FACULTATEA DE TEOLOGIE

ORTODOXĂ ,,JUSTINIAN
PATRIARHUL’’
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Rânduiala canonizării sfinților

în Biserica Ortodoxă

Profesori:
Masterand Alin-George Stoica
Arhid. Dr. George Grigoriță

Student:
Mihai Gheorghe-Valentin
Anul al III-lea Pastorală
Grupa a IV-a

București
2021
 Rânduiala canonizării sfinților în Biserica Ortodoxă
Prin termenul de canonizare, aghiologia ortodoxă, dar totodată ca și în Dreptul
bisericesc ortodox se înțelege actul prin care Biserica recunoaște, declară și așează eroii
dreptei credințe adormiți întru Domnul, în rândul sfinților, în canonul sau catalogul sfinților,
pe care Biserica Ortodoxă îi venerează pe temeiul învățăturii ei dogmatice. Încă din
creștinismul primar se ținea evidența sfinților locali și se întocmeau liste de sfinți, iar
bisericile își comunicau reciproc listele sfinților lor. Aceste liste se făceau spre pomenirea lor,
în care se țineau cont ziua morții lor, a morții martirice violente, a morții în exil, în închisoare
sau a morții lor comune. Astfel, zilele morții au devenit zilele de pomenire ale acestora. Pe
lângă cele de mai sus, în cataloage erau scrise faptele, minunile, suferințele, împrejurările
morții și uneori chiar învățăturile sfinților.1
Aceste canoane s-au numit cu timpul martirologii și de la cele locale au avansat la cele gene-
rale, iar apoi martirologii depline ale Bisericii, care au contribuit la alcătuirea sinaxarelor. În
afară de martiri erau trecuți și mărturisitorii, Sfinții Apostoli, Sfinții Vechiului Testament, Pă-
rinții cuvioși, adică cei care făceau minuni, cei care luptau pentru dreapta credință, printre ei
a-flându-se ostași, împărați, regi, principi și domnitori. Atât comunitățile, organizațiile
eparhiale, cât și celelalte unități bisericești își trimiteau reciproc martirologiile în scopul de a
se cunoaște și de a se generaliza venerarea sfinților care străluciseră într-o parte sau alta a
Bisericii.
Moartea martirică constituia semnul doveditor al sfințeniei, dovada completei lepădări
de sine și mărturia cea mai sigură a credinței desăvârșite. Moartea martirică, mucenicia,
chinuirea pentru Hristos, sfârșită prin moarte, a fost socotită drept dovadă de neînlocuit,
semnul și dova-da cea mai certă a sfințeniei. Alt semn al sfințeniei a rămas mărturisirea
neînfricată a dreptei credințe, în fața oricărei ispite sau dacă atras numai exilul, închisorea sau
alte suplicii suporta-te cu muncirea și moartea de pe urma chinurilor fizice sau morale. Al
treilea semn al sfințeniei este viața sfântă, curată, viață care, prin asceză, înfăptuiește cea mai
înaltă trăire morală. Al pa-trulea semn al sfințeniei este săvârșirea minunilor, prin care acei
oameni au atras proslăvirea din partea lui Dumnezeu cu daruri sau puteri suprafirești, cu darul
de a face minuni fie în viață, fie după moarte. Al cincilea semn al sfințeniei este lupta de
apărare a dreptei credințe și lupta pentru biruința dreptei credințe, deci lupta pentru Biserică
dusă de orice credincios cu toate puterile lui 2. Luptătorii pentru Biserică sunt luptători pentru

1
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și administație bisericească, vol. II,
EIBMBOR, București, 1990, pag. 175.
2
Ibidem, pag. 177.
Hristos, sunt marii binefăcători ai Bisericii. Opera lor a fost și trebuie să fie privită ca fiind un
semn al credinței lor simple și al proslăvirii lor de către Dumnezeu cu puteri de biruință
asupra vrăjmașilor Lui. Pe lângă aceste semne și dovezi ale sfințeniei au mai fost socotite și
altele, printre care cel mai de seamă a fost nestricăciunea trupurilor după moarte. Acest singur
semn spre a fi nouă dovadă a sfințeniei trebuie să fie necondiționat legat de semnul minunilor,
de darul de a săvârși minuni prin el. Nestricăciunea trupurilor după moarte apare ca un
accesoriu al semnului sfințeniei, darul de a face minuni. Dacă lipsește acesta din urmă, atunci
nu exista nici o dovadă a sfințeniei. Din contră, după tradiția Bisericii noastre faptul acesta
este privit ca urmare a blestemului sau anatemei sub care ar fi căzut un astfel de om. De aceea
s-a rânduit slujba înmormântării, rugăciunile de dezlegare de blestem, care i se citesc fiecărui
creștin răposat la sfârșitul fiecărei slujbe de înmormântare. Atât învățătura, cât și practica
Bisericii din epoca apostolică și până acum sunt mărturie că nestricăciunea trupului după
moarte poate fi un accesoriu al semnelor pricipale ale sfințeniei. La început, până în vremea
lui Constantin cel Mare fiecare comunitate locală putea să așeze sfinți în canonul sau
catalogul sfinților săi, putea deci să canonizeze pe cine credea vrednic de această cinste. Apoi,
mai târziu, dezvoltându-se organizarea Bisericii și evoluând mereu această organizare,
lucrurile s-au orânduit în același fel. Comunitățile locale canonizează din ce în ce mai rar,
canonizarea devenind un act de competența episcopilor, al căror număr nu mai era atât de
mare ca în primele veacuri, apoi în competența sinodului provincial al episcopilor vecini, apoi
de aceea a primaților, a arhiepiscopilor și a patriarhilor cu sinoadele lor, ca și de competența
sinoadelor autocefale, situație în care ne aflăm astăzi3.

Evoluția procesului de canonizare

La început, pe temeiul semnelor recunoscute ale sfințeniei, actul canonizării era format
doar din înscrierea în martirologiu al noului sfânt. Această formă atrăgea pomenirea sfântului
la sluj-ba Liturghiei din ziua morții lui. De la simpla pomenire s-a trecut la rostirea și
alcătuirea unei cântări de laudă și a unor rugăciuni speciale către sfânt, apoi la citirea vieții lui
din martirologiu în cadrul slujbelor, dar totodată și la alcătuirea slujbelor canonului special al
sfântului. Așa cum s-a dezvoltat cultul propriu-zis al sfinților, așa s-a dezvoltat și forma
canonizării lor. Astfel, du-pă o vreme, actul înscrierii în martirologiu era precedat de aflarea,
adunarea, îngroparea sau dezgroparea și transportarea moaștelor sfinților dintr-un loc în altul,
fie într-un loc unde se zidea un altar sau o biserică, fie la o biserică, așezându-se în interiorul

3
Ibidem, pag. 178.
ei sau îngropându-se sub altarul ei4. După aceea, urma înscrierea în martirologiu al numelui și
a vieții sfinților, precum și a zilelor în care au murit, alcătuindu-se cântări, rugăciuni către
sfinți, iar la urmă comunicarea numelui lor Bisericilor vecine. Cu timpul s-au mai adăugat
cercetări în privința minunilor ce se săvârșisera de către sfinți în viață sau de către moaștele
lor după moarte, starea moaștelor la aceia ale căror moaște nu se cunoșteau, rugăciuni și
slujbe cu privegheri în ajunul canonizării sau cu mult timp mai înainte. Toate acestea se
îndeplineau sub controlul și supravegherea epis-copului.
Procedeul canonizării s-a îmbogățit mai târziu, prin grija sacră pe care au pus-o cârmuitorii
Bi-sericii Ortodoxe pentru cuviincioasa venerare a sfinților. Organizarea sinodală autocefală a
pro-gresat în sânul Bisericii Ortodoxe, iar autoritatea bisericească s-a concentrat în puterea
cârmu-itoare a soboarelor, astfel s-a adăugat la formele anterioare ale canonizării, hotărârea
sau actul sinodal de declarare și de așezare a eroilor credinței în rândul sfinților 5. Prin
canonizare, Biseri-ca nu face decât să constate, să recunoască, să declare și să mărturisească
sfințenia unui fiu al ei care a fost proslăvit de Dumnezeu cu puterea sfințeniei. Canonizarea
are un caracter evident declarativ, iar nu unul constitutiv. Prin canonizare, Biserica își
îndeplinește nu numai formal, ci și în fond cele trei misiuni mântuitoare ale ei, misiunea
învățătorească, misiunea sfințitoare și misiunea conducătoare. Canonizarea sfinților
mărturisește, sporește, întărește și răspândește dreapta credință, sporește sfințenia vieții
credincioșilor și îi călăuzește pe căile Domnului. Im-portanța actului canonizării pentru
Biserică și pentru mântuirea credincioșilor este de netăgăduit și proporțiile ei nu pot fi înțelese
just decât în perspectiva istorică pe care ne-o oferă dezvoltarea milenară a vieții Bisericii lui
Hristos6.

Condițiile de fond ale actelor de canonizare

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată

până la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința
ortodoxă.
2. Proslăvirea lui de către Dumnezeu, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau pu-
teri (puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință, puterea de a
înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credințe până la moarte,

4
Ibidem, pag. 178.
5
Ibidem, pag. 179.
6
Ibidem, pag. 181-182.
 puterea de a-și închina eroic viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase,
puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte și puterea de a apăra sau sluji cu
devotement e-roic credința și Biserica Ortodoxă).
3. Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acesteia prin cultul
spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții. Cultul
acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simplă, prin faima
sau numele de sfânt. De la îndeplinirea acestei cerințe pot face excepție numai
mucenicii dreptei credințe.

Actele formale, generale și pregătitoare ale canonizării7

1. Instituirea de către întâistătătorul sau de sinodul unei Biserici autocefale a comisiei de
studiu și investigație pentru cercetarea și constatarea existenței condițiilor de fond.
2. Întocmirea și prezentarea raportului comisiei de cercetare către Sfântul Sinod.
3. Aprobarea de către Sfântul Sinod al Bisericii autocefale respective a raportului
comisiei de cercetare.
4. Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii autocefale respective de a se proceda la
canoniza-rea solemnă.
5. Întocmirea vieții și a slujbei sau canonului sfântului și aprobarea lui de către Sinod. Se
poate dispune săvârșirea slujbei unui mucenic, cuvios, ierarh, până la întocmirea, mai
târziu, a slujbei sfântului canonizat.
6. Înfățișarea icoanei sfântului și aprobarea ei de către Sfântul Sinod.
7. Fixarea de către Sfântul Sinod a tipicului de observat la săvârșirea solemnă a
canonizării precum și a zilei în care se va săvârși acest act.
8. Întocmirea de către Sfântul Sinod a unui act sinodal scris, care va cuprinde: motivarea
canonizării, hotărârea Sinodului prin care se face însăși așezarea în rândul sfinților,
adică în catalogul sau canonul sfinților, instituirea cultului public bisericesc general
sau local, fixarea zilei de sărbătoare a sfântului, trecerea lui în calendarul bisericesc
(sina-xar) și a slujbei lui în cărțile de ritual și orânduirea ca anumite biserici să aibă de
acum înainte hramul sfântului respectiv.

Tipicul actului de canonizare solemnă8

7
Ibidem, pag. 183.
8
Ibidem, pag. 183.
 1. Aducerea moaștelor sfântului, dacă există, cu o zi sau cu mai multe înainte de
canoniza-rea solemnă, ungerea lor cu Sfântul Mir de către întâistătătorul Bisericii
autocefale și așezarea lor în racla deschisă, în catedrala sau biserica respectivă.
2. Ultimul parastas pentru cei ce nu au cult organizat și acceptat de Biserică în chip tacit.
3. Vecernie și priveghere toată noaptea în ajun. La acestea vor participa activ membrii
Sfântului Sinod, observând relațiile prescrise pentru ajunul sărbătorii unui sfânt muce-
nic, cuvios, ierarh, mic, mare, cu pomenirea sfântului care se canonizează.
4. Liturghie arhierească a doua zi, ziua canonizării solemne, la care vor sluji toți membrii
Sfântului Sinod. La începutul Sfintei Liturghii, înainte de timpul hirotoniei arhiereului,
întâistătătorul Bisericii autocefale va citi actul de canonizare întocmit de Sinod. După
citire, actul va fi semnat de toți membrii Sinodului. După aceea se va urma rânduiala
sărbătoririi sfinților, citindu-se viața sfântului sau a sfinților canonizați și citindu-se
ca-nonul (slujba) sau canoanele acestora, plus panegiricul orânduit.
5. Purtarea în procesiune a moaștelor sau a icoanei sfântului în jurul catedralei sau
bisericii citindu-i-se laudele.
6. Așezarea raclei sau numai a icoanei sfântului în biserică la locul cuvenit.
Rămâne la aprecierea fiecărui Sfânt Sinod să amplifice sau să reducă actul săvârșirii solemne
a canonizării deoarece acesta nu a fost fixat definitiv în nicio Biserică autocefală și că el a
variat de la o canonizare la alta.

Actele posterioare ale canonizării9

1. Publicarea oficială a actului sinodal de canonizare.
2. Comunizarea de către Sfântul Sinod a actului sinodal de canonizare tuturor Bisericilor
ortodoxe autocefale.
3. Publicarea oficială a vieții și a slujbei sfântului.
4. Înscrierea oficială a sărbătorii sfântului în calendarul bisericesc și a slujbei lui în
cărțile de cult.
5. Aplicarea hotărârii Sinodului cu privire la hramul bisericilor a fi ierosite noului sfânt.
Pentru ca un cult al unui sfânt, canonizat de o Biserică autocefală să fie generalizat în întreaga
Biserică Ortodoxă este necesar să se cadă de acord asupra acestui lucru prin consensul tacit
sau expres al tuturor Bisericilor autocefale sau să se hotărască la un sinod panortodox.

9
Ibidem, pag. 184.
Rânduiala canonizării solemne a sfinților în Biserica Ortodoxă este de două feluri: 1.
Rânduiala pentru canonizarea solemnă a sfinților cu moaște; 2. Rânduiala pentru canonizarea
solemnă a sfinților fără moaște10.

10
Ibidem, pag. 190.