CANONIZAREA SFINȚILOR

Preliminarii

In aghiologia ortodoxa, ca si in Dreptul bisericesc ortodox, prin canonizare se intelege "actul prin
care Biserica recunoaste, declara si asaza pe eroii dreptei credinte adormiti intru Domnul, in
randul sfintilor, pe care ea ii venereaza, pe temeiul invataturii sale dogmatice". In Biserica
primelor veacuri, canonizarea s-a dezvoltat in stransa legatura cu cultul martirilor, care a
cunoscut o evolutie continua si a dus la statornicirea unui cult al acestora. Cu sens apropiat este
folosit si in Biserica apuseana, care intelege prin canonizare actul sau sentinta definitiva prin care
Papa decreteaza ca un serv al lui Dumnezeu, deja numarat printre fericiti, sa fie inscris in
catalogul sfintilor si este venerat in Biserica universala prin cultul stabilit tuturor canonizatilor.

La inceput canonizarile se faceau de catre fiecare Biserica locala, care avea in fruntea ei un
episcop si se bucura de libertate deplina in exercitarea cultului si a celorlalte activitati pastoral-
misionare si administrative. Acesta impreuna cu clerul eparhiei sale recunostea starea de
sfintenie si randuiau trecerea in calendarul local a acelor martiri, cuviosi si drept-slavitori crestini
care si-au incheiat viata in mod exemplar si au ramas in evlavia poporului ca modele de vietuire
si marturisire a adevarului mantuitor, fapt pentru care poporul i-a cinstit prin rugaciuni si slujbe,
considerandu-i mijlocitori catre Dumnezeu.

Odata cu trecerea timpului, cu dezvoltarea organizarii Bisericii in secolele IV-V, competenta

canonizarii a revenit Sinodului fiecarei Biserici (mitropolitane, exarhale sau patriarhale), care
comunica episcopilor vecini sau celui din capitala numele celor care s-au savarsit in dreapta
credinta ca martiri, marturisitori sau cuviosi, extinzandu-le cultul acestora si contribuind la
afirmarea unitatii dogmatice, canonice si cultice a Bisericii noastre ortodoxe. Astfel, problema
canonizarilor in primul mileniu era, in general, de competenta fiecarei Biserici locale, care, atunci
cand gasea de cuviinta, declara si introducea in randul sfintilor cuviosi, pustnici, nevoitori si
aparatori ai dreptei credinte, stabilindu-le cinstirea fie la nivel local-pa-rohial, eparhial-regional, fie
la nivelul intregii Bisericii locale sau al Bisericii ecumenice.

In limba romana termenul sfant a fost preluat din limba slava "sfiat" cu derivatele sale "sfiatoi",
"sfiasenai", care inseamna luminat, deosebit, sfintit etc, sfintenia fiind atributul prin excelenta al lui
Dumnezeu, in timp ce oamenii se pot impartasi de sfintenia lui Dumnezeu in masura in care se
sfintesc si ei, in masura in care Hristos ia chip in ei.

Acest act nu este nou, ci a fost practicat de Biserica chiar din primele zile ale existentei ei. In
acest sens, martiriul Sfantului Stefan (Fapte VII, 58-59), Sfantului Iacob (Fapte XII,2), primul
episcop al Ierusalimului, Sfantului Apostol Pavel, Sfantului Apostol Petru etc. sunt
exemplificatoare. Mai tarziu, din a doua jumatate a secolului I si pana la sfarsitul secolului al IV-
lea s-au facut martirologii care cuprindeau nevointele, procesul si sfarsitul martiric al celor care se
opuneau atat paganilor si practicilor lor, cat si celor care ii indemnau sa renunte la marturisirea lui
Hristos pentru interese lumesti si alte favoruri. In secolele II-III circulau martirologii si calendare
locale, care cuprindeau viata si marturisirile celor pe care Biserica ii recunostea ca fiind "casnici
ai lui Dumnezeu", "prieteni ai Mirelui", martiriul fiind considerat ca exprimarea maxima a credintei,
slujirii si a iubirii pana la jertfa, adica a dragostei desavarsite.

De aceea, martirii erau venerati ca cei mai apropiati prieteni ai lui Dumnezeu si ca cei mai
puternici mijlocitori pentru noi. Cultul lor era savarsit de catre crestini la data martiriului, prin
procesiuni si rugaciuni fie in locul unde acestia si-au gasit sfarsitul, fie la mormantul lor. Acest
obicei se practica in Biserica din Smirna pentru Sfantul Policarp, martirizat la anul 155, in cea din
Antiohia pentru Sfantul Ignatie Teoforul (107), in Roma pentru Sfintii Perpetua si Felicitas (203),
in Biserica din Africa pentru Sfantul Ciprian de Cartagina (257), in Axiopolis pentru Sfantul
Mucenic Dasius (304), in Durostorum pentru Sfantul Mucenic Emilian (362) etc.

Pe langa martiri s-au remarcat marturisitorii sau aparatorii dreptei credinte, de la care s-au pastrat
scurte marturisiri de credinta facute atat in fata mai marilor vremii cu ocazia interogarilor, cat si a
ereticilor, care tulburau pacea Bisericii, sfasiind unitatea trupului lui Hristos. Dintre acestia
amintim pe Grigorie Taumaturgul (270), Dionisie din Milano (359), Eusebie din Vercelli (370),
Atanasie cel Mare (373), Efrem Sirul (373), Vasile cel Mare (379), Meletie din Antiohia (381), Ioan
Gura de Aur (407), Ambrozie de Milan, Martin de Tours (397), Augustin (430) etc.. Ei s-au distins
nu doar prin faptul ca au suferit pentru credinta, ci au fost si aparatori ai acesteia, fiind antrenati in
campul politic si doctrinar, distingandu-se prin viata curata si activitate neobosita in campul slujirii
pastoral-misionare si sociale.

Biserica a mostenit cultul martirilor, care s-a nascut ca o manifestare fireasca a credintei crestine,
"sangele martirilor fiind samanta crestinismului", dupa cum spunea Tertulian. Acestia au fost
laudati pentru dragostea si curajul lor de a apara credinta, pentru treapta inalta de sfintenie si
mijlocirea lor catre Dumnezeu pentru noi, fiind adevarate modele.

Aceasta realitate a determinat ca, pe langa cinstirea deosebita a martirilor si a locurilor in care
erau inmormantati, locasurile de cult ale crestinilor sa fie construite pe mormintele martirilor, iar
mai tarziu ramasitele pamantesti sa fie folosite la punerea temeliei unei noi biserici, precum si la
antimise, care au intrat in uz la savarsirea Sfintei Liturghii. in felul acesta, prin particica de sfinte
moaste de pe antimis, Biserica a stiut sa mentina acea practica a crestinilor din Biserica primara
care isi construiau bisericile pe mormintele martirilor. in secolele urmatoare s-a obisnuit sa fie
cinstiti ca sfinti nu doar cei care primeau moarte martirica, dar si cei care marturiseau credinta in
diferite imprejurari, ierarhi, clerici si laici care au avut o viata sfanta recunoscuta de contemporani.

In general, in Biserica rasariteana recunoasterea sfinteniei si canonizarea nu se facea dupa

criterii bine stabilite. De altfel, proclamarea unui sfant era un lucru firesc si se facea atunci cand
Dumnezeu dorea sa preaslaveasca vasul ales, candela cea frumos arzatoare a sfinteniei si sa
faca cunoscuta lucrarea sa in lume prin descoperirea legaturii ce se stabileste intre membrii
Bisericii luptatoare si cei ai Bisericii triumfatoare. Abia tarziu apar actele de canonizare solemna,
randuielile speciale pentru sfintii carora li s-au descoperit sfintele moaste, dar si pentru cei ale
caror moaste nu erau cunoscute, slujbe in cinstea acestora, acatiste etc. si randuieli prescrise de
procedura actuala de canonizare, care nu fac altceva decat sa confirme cultul acelor sfinti pe
care poporul ii cinstea in evlavia sa.

Cultul solemn si liturgic al martirilor este fructul unei evolutii spontane care se bazeaza, pe de o
parte, pe notorietatea istorica a faptului martiriului, iar pe de alta parte, pe evlavia poporului fata
de cei care si-au incheiat viata in mod martiric, manifestata prin diverse acte de cult, care au
condus la dezvoltarea acestuia, in mod special in ziua si la locul in care a avut loc evenimentul
martiriului, cand acestia erau comemorati in mod deosebit. In aceasta perioada nu se poate vorbi
de canonizare in sensul modern, abia dupa ce crestinismul a primit libertatea de manifestare in
imperiu s-au putut stabili anumite reguli generale pe care Biserica locala trebuie sa le respecte
atunci cand isi exercita unul dintre drepturile sale, izvorat din starea de autocefalie. Astfel, prin
actele de canonizare o Biserica autocefala isi exprima, pe de o parte independenta fata de
celelalte Biserici surori, iar pe de alta parte solidaritatea cu ele, fiindca la proclamarea sfintilor
sunt invitate sa participe si celelalte Biserici ortodoxe locale, dar si prin instiintarea acestora
despre noile treceri in randul sfintilor.

In legatura cu conditiile trecerii in randul sfintilor, Biserica Ortodoxa nu a considerat sa se impuna

reguli precise ca in Biserica apuseana, care a stabilit respectarea unor conditii ce privesc atat
trecerea unei perioade de timp, cat si savarsirea unui numar obligatoriu de minuni. In Rasarit,
canonizarea se facea fie imediat dupa trecerea la cele vesnice, prin cultul si venerarea lor de
catre cei care i-au cunoscut si aveau evlavie deosebita fata de ei, avand convingerea ca acestia
mijlocesc la tronul lui Dumnezeu pentru cei din aceasta lume (Ioan XV, 14-15; Evr. XII, 5; Iacob
V, 16), fie dupa o perioada de timp de la trecerea lor la Domnul, ca urmare a solicitarii
credinciosilor si a maturizarii convingerii ca acestia sunt impreuna cu sfintii. Astfel, au fost
canonizati patriarhii Constantinopolului care s-au remarcat printr-o viata deosebita si activitate de
pastrare a dreptei credinte. Profesorul Vladimir Tapin arata ca dintre cei 74 de episcopi care au
pastorit Scaunul de Constantinopol, intre 315 si 1025, doar 18 ierarhi care au cazut in erezie si 7
ortodocsi n-au fost canonizati, iar in Apus toti cei 56 de papi care au stat pe Scaunul Romei pana
in anul 535 au fost trecuti in randul sfintilor. Dupa aceasta data in Apus nu au mai fost
recunoscuti ca sfinti toti ierarhii de pe scaunul Romei, intre 535 si 867 doar 21 au fost canonizati,
in secolele urmatoare doar sporadic au mai fost canonizati ierarhi atat in Apus, cat si in Rasarit.

Privind in istorie, constatam ca pana la inceputul secolului al XX-lea foarte putine dintre Bisericile
ortodoxe au facut canonizari, situatie determinata in primul rand de faptul ca acestea nu se
bucurau de starea de autocefalie care le indrituia sa purceada la acte de canonizare, iar pe de
alta parte de conditiile istorice vitrege in contextul expansiunii otomane si a statutului pe care il
avea Biserica Ortodoxa in tarile aflate sub stapanirea semilunii. Cu toate acestea, Biserica Rusa
dupa recunoasterea autocefaliei si datorita independentei politice a putut sa cinsteasca pana in
secolul al XVI-lea 68 de sfinti nationali. Situatia s-a schimbat radical odata cu obtinerea
independentei politice si a autocefaliei Bisericilor nationale in secolele al XlX-lea si al XX-lea,
cand s-au facut mai multe acte de canonizare in Bisericile locale.

Astfel, la inceputul secolului al XX-lea in Biserica Rusa si dupa caderea comunismului si a URSS
si in celelalte Biserici locale s-au facut mai multe canonizari: Biserica Ortodoxa Rusa care i-a
canonizat pe multi dintre martirii cazuti in timpul persecutiei comuniste, Biserica Poloniei i-a
canonizat pe Sfantul Maxim Gorlitchii si Sfantul Mucenic Maxim Sandovici in iulie 1994, Biserica
Georgiei l-a canonizat in decembrie 1995 pe Sfantul Mucenic Grigorie Peradze. Dupa anul 2000,
Biserica Serbiei a canonizat atat martiri ai perioadei comuniste, cat si ai razboiului din Yugoslavia,
iar Biserica Romana a facut mai multe canonizari in anii 1992, 1997, 2002, 2003, 2005, 2006.

Problema canonizarii in context panortodox

Avand in vedere numarul mare de canonizari care au avut loc la inceputul secolului al XX-lea, s-a
pus problema stabilirii unor criterii si proceduri de canonizare, precizandu-se felul in care trebuie
sa se faca canonizarile in Biserica Ortodoxa, de catre cine si cand, deoarece nu exista o
randuiala precisa, generala si obligatorie in intreaga Biserica, ci fiecare Biserica locala si-a insusit
in baza principiilor generale o procedura proprie de proclamare a sfintilor, fapt pe care il putem
vedea in literatura teologica pana in secolul al XX-lea. De aceea, in cele ce urmeaza nu vom
descrie istoricul canonizarilor si procesul pe care il respecta fiecare Biserica atunci cand
considera trecerea in diptice a unui erou al ei, ci vom incerca sa vedem care sunt regulile pe care
le-a urmarit si pe care trebuie sa le urmareasca Biserica Ortodoxa in stabilirea unei singure
proceduri pentru canonizarea sfintilor.

Prin canonizare, in Biserica Ortodoxa se intelege inscrierea sau asezarea cuiva in canonul sau
catalogul sfintilor ca o forma de recunoastere a sfinteniei unei persoane de catre autoritatea
bisericeasca. Canonizarea nu este o imitare a practicii pagane antice prin care eroii erau
considerati zei, ci prin ea Dumnezeu ii rasplateste pe cei care au dus o viata sfanta, devenind
modele pentru crestini si mijlocitori catre Dumnezeu ca unii care au trait ca si noi in lume.

Acest act este precedat de o cercetare serioasa a persoanei in cauza, a vietii, a invataturii, a
minunilor si a moastelor, daca sunt descoperite, facuta de Biserica sub supravegherea
episcopului. Pana in secolul al XIX-lea, un rol important in canonizarea sfintilor il aveau si
imparatii bizantini, tarii rusi si domnitorii popoarelor ortodoxe. In acord cu Biserica, ei interveneau
pentru generalizarea cinstirii sau chiar pentru canonizarea propriu-zisa a unor sfinti.

De-a lungul timpului, autoritatea bisericeasca a fixat cateva criterii dupa care cineva putea fi
trecut in sinaxarul ei: moartea martirica, mucenicia, adica suferinta pentru Hristos, sfarsirea prin
moarte pentru credinta. Aceasta a fost socotita si a ramas semnul si dovada de netagaduit, cea
mai sigura a sfinteniei.

Alt semn al sfinteniei a fost marturisirea neinfricata a dreptei credinte in fata oricarei amenintari,
indiferent daca aceasta atragea moartea sau exilul, inchisoarea sau alte suplicii suportate cu
barbatie eroica.

Al treilea semn al sfinteniei a fost dintotdeauna viata sfanta, viata fara prihana, insotita de faptele
milei trupesti si ale milei sufletesti, cea mai inalta traire morala si religioasa.

Pentru viata traita in acest chip, Dumnezeu preaslaveste cu daruri sau puteri suprafiresti, cu darul
facerii de minuni din aceasta viata sau dupa moarte, savarsirea minunilor fiind socotita ca al
patrulea semn al sfinteniei.

Al cincilea semn al sfinteniei a fost socotit lupta pentru apararea dreptei credinte, care trebuie sa
fie facuta cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei. Astfel, cei care lupta pentru Biserica lupta
pentru Hristos, iar prin credinta lor lucratoare ei conserva Adevarul mantuitor, devenind
binefacatori ai Bisericii.

Pe langa semnele amintite mai este considerat semn al sfinteniei ne-stricaciunea trupului dupa
moarte. Dar, pentru ca acest semn sa fie dovada sfinteniei, trebuie sa fie insotit neconditionat de
darul savarsirii minunilor. Biserica nu a considerat ca descoperirea trupului neputrezit este in mod
obligatoriu semn al sfinteniei, deoarece acest lucru poate fi si dovada unor pacate grele. De
aceea, ea a randuit rugaciuni si dezlegari pentru cei trecuti la cele vesnice. in spatiul romanesc,
pe langa pomenirile savarsite la soroacele stabilite de Biserica, s-a obisnuit deshumarea la sapte
ani dupa deces, cand se fac dezlegari, mai ales daca se constata pastrarea ramasitelor
pamantesti nedescompuse. Pentru a verifica sfintenia unei persoane, Biserica a randuit ca atunci
cand se descopera ramasite placut mirositoare sa se faca si 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca
Dumnezeu sa descopere prin aceasta lucrarea Sa. Parintele profesor Liviu Stan considera ca
unde lipsesc aceste conditii pe care Biserica le-a urmarit atunci cand a facut canonizarea cuiva
nu poate fi vorba de sfinte moaste.

Daca in Biserica nu au existat reguli universal aplicabile care sa fie urmate in actul de canonizare,
aceasta "se facea spontan, cu minime forme; spontan si firesc s-au si dezvoltat aceste forme,
fara sa fie impuse autoritar, prin vreo hotarare sinodala. Ele poarta pecetea simplitatii, a simplitatii
evlaviei adevarate, a credintei si a dragostei nefatarnice, a nadejdii tari in ajutorul sfintilor si a
nebiruitei intelepciuni a Bisericii lui Hristos". De aceea, este necesara stabilirea unor criterii clare
si general aplicabile, la nivel panortodox, pentru a se afirma unitatea Bisericii vazute si in privinta
actelor de canonizare. Aceasta ar contribui la usurarea procedurilor pentru canonizare, la
intocmirea randuielilor liturgice si la recunoasterea reciproca a actelor de canonizare, contribuind
la generalizarea cinstirii noilor canonizati.

Astfel, dupa cum este consemnat in traditia noastra, canonizarea o face Biserica, dar nu singura,
ci la initiativa credinciosilor, indiferent de starea lor in Biserica, actul solemn al canonizarii fiind
intarit si de autoritatea de stat in perioada bizantina si post bizantina pana in secolul al XlX-lea. In
zilele noastre actul canonizarii este emis de catre Sinodul Bisericii.

Bisericii ii revine misiunea de a cerceta ca cel ce urmeaza a fi trecut in randul sfintilor sa

indeplineasca conditiile stabilite de-a lungul timpului. Teologii contemporani cred ca prin
canonizare "Biserica isi indeplineste insa nu numai formal, ci si in fond, cele trei misiuni
mantuitoare ale ei: misiunea invatatoreasca (pastrand, adancind si raspandind dreapta credinta in
cultul sfintilor si prin acest cult), misiunea sfintitoare (sporind izvoarele de har mantuitor, prin
recunoasterea si aratarea puterii sfintilor si a lucrarii lor pentru mantuirea sufletelor credinciosilor
sai) si misiunea conducatoare (prin indrumarea vietii crestinilor pe caile trairii si lucrarii aratate de
sfinti, pe cele mai drepte cai ale mantuirii)".

Avand in vedere ca in Ortodoxie nu exista o randuiala si un criteriu unic de canonizare este

binevenit ca Sfantul si Marele Sinod sa stabileasca aceasta randuiala, care sa precizeze atat in
ceea ce priveste generalizarea cultului unui sfant, cat si o randuiala care sa se aplice in intreaga
Ortodoxie, pornind de la experienta fiecarei Biserici locale.

Componenta, procedurile si solemnitatea canonizarii in zilele noastre

Din cele de mai sus am vazut ca Biserica, cea "Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca", ca
"stalp si temelie a adevarului" (I Tim. III, 15), este cea care recunoaste, proclama si asaza in
randul sfintilor pe fiii sai, care au trait o viata bineplacuta lui Dumnezeu, prin emiterea Tomos-ului
de canonizare. Astazi, in virtutea drepturilor izvorate din starea de autocefalie, fiecare Biserica
autocefala face acte de canonizare pe temeiul invataturii si practicii ei dupa procedurile
cristalizate de-a lungul timpului. Astfel, pentru a putea proceda la acte de canonizare, Biserica
trebuie sa urmareasca urmatoarele conditii de fond:

- Ortodoxia neindoielnica a credintei celui cercetat, ortodoxie pastrata pana la moarte, in tot
timpul vietii.

- Preaslavirea lui de catre Domnul, cel putin printr-unul din urmatoarele daruri sau puteri:

-puterea de a suferi moartea martirica pentru dreapta credinta;

-puterea de a infrunta orice primejdii sau suplicii pentru marturisirea dreptei credinte, pana la
moarte;

-puterea de a-si inchina viata celei mai desavarsite trairi morale si religioase;

-puterea de a savarsi minuni in viata sau dupa moarte;

-puterea de a apara si a sluji cu devotament eroic credinta si Biserica Ortodoxa.

Raspandirea miresmei de sfintenie dupa moartea lui si confirmarea acesteia prin cultul spontan
pe care il acorda poporul credincios, numarandu-1 in randul sfintilor. Cultul acesta poate fi
organizat sau difuz, manifestandu-se printr-o cinstire simpla, prin faima sau numele de sfant. De
la indeplinirea acestei conditii, pot face exceptie numai mucenicii dreptei credinte35.

Indeplinirea acestor conditii de fond indreptateste autoritatea bisericeasca sa procedeze la actul

de canonizare, prin observarea unor reguli premergatoare canonizarii a unor randuieli de natura
tipiconala pentru savarsirea canonizarii, precum si o seama de acte posterioare canonizarii
solemne.

Actele formale-generale premergatoare canonizarii sunt:

- Instituirea de catre intaistatatorul sau de Sinodul unei Biserici autocefale a comisiei de studii si
investigatii pentru cercetarea si constatarea existentei conditiilor de fond.

- intocmirea si prezentarea in Sfantul Sinod a raportului Comisiei de studii si investigatii.

- Aprobarea de catre Sfantul Sinod al Bisericii autocefale respective a raportului Comisiei de

studii si investigatii.

- Hotararea Sfantului Sinod al Bisericii autocefale respective de a se proceda la canonizarea

solemna.

- intocmirea vietii si a slujbei sau canonului sfantului si aprobarea lor de catre Sfantul Sinod. Se
poate dispune savarsirea "slujbei sfantului, dupa slujba unui mucenic, cuvios, ierarh etc, pana la
intocmirea mai tarziu a slujbei sfantului canonizat.

- infatisarea icoanei sfantului si aprobarea ei de catre Sfantul Sinod. Si acest act se poate amana.

- Fixarea de catre Sfantul Sinod a tipicului de observat la savarsirea solemna a canonizarii,

precum si a zilei in care se va savarsi acest act.

- intocmirea de catre Sfantul Sinod a unui act sinodal scris, care va cuprinde: motivarea
canonizarii, hotararea sinodului prin care se face insasi trecerea in randul sfintilor, adica in
catalogul sau canonul sfintilor, instituirea cultului public bisericesc, general sau local, fixarea zilei
de sarbatorire a sfantului, trecerea lui in calendarul bisericesc (sinaxar) si a slujbei lui in cartile de
ritual, si, in fine, oranduirea ca anumite biserici, sa aiba de acum inainte hramul sfantului
respectiv.

Tipicul actului de canonizare solemna:

- Aducerea moastelor sfantului, daca exista, cu o zi sau mai multe inainte de canonizarea
solemna, ungerea lor cu Sfantul Mir, de catre intaistatatorul Bisericii autocefale, si asezarea lor in
racla deschisa, in catedrala sau biserica respectiva;

- Ultimul parastas. Acesta se face numai pentru cei care nu au inca un cult organizat si acceptat
de Biserica in chip tacit;

- Vecernie si priveghere toata noaptea, in ajun. La acestea vor participa activ membrii Sfantului
Sinod, observand randuielile prescrise pentru ajunul sarbatorii unui sfant (mucenic, cuvios, ierarh,
mic, mare etc), cu pomenirea sfantului care se canonizeaza;

- Liturghie arhiereasca a doua zi, ziua canonizarii solemne, la care vor participa toti membrii
Sinodului. La inceputul Sfintei Liturghii - inainte de timpul hirotonirii arhiereului - intaistatatorul
Bisericii autocefale va citi Actul de canonizare intocmit de Sfantul Sinod. Dupa citire, actul va fi
iscalit de toti membrii Sfantului Sinod pe loc. Se va urma apoi randuiala sarbatorii sfintilor, citindu-
se viata sfantului sau a sfintilor canonizati si canonul (slujba) sau canoanele acestora, plus
panegiricul indatinat.

- Purtarea in procesiune a moastelor sau a icoanei sfantului in jurul catedralei, cantandu-i-se

laudele.

- Asezarea raclei, sau in lipsa, numai a icoanei sfantului, in biserica, la locul cuvenit.

Tipicul care trebuie urmat la actul savarsirii solemne a canonizarii nu a fost fixat definitiv in nici o
Biserica Ortodoxa autocefala, ci el a variat de la o canonizare la alta. Sfantul Sinod al Bisericii
autocefale poate sa-1 amplifice sau sa-1 reduca, stabilind daca se va face canonizarea unuia sau
a mai multor sfinti. Tipicul expus mai sus insumeaza toate actele mai importante observate cu
ocazia diferitelor canonizari solemne care s-au savarsit in Bisericile Ortodoxe.

Dupa ce a facut canonizarea solemna, Biserica autocefala respectiva este obligata sa inceapa
definitivarea acestuia prin respectarea Actelor posterioare canonizarii:

- Publicarea oficiala a actului sinodal de canonizare.

- Comunicarea de catre Sfantul Sinod a actului sinodal de canonizare tuturor Bisericilor Ortodoxe
Autocefale.

- Publicarea oficiala a vietii si a slujbei sfantului.

- inscrierea oficiala a sarbatorii sfantului in calendarul bisericesc si a slujbei lui in cartile de ritual.

- Aplicarea hotararii Sinodului cu -privire la hramul bisericilor afiero-site noului sfant.

- Raspandirea icoanei sfantului in popor.

In cazul Bisericii Ortodoxe Romane, Sfantul Sinod, in sedinta sa din noiembrie 2002, cu ocazia
proclamarii unor noi sfinti, potrivit hotararilor 4255; 5085/2002, constatand lipsa de uniformitate in
proclamarea canonizarilor din Biserica Ortodoxa Romana, a stabilit, in lumina hotararilor
sinoadelor anterioare si a experientei de la canonizarile din anii 1950-1955 si dupa 1992,
metodologia de cercetare si examinare a propunerilor de canonizare ce se va urma de acum
inainte in Biserica noastra. Metodologia stabilita prin hotararea 4255/200238 prevedea ca:

"a. Orice propunere de canonizare trebuie insusita de eparhia respectiva si apoi data in
cercetare, documentare si examinare unor organe eparhiale si persoane competente (profesori,
cercetatori, istorici, canonisti etc.) in perspectiva promovarii ei. Eparhia se va ingriji sa
intocmeasca in proiect slujbele religioase necesare, un referat sinteza cu motivele si argumentele
care ar putea conduce la luarea unei hotarari de canonizare, precum si proiectul Tomos-ului de
canonizare. Rezultatele studiilor si cercetarilor vor fi publicate in presa eparhiala si in alte reviste
bisericesti.
b. Propunerea de canonizare cu rezultatul cercetarilor va fi inaintata Cancelariei Sfantului Sinod,
care, la randul sau, cu aprobarea Prea Fericitului Parinte Patriarh, o va indruma Sinodului
Mitropolitan pentru eventualele completari, amendamente, aviz, insusirea propunerii de
canonizare sau recomandari.

c. Propunerea insusita de Sinodul Mitropolitan, cu hotararea sa asupra intregului dosar vor fi

restituite Cancelariei Sfantului Sinod, care, cu aprobarea Prea Fericitului Parinte Patriarh, le va
trimite comisiei sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani pentru studiere, aviz final si
propunere catre Sfantul Sinod.

d. In cazul in care fie Sinodul Mitropolitan, fie Comisia pentru Canonizarea Sfintilor Romani, fie
Sfantul Sinod constata ca in buna masura dosarele cu rezultatele studiilor cercetarilor si
propunerilor pentru canonizare trebuie completate, dosarele respective se restituie cu
recomandari si indrumari eparhiei care a facut propunerea initiala pentru indeplinirea acestora,
dupa care eparhia le inainteaza din nou Sinodului Mitropolitan pentru a se urma procedura
stabilita mai sus.

e. Daca Sfantul Sinod aproba propunerea de canonizare, emite Tomos-ul de proclamare a

canonizarii, fixeaza data sarbatoririi si aproba introducerea ei in calendarul bisericesc. De
asemenea, Sfantul Sinod aproba icoana sfantului, precum si slujbele religioase in cinstea lui,
dispunand introducerea lor in cartile de cult". Asadar, prin hotararea 4255/2002, Biserica noastra
a stabilit procedura ce trebuie urmata atunci cand se fac propuneri de canonizare.

"Cultul unui sfant astfel instituit, cu observarea conditiilor de fond si cu indeplinirea actelor
formale, este un cult insusit, consacrat, organizat si statornicit in chip oficial de catre carmuirea
bisericeasca competenta, si el devine cult obligatoriu prin actul de autoritate pe care-l cuprinde
savarsirea solemna a canonizarii de catre Sinod. El devine obligatoriu pentru intreaga Biserica
autocefala sau pentru parti ale ei, dupa cum a fost instituit, fie ca un cult general sau numai ca un
cult local in sens propriu, sau ca un cult provincial". In urma informarii facute de Biserica ce a
facut canonizarea, cultul sfantului poate fi generalizat prin acordul tacit sau expres al Bisericii
dupa principiul «consensus ecclesiae dispersae», sau proclamat de un sinod Pan-Ortodox, care
atrage dupa sine recunoasterea si cinstirea acestuia.

In ultimele doua decenii mai multe Biserici locale i-au trecut in randul sfintilor pe marturisitorii
credintei, pe ierarhii, preotii, monahii si credinciosii ale caror fapte, invatatura si vrednicie s-au
pastrat in memoria si evlavia poporului dreptcredincios, care, cunoscand-le sfintenia vietii si sar-
guinta de a pastra, invata si transmite tezaurul credintei, le-au statornicit fie cinstirea locala sau
regionala prin rugaciuni, pelerinaje, simpozioane etc, fie cinstirea la nivelul Bisericii locale sau al
mai multor Biserici locale.

Canonizarea sfintilor este unul dintre drepturile inerente starii de autocefalie, specificat si in
Tomos-ul de acordare a autocefaliei unei Biserici locale. Pornind de la aceasta realitate,
constatam ca Biserica noastra a recunoscut trairea inalta si viata deosebita a unor stareti
imbunatatiti, cinstiti in partea locului, dar nu a facut acte de canonizare decat abia in a doua
jumatate a secolului al XX-lea. Existenta acestor parinti cu viata imbunatatita o vedem
consemnata in unele mentiuni, note sau scrisori pastrate de ierarhii care au pastorit Bisericile din
provinciile romanesti. O astfel de marturie ni s-a pastrat de la Mitropolitul Dosoftei al Moldovei
care consemna: "Ca si-n vremea de acum mult svint sant de petrec cu noi, care numai
Dumnedzau ii stie la inema lor... si din rumani mult sant, care am si vadzut vieata si traiul lor,
dara nu s-au cautat, fara numai Daniil de Voronet si Rafail de Agapia, i-am sarutat si svintele
mostii. Apucat-am in dzilele noastre parint nalt la bunatat si-n podvig (purtare n.n.), si plecat la
smerenie adanca. Parintele Chiriac de Beserecani, gol si ticalosit in munte saidzeci de ani si
Chiriac de Tazlau, Epifanie de Voronet, Partenie de Agapia. Dara Ioan de Rasca, arhiepiscopul
acel svant si minunat, Inochentie de Probota si Is-trate!". De altfel, Mitropolitul Dosoftei arata ca
toate popoarele se impartasesc de harul si sfintenia lui Dumnezeu dat tuturor pentru mantuire:
"Ca Dumnedzau Svintiia Sa nice un neam de rodul omenesc pre pamant nu lasa nepasnic de
darul svinteniei Sale, ce peste tot au tins mila Sa s'au deschis tuturor use de spasenie".

Din cele consemnate de Mitropolitul Dosoftei putem constata cu usurinta nu doar existenta unor
parinti cu viata sfanta, dar si recunoasterea sfinteniei lor de catre popor. in literatura de
specialitate romaneasca au fost culese biografiile acestor parinti in Patericul Romanesc si alte
lucrari.

Odata cu recunoasterea autocefaliei, responsabilitatea proclamarii oficiale a canonizarii revine

Sinodului acelei Biserici locale, care, atunci cand constata perpetuarea cinstirii unuia dintre fiii ei
duhovnicesti in randul credinciosilor, ortodoxia credintei, fapte si minuni savarsite, ii trece in
calendarul sau, stabilind acatistul, troparele, slujba si icoana celor canonizati.

Acte de canonizare in Biserica Ortodoxa Romana

In Biserica Ortodoxa Romana s-au bucurat de cinstire locala, inca din cele mai vechi timpuri, sfinti
ca Sfanta Cuvioasa Parascheva, cu moastele in Catedrala Mitropolitana din Iasi, praznuita la 14
octombrie; Sfanta Mucenita Filofteia de la Arges, ale carei moaste au fost aduse in jurul anului
1382, pe timpul voievodului Radu Negru, la Manastirea Curtea de Arges, praznuita la 7
decembrie; Sfantul Grigorie Decapolitul de la Bistrita-Valcea, praznuit la 20 noiembrie; Sfantul
Cuvios Dimitrie din Basarabi, ale carui moaste se afla din 1774 in Catedrala Mitropolitana din
Bucuresti, praznuit la 27 octombrie; Sfantul Cuvios Nicodim de la Tismana (+26 decembrie
1404), praznuit in fiecare an la data trecerii la Domnul; Sfantul Ioan Valahul sau Romanul,
martirizat la 12 mai 1662 si canonizat in acelasi an de Patriarhia Ecumenica, avand ca zi de
praznuire 12 mai.

Trebuie mentionat ca Biserica Ortodoxa Romana n-a facut acte de canonizare, ea insusindu-si in
calendarul ei sfinti proclamati de catre alte Biserici locale. Printre acestia sunt si sfintii amintiti mai
sus, care se bucurau de cinstire in spatiul romanesc, mai ales dupa ce sfintele lor moaste au fost
aduse si asezate in capitalele provinciilor romanesti de catre domnitorii lor. Spre deosebire de
alte Biserici locale, Biserica Romana nu si-a exercitat dreptul de proclamare oficiala de noi sfinti
din randul fiilor ei, decat in a doua jumatate a secolului al XX-lea, cand, Sfantul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Romane, in sedinta sa de lucru din 10 octombrie 195545, constatand evlavia
credinciosilor din toate provinciile romanesti, a hotarat extinderea cultului sfintilor ale caror
moaste se gasesc in unele biserici si manastiri din tara, astfel incat acestia sa fie cinstiti in
intreaga Biserica Ortodoxa Romana prin generalizarea cultului lor, insemnandu-le numele in
calendar, randuind ca sfintele lor slujbe sa fie trecute in cartile bisericesti.

In aceeasi sesiune, Sfantul Sinod a tinut o sedinta solemna pentru proclamarea canonizarii
urmatorilor sfinti romani: Marturisitorii Ilie Iorest (+ 12 martie 1678) si Sava Brancovici (+ 24
aprilie 1683), mitropoliti ai Transilvaniei, sunt praznuiti la 24 aprilie. Cuviosii Marturisitori Visarion
Sarai, Sofronie de la Cioara si Oprea Miclaus, praznuiti la 21 octombrie si Sfantul Ierarh Calinic
de la Cernica (+11 aprilie 1868), praznuit la 11 aprilie.
Dupa caderea comunismului, in anul 1989, Biserica Ortodoxa si-a redobandit locul in societate si
a putut sa-si desfasoare nestingherit activitatile pastoral-misionare. Printre domeniile care au
cunoscut o dezvoltare deosebita se numara si actele de canonizare, precum si prin stabilirea unei
duminici inchinate cinstirii sfintilor romani, prin extinderea praznuirii Sfantului Apostol Andrei, cel
intai chemat, ca Apostol al romanilor si proclamarea ca zi nationala.

Astfel, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa de lucru din 20 iulie 1992, ,,
chemand in ajutor pe Milostivul Dumnezeu, proclama solemn si asaza in randul sfintilor, prin
trecerea in calendarul Bisericii noastre, pe cuviosii si parintii cinstiti pe plan local", dupa cum
urmeaza: Cuviosul Ioan de la Prislop, praznuit la 13 septembrie; Cuviosul Antonie de la Iezeru-
Valcea, praznuit la 23 noiembrie; Cuviosul Daniil Sihastrul (+8 decembrie 1482), praznuit la 18
decembrie; Cuviosul Gherman din Dobrogea, praznuit la 29 februarie; Cuviosul Ioan Iacob de la
Neamt - Hozevitul (+ 5 august 1960), praznuit la 5 august; Cuvioasa Teodora de la Sihla,
praznuita la 7 august; Preotii Marturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, praznuiti la
21 octombrie; Ierarhul Martir Antim Ivireanul, praznuit la 27 septembrie; Ierarhul Iosif
Marturisitorul din Maramures, praznuit la 24 aprilie; Ierarhul Ghelasie de la Manastirea Ramet,
praznuit la 30 iunie; Ierarhul Leontie de la Radauti (+ 1 iulie 1430), praznuit la 1 iulie;
Dreptcredinciosul Voievod Stefan cel Mare (+2 iulie 1504), praznuit la 2 iulie; Martirii Constantin
Voda Brancoveanu, cu cei patru fii: Constantin, Stefan, Radu si Matei, precum si sfetnicul
Ianache (+ 15 august 1714), praznuiti la 16 august. Sfantul Sinod a hotarat in chip sobornicesc ca
acestia sa fie cinstiti ca sfinti in intreaga Biserica Ortodoxa Romana, sa fie inscrisi in calendar in
zilele care s-au randuit, intocmindu-li-se sinaxare, slujbe si zugravindu-li-se chipul in icoane.

In aceeasi sedinta, s-a mai hotarat ca sfintilor canonizati de Biserica Ortodoxa Romana intre anii
1950-195548, cu cinstire locala, sa li se generalizeze cultul in intreaga Biserica Ortodoxa
Romana, urmand sa fie inscrisi in calendarul tuturor eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Romane in
zilele care s-au statornicit, precum si in cartile de cult cu slujbele care li s-au intocmit.

De asemenea, s-a hotarat generalizarea in intreaga Biserica Ortodoxa Romana si inscrierea in

calendarele tuturor eparhiilor la datele de praznuire statornicite cultului sfintilor de neam roman
care au vietuit, au propovaduit si au suferit martiriul pentru dreapta credinta in spatiul carpato-
danubiano-pontic si a sfintilor de alte neamuri care au predicat si au fost martirizati in partile
noastre, dupa cum urmeaza: Sfintii Mucenici Claudiu, Castor, Sem-pronian si Nicostrat, praznuiti
la 19 noiembrie; Sfantul Cuvios Paisie de la Neamt, praznuit la 15 noiembrie; Sfantul Mucenic
Dasie, praznuit la 20 noiembrie; Sfantul Mucenic Hermes, praznuit la 31 decembrie; Sfantul
Cuvios Antipa de la Calapodesti, praznuit la 10 ianuarie; Sfintii Mucenici Ermil si Stratonic,
praznuiti la 13 ianuarie; Sfantul Bretanion, episcop de To-mis, praznuit la 25 ianuarie; Sfantul
Cuvios Ioan Casian, praznuit in anii bisecti la 29 februarie, iar in anii nebisecti slujba i se
savarseste la Pavecernita din 28 februarie; Sfintii Mucenici Montanus preotul si sotia sa Maxima,
praznuiti la 26 martie; Sfantul Irineu, episcop de Sirmium, praznuit la 6 aprilie; Sfantul Mucenic
Sava de la Buzau, praznuit la 12 aprilie; Sfantul Teotim, episcop de Tomis, praznuit la 20 aprilie;
Sfintii Mucenici Pasicrat si Valentin, praznuiti la 24 aprilie; Sfantul Mucenic Iuliu Veteranul,
praznuit la 27 aprilie; Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, praznuiti la 4
iunie; Sfintii Mucenici Nicandru si Marcian, praznuiti la 8 iunie; Sfantul Mucenic Isihie, praznuit la
15 iunie; Sfantul Mucenic Niceta de Remesiana, praznuit la 24 iunie; Sfantul Mucenic Ioan cel
Nou de la Suceava, praznuit la 2 iunie; Sfintii Mucenici Epictet si Astion, praznuiti la 8 iulie;
Sfantul Mucenic Emilian de la Durostor, praznuit la 18 iulie; Sfantul Nifon, patriarhul
Constantinopolului, praznuit la 11 august; Sfintii Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan
diaconul si Venust, praznuiti la 21 august; Sfantul Mucenic Lup, praznuit la 23 august.
Pe langa actele de canonizare, Sfantul Sinod s-a pronuntat si in privinta praznuirii zilei aducerii
moastelor Sfantului Apostol Andrei in "cuprinsul Arhiepiscopiei Iasilor si a celorlalte eparhii din
cuprinsul Mitropoliei Moldovei si Bucovinei..., urmand a fi inscrisa in calendarul bisericesc al
eparhiei, cu cruce neagra, la data de 13 octombrie, astfel: f Aducerea moastelor Sfantului Apostol
Andrei la Iasi. Arhiepiscopia Iasilor se va ingriji de alcatuirea slujbei liturgice pentru aceasta
praznuire, in conditiile aprobate de Sfantul Sinod pentru alcatuirea slujbelor sfintilor romani".

Totodata, Sfantul Sinod a aprobat ca sarbatorirea Sfantului Apostol Andrei sa fie completata si
inscrisa in calendarul bisericesc astfel: "|Sfantul Apostol Andrei cel intai chemat, ocrotitorul
Romaniei", praznuit la 30 noiembrie.

In sesiunea din 5-6 iulie 2005, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in urma cercetarilor
facute de catre Comisia special instituita, a aprobat canonizarea unor vrednici inaintasi ai
neamului nostru, care s-au afirmat ca teologi ilustri, ctitori ai limbii romane moderne: Mitropolitul
Dosoftei al Moldovei si Mitropolitul Grigorie Dascalul din Tara Romaneasca, precum si a unor
mari traitori si indrumatori in tainele dumnezeiesti, Sfantul Cuvios Gheorghe, staretul Manastirii
Cernica si Cuviosul Onufrie de la Sihastria Voronei.

Concluzii

Privind in lumina teologiei ortodoxe numeroasele acte de canonizare facute de Biserica Ortodoxa
Romana, sfintii sunt cei care mijlocesc pentru noi inaintea tronului lui Dumnezeu, fiind patroni
spirituali ai celor care le poarta numele, ai bisericilor care le sunt inchinate, ai oraselor si
tinuturilor, ai tuturor celor care le inalta rugaciuni.

Avand in vedere cele de mai sus, consideram ca pe de o parte trebuie sa depunem toate
eforturile pentru proclamarea tuturor celor care s-au remarcat printr-o traire si credinta statornica,
iar pe de alta parte, sa le acordam cinstea cuvenita sfintilor prin rugaciuni si urmandu-le pilda
credintei.

Ca o remarca finala, credinciosii din provincia care a suferit cel mai mult in perioada comunista,
Basarabia, trebuie sa-si onoreze inaintasii, implinind o obligatie morala fata de cei care s-au
nevoit prin manastiri sau care au marturisit credinta in lagare si inchisori, mai ales in urma
instaurarii regimului comunist-stalinist, cercetand arhivele si reconstituind vietile acestor fii ai
neamului nostru care n-au pregetat sa marturiseasca pe Hristos cel inviat, multi dintre preotii si
credinciosii nostri din Basarabia fiind torturati, schingiuiti si chiar condamnati la moarte, in
inchisorile comuniste de la Chisinau sau in cele din Gulagul sovietic.

In acest sens, consideram binevenita, in zilele noastre, cunoasterea vietii si credintei si chiar
cercetarea dosarelor si proclamarea solemna a canonizarii celor care si-au dat viata, pentru
adevar, credinta si libertate, pentru a nu ni se reprosa mereu ca nu avem sfinti sau ca evlavia
poporului nostru nu a rodit in tarina lui Hristos.