speciale – harismele
evocate în pericopa apostolică – ei sunt trimişi de Domnul către toţi oamenii, îndeosebi către „oile cele
pierdute ale casei lui Israel”, sintagmă prin care înţelegem pe cei ce s-au depărtat de Biserică.
Creştinul care primeşte Maslul este chiar omul care, odinioară răzleţit, acum se întoarce, ca oaia cea
rătăcită care are nevoie de păstor.
Ce au deosebitor şi asemănător cele trei personaje despre care consemnează pericopa a patra?
Mai întâi se observă că soacra lui Petru (ca şi alţi demonizaţi sau bolnavi, amintiţi doar) a primit
vindecare, pe când ceilalţi doi nu sunt subiecţii unei minuni. Apoi vedem că toţi trei au fost chemaţi:
soacra – la slujire („s-a sculat şi slujea Lui”), cărturarul – la austeritate absolută („Fiul Omului nu are
unde să - Şi plece capul Său”), iar ucenicul – la ierarhizarea justă a valorilor („…mai întâi să-mi îngrop
pe tatăl meu…”), acesta din urmă înţelegând că numai spre Hristos trebuie să tindă, pentru că El este
Viaţa, pe când lumea este un popor de „morţi”, în care aspiraţia spre viaţă a murit şi care doar îşi
„îngroapă morţii lor”. Acestea ar trebui să fie ţelurile celui ce primeşte Taina: dacă se ridică din boală,
să slujească necontenit lui Hristos, să nu mai caute obsesiv spre cele materiale şi, ieşind din moartea
vieţii de până atunci, să năzuiască spre viaţa veşnică.
Pilda celor zece fecioare creează o necesară tensiune eshatologică şi probează credinţa lucrătoare
prin iubire a bolnavului care nădăjduieşte spre tămăduire. Virtuţile pe care le-au cultivat unii creştini în
viaţa lor pot fi sterpe. Ei au candela sufletului seacă de untdelemnul faptelor. Este stinsă! Fecioarele
înţelepte sunt imaginea creştinilor care împlinesc şi cele ale duhului şi care pragmatizează credinţa –
viaţa veşnică se cucereşte cu faptele bune din viaţa pământească. Acestea deschid uşile cereşti şi aduc
cinstea şederii la masă cu Mirele Hristos. Este marea temă a creştinului, de la primul scâncet – de la
Botez şi până la ultimul suspin – de la moarte: de a pune necontenit uleiul faptelor bune, în candela
vieţii noastre.
Tulburător este exemplul femeii canaanence, din Evanghelia a şasea. Trei refuzuri consecutive a
avut, la început, din partea Domnului. Descurajant pentru orice petent! Dar dragostea jertfelnică, de
mamă, i-a întărit credinţa, i-a deschis inima spre răbdare şi i-a luminat mintea spre înţelepciunea unor
răspunsuri cu adevărat uimitoare, care au smuls admiraţia Mântuitorului şi care au atras după sine
vindecarea fiicei: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul
acela” (Matei 15, 27-28). Scena biblică aduce două învăţăminte. Primul avertizează cu încercarea
supremă pe care o poate primi un părinte: boala fiului său. Al doilea se referă la şansa pe care o au
creştinii de a se ruga unii pentru alţii, cei puternici pentru cei slabi, cei sănătoşi pentru cei bolnavi.
Ambele situaţii, de limită, de mare încercare, pot fi trecute cu stăruinţă în credinţă şi cu rugăciune
fierbinte.
Ultima citire din Sfânta Evanghelie aduce înainte un alt vameş, exponent al tuturor păcătoşilor
din lume. La Matei, la masă, în casă, au şezut lângă Iisus doar vameşi şi păcătoşi. Dar El pentru ei
venise! Profeţii Îl auziseră şi Îl văzuseră ca în vedenie, „drepţii” timpului Îl cunoşteau din Lege, poporul
Îl aştepta, potrivit făgăduinţelor. Cei păcătoşi Îl cunosc înainte de toţi şi Îl au atât de aproape! Stau la
masă cu El, iar acest fapt le schimbă radical viaţa. Se simt aleşi, se simt vindecaţi, se simt iertaţi.
Aceasta trebuie să fie năzuinţa celor care, abia la necaz, durere, boală sau chiar în prag de moarte sunt
chemaţi să guste din Cina Domnului şi din apropierea Sa plină de milă şi iertare, atât de bine simţită în
Taina Sfântului Maslu.
Sunt câteva sensuri din noianul de tâlcuiri care s-ar putea face la aceste pericope. Prin citirea
acestor lecturi biblice, în Taina Sfântului Maslu 4 Îl vedem pe Domnul Hristos făcând minuni şi
vindecări, în mod direct (în pericopele evanghelice, care se citesc, potrivit tradiţiei liturgice, aşezând pe
creştetul bolnavului epitrahilul), aşa cum L-au perceput şi I-au urmat Apostolii această lucrare (în
pericopele apostolice) şi în mod actualizat (prin însăşi structura, rânduiala şi lucrarea Tainei).
4
Câteva succinte referiri a se vedea la pr. Mihai Colotelo, Importanţa Tainei Sfântului Maslu în pastoraţie, în “Îndrumător
bisericesc pe anul de la Hristos 1990”, 138 (1990), Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1990, p. 81-84.
 3. Mântuitorul Iisus Hristos – Izvorul vindecării şi al iertării
Textul slujbei Sfântului Maslu reflectă plenar învăţătura ortodoxă despre iertarea păcatelor şi
vindecarea de boală, întrucât, cel mai adesea, Părinţii afirmă că boala este consecinţă a păcatului, după
cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).
Din acest considerent, pretutindeni în textul slujbei este invocată puterea lui Dumnezeu, Care
iartă păcatele. Ilustrative în acest sens sunt invocările formulate în partea de introducere a celor şapte
rugăciuni mari şi a celorlalte două, de la Sfântul Maslu:

Rugăciunea Începutul rugăciunii (invocarea)

„Cel ce eşti fără de început şi fără de sfârşit, Sfinte al Sfinţilor, Care ai trimis pe
Unul-Născut, Fiul Tău să tămăduiască toată boala şi neputinţa sufletelor şi
1. trupurilor noastre..., Tu eşti Dumnezeu mare şi minunat, Care păzeşti legământul
Tău şi dai mila Ta celor ce te iubesc pe Tine; Cel ce dai izbăvire de păcate prin
Sfânt Pruncul Tău Iisus Hristos; Care ne-ai renăscut pe noi din păcat...”
„Părinte Sfinte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care ai trimis pe Unul
Rugăciunea la Născut Fiul Tău, Domnul nostru Isus Hristos, să vindece toată boala şi să
ungerea bolnavului răscumpere din moarte, tămăduieşte pe robul Tău acesta (N) de neputinţa
(formula Tainei) trupească şi sufletească ce l-a cuprins şi-l fă să vieze prin harul Hristosului
Tău...”
„Dumnezeule cel mare şi Preaînalt... izvorul înţelepciunii şi adâncul cel
necuprins al bunătăţii celei adevărate şi noianul cel nemărginit al milostivirii,
2.
Însuţi, iubitorule de oameni, Stăpâne, Dumnezeul celor veşnice şi al celor
minunate...”
„Stăpâne Atotţiitorule, Cel ce pedepseşti şi nu omori, Care întăreşti pe cei
3. neputincioşi şi ridici pe cei căzuţi; Cel ce îndreptezi chinurile cele trupeşti ale
oamenilor, rugămu-ne Ţie...”
„Bunule şi iubitorule de oameni, îndurate şi multmilostive Doamne, Cel plin de
4. mila şi bogat în bunătate, Părinte al îndurărilor şi Dumnezeul a toată
mângâierea... ne-ai dat putere să tămăduim... neputinţele poporului…”
„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce pedepseşti şi iarăşi tămăduieşti, Care ridici
de la pământ pe cel sărac şi din gunoi înalţi pe cel lipsit, Tatăl orfanilor, limanul
5. celor înviforaţi şi doctorul celor bolnavi... Cel ce primeşti pocăinţa păcătoşilor şi
ai putere a ierta păcatele cele multe şi grele şi dai tămăduire tuturor celor ce
petrec întru neputinţă şi în boală îndelungată...”
„Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul nostru, Bunule şi iubitorule de oameni,
6. doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Cel ce porţi fără durere neputinţele
noastre, cu a cărui rană toţi ne-am vindecat...”
„Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, doctorul sufletelor şi al trupurilor, Cel ce
vindeci suferinţele cele îndelungate, Care tămăduieşti toată boala şi toată
7. neputinţa în popor; Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la
cunoştinţa adevărului; Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi
să fie viu...”
Rugăciunea care „Împărate Sfinte, Îndurate şi Multmilostive Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi
se citeşte pe capul Cuvântul lui Dumnezeu celui viu, Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se
bolnavului întoarcă şi să fie viu...”5.

Se observă că rugăciunea care se face la cele şapte ungeri, cât şi rugăciunile 1 şi 3, încep cu
invocarea lui Dumnezeu - Tatăl, element euhologic comun şi cu rânduiala celorlalte Sfinte Taine 6, dar
5
Pentru textul integral al rugăciunilor, a se vedea Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2006, p. 142-143, 144, 147-148, 151, 153-154, 156-158, 161-163, 165-166, 166-167, respectiv. Aceasta
este ediţia de Molitfelnic pe care, în vederea realizării analizei din acest studiu, am folosit-o în toate citările din textul slujbei.
6
De exemplu, vezi în rânduiala Sfântului Botez: exorcismele 1, 3 şi 4, rugăciunile: „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru,
cheamă pe robul Tău…”, „Îndurate şi Milostive Dumnezeule, Cel ce cercetezi inimile…”, „Că Tu de bunăvoie, toate
aducându-le din nefiinţă în fiinţă…”, „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Care celor ce erau cu Noe în
corabie…” , „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Izvorul bunătăţilor…”, în Molitfelnic ed. cit., p. 22 -
îndeosebi cu rânduiala Sfintei Liturghii (a Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare) -
marea rugăciune teologică, din cadrul anaforalei liturgice. Din punct de vedere teologic, înţelegem că
această invocare a lui Însuşi Dumnezeu Tatăl se face pentru că El trimite în lume pe singurul Său Fiu,
Care Se întrupează pentru a mântui pe om. Mântuirea omului a presupus, în primul rând, lucrarea
tainică, interioară, de sfinţire şi îndumnezeire a firii umane, pe care Domnul Hristos a săvârşit-o mai
întâi în propria Sa Persoană, unde, în unire ipostatică, firea Sa umană a fost îndumnezeită până la
incandescenţă de firea Sa dumnezeiască. Pe de altă parte, chemare în rugăciune a lui Dumnezeu - Tatăl
face referire şi la trimiterea, de la El, prin Fiul, către noi, cei din Biserică, a Duhului Sfânt, Care este
chemat să sfinţească untdelemnul. Acest al doilea aspect redimensionează orice posibilă înţelegere
greşită. Rugăciunea devine triadologică, structură susţinută temeinic şi de şirul ecfoniselor care încheie
cele nouă rugăciuni din cuprinsul Tainei. Despre acestea se va face vorbire ceva mai departe. În al
treilea rând, slujitorul este motivat duhovniceşte şi emoţional, pentru că rugăciunea sa se înalţă, se
adresează direct lui Dumnezeu-Tatăl şi întregii Preasfinte Treimi.
O succintă „radiografie” a acestor şapte rugăciuni, pătrunzătoare şi pline de puterea lui
Dumnezeu descoperă câteva sensuri imediate:
Rugăciunea întâi atinge, încă de la început, cele două scopuri mai presus de tămăduirea trupului
şi mult mai înalte ale Maslului, care se săvârşeşte „…spre izbăvire desăvârşită de păcate… şi spre
moştenirea împărăţiei cerurilor”. Astfel, creştinul este mult ajutat să urmărească marea finalitate a
vieţii sale: însănătoşirea sufletului de boala păcatului şi dobândirea mântuirii; în comparaţie cu acestea,
redobândirea sănătăţii trupeşti devine un scop minor, secundar şi relativ mult mai uşor de atins. Pentru
omul foarte credincios şi care are conştiinţa veşniciei, redobândirea sănătăţii trupeşti nici nu mai
contează esenţial! El se pregăteşte „pentru întâmpinarea marei treceri, pentru eternitate”7. În mod
pedagogic, textul reaminteşte creştinului despre marea lucrare pe care a săvârşit-o Dumnezeu Tatăl, prin
Domnul Hristos, pentru noi. El dă „izbăvire de păcate prin Pruncul (Tău) Iisus Hristos, „ne-a renăscut
pe noi din păcat”, „ne-a scos din întuneric şi din umbra morţii…” şi „celor ce L-au primit le-a dat
putere să se facă fiii lui Dumnezeu prin baia naşterii din nou, dăruindu-ne înfierea”. În „vuietul
Tainei”, creştinul se unge cu uleiul sfinţit şi dobândeşte şi darul iertării de păcate – „moare păcatului”,
„viază dreptăţii” şi „se îmbracă în Domnul Hristos”, cu „îmbrăcăminte împărătească” (doar la Botez
se mai arată la fel, despre noul luminat) şi, mai mult, capătă darul „veseliei veşnice” cu Hristos. În
adâncul persoanei creştinului (trup-suflet) se petrece, aşadar, un fenomen complex de transformare, spre
atingerea scopului final al vieţii. Sfântul Simeon al Tesalonicului comentează acest moment: „Iată şi
darul desăvârşit: mântuirea noastră şi moştenirea Împărăţiei Cerurilor şi a slavei lui Dumnezeu” 8.
Despre rugăciunea „Părinte Sfinte…”, numită mai târziu, tehnic-scolastic, formula Tainei, despre care
vom vorbi şi mai departe, din aceeaşi sursă patristică de secol XIV aflăm că se citea de către preot
„punându-şi mâna pe capul celui ce se pocăieşte, arătând că face tămăduirea după urmarea
Stăpânului , Care Şi-a pus mâna pe bolnavi şi prin atingere i-a tămăduit, şi că lucrează din Darul cel
dumnezeiesc, fiind sfinţit cu hirotonia şi curăţind şi sfinţind cu atingerea mâinii”9.
Pentru a se consolida mai adânc în cugetul şi inima creştinului credinţa că, prin Maslu el
primeşte tămăduire nu doar de boală, ci şi de moarte, rugăciunea a doua reia tema Întrupării Fiului lui
Dumnezeu, fapt şi lucrare divină care se întemeiază pe înţelepciunea şi bunătatea Tatălui, fără de
cuprindere pentru mintea omenească, aşa cum se arată întru început. Dumnezeu ia trup omenesc,
pătimitor, dar primeşte să împlinească această iconomie dumnezeiască – „Dumnezeu fiind, Te-ai făcut
om10 pentru zidirea Ta…”, pentru că ţelul este înalt, suprem: Dumnezeu Se face om „pentru mântuirea
păcătoşilor”. Pentru aceasta, în Sfântul Maslu, Dumnezeu trimite credinciosului, deopotrivă, „darul cel

49.
7
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă, în “Îndrumător bisericesc”, Buzău, 1982, p. 145.
Câteva referiri la acest aspect şi la pr. prof. dr. Spiridon Cândea, Îngrijirea pastorală a credincioşilor bolnavi, în
“Mitropolia Ardealului” II (1957), nr.1-2, p. 99-100 şi pr. prof. dr. Nicolae C. Buzescu, Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele
Taine, în “Ortodoxia” XXXI (1979), nr. 3-4, p. 579.
8
Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după adevăratele principii
puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003, ediţia a II-
a, vol. II, p. 36.
9
Ibidem, p. 37.
10
În unele ediţii mai vechi, textul este tradus cu “Dumnezeu fiind, Te-ai zidit pentru zidirea Ta…”. Imaginea unui Dumnezeu
Care “Se zideşte” în trup de om are forţa teologică de a arăta cât de mult S-a smerit Domnul pentru noi; expresia reflectă, pe
cât se poate, teologia kenozei. Câteva referiri asupra acestui pasaj, la pr. prof. dr. Constantin Galeriu, op. cit., p. 143.
tămăduitor şi iertarea păcatelor”, ambele izvorând spre umanitatea căzută şi păcătoasă, din omenitatea
îndumnezeită a lui Hristos.
Rugăciunea a treia pune un alt important şi necesar accent: în lumea noastră nu există niciun om
perfect sănătos. Orice om are o boală sufletească sau trupească, sau poate avea mai multe astfel de boli.
Chiar dacă cineva nu are nicio suferinţă majoră, are, poate, o neputinţă sau o slăbiciune interioară sau,
într-o lume cu multă necurăţie, se poate să fi suferit, din nebăgare de seamă, din lucrarea diavolului ori
din altă pricină, vreo „întinăciune” sufletească sau trupească. Dacă un creştin este cu totul curat,
rugăciunea îi atrage luarea-aminte că orice om are, totuşi, boala lui „ascunsă”. Sensul cuvântului poate fi
unul literal (trăim într-o lume a oamenilor cu boli ascunse, şi vedem cum mulţi dintre cei de lângă noi,
cu afecţiuni despre care nu ştiau, necruţătoare, galopante, dispar şi în câteva săptămâni, sau – unii – într-
o clipă) sau unul figurat (fiecare om are o înclinare spre un anumit tip de păcat, fenomen interior, intim
şi foarte greu de controlat, ce se petrece: 1. din cauza naturii umane căzute, pe care o moştenim; 2. din
cauza nelucrării cu harul Botezului şi cu darurile Mirungerii sau, 3. din cauza unei vieţi, dezordonate,
păcătoase, îndepărtate sau total lipsite de Hristos). Dacă rugăciunea a treia Îl arată pe Dumnezeu ca pe
un curăţitor al sufletului şi, îndeosebi, ca pe un vindecător al bolii adânci din trup, în cea de-a patra
Domnul este chemat să Îşi desăvârşească lucrarea, să ia pe omul vindecat trupeşte şi sufleteşte şi să îl
mântuiască. În textul rugăciunii, destul de redus ca amploare, se regăseşte de trei ori cuvântul
„mântuire”: în primele două situaţii, în traducerea românească este folosit cu un dublu sens (primul, de
„izbăvire” de cele rele şi al doilea cel propriu), dar în a treia situaţie este folosit doar în sensul propriu11.
Deodată cu rugăciunea a cincia, nota generală a textului se schimbă: tonul devine mai grav, se
fac referiri la căderea în care se află omul. Chiar preotul, ca slujitor sfinţit, este chemat să îşi arate,
public, cu glas mare, nevrednicia personală în raport cu sublimul slujirii la care este chemat. Acest pasaj
are, de asemenea, un rol pedagogic. Văzând că şi preotul cere Domnului, cu atâta stăruinţă, iertare de
greşeli şi puterea de a se apropia mai mult de El, poporul capătă curaj şi nădejde. Aude că Hristos este
„tatăl orfanilor, limanul celor înviforaţi, doctorul celor bolnavi…”, că El poartă „fără mâhnire
slăbiciunile noastre şi ia asupră-Şi suferinţele noastre”, că este „grabnic spre ajutor şi zăbavnic la
mânie”. Folosirea termenilor după principiul antitezei realizează multiplul efect al rugăciunii. Creştinul
înţelege că se poate ridica, chiar din gunoiul vieţii sale, ca „Iov acela, care socotea gunoiul palat şi rănile
mărgăritare”12; în al doilea rând, se pregăteşte pentru teribila „confruntare spirituală” cu Hristos, cu
Evanghelia – Legea iubirii şi cu propria-i conştiinţă, probă de foc ce îl aşteaptă în rugăciunile
următoare. În al treilea rând, oricine ascultă această rugăciune îşi reevaluează aşa-zisa sa „viaţă
dreaptă”, care aici este numită „cârpă lepădată” în faţa Domnului, apoi îşi vede şansa iertării „păcatelor
tinereţii şi ale neştiinţei”, care, de cele mai multe ori pot fi cauze pentru alte căderi, dar pot fi sublimate
în pricini de pocăinţă. Mai mult, creştinul capătă acum o arvună a marii bucurii finale: simte cum
Dumnezeu începe să îl „miluiască cu liniştirea”.
Rugăciunile a şasea şi a şaptea sunt, prin excelenţă, un model de mijlocire pe care o fac preoţii
săvârşitori pentru cel bolnav, exprimările fiind atât de clare, în acest sens: „…Şi orice a greşit cu
cuvântul, cu fapta sau cu gândul, în timpul nopţii sau în timpul zilei; şi, de a căzut sub blestem preoţesc
sau sub blestemul său, sau cu jurământ a amărât pe cineva şi l-a făcut de s-a jurat…slăbeşte, lasă,
iartă-i lui, Dumnezeule, trecându-i cu vederea păcatele făcute de dânsul cu ştiinţă sau cu neştiinţă”.
Mai mult, analiza duhovnicească a rugăciunii devine maximal profundă, caută să identifice răul din
simţuri, să-l scoată din locurile adânci în care s-a încuibat în om, textul căpătând astfel accente
dramatice şi care se aseamănă cumva exorcismelor pe care Biserica le practica mai ales în perioada
primară: „…şi de este sub blestem preoţesc sau al tatălui său sau al mamei sale; sau cu ochii a poftit,
sau cu mirosul s-a desfrânat, ori cu pipăitul s-a pornit spre desfrânare, sau cu gustul s-a dezmierdat
sau cu vreo aprindere oarecare trupească sau sufletească s-a despărţit de a Ta voie şi sfinţire, orice a
greşit şi el şi noi, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, Care nu ţii minte răul, iartă…”. Creştinul
zilelor noastre ar putea socoti puţin jenantă această abordare atât de directă a „intimităţii” spirituale a
omului căzut în păcat, dar aceasta nu este altceva decât o chemare la ieşirea din anomalie şi la intrarea
în normalitatea vieţii în Hristos, în Biserică. Însă, în vederea redobândirii curăţiei sufleteşti, schimbarea
presupune eroism din partea „bolnavului”. „Tratamentul”, deşi vindecător, este dureros prin faptul că
apelează la o adevărată „terapie a ruşinii”. Sub imperiul rugăciunii ce sună ca un clopot al redeşteptării
11
În textul grecesc, aici se folosesc termenii “σωτηρίαν” – “mântuire” (substantiv, în cazul Acuzativ) şi “σωζειν” (verb la
infinitiv, tradus în limba română cu formă de conjunctiv prezent). Am folosit o ediţie mai veche Ευχολογιον τό Μεγα,
Veneţia, 1862, p. 278.
12
“Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul”, Cântarea a IV - a, în Triod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 417.
în urechile sale, creştinul înţelege că, pentru a obţine vindecarea, nu se mai poate complace în starea sa
decadentă. Simte că trebuie să se vindece mai întâi de păcat! Această vindecare presupune
recunoaşterea, în forul interior al conştiinţei sale, a acelor căderi ale simţurilor – porţile de intrare a
păcatelor. Confruntarea se petrece intim, în adânc de suflet, unde conştiinţa, vie, urmăreşte acel zapis de
fapte urâte şi ruşinoase, citit de preot ca o strigare publică în agora comunităţii eclesiale, biserica. Cu
siguranţă, mulţi dintre cei prezenţi la slujbă îşi aud propriile erori, curmă răul şi îşi îndreaptă viaţa, ca
urmare a acestei terapii de şoc!
Cum se poate explica această „duritate” a celor două rugăciuni, la Maslu, slujbă care, de cele
mai multe ori se face în prezenţa unor oameni plini de durere, hipersensibilizaţi de suferinţă şi care au
nevoie de afecţiune, blândeţe, delicateţe? În mod cert, aceste pasaje sunt reminiscenţe vechi, din timpul
când Sfântul Maslu se săvârşea laolaltă cu Taina Spovedaniei13. Nota severă a rugăciunii preia abordarea
pastorală atât de responsabilă de la Spovedanie, în cadrul căreia duhovnicul tratează cu milă pe păcătos,
spre îndreptarea sa, dar este necruţător cu păcatul14.
După cum aminteam mai sus, sensul şi tonul ascendent al rugăciunilor sunt indicate şi de şirul
ecfoniselor, care este următorul:

Rugăciunea Ecfonisul
„Că Ţie se cuvine să ne miluieşti şi să ne mântuieşti, Dumnezeule, Dumnezeul nostru,
1 şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Preasfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.”
Rugăciunea la „Că Tu eşti izvorul tămăduirilor, Dumnezeule, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă
ungerea înălţăm, împreună şi Unuia-Născut Fiul Tău şi Preasfântului Duh, acum şi pururea şi
bolnavului în vecii vecilor, Amin.”

„Că Ţie se cuvine să ne miluieşti şi să ne mântuieşti pe noi, Hristoase Dumnezeul

nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi
2
Preasfântului şi bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, Amin.”
„Că Ţie se cuvine să ne miluieşti şi să ne mântuieşti, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă
3
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.”
„Că Ţie se cuvine să ne miluieşti şi să ne mântuieşti pe noi, Hristoase Dumnezeul
4 nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Părintelui Tău Celui fără de început şi
Preasfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.”
„Că Tu eşti nădejdea celor fără de nădejde şi odihna celor istoviţi şi împovăraţi cu
fărădelegi şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi
5
Preasfântului şi bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, Amin.”
„Că, precum este slava Ta, aşa este şi mila Ta, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui
6 fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.”
„Că n-ai zidit pe om spre pieire ci spre paza poruncilor Tale şi spre moştenirea vieţii
celei nestricăcioase. Şi Ţie slavă înălţăm împreună şi Părintelui Tău Celui fără de
7
început şi Preasfântului şi bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor, Amin.”

13
Încă în secolul al III-lea, Origen consemnează o formă primitivă de Maslu şi Mărturisire, care se săvârşeau laolaltă, despre
care vorbeşte în două locuri, în Omilia a II – a la Levitic : 1. “Căci orice suflet are nevoie de uleiul milostivirii dumnezeieşti:
nimeni nu poate scăpa de viaţa prezentă dacă a fost privat de uleiul miluirii cereşti…prezenţa Duhului Sfânt curăţă toate
mizeriile, dân iertare păcatelor.”; 2. “Mai există şi o a şaptea iertare, dură şi încordată, prin pocăinţă, când păcătosul îşi
spală aşternutul său în lacrimi, iar lacrimile i se fac pâini ziua şi noaptea, când nu roşeşte a arăta preotului Domnului
păcatul şi a cere leac…În aceasta se împlineşte şi ceea ce spune apostolul Iacob: Dacă este cineva lipsit de tărie, să cheme
presbiterii Bisericii şi să pună mâinile deasupra lui, ungându-l cu ulei în numele Domnului…” - a se vedea Origen, Omilii
şi adnotări la Levitic, ediţie bilingvă, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 71, respectiv 82-83. Despre această împreună-lucrare a
Tainelor Mărturisirii şi Maslului aminteşte şi Sfântul Simeon al Tesalonicului, în secolul al XIV-lea. Câteva referiri la
Rugăciunile a şasea şi a şaptea, la: pr. prof. dr. Constantin Galeriu, op. cit., p. 155 şi prof. N. Grosu, Taina Sfântului Maslu,
în „Ortodoxia” XXXI (1979), nr. 3-4, p. 559-560.
14
Observaţii asupra tuturor celor şapte rugăciuni de la Taina Maslului, dar asupra rugăciunii a şaptea, îndeosebi, a se vedea la
ierom. Petru Pruteanu, Slujba Sfântului Maslu, istorie şi actualitate, în „Altarul Reîntregirii”, XV (2010), nr. 2, p. 237-238.
 Rugăciunea „Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Care ai poruncit să iertăm de şaptezeci de ori câte
care se citeşte şapte celor ce cad în păcate, pentru că precum este slava Ta, aşa este şi mila Ta şi Ţie
pe capul se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
bolnavului acum şi pururi şi în vecii vecilor, Amin.”

În consecinţă, se observă mai întâi, că la lucrarea vindecătoare concură întreaga Sfântă Treime:
Tatăl lucrează prin Fiul, în Sfântul Duh. Lucrarea este similară cu cea din timpul creării lumii. Şi omul,
care este microcosmos în macrocosmos, aşadar o lume, este recreat prin har - mântuit în Iisus Hristos,
Care vine de la Tatăl şi lucrează în lume prin Sfântul Duh, în Biserică, prin Sfintele Taine.
Analiza comparativă a textelor arată că ecfonisele, care sunt concluzii sau esenţializări ale
rugăciunilor pe care le finalizează, sugerează un proces de ridicare şi îmbunătăţire a stării sufleteşti şi de
sănătate a celui căruia i se citeşte slujba. Primele cinci ecfonise din tabelul de mai sus conştientizează
bolnavul/păcătosul că singurul izvor al tămăduirilor este Dumnezeu şi că El săvârşeşte minunea
tămăduirii din nemăsurata Sa milă şi din nespusa Sa iubire de oameni. Al şaselea ecfonis din tabel (de la
rugăciunea a cincia) întăreşte speranţa omului, care, oricât ar fi de prăbuşit în boală sau în răutăţi, se
poate ancora în Dumnezeu şi îşi poate reface viaţa. Ecfonisele de la rugăciunile a 6-a şi a 7-a
reactualizează ideea teologică a creării omului spre dobândirea vieţii celei veşnice; omul este vârful
întregii creaţii, stăpânul ei, iar căderea lui a atras după sine căderea întregii creaţii. Greşeala primilor
oameni a adus în firea omenească stări şi situaţii nepotrivite ei: frigul, foamea, frica, boala şi moartea.
Întruparea Mântuitorului lucrează, răscumpărător, şi îmbunătăţirea ontologică a omului; lucrarea aceasta
se săvârşeşte, pentru noi, în Biserică, prin Sfintele Taine, Sfântul Maslu fiind o cale de vindecare.
Ultimul ecfonis (al nouălea din tabelul nostru), cel al rugăciunii care se citeşte cu Evanghelia
deschisă pe capul bolnavului, se constituie într-o temă duhovnicească greu de împlinit pentru orice
creştin: ca să fie iertat, el trebuie să ierte, după modelul lui Dumnezeu, Care ne iartă la nesfârşit greşelile
noastre, cu condiţia de a ne căi de ele şi de a nu le mai săvârşi. Aceasta înseamnă că vindecarea este un
act sinergic: Dumnezeu vindecă, dacă omul doreşte şi se lasă vindecat!

4. Mijlocirea Maicii Domnului

Ca în toate celelalte rânduieli ortodoxe, şi în slujba Sfântului Maslu, Maica Domnului este
stăruitor chemată în ajutorarea celui bolnav. În conştiinţa ortodocşilor este adânc imprimată credinţa că
Maica Domnului poate să aducă vindecare unui bolnav, atunci când este invocată cu rugăciune spre
acest lucru. Această realitate este demonstrată de mulţimea de vindecări pe care Maica Domnului le-a
săvârşit de-a lungul timpului, multe dintre ele fiind consemnate în diferitele variante ale vieţii ei, în
Sinaxare, paterice sau în alte surse patristice şi neopatristice. Paraclisul ei precizează: „pentru păcatele
mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu” 15. De aceea, rânduiala Sfântului
Maslu se deschide, după rugăciunile începătoare, Psalmul 142 şi ectenia mică, cu troparele de umilinţă,
între care „Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu…”16.
Canonul Sfântului Maslu, operă imnografică a lui Arsenie Cipriotul, cuprinde, la fiecare cântare,
invocări către Maica Domnului, care este numită „acoperământ tare şi păzitoare, liman şi zid, scară şi
turn”17, „măslin roditor, prin care lumea s-a umplut de milă”18, „preacuratul palat al împăratului
ceresc”19.
Aceste imagini teologice, metaforice, arată tocmai credinţa puternică pe care o au ortodocşii în
puterea vindecătoare a Maicii Domnului. Ca urmare, în acelaşi canon ea este chemată, cu stăruinţă, aşa:
„izbăveşte pe robul tău de toate neputinţele şi necazurile” 20, „dezleagă suferinţa amară a acestuia ce
boleşte”21, „miluieşte şi tămăduieşte pe acest bolnav, că la tine a alergat” 22, „mântuieşte cu
mângâierea rugăciunilor tale pe acesta ce pătimeşte”23.
Maica Domnului revarsă mila sa şi puterea sa asupra celor bolnavi, din mila şi puterea
preaiubitului său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos. Ea este mijlocitoarea noastră către El, de aceea s-a
15
“Primul Paraclis al Maicii Domnului”, în Acatistier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 133.
16
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 127.
17
Ibidem, Cântarea a IV-a, p. 129.
18
Ibidem, Cântarea a VI-a, p. 131.
19
Ibidem, „Slavă…” la Laude, p. 135.
20
Ibidem, Cântarea a II-a, p. 128.
21
Ibidem, Cântarea a III-a, p. 128.
22
Ibidem, Cântarea a IV-a, p. 129.
23
Ibidem, Cântarea a VI-a, p. 131.
spus, încă din vechime, că ceea ce face Dumnezeu cu puterea, poate face Maica Domnului cu
rugăciunea sa către El. Întotdeauna Fiul Îşi ascultă Maica, fapt pentru care, în teologia ortodoxă, Maica
Domnului este percepută ca cea mai puternică mijlocitoare la Dumnezeu, pentru neamul omenesc. Unul
dintre multele argumente poate fi chiar acesta: „Pe tine, ceea ce ai purtat în pântece pe Cel ce ţine toate
în palmă şi L-ai întrupat în chip minunat, după cum a bineplăcut lui Dumnezeu, te rugăm, Maica lui
Dumnezeu, fă-L milostiv pe Acela, spre acesta care pătimeşte” 24. În Biserică, ea este nădejdea celor
deznădăjduiţi şi izvor de tămăduire pentru cei bolnavi; în acest spirit, în Canonul de la Maslu, ne rugăm
ei astfel: „Fecioară, primind cântări şi rugăciuni de la robii tăi, izbăveşte, preacurată, de patimi
cumplite şi de dureri, cu rugăciunile tale, pe cel ce prin noi aleargă la acoperământul Tău cel
dumnezeiesc”25. În legătură cu acest ultim text, s-a spus că, „asemenea unei mame care îşi întinde
braţele sale şi acoperământul sau omoforul ei, ea ne cuprinde pe toţi în rugăciunile sale şi ne ajută la
nevoi”26.
Imnul „Cuvine-se cu adevărat”, care încheie Canonul Sfântului Arsenie finalizează şi exerciţiul
de preacinstire care se aduce Maicii Domnului şi în Taina Sfântului Maslu.
În puternica rugăciune de ungere din cadrul rânduielii Tainei, Maica Domnului este invocată în
fruntea unei pleiade întregi de sfinţi tămăduitori, ca să mijlocească la Domnul Dumnezeu pentru
tămăduirea celui bolnav27; de asemenea şi în textul apolisului. Textul final mariologic este un tropar
preluat din slujba Aghesmei celei mici, care sintetizează totalitatea invocărilor de până acum: „Caută
spre rugăciunea robilor tăi, ceea ce eşti cu totul fără de prihană, potolind pornirile cele rele împotriva
noastră şi izbăvindu-ne pe noi de tot necazul, că pe tine singură nădejde te avem şi apărarea ta am
dobândit. Să nu fim ruşinaţi, Stăpână… ”28.
Trebuie subliniat faptul că, în rânduielile primitive al Tainei, cele de dinainte de secolul al V –
lea, rolul mijlocitor şi intervenţia vindecătoare ale Maicii Domnului sunt, parcă, mai bine evidenţiate,
îndeosebi în rugăciunile mari ale Maslului (în special în cea dintâi şi în cea de-a şaptea)29.

5. Intercesiunea sfinţilor vindecători

Deodată cu Maica Domnului, în rugăciunile Sfântului Maslu sunt invocaţi sfinţii vindecători.
Primii dintre aceştia sunt înşişi Sfinţii Apostoli, chemaţi în rugăciune ca unii ce au luat, precum „lumină
din lumină”, harul vindecător de la Învăţătorul şi Domnul Iisus Hristos. Pentru prima dată în rânduiala
Tainei, ei sunt pomeniţi într-o stihiră care se adresează Mântuitorului: „Ai dat harul Tău, prin apostolii
Tăi, lesne Iertătorule şi Iubitorule de oameni, ca să tămăduiască, cu untdelemnul Tău cel sfânt, rănile
şi bolile tuturor...”30. Textul imnografic este inspirat din trimiterea pe care a făcut-o Mântuitorul
apostolilor, despre care Sfântul Evanghelist Marcu spune că ungeau cu untdelemn rănile celor bolnavi şi
aceştia îndată se făceau sănătoşi, citată mai sus.
În cadrul Tainei, după binecuvântarea mare, ectenia mare şi rugăciunea sfinţirii untdelemnului,
se cântă o serie de tropare, în care sunt invocaţi mai mulţi sfinţi. Două dintre ele (al patrulea şi al
cincilea) sunt dedicate Sfântului Iacov, ruda Domnului. În primul dintre ele nici nu este amintit numele
apostolului, ci este folosită, cu multă iscusinţă o metonimie, inspirată din troparul Sfântului 31: „Cel ca
ucenic al Domnului ai primit, o, drepte, Evanghelia, cela ce, ca mucenic ai cununa cea veşnică şi ca
rudă a Domnului ai îndrăznirea, iar ca ierarh ai mijlocirea, roagă-l pe Hristos Dumnezeu, să
24
Ibidem, Cântarea a VII-a, p. 134.
25
Ibidem, Cântarea a IX-a, p. 133.
26
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Adormirea Maicii Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe, în „Glasul Bisericii” LIII (1997),
nr. 5-8, p. 33. La temă, a se vedea şi studiul pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Maica Domnului ca mijlocitoare, în „Ortodoxia”
IV (1952), nr. 1. p. 79-129.
27
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 144.
28
Ibidem, p. 167 şi 200.
29
De exemplu, în prima rugăciune din rânduiala Maslului în Biserica Coptă, care a conservat perfect forma tipiconală a
slujbei de dinainte de secolul al V - lea, se fac cinci invocări ale milei şi puterii lui Dumnezeu, care se finalizează cu
chemarea Maicii Domnului, care este rugată ca să susţină şi să dea putere rugăciunilor pe care le înalţă Stăpânului preoţii şi
poporul, care zic „…prin (sau cu) ocrotirea Fecioarei Maria, Maica mântuirii”. După rugăciunea a şaptea, în care
estepomenită şi Maica Domnului, preotul rosteşte stihul final „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, nenuntită, roagă-te pentru
mântuirea sufletelor noastre”. Pentru aceasta, a se vedea lucrarea dr. Talaat Takla Mourkous, Sfintele Taine în Biserica
Ortodoxă Coptă şi în Biserica Ortodoxă Română, (capitolul despre Taina Sfântului Maslu, p. 127-146), teză de doctorat
susţinută la Facultatea de Teologie „Patriarhul Justinian”, în 2006, sub îndrumarea pr. prof. dr. Nicolae D. Necula şi studiul
aceluiaşi, Taina Sfântului Maslu în Biserica Coptă şi în Biserica Ortodoxă Română, în „Teologie şi viaţă” XVIII (LXXXIV)
(2008), nr. 7-8, p. 174.
30
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, la „Laude”, p. 134.
31
„La Vecernie, Ziua a douăzeci şi treia”, în Mineiul pe octombrie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 347-348.
mântuiască sufletele noastre”32. Abia în al doilea tropar, inspirat din condacul slujbei Sfântului Iacov 33,
este precizat numele: „Dumnezeu, Cuvântul, Cel Unul născut al Tatălui... te-a arătat pe tine, minunate
Iacov, întâi păstor şi dascăl al Ierusalimului şi iconom credincios al Tainelor celor duhovniceşti.
Pentru aceasta, toţi te cinstim, apostole”34. Sfântul Iacov este invocat aici ca rudă a Domnului, ca
Apostol, ca prim-episcop al Ierusalimului, ca martir şi ca autor al epistolei în care găsim cel mai
puternic argument noutestamentar, care demonstrează că Taina Sfântului Maslu era practicată în
Biserică, încă din timpul Sfinţilor Apostoli - Iacov 5, 13-15 - citat mai sus.
Urmează în ordine, condacul Sfântului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei („În Mira, Sfinte,
sfinţitor te-ai arătat...”), troparul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir („Mare
apărător, te-a aflat întru primejdie lumea...”), troparul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon
(„Purtătorule de chinuri, sfinte şi tămăduitorule Pantelimon...”) şi troparul Sfinţilor Doctori fără de
arginţi („Sfinţilor cei fără de arginţi şi făcătorilor de minuni...”), fără ca acestora să li se amintească
numele. Seria troparelor se încheie cu cel al Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, de asemenea
nepomenit pe nume: „Măririle tale, iubitorule de feciorie, cine le va spune?...). Deşi nu este martir,
Sfântul Ioan Evanghelistul este asimilat cu martirii şi intră în ceata vindecătorilor prin puterea
cuvântului său, care izvorăşte din faptul că a stat lipit de pieptul Domnului, la Cina cea de Taină. De
aceea, troparul – de fapt, cu o foarte mică diferenţă la finele textului, condacul slujbei pentru Mutarea
Sfântului, slăvitului Apostol şi Evanghelist Ioan teologul35 - i se adresează: „Că izvorăşti minuni şi verşi
tămăduiri şi te rogi pentru sufletele noastre, ca un cuvântător de Dumnezeu şi de Hristos preaiubit” 36.
Despre această suită de tropare, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: „După blagoslovenie, se zic
oarecare tropare, spre îmblânzirea lui Dumnezeu, de către preotul cel dintâi sau de ceilalţi, apoi se
zice rugăciunea Maslului…”37, precizând astfel şi că, în secolul al XIV-lea, structura Tainei deja se
cristalizase.
Rugăciunea care se constituie în formula liturgică de administrare a Tainei Maslului conţine o
serie întreagă de invocări ale sfinţilor, chemaţi într-ajutorul celor bolnavi, imediat după Maica
Domnului şi puterea Crucii:
- sfinţii îngeri, care sunt netrupeşti şi care au ascultarea de a apăra pe oameni de rele şi
necazuri;
- Sfântul Ioan Botezătorul, ascetul prin excelenţă, cel ce a biruit limitele trupului, fapt pentru
care a fost numit „înger omenesc şi om îngeresc”;
- Sfinţii Apostoli, cei care aduc cu ei puterea vindecătoare a Mântuitorului, Izvorul
tămăduirilor;
- mucenicii, ca unii care au câştigat, prin sânge, viaţa cea nestricăcioasă, biruind legile firii
prin martiriu;
- cuvioşii, numiţi „sfinţi şi de Dumnezeu purtători Părinţi”, care au urmat Sfântului Prooroc
Ioan în nevoinţă şi care, deşi (mulţi) au purtat boli grele în trupurile lor, au avut viaţă lungă
şi binecuvântată de Dumnezeu;
- Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae,
Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon, ale căror vieţi au fost dedicate
tămăduirii bolnavilor, din darul lui Dumnezeu;
- Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, care au născut, în chip minunat pe prunca Maria, din care, la
„plinirea vremii” avea să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu.
În cadrul rugăciunilor care se citesc la Taina Sfântului Maslu, sunt amintiţi iarăşi Sfinţii
Apostoli, care s-au dovedit în Biserică vindecători, în rugăciunile:
- a patra: „Bunule şi iubitorule de oameni... Cel ce prin Sfinţii Tăi Apostoli ne-ai dat nouă
puterea să tămăduim, cu untdelemn însoţit cu rugăciunea, neputinţele poporului...”38
- a cincia: „Doamne, Dumnezeul nostru... Care-ai suflat peste ucenicii Tăi şi ai zis «Luaţi Duh
Sfânt, cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor…»”39;

32
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 137-138.
33
„La Utrenie, Ziua a douăzeci şi treia”, în Mineiul pe octombrie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 351.
34
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 138.
35
„La Utrenie, Ziua a douăzeci şi şasea”, în Mineiul pe septembrie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 396.
36
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 139.
37
Sfântul Simeon al Tesalonicului, op.cit., p. 35.
38
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 153.
39
Ibidem, p. 157.
 - a şaptea: „... Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Care, prin Sfinţii Tăi Apostoli ne-ai poruncit nouă,
zicând: «Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri..» şi iarăşi: «…cărora le veţi ierta
păcatele se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi»”40.
Toate cele trei trimiteri se leagă de momentul în care Mântuitorul dă Apostolilor Săi harul
apostoliei, care a adus cu el puterea iertării păcatelor, darul vindecărilor şi alte harisme. Din punct de
vedere teologic, aceste citări precizează situaţiile în care boala este generată de păcat, ceea ce înseamnă
că vindecarea bolii presupune mai întâi, iertarea păcatelor.

6. Puterea vindecătoare a Sfintei Cruci

De la un capăt la altul al slujbei Maslului, Sfânta Cruce se regăseşte, ca un fir roşu, în toate
secvenţele şi rânduielile Tainei.
În îndrumările de la începutul slujbei se precizează că, pe masa în faţa căreia se slujeşte, pe lângă
vasul cu făină, candela cu untdelemn curat şi lumânări „se aşează... Sfânta Evanghelie şi Sfânta
Cruce”41. Aşadar, în recuzita liturgică necesară slujirii Sfântului Maslu se foloseşte şi Sfânta Cruce. În
cadrul rânduielilor de binecuvântare şi sfinţire a uleiului se precizează că, în timp ce rostesc „pentru ca
să se binecuvinteze untdelemnul acesta, cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh...”,
respectiv „Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor
noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta...”, preoţii sunt îndemnaţi să binecuvinteze, toţi,
uleiul.42 Şi în momentul chemării numelui lui Dumnezeu asupra untdelemnului şi în momentul invocării
harului Sfântului Duh pentru a sfinţi untdelemnul, se foloseşte, ca semn liturgic, semnul Sfintei Cruci.
Din punct de vedere teologic, se înţelege uşor faptul că puterea vindecătoare a Sfintei Cruci rezidă din
puterea Celui Ce S-a răstignit pe ea, a Domnului nostru Iisus Hristos, Care a sfinţit Crucea şi i-a dat
putere tămăduitoare şi dătătoare de viaţă, prin sfânt Sângele Său. Din acest motiv, în rugăciunea întâi se
precizează: „…n-ai binevoit a ne curăţi prin sânge, ci ai dat şi în untdelemnul sfinţit chipul Crucii, ca
să ne facem noi turmă lui Hristos, preoţie împărătească, neam sfânt, curăţindu-ne cu apă şi sfinţindu-
ne cu Duhul cel Sfânt”43.
În această cheie a înţelesului, leitmotivul întregii slujbe este Troparul în glasul 8, care se cântă
după fiecare dintre cele şapte rugăciuni pe care le citeşte preotul: „Doamne, armă asupra diavolului,
Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii
i-a sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”.44 Acest tropar,
care este un dens imn teologic, adus Sfintei Cruci, arată modul în care aceasta lucrează, vindecător şi
dătător de viaţă, în Taina Sfântului Maslu. Crucea este direct legată de Învierea lui Hristos, care nu ar fi
fost posibilă fără răstignirea şi moartea Lui. De aceea rugăciunea a şasea din rânduiala Tainei pomeneşte
despre „tâlharul (vindecat, n.n.) prin mărturisirea lui cea mai de pe urmă; (împreună cu care, n.n.)
zicem „Cel ce ai ridicat păcatele lumii şi pe Cruce Le-ai pironit, Ţie ne rugăm şi cu umilinţă la Tine
cădem…”.45 Puterea Învierii Domnului se vede astfel şi prin puterea Crucii, care dă viaţă. De aceea se
poate afirma că din boală, percepută aici ca moarte sau ca pricină de moarte, suntem salvaţi de Crucea
Domnului. În acest sens, după fiecare din cele şapte rugăciuni se face ungerea bolnavului cu
untdelemnul sfinţit, în chipul crucii 46. Trebuie menţionat şi că unele dintre miruitoare au chiar, la vârf,
semnul sfintei cruci sau au forma unui porumbel, purtând în gură o ramură de măslin – trimitere directă
la uleiul vindecător al Maslului. Precizăm, de asemenea, faptul că ultima ungere se face şi între preoţi,
Molitfelnicul învăţând că„…se miruiesc preoţii, toţi cei de faţă şi bolnavul…”47.
Slujba Sfântului Maslu se termină tot sub semnul Sfintei Cruci. Rânduiala arată că, după ce se
citeşte rugăciunea a opta, bolnavul sărută Sfânta Evanghelie, „…sărută şi Sfânta Cruce...”. Iar după
apolis, atunci preoţii rostesc cuvintele „Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvinteze, şi sănătate
sufletească şi trupească să-ţi dăruiască”48, deodată cu acestea binecuvântând pe cel bolnav sau
poporul, cu Sfânta Cruce.

40
Ibidem, p.162.
41
Ibidem, p. 126.
42
Ibidem, p. 136
43
Ibidem, p. 142.
44
Ibidem, p. 143.
45
Ibidem, p. 161.
46
Ibidem, p. 145, 148, 151, 154, 158, 163, 167.
47
Ibidem, p. 167.
48
Ibidem, p. 168.
 Sensul profund teologic al legăturii dintre bolnav şi Domnul Hristos, prin Cruce, iese astfel la
iveală. Prin credinţă, bolnavul urmează lui Hristos, purtându-şi propria cruce, găsind în Sfântul Maslu
cea mai înaltă formă de integrare a durerii şi a suferinţei sale în Crucea lui Hristos 49. În Maslu, creştinul
aflat în boală se încredinţează lui Dumnezeu, se uneşte total cu El, purtându-şi, cu o hristică răbdare,
crucea suferinţei şi a bolii personale. Dar această asumare a durerii, prin Hristos, această asceză a Crucii
se finalizează cu biruinţa bolii şi conduce la Înviere: „Să lăsăm ca El, Hristos-Doctorul, să lumineze
viaţa noastră, să vindece neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, să ne ajute să purtăm crucea spre
înviere. Cu alte cuvinte, necazul, încercarea, neputinţa pe care le avem nu trebuie să ne despartă de
Dumnezeu, ci să devină motive în plus pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu”50.

7. Rolul slujitorilor sfinţiţi în Taina Sfântului Maslu

Slujba Sfântului Maslu, ca de altfel toate Tainele şi ierurgiile, este săvârşită de către persoane
sfinţite, rânduite în Biserică prin hirotonie, cu har primit din şi prin succesiune apostolică, cu punerea
mâinilor arhiereului. Este, neîndoielnic, mare de tot rolul slujitor al preotului, în Taina Sfântului Maslu!
Preotul cheamă mila lui Dumnezeu, cheamă pe Maica Domnului şi pe sfinţii tămăduitori, care să
dăruiască sau să mijlocească vindecare bolnavului. Rugăciunea preotului are puterea de a coborî tot
cerul în viaţa celui încercat de boală: „Cel ce ai poruncit ca bolnavii să cheme pe sfinţiţii Tăi slujitori şi
să se tămăduiască prin rugăciunile lor şi prin ungerea untdelemnului Tău, Iubitorule de oameni,
mântuieşte cu mila Ta pe acesta ce pătimeşte”51.
Într-o primă etapă, slujitorul sfinţit se roagă pentru a fi învrednicit să slujească Sfânta Taină. Îşi
recunoaşte greşelile şi limitele, într-un cuvânt nevrednicia: „... Care şi pe mine, smeritul şi păcătosul şi
nevrednicul robul Tău, cel încurcat în multe păcate şi cufundat în patimile dezmierdărilor m-ai chemat
la sfânta şi preaînalta treaptă a Preoţiei” 52 sau recunoaşte o stare de fapt: „Însuţi, Stăpâne, Îndurate,
caută din înălţimea Ta cea sfântă, umbrindu-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, cu harul
Sfântului Tău Duh, în ceasul acesta şi trimite-l peste robul Tău acesta (N), care şi-a cunoscut păcatele
sale şi vine la Tine cu credinţă...”53. Stării de păcătoşenie i se contrapune însă îndurarea lui Dumnezeu
şi chemarea pe care El o face slujitorului Său, pe care îl învredniceşte şi îl înnobilează la o slujire mai
mare decât cea a îngerilor: „…m-ai chemat la sfânta şi preaînalta treaptă a preoţiei, ca să intru în ceea
ce este dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, unde Sfinţii Îngeri doresc să privească şi să audă
glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu şi să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe şi să se îndulcească
de dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie” 54. Astfel, preotul cere iertare de păcate şi curăţire personală,
sufletească şi trupească. şi dobândeşte o anume stare de curăţie, care îl susţine în slujirea sa.
Astfel învrednicit, preotul devine apoi mijlocitor. Ca într-un gen de epicleză repetată, preotul
invocă harul Sfântului Duh asupra untdelemnului, care, astfel, se sfinţeşte. Cu untdelemnul sfinţit el
unge trupul celui bolnav, iar canonul premergător subliniată acest act: „Cu curgerile milei Tale,
Hristoase, şi cu ungerile preoţilor Tăi, spală, Doamne, ca un îndurat, durerile şi rănile şi apăsările
chinurilor acestuia...”55, „Caută din cer Îndurate... trimite acum, prin ungerea cea dumnezeiască a
preoţilor ajutorul Tău şi tăria Ta celui ce aleargă la Tine” 56 sau, mai frumos „Prin ungerea
untdelemnului Tău şi prin atingerea preoţilor, Iubitorule de oameni, sfinţeşte de sus pe robii Tăi;
izbăveşte-i de boli şi de întinăciunea sufletului; curăţeşte-i, spală-i, Mântuitorule şi fereşte-i de tot felul
de sminteli; uşurează-le durerile, izgoneşte-le nevoile şi le risipeşte necazurile…”57.

49
A se vedea, în studiul pr. asist. dr. Ioan Valentin Istrati, „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea
lumină”. O hermeneutică a prezenţei lui Hristos în Sfintele Taine şi Ierurgii, în „Teologie şi viaţă”, XVIII (LXXXIV)
(2008), nr. 7-8, partea referitoare la Sfântul Maslu - p. 146-148.
50
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Duminica Sfintei Cruci. Spre pomul vieţii, purtând steagul biruinţei, în
vol. „Foame şi sete de Dumnezeu”, Editura „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008, p. 153.
51
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 129. Menţionăm că acest text înregistrează, ediţii la rând, o eroare
teologică, la sintagma – corectă – „sfinţiţii Tăi slujitori”, care este folosită, incorect, sub forma „sfinţii Tăi slujitori”. Prin
hirotonie, preoţii sunt persoane sfinţite şi acest fapt este cert. Chiar dacă unii dintre ei au viaţă duhovnicească sau chiar de
sfinţenie, acest lucru trebuie recunoscut de Biserică şi se face printr-o procedură bine rânduită de canonizare, după un timp
necesar de la trecerea la cele veşnice a respectivului slujitor, care numai aşa poate fi numit „sfânt”.
52
Ibidem, p. 157.
53
Ibidem, p. 148.
54
Ibidem, p. 157.
55
Ibidem, p. 132.
56
Ibidem, p. 133.
57
Ibidem, p. 134.
 Aşadar, alături de Maica Domnului şi de sfinţi, preotul devine un real mijlocitor pentru
dobândirea sănătăţii de către cel bolnav, dar mai mult, pentru iertarea păcatelor lui sau, şi mai mult,
pentru mântuirea sufletului celui încercat. Însuşi textul rugăciunii precizează: „…Cel Ce m-ai
învrednicit a săvârşi cereştile Tale Taine şi a-Ţi aduce daruri şi jertfe pentru păcatele noastre şi pentru
greşelile cele din neştiinţă ale poporului şi a fi mijlocitor pentru oile Tale cele cuvântătoare, ca, prin
multa şi negrăita Ta iubire de oameni, să curăţeşti păcatele lor” 58. După cum s-a arătat, puterea
preotului vine, mai întâi, din puterea Preoţiei lui Hristos, pe care o slujeşte, dar şi din puterea sa de
pocăinţă, din dorinţa sa de curăţire şi din râvna sa de slujire. Lucrarea preotului în Taina Sfântului
Maslu este, deci, un act sinergic: Mântuitorul vindecă atunci când este chemat de preot sau, altfel spus,
preotul poate mijloci vindecarea, iertarea păcatelor şi poate cere chiar mântuirea sufletului celui bolnav,
cu puterea lui Hristos de la Însuşi Hristos - Mântuitorul sufletelor noastre. Aşa se pot înţelege cuvintele
Sfântului Simeon al Tesalonicului, care învaţă că, în Taina Sfântului Maslu „…se face chemarea lui
Dumnezeu de oameni dumnezeieşti, că preoţii sunt oameni dumnezeieşti, având cu hirotonie Darul lui
Dumnezeu…”59.
Acest aspect esenţial pentru lucrarea Tainei este evidenţiat în rugăciunile Tainei:
- rugăciunea la ungerea bolnavului: „...tămăduieşte pe robul Tău acesta (N) de neputinţa
trupească şi sufletească ce l-a cuprins şi-l fă să vieze prin harul Hristosului Tău”60
- rugăciunea a II-a: „…Însuţi, Îndurate Stăpâne, caută din înălţimea Ta cea sfântă, umbrindu-ne
pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi cu harul Sfântului Duh în ceasul acesta şi trimite-L peste robul
Tău acesta (N), care şi-a cunoscut păcatele sale şi a venit la tine cu credinţă. Primindu-l cu iubirea Ta
de oameni şi iertându-i orice a greşit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, spală-l şi-l curăţeşte pe el
de tot păcatul...”61.
- rugăciunea a III-a: „...Aşa, Doamne, trimite din cer puterea Ta cea tămăduitoare; atinge-te de
trup, potoleşte-i fierbinţeala, uşurează-i suferinţele şi-i izgoneşte toată boala cea ascunsă. Fii
tămăduitorul robului Tău, acesta (N); ridică-l pe dânsul din patul durerii şi din aşternutul chinuirii.
Dăruieşte-l pe dânsul sănătos şi întreg Bisericii Tale, ca să fie bineplăcut Ţie şi să facă voia Ta”62.
Aceste exprimări au un puternic efect psihoterapeutic. Bolnavul îşi conştientizează starea şi ştie
că singura sa scăpare este la Dumnezeu. Slujitorul Domnului din faţa lui este perceput ca un înger, ca un
trimis al cerului, venit să aducă vindecarea de la Dumnezeu. De aceea, mai departe, preotul întăreşte:
„Însuţi, prea bunule Împărate, ascultă rugăciunea mea în ceasul acesta şi în această sfântă zi şi în
toată vremea şi în tot locul, şi ia aminte la glasul rugăciunii mele şi dăruieşte tămăduire robului Tău
(N), care este în neputinţa sufletului şi a trupului, dându-i slobozire de păcate şi iertare greşelilor celor
de voie şi celor fără de voie, tămăduindu-i lui rănile cele netămăduite şi toată boala şi toată neputinţa.
Dăruieşte-i lui tămăduire sufletească... dă-i tămăduire şi izbăvire de toată boala cea vătămătoare...”63.
Adus, prin rugăciunea preotului, la această conştiinţă a vindecării prin credinţă, credinciosul
bolnav dobândeşte sănătate trupească (da sau nu!64) şi întremare sufletească (întotdeauna!), după
rânduiala tainică a lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. În cazul unei credinţe profunde a celui bolnav,
izvorâte dintr-o conştiinţă vie şi dintr-o dorinţă autentică de îndreptare a vieţii, tot preotul este cel care
devine martorul acestei ridicări din boală; el vede cum cel bolnav se transformă, devine hristomorf:
„Gura lui o umple de lauda Ta. Buzele lui le deschide spre slăvirea numelui Tău. Mâinile lui le întinde
spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele lui îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale. Toate
mădularele şi gândirea lui întăreşte-le cu harul Tău”65. Aceasta este condiţia dobândirii sănătăţii,
transformarea vieţii, aşa cum Însuşi Domnul o ceruse, o cere şi după cum El Însuşi făgăduieşte: „Pentru
aceasta şi noi, Bunule şi Iubitorule de oameni, după nemincinoasele Tale făgăduinţe, îndrăznind, ne

58
Ibidem, p.157.
59
Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit., p. 38.
60
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 144
61
Ibidem, p. 148.
62
Ibidem, p. 151.
63
Ibidem, p. 157-158.
64
În legătură cu acest aspect, deosebit de important, real – mulţi dintre cei ce primesc Taina nu se vindecă (imediat sau
niciodată!) de boala trupească, Paul Evdokimov precizează: „…dacă în celelalte Taine darurile Duhului Sfânt sunt dăruite şi
dacă împlinirea Tainei este adeverită, Taina Maslului doar cere harul vindecării, fără nimic altceva. Este cu neputinţă să ne
închipuim o slujire permanentă de vindecare, căci aceasta depinde de puterea miraculoasă a lui Dumnezeu, care o trimite
după cum voieşte. Astfel, Biserica se roagă pentru vindecare, fără să proclame, totuşi, această vindecare.” – în vol.
Ortodoxia, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 325.
65
Ibidem, p. 162.
rugăm Ţie şi cerem în ceasul acesta: ascultă rugăciunea noastră şi o primeşte pe ea ca pe tămâia ce se
aduce Ţie şi cercetează pe robul Tău (N)”66.

8. Materia Tainei – untdelemnul: „ungere”, „pecetluire”, „tămăduire”, „sfinţire”

Ca şi în cazul celorlalte Sfinte Taine, şi la Sfântul Maslu se foloseşte o materie care se sfinţeşte
şi care se împărtăşeşte bolnavului, spre vindecare. În partea de pregătire a slujbei, la îndrumările care se
oferă preotului, se arată că, pe o masă „se pune un vas de făină cu grâu şi în mijlocul lui o candelă cu
untdelemn curat; în făină se înfig şapte beţişoare, înfăşurate cu vată, pentru ungere”67.
Adevărată pregătire aperceptivă a celui bolnav, canonul premergător Tainei este un necesar
exerciţiu didactic-patristic, ce cuprinde mai multe referiri la materia Tainei, ale cărei etape de
transformare trebuie cunoscute de creştini, pentru a-şi şi face efectul. Această materie a Tainei este
numită, simplu, „untdelemn” (remarcăm forma arhaică a termenului, care se păstrează aşa chiar şi în
ultimele ediţii ale Molitfelnicului românesc)68; în altă parte este numită „untdelemn sfânt”69 sau chiar
„untdelemn dumnezeiesc”70. De aceea, ungerea ce are să se facă este, la rândul ei, „sfântă”71 sau
„dumnezeiască”72 şi ea pecetluieşte pe cel ce o primeşte şi îl umple de puterea darului vindecător al
harului Sfântului Duh. Vindecarea, ca urmare a ungerii, se va face însă prin credinţă: „Mântuitorule,
Cel ce eşti mirul cel nestricăcios şi vărsat prin har, Care curăţeşte lumea, îndură-Te şi miluieşte pe
acesta ce-şi unge, cu credinţă în dumnezeirea Ta, rănile cele trupeşti”73. Textul face aluzie la numele
Mântuitorului Iisus Hristos - „Mashiah” (Mesia) - care înseamnă „unsul Domnului”, despre care
grăieşte profeţia de la Cântarea Cântărilor I, 1. Acelaşi text biblic, coroborat cu cel euhologic, în cheie
patristică arată că lucrarea untdelemnului se aseamănă cu mila şi darul lui Dumnezeu, care se revarsă
peste toţi credincioşii. Tâlcuirea asupra semnificaţiei revărsării untdelemnului peste cel bolnav o face
Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Să nu zică cineva, ca un hulitor, că este untdelemn, şi ce poate face
untdelemnul cel din pomul măslinelor? Că într-adevăr, este untdelemn, dar este plin de Dar din
dumnezeiască chemare, fiindcă este chemarea lui Dumnezeu…Drept aceea, untdelemnul
binecuvântându-se de preoţi cu chemarea lui Dumnezeu, este dumnezeiesc, sfânt, plin de dumnezeiescul
Dar al Duhului Sfânt…El, ungând trupeşte, poate lumina şi sfinţi împreună sufletele, trupurile şi
duhurile şi a vindeca rănile, a goni bolile, a curăţa tina păcatului şi are puterea de a ne da mila şi
blândeţea lui Dumnezeu”74. Aceasta este prima etapă de pregătire, deopotrivă a untdelemnului şi a
bolnavului. Acum bolnavul învaţă despre puterea untdelemnului sfinţit, cu care va fi în curând uns şi
pecetluit şi prin care nădăjduieşte să primească de la Hristos iertare, vindecare şi sfinţire, dar mai cu
seamă arvună de mântuire.
A doua etapă a pregătirii untdelemnului se află în textul Tainei propriu-zise, la ectenia mare,
care conţine cererea „pentru ca să se binecuvinteze untdelemnul acesta, cu puterea, cu lucrarea şi cu
venirea Sfântului Duh...”75. Astfel untdelemnul este afierosit şi pregătit pentru sfinţire; este pregătit

66
Ibidem, p. 167.
67
Ibidem, p. 126.
68
De la Sfântul Simeon al Tesalonicului – op. cit., p. 35, aflăm că, în secolul al XIV – lea era în uz încă o tradiţie creştină
mai veche, de a se pune, ca materie pentru Taina Sfântului Maslu, puţin vin, apoi mai mult untdelemn şi acest amestec
(simbolizând „Sângele şi Milostivirea Domnului”) se sfinţea şi cu el se ungea bolnavul. Din aceeaşi sursă (p. 33-34) aflăm şi
că, în epocă, trupurile creştinilor buni, adormiţi întru Hristos, se ungeau cu untdelemn „din candela bisericii”, despre care
precizează, de două ori, că nu este ulei din acela „de care se dă celor vii, despre care vorbeşte fratele Domnului” şi spune că
„pentru cei adormiţi se aduce untdelemnul întru prinosul şi cinstea lui Dumnezeu, pentru mila şi milostivirea de cei răposaţi,
ca şi lumânările, tămâia…care fiind puse înainte ca nişte daruri, ne rugăm pentru cei răposaţi şi ei dobândesc dumnezeiasca
milă…”. Acest vechi obicei creştin este oarecum în uz încă şi mereu actualizat astăzi, în unele locuri, prin „apaosul”
(untdelemn amestecat cu vin) ce se toarnă peste trupul celui mort, la îngropare. În Evhologiul episcopului Serapion de
Thmuis, din secolul al IV- lea, sunt cuprinse două rugăciuni – „pentru untdelemnul bolnavilor sau pentru pâine şi apă” şi
„pentru untdelemnul şi apa aduse ofrandă” (a se vedea textul lor la diac. prof. dr. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei I.
Canonul apostolic al primelor secole, Editura Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 866, respectiv 873) - în care se vorbeşte de
gustarea din acest ulei sfinţit, numită chiar „împărtăşire”, termen folosit probabil pentru a ilustra o formă rituală arhaică prin
care se administra bolnavilor materia sfinţită a Tainei. Unele referiri la aceasta, a se vedea la diac. asist. Vasile Răducă,
Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului, în „Biserica Ortodoxă Română” CVII (1989), nr. 7-10, p. 180 şi 183.
69
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, Cântarea a III- a, p. 128 şi Cântarea a IX- a, p. 133.
70
Ibidem, Cântarea I, p. 127, Cântarea a V- a, p. 130, Luminânda, p. 134 şi Stihira a II- a la Laude, p. 134.
71
Ibidem, Cântarea I, p. 127, Cântarea a VI- a, p. 130.
72
Ibidem, Cântarea a V- a, p. 130.
73
Ibidem, Cântarea a IV- a, p. 129.
74
Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit., p. 38-39.
75
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 136.
pentru a deveni vehiculul vindecător al darului Duhului Sfânt, prin aceea că toţi preoţii slujitori îl
binecuvintează şi invocă asupra lui numele şi puterea lui Dumnezeu.
A treia etapă este însăşi sfinţirea, pe care o primeşte materia Tainei prin citirea asupra sa, de
şapte ori, a rugăciunii respective şi prin binecuvântarea sa, tot de şapte ori, de către toţi preoţii, care,
după tradiţia veche a Bisericii ar trebui să fie tot şapte: „Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale
tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta,
ca să fie, celor ce se vor unge din el, spre tămăduire şi spre izbăvire de toată patima şi întinăciunea
trupului şi a sufletului şi de toată răutatea...”76. Abia acum untdelemnul primeşte harul Sfântului Duh,
se sfinţeşte şi capătă putere şi dar de împuternicire şi de tămăduire pentru cel bolnav. Remarcăm că, în
textul slujbei, chemarea lui Dumnezeu asupra untdelemnului se face doar până la rugăciunea a patra,
inclusiv. După acest moment, toate rugăciunile vizează doar pe cel (cei) care participă la săvârşirea
Sfintei Taine şi care cer(e) ajutor şi vindecare.
Punctul culminant şi care face lucrativă Taina este ungerea bolnavului cu untdelemnul sfinţit,
„la frunte, la gură, la nări, la urechi, pe piept, pe mâini şi pe tălpi” 77. Ungerea aceasta se aseamănă
cumva ungerilor de la Botez, prin care pruncul primeşte „untdelemnul bucuriei” şi Sfântul şi Marele
Mir78, aceste două din urmă fiind însă diferite ca formă şi ca rod al lucrării tainice a Duhului Sfânt. Se
observă că rânduielile învaţă ca ungerea să se facă la organele ce activează simţurile omului – căi de
relaţionare a fiecărei persoane cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni şi cu lumea: gândirea, graiul, mirosul,
auzul, simţirea (în accepţiunea filocalică a inimii văzute ca centru al întregii simţiri umane), lucrarea şi
capacitatea de deplasare (mersul). Sunt chiar căile prin care se săvârşesc păcatele sufleteşti şi trupeşti şi
prin care creştinul căzut în păcat este invadat de rău. Acum, prin ungere, acestea toate se curăţă, revin la
starea de puritate spirituală pe care au avut-o la Botez 79. Prin ungere, aşadar, credinciosul primeşte şi
iertare (de păcate), şi vindecare (de boli), întrucât, în Maslu, acestea două „sunt intim legate şi nu pot fi
separate”80.
Urmare atâtor rugăciuni şi invocări ale Duhului Sfânt, untdelemnul de la Maslu este „sfinţenie
mare” şi trebuie păstrat la loc curat şi sfânt, în cazul în care, după ce se foloseşte de către preot, care
unge bolnavul, restul se păstrează în casă. Asupra acestei griji cu care sunt datori creştinii, Sfântul
Simeon al Tesalonicului avertizează: „…trebuie să se păzească acest untdelemn şi să se cinstească şi să
nu rămână uitat…Să cunoască cei ce n-au grijă pentru acestea, că osândă grea vor avea”81.

8. Concluzii
Aşa cum este întocmită astăzi, rânduiala Sfântului Maslu este „rotundă”, deşi poate comporta
mai multe corijări sau adaosuri. Prin participarea la slujirea ei, credincioşii primesc mult folos sufletesc
şi trupesc: mângâiere, alinare, tămăduire, iertare, sfinţire. Pentru a dobândi harul lui Dumnezeu, slujba
trebuie săvârşită cu toată responsabilitatea de către preot, care este chemat să vadă câtă speranţă îşi pun
cei bolnavi în Maslu, pentru redobândirea sănătăţii. Rânduielile, textul, gesturile liturgice nu au nimic
magic în ele. Preotul trebuie să se ferească de orice inovaţie liturgică şi să folosească Molitfelnicul, în
care rânduiala Maslului este codificată în forma ei definitivă încă din secolul al XIV-lea.
Aşa cum este structurată, slujba demonstrează că întreaga lucrare a Maslului este un trialog
duhovnicesc: Dumnezeu-preot-bolnav, Maica Domnului-preot-bolnav, sfânt-preot-bolnav. Pentru a
conştientiza deplin acest fapt, că în Maslu lucrează Dumnezeu şi sfinţii pentru izbăvirea celui bolnav,

76
Ibidem, „Rugăciunea sfinţirii untdelemnului”, p. 136-137. Câteva referiri la untdelemn, sfinţirea lui şi la ungerea de la
Maslu, a se vedea la: pr. D. Buzatu, Din istoria Molitvelnicului ortodox, în „Mitropolia Olteniei” XVIII (1966), nr. 1-2, p.
30, Gheorghe Şoima, Cuvânt de învăţătură la săvârşirea Sf. Maslu, în „Mitropolia Ardealului”, XXIII (1978), nr. 1-3, p. 85,
arhim. Ilie Cleopa, Despre Taina Sfântului Maslu, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” LVIII (1982), nr. 10-12, p. 765, pr.
prof. Ion Bria, Despre Sfintele Taine, în „Studii teologice” XLIX (1997), nr. 3-4, p. 30.
77
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 144. Sfântul Simeon al Tesalonicului arată că bolnavul se ungea şi pe
obraz şi pe ambele părţi ale palmei. La fiecare ungere, preotul zicea „Ajutorul nostru, întru numele Domnului”. După ungeri,
toţi preoţii puneau mâinile peste bolnav, după obiceiul apostolesc – op. cit., p. 37-38. Asupra acestor aspecte, a se vedea şi
studiul pr. Nichifor Todor, Taina Sfântului Maslu, în „Mitropolia Ardealului” XXX (1988), nr. 4, p. 16-20.
78
Cu „untdelemnul bucuriei” se unge pruncul pe frunte, pe piept, pe spate, la mâini și la picioare, dar în cazul acesta, preotul
foloseşte două degete; cu Sfântul şi Marele Mir, pruncul este uns la frunte, la ochi, la nări, la gură, la amândouă urechile, pe
piept, pe spate, la mâni şi la picioare, preotul folosind un miruitor special, la momentul de dinaintea tunderii părului ştergând
apoi pruncul de Mir, cu un burete special, înmuiat în apă - a se vedea, în acest sens, Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
2006, p. 40 şi 43.
79
O frumoasă exprimare asupra acestei idei, a se vedea la pr. asist. dr. Ioan Valentin Istrati, op. cit., p. 146.
80
Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2011, p. 72.
81
Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit., p. 39.
atât creştinul, dar mai ales preotul trebuie să înţeleagă sensul şi semnificaţia a tot ceea ce se citeşte şi se
face în această rânduială. În acest sens, anul 2012 va prilejui studii şi analize de aprofundare a acestor
rânduieli ale Tainei.

I a.
Ce este Taina Sfântului Maslu?
Sfântul Maslu este Taina Bisericii prin care se împărtăşeşte credinciosului bolnav, în chip
nevăzut, harul tămăduirii sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi al iertării de păcatele
rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor.
Taina aceasta poate fi socotită, prin excelenţă, “Taină a trupului”, sau “Taina rânduită pentru
însănătoşirea trupului”. Prin ea se pune în relief valoarea pozitivă acordată de Dumnezeu trupului
omenesc, ca Unul care Însuşi a luat trup şi îl ţine în veci, ne mântuieşte prin el împărtăşindu-ne viaţa
dumnezeiască.
Astfel, în rugăciunile Maslului se cer deodată tămăduirea trupului, iertarea de păcate şi
tămăduirea de patimi, eliberarea simţurilor de influenţele rele şi alungarea vrăjmaşului. Toate acestea se
cer pentru ca bolnavul, devenit sănătos trupeşte şi sufleteşte, să poată trăi o viaţă curată, închinată
slujirii lui Dumnezeu. aceasta arată că Taina Maslului nu e pentru moarte, ci pentru o viaţă întru
sănătate şi curăţie.

II. Ce trebuie să mai ştie credincioşii despre Taina Sfântului Maslu?

- termenul „Maslu”provine din slavonescul „maslo”, care înseamnă „ulei” sau, în termeni arhaici,
„untdelemn”. Pentru denumirea acestei Taine se foloseşte şi termenul de „eleoungere”, care
provine din grecescul „eleon”, ce înseamnă tot „untdelemn”;
- Taina Sfântului Maslu este o practică a Bisericii, încă din veacul apostolic, când Sfinţii Apostoli
şi urmaşii lor, episcopii şi preoţii „ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi îi tămăduia” (Marcu
6, 13);
- mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii abordează, în operele lor, problema Sfântului Maslu, lăsându-ne o
comoară de învăţături, tâlcuiri şi sfaturi practice privind aceasta: Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul
Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie de Mediolan, Sfântul Chiril al
Alexandriei, Sfântul Grigorie cel Mare, Sfântul Simeon al Tesalonicului;
- rânduiala Tainei propriu-zise este precedată de Canonul Sfântului Arsenie, arhiepiscop de Corfu
(sec. IX);
- în Biserica Romano-Catolică, Sfântul Maslu se numeşte „extrema onctio”, întrucât se
administrează bolnavului pe patul de moarte; Biserica Ortodoxă nu este de acord cu această
practică.

III. Aspecte practice privind Taina Sfântului Maslu

- programarea unui Maslu se face de către credincios la biserica parohială, vorbind direct cu
preotul, din timp, pentru ca acesta să poată anunţa cel puţin încă un preot, în vederea săvârşirii
acestei Taine conform canoanelor şi rânduielilor bisericeşti;
- conform vechilor tradiţii liturgice, slujba trebuie programată într-o zi de post şi ar fi
recomandabil dimineaţa, pentru ca bolnavul să poată fi spovedit şi împărtăşit mai înainte,
întrucât el nu poate ajuna până seara;
- nu este corect a se cere preotului să săvârşească Taina Sfântului Maslu pentru unul sau mai mulţi
morţi. În istoria Biserici este consemnată o astfel de practică, incorectă şi care a fost combătută
de Patriarhul Nichifor al II-lea al Constantinopolului (sec. al XIII-lea);
- tradiţia liturgică a Bisericii privind săvârşirea acestei Sfinte Taine în Miercurea Patimilor vine
din vechea rânduială a Maslului cu caracter penitenţial (pentru iertarea păcatelor, nu neapărat
pentru vindecarea de boli), din perioada prepascală şi vine în întâmpinarea evlaviei
credincioşilor care se pregătesc, trupeşte şi sufleteşte, pentru marele praznic al Învierii
Domnului;
- mai înainte de primirea Tainei Sfântului Maslu, credinciosul care solicită aceasta trebuie să se
spovedească, pentru a căpăta, prin dezlegarea duhovnicului, curăţirea sufletului de păcate. Dacă
 duhovnicul consideră că respectivul credincios este pregătit, îl şi împărtăşeşte. Spovedania şi
Sfânta Împărtăşanie sporesc mult puterea şi eficienţa lucrării Tainei Sfântului Maslu;
- după o veche tradiţie bisericească, argumentată canonic („Învăţătura preoţilor pe scurt”, Buzău,
1702), Maslul nu se face celor ce „li s-a legat limba”, pruncilor până la 7 ani, „care nu au păcate”
şi nebunilor, „până ce nu-şi vin în fire”;
- pentru săvârşirea acestei Taine acasă, credinciosul trebuie să pregătească: o masă mică,
îndreptată spre Răsărit, o candelă sau un vas cu untdelemn curat, un vas cu grâu sau făină, 7
beţişoare înfăşurate cu vată la capete, pentru ungere, lumânări (cel puţin 7), tămâie;
- nu este justificată bisericeşte tradiţia de a se aduna, de la vecini şi rude, bani şi alte alimente
(făină, ulei, fructe, ouă etc.), „pentru preot”. Acest obicei zonal poate avea cel mult un sens
social, de întrajutorare şi solidaritate umană şi creştină cu credinciosul aflat în greaua încercare
pe care o aduce boala;
- o tradiţie greşită este cea a „deschiderii cărţii” – atunci când preotul dă bolnavului Sfânta
Evanghelie, pentru a o deschide, lucru prevăzut de unele ediţii mai vechi ale Molitfelnicului, cu
precizarea că preotul nu trebuie să citească din ea, ci doar o aşază pe capul bolnavului şi rosteşte
rugăciunea specială. Întrucât acest aspect al slujbei a degenerat în timp, ca urmare a cererii unor
credincioşi preocupaţi mai mult de deschisul cărţii decât de esenţa Tainei – vindecarea
sufletească şi trupească, dar şi din cauza unor exagerări ale unor slujitori „prăvilari”, diortositorii
ediţiilor mai noi ale Molitfelnicului au renunţat la acest espect;